Drumul spre Paris. Jurnal (V): Cei mai grei şi mai frumoşi 42 de kilometri
de Toni Dumitru
Abia aştept să alerg la Paris! Dincolo de îndoieli, de emoţii, de angoasa apăsătoare din ultimele două luni în care nu am putut să mă pregătesc așa cum mi-aș fi dorit, pe măsură ce se apropie 12 aprilie simt cum cresc în mine nerăbdarea şi entuziasmul. Mi-e dor de adrenalina competiţiei, de atmosfera unui maraton important, de plăcerea de a alerga împreună cu zeci de mii de oameni, mi-e dor de forţa pe care mi-o transmit oamenii de pe margine care ne încurajează. Mă simt norocos că pot face asta: mi-am revenit miraculos după accidentarea la genunchi iar acum încerc să mă pun cât de cât la punct pentru ziua cea mare.
Dacă închid ochii pot să văd deja ce voi face acolo: voi alerga şi mă voi bucura de fiecare pas şi de fiecare clipă. Dar când îi deschid, văd ce trebuie să fac acum. Şi, de ce să mint, îmi place ce văd – în sfârşit, mă antrenez la 100% din capacitate. Săptămâna trecută am mărit volumul şi ritmul, iar rezultatele au venit imediat. Mă simt în formă, alerg cu încredere şi am un moral mai bun. Corpul meu s-a readaptat rapid la efort şi preia din mers – de fapt, din alergare! – fiecare nivel nou de efort. Tot ce trebuie să fac e să am grijă să nu forţez şi să nu mă accidentez. Nu pot îngrăşa porcul în ajun, aşa că acum, pe ultima sută de metri, caut să pun accentul pe recăpătarea măcar parţială a rezistenţei şi pe revenirea la distanţe lungi. Nu mai am timp să strecor o alergare de 32 de kilometri, care m-ar fi ajutat mult fizic şi mental, aşa că a doua jumătate a maratonului o voi face mai mult din amintirile adunate în celelalte curse.
Săptămâna trecută m-am ocupat de prima parte a maratonului. Semnele sunt bune. Pe scurt, jurnalul de antrenament arată cam aşa:
– Vineri, 27 martie, prima alergare fără grija piciorului. Am alergat 5 kilometri în parc, după ploaie. Am terminat în 26’33” şi m-am simţit excelent, corpul a susţinut fără probleme efortul.
– Duminică, 29 martie, am făcut 21 de kilometri pe un ritm lejer, fără stres. Am părăsit oraşul şi am apucat-o pe şoseaua care duce spre o comună din apropiere. Obiectivul meu a fost să parcurg distanţa de semi, să mă reobişnuiesc cu durata mai lungă de alergare şi să mă întorc cu bine. Am scos un timp mediocru pentru standardele cu care eram obişnuit, 2 ore şi 21 de minute, dar marele câştig este că la sfârşit aveam senzaţia că aş fi putut să mai alerg câţiva kilometri. Bine, cu acest timp ar fi fost culmea să mă simt extenuat, dar nici nu pot spune că abia mă încălzisem. M-am simţit obosit şi e clar că mai am mult de lucru. Mă bucur însă că am alergat 21 de kilometri fără ca picioarele să se revolte, iar semnele sunt încurajatoare.
– Marţi, 31 martie. Începe acţiunea serioasă: 10 kilometri în 48 de minute şi 59 de secunde. Practic 49 de minute, sub 5 minute pe kilometru. A fost un ritm cu care nu m-am mai întâlnit de mult şi mi-a prins bine. Am alergat pe digul de pe marginea Ialomiţei, pe pământ şi iarbă, iar “trenul de rulare” s-a comportat perfect. Am parcurs distanţa fără să gâfâi şi am încheiat cu un sprint nemilos pe ultimii 30 de metri.
– Joi, 2 aprilie. Din nou 10 kilometri, tot pe dig, si un timp mai bun: 48 de minute şi 6 secunde. O alergare zdravănă, în care m-am simţit grozav şi care îmi dă încredere. Duminică, cu o săptămână înainte de startul de la Paris, voi face din nou 21 de kilometri, ultimul test serios înainte de a trage “frâna” pentru săptămâna de pre-maraton.
După două săptămâni în care am fost nevoit să improvizez, pot spune că sunt uimit de capacitatea organismului de a se adapta şi de a evolua. Şi da, muşchii nu uită aşa uşor efortul, aşa cum scriam tot pe Adrenallina într-un alt articol. Rămâne de văzut dacă analizele medicale vor confirma ceea ce am simţit eu în aceste alergări. Doctorul de familie va interpreta rezultatele, apoi, dacă totul e în regulă, îmi va da avizul medical. E un pas important, pentru că fără ştampila şi semnătura sa nu pot ridica numărul de concurs.
Lucrurile au intrat târziu pe făgaşul normal, dar eu sunt optimist. Dincolo de pregătirea incompletă, cât timp pot să alerg, orice e posibil. Ştiu că va fi greu şi sunt pregătit să îndur. Dar sunt pregătit şi să mă bucur. Urmează probabil cei mai complicaţi 42 de kilometri din viaţa mea. Şi probabil cei mai frumoşi.
Drumul spre Paris. Jurnal (IV): Duminica fără durere
În sfârşit, prima veste bună! Duminică am izbutit să fac 5 kilometri fără să mă mai opresc. Iar după vreo 5 minute de pauză am mai făcut 3 kilometri. Pe 22 martie am reuşit să scap de durere.
Cu două zile mai înainte eram decis să merg din nou la doctor, să văd ce soluţie există pentru durerea de la genunchi. Nu mai alergasem de două zile şi problema părea că se estompase. Mi-am făcut repede un plan: nu mai bine mai fac o încercare în weekend şi pe urmă mă duc la medic? Aşa pot să verific din nou piciorul înainte de consult şi voi avea impresii proaspete. În plus, simţeam că durerea nu-şi mai înfinge colţii atât de puternic şi, cum spuneam în postarea anterioară, m-am obişnuit cu ea. Făcusem pace cu durerea. O respectam supus.
Procesul acesta al accidentării şi al recuperării chinuitoare m-a făcut să mă gândesc la chinul sportivilor. Ceea ce am simţit eu pe pielea mea e doar o parte din calvarul prin care trec marii performeri. Oamenii obişnuiesc să vadă doar victoriile sau înfrângerile lor, dar mai ales celebritatea şi banii care curg. Dar câţi ştiu ce stă de fapt în spatele rezultatelor lor? Toată munca de Sisif, rutina plictisitoare a antrenamentelor şi drumul lung spre recuperare după accidentările care îi scot din joc nu sunt la fel de atractive pentru publicul larg. Sportul este frumos şi captivant, dar e şi o activitate dură.
Cu gândul ăsta al recuperării interminabile am mers duminică, în cea mai caldă zi din acest an. Erau 11 grade şi eu mă întrebam de ce naiba nu mai pot să alerg. Dar în mintea mea se cuibărise și îndoiala că o voi mai face vreodată. Nu cumva am făcut vreo greşeală imensă pe care nu o mai putea îndrepta niciodată? Gata, s-a terminat cu alergarea? Of, ce de gânduri nesuferite! Ah, și printre ele își face loc și unul de ordin practic: să nu uit să intru pe site-ul maratonului de la Paris şi să-mi ajustez timpul estimat – o să trec 4 ore în loc de 3.40, deşi îmi dau seama că nu e un obiectiv realist la ce sincope de pregătire am avut. Deocamdată, am de făcut 3 kilometri până mă va lua iarăşi durerea.
Încep fără încălzire, încetişor, cu 7 minute şi ceva pe kilometru, pregătit pentru primele semne rele. După nici jumătate de kilometru sunt convins că durerea mă va sfâşia. Deşi abia mă târăsc, încep să o recunosc, o simt cum stă la pândă, gata de atac. Sunt surprins: altădată problemele surveneau după 3 kilometri alergaţi, iar acum mă iau în primire după nici o tură de parc. Dar o las în pace şi-mi văd de treabă, ca un evadat care se prelinge pe lângă zidul închisorii, în timp ce se strecoară spre libertate pe sub nasul gardienilor neatenți. Îmi spun că fără 3 kilometri nu ies din parc. Apoi, după doi kilometri, se întâmplă ceva neaşteptat: durerea seacă dispare, iar eu încep să nu mă mai simt ca un şchiop care se chinuie să alerge, ci ca un alergător care încearcă să nu mai şchioapete. Cu fiecare pas făcut liber prind mai mult curaj, deşi mă aştept ca lovitura fatală să apară în orice moment.
Nu credeam că voi reuşi. Când am termin 5 kilometri fără să mă doară genunchiul nu ştiu ce să fac: nu eram pregătit pentru asta. Mă opresc şi mă gândesc că e de ajuns, mai bine să plec cu bucuria asta acasă, de care n-am mai avut parte de aproape două luni. Dar ceva îmi spune că poate a fost doar o întâmplare şi vreau să verific dacă e doar o impresie de moment sau miracolul vindecării chiar s-a pogorît asupra mea. “La urma-urmei, ce mare lucru, o să te doară şi atât, ai mai păţit asta, mai rău de atât n-ai ce să păţeşti”, îmi spun. Dacă l-aș avea pe Ianțu în față, i-aș spune cu ochii închiși că merg mai departe – îmi place să risc și să văd ce e mai încolo.
Încep să alerg din nou. Întâi cu paşi mici, temători, atent la toate detaliile, ca un începător nesigur. După 400 de metri simt din nou câteva impulsuri vagi ale durerii, dar nu mă opresc – “Până nu mă va durea de nu mai pot să calc nu mă voi opri!”. Apoi, după un kilometru nu mai simt nimic şi mă bucur uimit de fiecare pas fără durere. Cu totul, încă 3 kilometri.
Am plecat spre casă uimit că puteam să merg fără să mai sufăr. M-am simţit fericit şi victorios, ca şi cum aş fi alergat 32 de kilometri cu un timp excelent.
A fost o duminică pe care n-o voi uita niciodată. Mi-o voi aminti atunci când voi crede iarăşi că totul s-a terminat. Până atunci, o voi aşeza între amintirile cu atâtea duminici frumoase. Duminici însorite, duminici de maraton. Duminici cu starturi şi finişuri, duminici cu mii de paşi.
În episodul următor vom vedea dacă duminica alergării fără durere a fost doar o întâmplare frumoasă sau începutul resurecţiei. Nici eu nu ştiu ce urmează, de aceea drumul spre Paris, plin de surprize, e și mai frumos.
Drumul spre Paris. Jurnal (II): Am fost la medic cu genunchiul!
Toni Dumitru
S-a mai dus o săptămână şi eu bat pasul pe loc. Am crezut că va fi etapa în care voi demara decis pe drumul spre Paris (episodul 1, aici), dar se pare că am un ghinion teribil: nu reuşesc să mă antrenez deloc, iar apropierea maratonului îmi dă emoţii. Dacă tai din calendar săptămâna care se încheie în ziua startului, pe 12 aprilie, mai rămân doar 21 de zile în care ar trebui să fac măcar o alergare de 30 de kilometri. Şi eu nu izbutesc să trec de 5!
După o lună de stat, durerea de picior părea uitată. Mai mult mă durea capul de nervi că după atâta timp pierdut cu accidentarea, m-a lovit o gripă cruntă. Nu vreau să fiu fatalist, dar pur şi simplu nu pot să nu observ că tot timpul mi se întâmplă câte ceva care mă împiedică să mă pregătesc pentru maratonul ăsta. Parcă ar fi un blestem!
Chiar nu eram pregătit de boală (cine poate fi?) mai ales că în ultimii trei ani, de când alerg, nici guturai n-am avut. Mă lăudam cu o imunitate ridicată, plesneam de sănătate şi îmi plăcea să glumesc că virusurile se sperie de mine. Coincidenţă sau nu, exact în perioada în care n-am mai putut să alerg gripa s-a cuibărit în mine şi şi-a făcut damblaua o săptămână. Am crezut că am gripă aviară combinată cu porcină – trei zile am tuşit şi mi-am zdruncinat plămânii. Şi pe deasupra, mi-a clătinat zdravăn moralul. prea devreme, “protejându-mă” de o recidivă. Pe naiba! “M-a protejat” de n-am mai putut…
Când tusea a început să se înmoaie, iar eu am reuşit “să văd din nou color”, m-am enervat: nu mai rezistam fără alergare. Trecuseră cinci săptămâni de când m-am oprit – dacă nu făceam nimic săptămâna asta, pe urmă nu mai conta, ar fi fost prea târziu. Nu poţi avea doar condiţii ideale pentru a alerga. Uneori, pur şi simplu trebuie să te răzvrăteşti împotriva sorţilor potrivnici, oricât de greu ar fi.
Lunea trecută am început promiţător, cu 5 kilometri în 30 de minute. Am preferat pământul cu iarbă de pe digul de la marginea oraşului meu, Slobozia, pe malul râului Ialomiţa – deşi e o suprafaţă cam accidentată, m-am gândit că e bine să evit asfaltul la început. Am intrat mai uşor decât mă aşteptam în ritm, dar la un tempo de 6 minute pe kilometru m-am simţit excelent, iar piciorul a lucrat bine. Pe ultimii 500 de metri mi s-a părut că dă semne de oboseală, dar m-am oprit la timp. Am trăit din nou libertatea şi mulţumirea pe care alergarea ţi le oferă. Cât de mult mi-a lipsit alergarea!
A doua zi am făcut stretching în casă, cu atenţie la mişcările de flexare a piciorului. Totul a fost în regulă. Încep să cred că nu e totul pierdut.
Miercuri am făcut iar 5 kilometri, de data asta în parc, pe asfalt. Am alergat mai încet, cu 7 minute pe kilometru şi nu s-a aprins niciun senzor în bord. Dacă totul merge bine, în weekend mă gândesc să cresc distanţa la 15 kilometri, evident pe un ritm easy.
Joi am venit la redacţie, în Bucureşti, unde lucrez. Şi în timp ce-l ascultam pe “profesorul” meu de alergare, Emi Isailă, care-mi prezenta încântat noul lui ceas pentru triatlon, am făcut o mişcare care m-a secerat: durerea a reapărut brutal. Schimonosit de durere, m-am târît spre biroul meu, am luat un ibuprofen şi, cu inima sfărâmată, mi-am jurat că a doua zi mă voi duce la medic.
Cam aşa arată genunchiul meu sărăcuţul:
Am oroare de doctori, dar acum mi-e mai teamă de durerea asta duşmănoasă care s-a întors când mă aşteptam mai puţin. Nu-i de joacă!
De ce mă doare piciorul? Când o să-mi treacă durerea? Cum scap de ea? Calm, domnul Constantin Pitea, un medic experimentat, bonom, cam la 60 de ani, specializat în medicină sportivă, îmi răspunde la toate întrebările şi mă asigură că nu e atât de grav cum credeam eu. După câteva verificări de rutină, îmi spune diagnosticul: miozită a bicepsului femural – o întindere a muşchiului care ajută la îndoirea piciorului.
Dacă ar fi fost ligamentul colateral exterior, cum credeam eu, aş fi avut dureri atroce, îmi spune doctorul în timp ce îmi scrie reţeta. Voi lua antiinflamator, Ketorol şi Clorzoxazon, de trei ori pe zi. Deocamdată, mă asigură el, nu e nevoie de proceduri, în două-trei zile ar trebui ca durerea să cedeze, inclusiv la nivel lombar, unde am probleme mai vechi. Şi trebuie să o iau din nou de la zero, încet, cu alergări uşoare de 2-3 kilometri. Paşi mici şi răbdare.
Medicul mi-a ridicat moralul. În două ore după ce am ieşit pe uşa cabinetului eram din nou pe dig, încercând o alergare uşoară pe pământ şi iarbă. Mai mult de un kilometru n-am reuşit – durerea muşca din picior până sus, spre şold. Seara voi lua prima porţie de pastile.
E momentul în care realizez că după o lună pierdută aiurea am ajuns acolo unde ar fi trebuit să încep: la medic. Doar frica mea copilărească de doctori m-a făcut să pierd timp preţios, crezând naiv că mă pot “repara” singur. Evident, am greşit; uneori sunt atât de imposibil încât nici eu nu mă mai înţeleg.
Am pierdut timpul degeaba, dar proiectul Paris continuă. Cu durere, cu chin, cu frământări.
Drumul spre Paris. Jurnalul unui maratonist rătăcit (I)
Toni Dumitru
Parisul e un vis frumos, născut din întâmplare. Astă-vară m-am jucat cu norocul şi m-am înscris în glumă la loteria maratonului de la Paris, fără să mă mai gândesc la “ce-ar fi dacă”.
Câteva zile mai târziu, hazardul îmi făcea ostentativ cu ochiul. Uitasem să verific mailul când am primit vestea că am fost selectat. M-am simţit cu adevărat norocos. Dar aşa cum nu mă gândeam că am şanse să ajung acolo, tot aşa nu-mi închipuiam că va fi un drum teribil de greu, că Parisul la care mă aşteptam eu nu va mai fi niciodată acelaşi şi că voi trece prin toate caznele neputinţei până la momentul startului. Căci asta mă aşteaptă şi asta trăiesc deja. Să vă povestesc.
Din ziua în care am plătit taxa de participare, experienţa mea de alergător a oscilat între sublim şi deşertăciune, între bucuria a două maratoane reuşite într-o săptămână, oroarea provocată de atentatul de la Charlie Hebdo şi agonia unei accidentări sâcâitoare.
Mai sunt 32 de zile până la start – cursa e pe 12 aprilie, şi eu stau şi mă întreb ce mai pot face. Am devenit subiectul de studiu al propriului experiment, în care simt că m-am pierdut şi în care ştiu că trebuie să mă regăsesc. Nu ştiu dacă voi reuşi, dar voi încerca să fac tot ce pot pentru a reaprinde în mine scânteia alergării. Uneori am încredere că totul va fi bine. Dar am şi temeri că mă voi prăbuşi. Veţi fi martorii drumului meu spre Paris.
Căci Parisul se apropie, iar pe 12 aprilie eu voi fi acolo. Tu, cel care citeşti acum, iubeşti alergarea şi ştii că trebuie să te pregăteşti serios pentru ziua cea mare, aşa-i? Ei bine, de data asta e invers: hai să vedem ce se întâmplă când totul iese pe dos şi trebuie s-o iei cam de la zero cu o doar o lună înainte de start! Am să-ţi arăt cum e să participi la un maraton important fără să simţi că ai controlul asupra situaţiei. Cum este să numeri zilele şi să te întrebi când ai alergat ultima oară. Cum e să te întrebi dacă chiar ai alergat vreodată sau dacă totul a fost un vis şi te vei trezi dimineaţa, înapoi în viaţa “de dinainte”. Şi dacă durerea mai stă la pândă, gata să te înjunghie mişeleşte, sau umbra sa e doar închipuirea disperării care îţi dă târcoale.
Îţi voi spune tot ce n-ai vrea să ţi se întâmple dar ai dori să ştii, ca să fii pregătit pentru orice. La final, vom vedea împreună dacă Toni a reuşit. Ce e frumos este că acum nici el nu ştie.
