M-am trezit într-un șanț. De ciment. La nici 4 minute de când se dăduse startul la Maratonul Olteniei. Eram pe urcarea inițială (sau cum se numește o urcare continuă de câțiva kilometri care apoi continuă cu alte urcări).
Pornisem la startul probei lungi de mountainbike de la Maratonul Olteniei – 52 de km cu 1600 de metri diferență de nivel – conștientă că voi fi usor pe modul survival.
Anunțasem aici într-un post anterior că anul ăsta e hardcore la MO, și că mă bag la turele lungi, sâmbătă la mtb și duminică la semi, la alergare. La momentul postării aveam vise mari de antrenament! dar chiar daca ele nu s-au materializat nu puteam da înapoi!
Anyways. Pregătită sufletește pentru câteva ore bune de tras și împins și pedalat, eram în lumea mea când, la urcarea de pe ciment, înainte de a intra în pădure, simt că mă împinge cineva. Next thing I know e că sunt în șanț, cu bicicleta mea peste mine, cu picioarele într-un fel de șpagat. Peste mine, un domn + bicicleta sa. Știu că nu gândeam decât: oare mi-am rupt vreun picior? Și dacă l-am rupt, când începe să mă doară?
La impact norocul meu a fost că eram pe viteză foarte mică, pe urcare. Căzătura a fost așadar aproape fără urmări, mai puțin faptul că m-a enervat teribil domnul ciclist. Și-a cules frumos bicicleta și a plecat mai departe în cursă ca și cum nimic nu s-a întâmplat. I-am strigat din urmă să mă ajute să ies din șanț, că din cauza lui sunt acolo, și mi-a răspus că nu e adevărat, că trebuie să mă dau la o parte, că el a strigat. Wow. Este cel mai non fairplay comportament peste care dau în 6 ani de competiții. Ca să nu spun altfel.
M-a extras un alt tip din șanț, pentru că singură nu prea avem cum, blocată fiind cu bicla peste mine, în șpagat. 🙂
Am plecat mai departe!
A urmat cazna lui Sisisf, pe urcarea interminabilă, continuată cu alte urcări, dar măcar nu așa abrupte. Ăsta e profilul traseului :D:
Am ajuns în punctul unde se despart cele 2 trasee – cel lung mai face o buclă sănătoasă, de 18 km cu vreo 700 de metri diferență de nivel. Am sărit pe bunătățile de la punctul de alimentare – aveau mure proaspete printre altele, puteți să vă imaginați așa ceva?? Am balotat glucoză, stafide, portocale, lămâie…
Am stat frumos de vorbă cu oamenii de acolo, mi-am luat apă proaspătă în bidon… Bine, bidonul nu era al meu… Uhm, era al altcuiva, nu știu cine!
Pe coborârile lungi am dat peste cimitirul bidoanelor de energizant – am văzut vreo 6 pe drum!, căzute de la hurducături. Când am terminat coborârea mă uit în suport – plecase și al meu în lumea celor drepți.
Așa că m-am holbat cu ochi de beduin (ăla din deșert :)) la un copil dintr-o curte și l-am rugat să-mi dea ceva apă. Un tip care făcea ca și mine push bike pe urcarea din sat, îmi întinde efectiv un bidon și zice: uite, p-ăsta l-am găsit pe drum… dacă ai nevoie. Aleluia, brother! (insert church bells). După ce am murit de sete anul trecut pe același traseu, pen’ că plecasem fără bidon, îmi învățasem bine lecția și știam că e fundamental să am apă la mine!
Am luat frumos recipientul salvator, care nu încăpea în suportul meu, și l-am băgat în buzunarul de ciclism de la spate!! Acolo a stat cuminte toată cursa, l-am scos de câte ori am avut nevoie. Sigur, cu oprire, frumos, ca la picnic :).
M-a mai salvat ceva în cursa asta: energizantele sărate de la Isostar, din noua gamă!
Am descoperit cracker-ii cu cremă de șuncă și brânză. OAU. Au un gust absolut genial și te hrănesc instant.
Sunt ca un fel de sandwich, crocanți, doar că exact în formula care îți trebuie pentru efort susținut, care trece de 3, 4 ore. Sunt bogați în proteine dar și carbohidrați. Iar trebușoara asta contribuie la hranirea fibrei musculare in efort. Și îți dau senzația de sațietate!
Am trăit pe traseu și cu 2 pliculețe de băutură izotonică cu roșii și busuioc. Faza mișto la ele este că au rolul de a compensa pierderile de electroliți – tot ce ne pleacă din corp la efort susținut. Are sodiu mult, iar asta e grozav pentru că reface ceea ce pierzi prin transpirație, carbohidrați, ca să îi dai înainte și vitamine.
Am băgat și tablete energizante, tot de la Isostar: pline cu magneziu, potasiu și vitamine. Ce mai, am avut toate condițiile :)). Am înțeles într-un târziu cât de important este să îi dai corpului ce îți cere în efort. Înainte nici nu opream punctele de alimentare! Dar acum nu mai fac asta.
Mai ales la turele lungi. Ador bucla suplimentară de la cursa lungă în aceeași măsură în care o urăsc. 🙂 Știți cum e acolo? E ca și cum intri într-o altă dimensiune. Pădurea este mult mai … stufoasă și mai sălbatică și mai umbroasă, potecile mult mai înguste, iar râpa de jos, care răsare în partea dreaptă a primei poteci, este un hău pe care e bine să îl observi la timp :). Mai ales că poteca single track este pe coborâre abruptă, cu rădăcini. Chiar trebuie atenție acolo.
Nu, n-am căzut în râpă. Dacă se întâmpla asta, nu mai apucam să povestesc. Dar imediat după ce m-au chinuit urcările acestei bucle, când simțeam că nu mai am vlagă, i-am dat tare pe o coborâre și m-am trezit pe jos. Of, ce singurătate! Eu cu bicla, pădurea și căzăturile. 🙂 Măcar să mă plâng și eu cuiva! Nu trecea nimeni. La punctul de alimentare 2, în bucla suplimentară, o doamnă zice: Tu ai fost și anul trecut, nu? (uitându-se la ceas și la fața mea cam distrusă) Și… parcă atunci ai venit puțin mai bine la noi la punct, nu? Ha, cine mai știe. De fapt, dacă mi-aș fi amintit corect, nu știu dacă mai eram tot pe aici :))), pe tura lungă.
2 căzături și nicio durere pe nicăieri. E bine. Totuși, ce naiba se petrece? N-am căzut atâta în toate concursurile din ultimii 6 ani! Ori am început să îi dau prea tare pe coborâri, ori nu am apucat să mă obișnuiesc cu noile frâne ale biclei (luată direct din revizie în concurs. Nu faceți asta!) ori … it was that kind of day… Când nimic nu pare să meargă.
Și a venit a treia. Eram pe o coborâre. Spre finish. Mai aveam maximum 4 kilometri. Eram nervoasă. Tocmai o luasem anapoda, ieșisem din traseu și când m-am prins a trebuit, nu-i așa, să urc ce coborâsem greșit!! Superb. Când făceam și eu sfeștanie că am scăpat de coborâri, mi-am făcut singură rost de urcări inutile.
Îi dădeam tare, eram pe un single track printre copaci, și am pus o frână brusc, pentru că trebuia să ocolesc un copac întrucât părea că mă îndrept spre el! Mda, bicla peste mine, am căzut cumva pe lateral, piciorul era încă prins în spd, iar la pulpa stângă aveam o rană deschisă, plină de praf. În cap mi se învârteau niște steluțe, ca-n desene animate.
Hai sus! Eram cam dezumflată și dezamăgită de prestația mea – pe bune, să cazi de 3 ori într-un concurs pe care l-ai mai făcut de nenumărate ori??, și n-aveam niciun chef să merg la ambulanță.
Am ajuns la finish în starea asta, m-a curățat doamna doctor cu ceva apă oxigenată de am zis că mă urc pe ambulanță, am mers să fac un duș și m-am culcat :))).
Și cumva, a doua zi, la tura scurtă, de 10 km (nu, chiar nu mai eram în stare să susțin semimaratonul) m-am simțit grozav. Pe coborâri mai ales. Așa se face că am scos cu vreo 4 minute mai bine decât anul trecut :). Asta m-a mai înveselit.
La anul voi fi uitat iarăși urcările și căzăturile și îmi voi aminti doar răcoarea pădurii, libertatea coborârilor, apa băută exact atunci când ți-e sete, strategul din tine, pe care-l descoperi atunci, când ai nevoie să știi ce trebuie să faci, oamenii care se bucură de traseu, cu tine, și care te ajută cum pot: anul trecut mi-au dat apă, anul ăsta mi-au dat bidon :). O să îl uit pe tipul care m-a aruncat în șanț. O să uit epuizarea de la tura lungă. O să uit căzăturile. Și o să mă înscriu iar, cu aceeași emoție și același entuziasm. 🙂
Alergarea pe potecă, trail running în termonologie english fancy 🙂 este ceva special, după cum spune și titlul :)))).
Am însă argumente mai puternice de-atât :). Le-am trăit pe pielea mea, după ce am descoperit alergarea de trail. Asta s-a întâmplat la una din edițiile Maratonul Olteniei, o competiție dublă, de alergare + bike, în 2 zile consecutive, care are loc la Râmnicu Vâlcea.
Acolo am alergat prima dată într-un concurs de alergare pe teren neasfaltat. A fost love at first sight, aici e Jurnalul de cursă care o dovedește! 🙂
Alergarea de trail înseamnă multe lucruri, hai să vedem cum te schimbă și ce ai de câștigat.
Da, sentimentul ăla că te contopești cu cerul, cu verdele copacilor, cu vântul, cu sângele care îți face venele să pulseze, cu inima care saltă de bucurie, vorba poetului. 😀
Senzația aceea că tu îți controlezi corpul, că ești una cu frumusețea peisajului din jur.
Se cam abuzează de cuvântul ăsta, dar l-am ales pentru că incumbă multe înțelesuri: și sănătate și stare de bine – fizică și psihică. Alergarea pe coclauri/munte/potecă/dealuri te îndepărtează de agitația urbană, de stres și de rutina cotidiană, de poluare, de… mase nesfârșite de oameni, de care uneori e bine să scapi :D. Îți limpezește mintea, te reîncarcă energetic. Natura are darul ăsta și este moca/free/gratis!
Studiile spun că alergatul te face mai deștept :D. Dar alergatul în natură, departe de claxoane și poluare, îți mai dă câte ceva…
Spre deosbire de alergarea pe asfalt, unde te poți gândi la ce vrei tu în timp ce faci asta, pentru că drumul se întinde cuminte în fața ta, la trail lucrurile stau diferit: vei fi mereu alert, să sari peste rădăcina aia de copac, să eviți piatra aia, să îți menții echilibrul pe coborâri, să te ajuți de corp – brațe, picioare – ca să înaintezi… Trebuie să asculți mereu corpul și natura, să îți ascuți simțurile ca să depășești obstacole.
Iar asta, my friends, îți dezvoltă intuiția.
Una dintre cele mai misterioase trăsături umane, intuiția înseamnă și abilitatea de a dezvolta cunoștine/know how fără uzul rațiunii. 🙂 Buhuhu 😀
Două cuvinte pe care le iubesc și care mă ghidează mereu în ceea ce fac. Ador să fiu luată pe nepregătite și să fac față ACUM cu maximum de resurse, la ceea ce trăiesc. Îmi place să descopăr locuri și situații noi și să găsesc soluții instant.
Alergarea de trail e perfectă pentru asta. Ești în mijlocul naturii, departe de facilitățile civilizației și te bazezi pe tine, pe ceea ce ai dar și pe ceea ce nu știi că ai. 🙂 Dar descoperi. Descoperi minunățiile din jur și pe cele dinăuntrul tău.
Și, să sperăm, și un om mai bun :). Când ești puțin mai liniștit și mai pozitiv se răsfrânge și asupra celorlalți, nu?
Dar alergarea pe teren variat, în clime diferite, cu ruperi de ritm, cu mișcări care cer angrenarea tuturor mușchilor din corp nu face decât să te transforme, muscular și… psihic. Sportul este mai mult psihic decât fizic, descoperi asta destul de curând ca practicant :). Capeți forță, experiență și abilități suplimentare.
Dacă ești încă un alergător de asfalt și nu știi de unde să începi și cum să apuci alergarea de trail, poți începe cu o competiție precum Maratonul Olteniei: poți parcurge distanța de cros, de 10, 5 km.
Dacă nu ești novice și ai la activ suficienți kilometri și curse alergate, poți încerca la MO și semimaratonul. Este timp de antrenamente pentru ambele, cursa este la final de august (28 august).
Vă las cu un documentar despre trail running. După ce veți începe să aflați și să trăiți trail running-ul, nu va mai fi cale de întoarcere! 🙂
Inaugurăm rubrica #trainingTIPs, cu o întrebare foarte la zi: Ce este indicat să mănânci având în vedere efortul fizic intens din antrenamente, dar şi temperaturile ridicate de afară?
Ne răspunde doctor Luminiţa Florea, medic specialist nutriţie în cadrul Centrului Medical ProVita, căreia îi mulțumim:
Pentru a ajuta organismul să facă faţă unui efort fizic intens trebuie să avem o alimentaţie corectă. Adică trebuie să alegem acele alimente şi combinaţii alimentare care oferă energie de bună calitate, lent eliberabilă şi să evităm acele alimente care fac furt de energie organismului, îngreunând şi mai tare adaptarea la efortul fizic.
Adaptarea la temperaturile ridicate de sezon este şi ea un proces de efort intens de tip termoliză, care solicită la maxim funcţiile vitale ale organismului – inima, circulaţie, funcţie renală sau cerebrală.
Alimentele care dau energie de bună calitate şi lent eliberabilă pentru susţinerea efortului sunt următoarele:
– CEREALE INTEGRALE (de orz, ovăz, grâu sau tip muesli) şi derivatele tip pâine cu seminţe, integrală sau neagră, crackersi sau pâine deshidratată;
– OREZUL nedecorticat, cu bob lung, basmatic sau negru;
– PASTE integrale;
– PSEUDOCEREALE: mei, quinoa, hrişca, cus-cus;
– LEGUMINOASE: năut, linte, mazăre, fasole boabe;
– SEMINŢE de in, susan, cânepă, floarea soarelui, dovleac, goji;
– OLEAGINOASE – nuci, alune, fistic, caju, migdale;
– PROTEINE animale uşor digerabile: carne albă (pui/ curcan, peşte slab sau gras oceanic), fructe de mare, ou, lapte şi derivate de lapte – brânzeturi până spre max 18-20 % grăsime (de vacă sau capră);
– LEGUME ŞI FRUCTE proaspete, de sezon (ca să asigure un aport maxim de nutrienţi specifici).
Alimentele care fac FURT ENERGETIC
– grăsimile saturate animale (carnea grasă roşie – porc, vită, tocăturile, mezelurile, afumăturile, conservele, untul/ smântână integrale, brânzeturile foarte grase – oaie/ bivoliţă, prăjelile – tip mici, cârnaţi, chiftele, şniţele, produsele tip fast-food);
– glucidele rafinate, derivate de zahăr şi făină albă (prăjituri, bomboane, patiserie, foietaje, cremele de patiserie, gogoşi, etc);
– băuturile energizante consumate în exces, carbogazoase, ce conţin cofeină, cafeaua şi ceaiul verde în cantitate mare.
CUM SE PRODUCE FURTUL DE ENERGIE
– prin furt vascular (se redirecţionează circulaţia cu oxigen) de la nivel central cerebral către etajul digestiv – stomac, duoden, intestinul subţire. Acest lucru se întâmplă când se consumă o masă foarte calorică, încărcată în alimente grase, bogate în grăsimi saturate şi cu conţinut mare de glucide rafinate – făină albă sau zahăr – prelucrate incorect din punct de vedere gastrotehnic – prăjire, afumare, conservare, cu un conţinut crescut de conservanţi şi aditivi.
– prin carenţe – tip ”furt” de minerale şi vitamine (calciu, magneziu, fier, viatmina A, D, C) din rezervele personale ale organismului (spolierea depozitelor) sau prin scăderea absorbţiei lor din alimentele sănătoase, dacă sunt consumate alături de cele mai sus amintite. Rezultatul în final este oboseală cronică şi deficit energetic permanent.
COMBINAŢII ALIMENTARE CORECTE
– fructele se pot combina optim cu cerealele şi oleaginoasele, eventual lactate uşoare tip iaurt, sana, kefir;
– carnea, peştele, brânzeturile şi ouăle se pot asocia energetic optim cu legumele cât mai puţin procesate termic şi mai dietetice (wok, grătar, salate, abur rapid );
– proteinele vegetale din leguminoase – năut, linte, mazăre, fasole, precum şi cerealele integrale tip paste sau orez se combină corect tot cu legumele.
Spor la antrenamente și… la cumpărături corecte! 🙂
Metroul era plin ochi duminică dimineața la ora 7. Și dacă într-o zi obișnuită, nimeni nu își scoate nasul din telefon, din cărți sau din papucii altora, acum se încingeau discuții despre următoarele alergări, despre cum să facă echipă de ștafetă. Și ca la oaste se tot adunau și creștea veselia. Oamenii își purtau numărul de concurs cu mândrie, ca pe-o decorație.
Aveam emoții. Emoțiile bobocilor într-ale semimaratoanelor, „o să reușim”, „ușor, ritm constant”, „lasă telefoanele la garderobă”, „nu ne oprim, bem apă din mers” și tot așa. Până când ne-am aliniat la start și am pornit. Când am intrat pe poarta de start, kenienii făcuseră deja un kilometru, când am ajuns la Piața Alba Iulia, ei se întoarceau, când eu mai aveam 10 kilometri din cursă, ei își primeau medaliile.
Primii 10 kilometri au fost lectură particulară: am citit toate mesajele de pe tricourile colegilor de semimaraton. Muuulte, kilometri de mesaje motivaționale. Aș putea spune că primii kilometri au fost lejeri. Mi-am primit și de pe margine remarca: „poți să-ți dai drumul la alergare, kenienii au ajuns!” M-am maimuțărit la camere, totul era în regulă, parcă nici tibia dreaptă nu mai era supărată ca la ultimele antrenamente. Până când… Până când am priceput că traseul pe care îl știam eu era altfel, mai cuprindea și bucla de pe Calea Victoriei, și în mintea mea kilometrii s-au dilatat amețitor. În alte condiții, lăutarii care scârțâiau viorile de pe margine m-ar fi distrat, or acum nu știam cum să-i fac să tacă, pe toți!
Pe la kilometrul 18, m-a ajuns un tip care nu se mai oprea din remarci vesele și Dumnezeu l-a ferit! Dacă aveam ceva la îndemână, o coajă de portocală, o coajă de banală, jur că mi-aș fi folosit ultima felie de energie ca să-l anihilez. 😀
Nu durerea e cel mai mare dușman în cursă, nici faptul că vezi pe margine persoane care primesc îngrijiri de la paramedici, ci epuizarea. Ultimii trei kilometri au avut lungimea unui maraton întreg. M-am târât la propriu, dar mi-am jurat că nu mă opresc. Și când m-am văzut față în față cu Finish-ul, îmi venea să chiui! Doar că nu mai puteam. Așa că am accelerat. Atât de tare îmi doream să se termine…
2 ore și 9 minute. Atât a durat cursa. Și a fost frumoasă. Nu m-au durut picioarele după, nu am făcut febră musculară, nu am luat aspirine, nici geluri de hidratare, batoane și alte energizante. Am mers a doua zi la muncă, am primit felicitări de la colegi și m-am bucurat de momentul meu de glorie ca un superstar. Aproape că m-am simțit ca la Oscaruri. Și în sinea mea am început să mulțumesc mamei mele care m-a lăsat să mă urc în toți copacii din grădină, profesorilor mei de sport care nu ne lăsau să facem matematică pe motiv că la matematică dăm cel mai greu examen, ci ne alergau de ne mergeau fulgii, antrenorilor de la sală. Și mai ales, Roxanei Lupu care s-a ținut de capul meu să mă alătur echipei de curajoși pe care îi pregătea pentru semimaraton, cu toate că nu eram convinsă că vreau să fac asta.
Și vreau să îmi mulțumesc mie. Fiindcă „the best cause in the world is yourself”. Așa scria pe un tricou și pentru asta am alergat!
De când am început să alerg, o regula de aur pe care am învățat-o este: carbohidrați înainte de efort pentru energie, proteină după efort, pentru refacerea mușchilor. Și partea cu carbohidrații mă umple de fericire. Cui nu-i plac pastele?
Toată lumea mă întreabă dacă rup frigiderul după un antrenament. E o preconcepție asta. Pe mine cel puțin, după antrenamente, mi se face atât de poftă de salate, încât aș putea să pasc gardurile vii până ajung acasa. Corpul uman e o mașinărie minunată.
Se reglează singurică, dacă nu o alterăm cu bombardamentul ăsta pe care îl primim de la marketingul la alimentele tare nesănătoase. Ideea că noi cei de la oraș plătim un preț nedrept: acela de a avea foarte puține opțiuni sănătoase și la îndemână. Când sunt la muncă, mereu pe fugă, sunt tentată să parchez și eu la primul fast-food.
Dar mi-am creat obișnuința proviziilor, mereu am la mine un biscuițel, un măr, câteva fructe uscate. Iar faptul că în antrenamente mă pot hidrata cu fructe și legume, sub formă de smuti, este o fericire pentru mine! L-am descoperit pe Sloop când am intrat în programul #spre primul semi și nu l-am mai lăsat de atunci, e mereu cu mine când merg la sală sau când alerg!
În cele aproape 3 luni de antrenamente am găsit și eu formula câștigătoare My Sloop ♥! Este cel cu cocos și ananas!
Știți cu ce se ocupă ananasul, atunci când facem sport? Păi, este excelent în recuperarea sportivă, repară și menține sănătoase oasele și cartilagiile, are fibre, care ajută la scăderea nivelului de colesterol și conține vitaminele B6, parte din procesul de formare a celulelor roșii din sânge. Iar cocosul vine să ajute în procesul de recovery după efort. Este sursă de calciu, magneziu și potasiu!
*Spre primul meu semimaraton este un proiect Adrenallina, “energizat” de Sloop, prin care 4 oameni obișnuiți, cu joburi full time și fără un background sportiv, învață să alerge: pornesc de la 0 kilometri și tind către cei 21 de km ai unui semimaraton! Acest moment este acum foarte aproape: duminica asta, pe 15 mai, Ana, Bogdan, Andreea și Narcis vor alerga la OMV Petrom Bucharest Half Marathon! Au fost pentru ei câteva luni de antrenamente, în care au experimentat sentimente de stări, au învățat lucruri despre ei, despre corpul și mintea lor, iar duminică au test :). Emoții au cu toții, și ne povestesc fiecare în parte cum a fost și încă este această călătorie pentru ei. Azi are cuvântul Narcis Drejan 🙂 :
Nu mi-am depăşit limitele prea mult, doar am forţat la bucăţile alea blestemate din Parcul Tineretului, unde am şi căzut, împiedicându-mă de asfaltul distrus de rădăcinile copacilor. Şi în timp ce alergam, cu piciorul stâng beteag, mă uitam pe afişele electorale, toţi candidaţii la primăria sectorului 4 se pozează cu Parcul Tineretului, dar el arată ca în tranşeele din Normandia…în fine, dă-o dracului de administraţie, să revin…
M-am trezit după uşoarele antrenamente cu Roxana Lupu, omul care trage de noi de vreo două luni, că o să alerg la Crosul Pădurii, 15 kilometri. Şi am plecat cu toţi alergătorii de la cursa de 5.000, de 10.000, iar la 15.000 cred că eram aşa de puţini, încât ajunsesem să-mi stabilesc şi obiectivul…să nu credeţi că e legat de poziţie. Nu, obiectivul este: vezi că mai ai puţin, să-ţi spui asta şi după 2.000 de metri. Pe la kilometrul 8-9, am simţit că e gata, dar nu se mai opreau picioarele. Şi-am terminat cursa. După 2 zile mi-am revenit, dar în acele 2 zile mergeam ca melcul.
Şi urmează provocarea de duminică, 21 de kilometri. De la long-run-ul de 15 kilometri n-am mai forţat, iar în ultima săptămână nu prea am reuşit să mă mobilizez. Nu există scuze, vreau doar să termin, pentru că e prima dată, pentru că nu trebuie să renunţ, pentru că echipa adrenallina m-a învăţat că se poate. Am avut o perioadă cruntă, de aproape 13 ani, în care mi-era teamă să mai fac sport, după o accidentare groaznică la piciorul stâng, cauzată tot de sport. Dacă îmi iese şi semimaratonul, cred că voi continua. Şi cam atât, că am scris cam mult, iar până la kilometrul 21 nu mai vorbesc deloc. Ne auzim după, ca-n finala Şampion Lig. Dacă tac, înseamnă că n-am fost în stare!
Am început să fac sport ….
N-am fost o persoană sportivă. Uram mișcarea, sportul. În liceu scoteam scutiri false să nu mai fac sport, iar când acestea nu existau, chiuleam de la sport. Iar la Bacalaureat , am învățat încă o materie în plus, ca să nu fiu nevoit dau Bac-ul la sport. 🙂
Începuturile sunt frumoase și, bănuiesc că și la 89 de ani îți aduci aminte de ziua când ai izbutit cu chiu cu vai 2 ture de stadion.
În iunie 2011 m-am îmbolnăvit și a trebuit să-mi schimb jobul, anturajul și să renunț la nopțile pierdute. În ianuarie 2012 am început să mă duc la sală de forță, să citesc bloguri de psihologie, sănătate, nutriție. Așa am dat de blogul lui Adrian Soare, care ne propune un experiment frumos. Primul Maraton în 4 luni de pregătire.
’’Hai să ies la alergat’’ mi-am zis… Dupe 2 ture cu chiu cu vai mă opresc. Splina mă înțepa, nu aveam aer. Greu, tată. După vreo 2 săptămâni , timp în care am mai băgat ceva alergări, mă aventurez pe o buclă. Ulterior aflu că avea 8km.
3 zile și 3 nopți am zăcut cu o febră criminală în fiecare mușchi. 🙂
Maratonul Internațional București 2012 a fost prima mea competiție oficială. O amintire frumoasă din acest maraton a fost atunci când am ajuns la borna cu km 41. Am strâns-o în brațe, așa cum un părinte strânge la piept propriul copil, și pe moment toate durerile au trecut pe loc! Mai aveam doar 1 km.
Antrenamentele mele
Am rămas fidel programului de antrenament după myasics.uk.com. Acum trecând la un nou nivel, la ultra, am inclus în planul de antrenament pe lângă alergare, înot, sala de forță și mersul la o clinică medicală pentru masaj și recuperare după cursele solicitante.
Am alergat în orice anotimp. Îmi place mult iarna când ninge liniștit iar zăpada scârție sub pantofii de alergare. 🙂
Sportul meu preferat este…. alergarea. Iubesc să alerg de ceva vreme… mult. Plec de acasă la amiază și vin pe înserat. Alergarea mă liniștește, mă scapă de stres, și găsesc uneori soluții la ce mă frământă.
Alergarea m-a vindecat de răceală. Am plecat fără chef să alerg, cu febră, somnolență… Cu chiu mai cu vai și cu încurajarea prietenilor am făcut în acea zi 36km. Când am terminat, răceala trecuse. 🙂
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este de la Maratonul Olteniei, anul trecut
Prietenul Claudiu, un alergător bun, mi-a zis ‚ ’’să vezi ce frustrant este atunci când te depășește o tipă și tu nu poți să accelerezi s-o depășești.’’ Și da, profeția s-a adeverit. Orgoliu a avut ceva de suferit aici, pe moment. 😀
Competiția mea preferată este Maratonul Olteniei!
Mi-a plăcut traseul, kitul…. totul. Toate cursele montane au parfumul lor. Aici nu mai ești focusat pe split negativ, pe viteze care încep cu 4; 5min/km. Te bucuri de priveliște, trilul păsărilor, mai găsești câte o tufă cu fragi, mure 🙂
Cel mai mândru sunt de … mine. De fiecare cursă alergată și terminată fără nicio accidentare. Sunt mândru că am scăpat de un anturaj nociv și de niște vicii care mă degradau. Atunci când mă autodepășesc, mă simt ca un campion.
Prietenii mei spun că … ăla bun la toate.Și stand-up comediant și alergător bun. J Sunt norocos, că de la un alergător singuratic, am acum o gașcă cu care îmi împart antrenamentele, ne încurajăm și ne ajutăm reciproc. Mai jucăm un “prinde hoțu’”, sau ținem pace-ul când celălalt nu-i în formă. Am pierdut un prieten și un alergător bun, Cătălin. Mult prea devreme. Dar știu că el este acolo și ne veghează, în fiecare antrenament, cursă.
Am aflat că sportul schimbă destine. Sportul este magie. Așa cum un magician te suprinde cu un număr și rămâi uluit. Așa și sportul te ia dintr-un punct și îți schimbă viața. Am învățat să merg pe bicicletă la 30 de ani, mi-am depășit limitele în maraton, acum sunt la capitolul învăț să înot. Cine știe, poate mă cucereste și triatlonul. Am mai aflat ca am mai multe resurse decât bănuiam, atât fizice cât și psihice.
Sportul mă face să mă simt liber, bucuros, norocos că am timp de antrenamente, mai puternic după fiecare antrenament. Alergarea prin canioanele din jurul orașului meu mă teleportează pe moment în povestea cursei lui Cabalo Blanco a lui Christopher MacDougall! 🙂 (n.r. referire la cartea Născuți pentru a alerga)
Odată, am plecat de acasă să fac un 5, 8km, dar în timp ce alergam mi-am schimbat obiectivul și am terminat după 21km. Cu toți avem zile de ’’n-am chef’’ azi de alergat. Cheful vine când îți pui pantofii în picioare!
Obiectivul meu în 2016 este primul meu ultramaraton 🙂 100km for Children. Iar în octombrie vreau să fac personal best la Maratonul Internațional București.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune asta: Fă ce-ți spune inima! Nu asculta de părinți, prieteni…care îți vor spune nu fă acel lucru.
*Cornelius povestește aventurile lui sportive pe blogul său, la http://puterea-ta-infinita.blogspot.ro/
Pe 9 august 2008, Alina Dumitru făcea istorie: devenea prima campioană olimpică din istoria judo-ului românesc. În ziua aceea, Alina a câștigat 4 meciuri, învingând-o în semifinală pe dubla campioană olimpică en-titre Ryoko Tani (Japonia) și, în finală, pe Yanet Bermoy (Cuba), în doar 80 de secunde. Ryoko Tani fusese marea sa rivală, de altfel o sportivă neînvinsă într-o competiție oficială din 1996.
Alina Dumitru are în palmares nenumărate titluri de campioană europeană, medalii în campionate mondiale și probabil că nimeni nu se gândea că va ajunge aici, atunci când a ajuns prima oară la judo, în clasa a IV-a. Era extreme de slăbuță și bolnăvicioasă, și părinții nu mai știau ce să facă cu ea ca să își revină.
Am vorbit cu sportiva despre momentul critic care a propulsat-o către cea mai înaltă distincție la care poate visa un sportiv de performanță, medalia olimpică, despre dragostea pentru judo, dar mai ales despre voința aceea care mută munții din loc, și care a transformat-o într-o judoka de calibru la nivel mondial.
Săptămâna trecută Alina Dumitru a devenit mama unui băiețel, și este foarte fericită! O felicităm și îi mulțumim pentru timpul acordat! (n.r. interviul ne-a fost acordat acum 1 luna).
Adrenallina: Ai spus că cel mai proeminent moment din cariera ta sportivă a fost atunci când ai reuşit medalia olimpică. Înțeleg că un eşec te-a condus către acest moment. Şi aş vrea să ne spui un pic despre asta.
Alina Dumitru: Întotdeauna merg pe principiul ăsta, aşa le spun şi copiilor pe care îi antrenez: când te învinge cineva te face mult mai puternic şi îţi doreşti mult mai mult să ajungi mai sus.
Prima mea participare la Jocurile Olimpice a fost la Atena şi pot să zic că acolo a fost momentul critic pentru mine, dar în acelaşi timp şi bun, pentru că m-a ajutat aşa cum am zis, să merg mai departe şi să câştig titlul olimpic mai târziu.
La Atena am ajuns până în semi-finale, unde am pierdut în faţa unei japoneze. Următorul meci îl aveam pentru medalia de bronz, cu o chinezoaică pe care o întâlnisem de mai multe ori şi chiar o învinsesem. Ştiam că şi atunci aş putea s-o înving şi practic meciul a fost al meu. Am condus-o tot meciul până în ultimele secunde. Mai erau 20 de secunde, am ajuns la sol, şi ea a continuat, m-a prins în fixaj şi mai erau fix 5 secunde să fie medalia la mine în mână.
Ce s-a întâmplat în cele 5 secunde?
Nu am reuşit să ies din acea fixare, mi-au scăpat picioarele, sunt mai multe poziţii în care poţi să ieşi din acele fixări făcute la sol. Nu am putut, a reuşit ea în schimb, şi m-a ţinut timpul necesar pentru a reuşi să câştige ea medalia de bronz.
(*În 2004, la Jocurile Olimpice de la Atena, japoneza Ryoko Tani, o legendă a judo-ului mondial, a învins-o pe Alina în semifinale şi şi-a adjudecat apoi medalia de aur. Ajunsă în recalificări şi în lupta pentru o medalie de bronz, Alina a fost învinsă în meciul decisiv de chinezoaica Gao Feng, în ultimele 5 secunde.)
Cred că a fost o provocare groaznică.
Da. Efectiv nu îmi venea să mă ridic de pe saltea. Şi dacă m-am ridicat de pe saltea efortul a fost atât de mare, îmi doream atât de tare să câştig acea medalie, a fost atât de mare, încât am rămas efectiv fără putere.
Locul în care eram era pe un podium, trebuia să cobor nişte scări. N-am mai putut să cobor, m-a luat antrenorul în braţe, nu mai puteam să mai merg.
După ce că pierdusem medalia de bronz, mă mai luaseră şi la control antidoping. Mă gândeam: “mă vedeţi atât de puternică, am luat medalia, încât să mă verificaţi doping? Verificaţi medaliaţii”. Și eram nervoasă şi m-au şi înţepat și mi-au luat şi din păr probe… a fost şi un doping mai agresiv. Eram terminată atât fizic cât şi psihic și am mai îndurat şi acel moment groaznic, dar asta m-a ajutat să devin mult mai puternică. Și să am o dorință și mai puternică pentru a merge la următoarea Olimpiadă, pentru a-mi pune la punct ceea ce atunci am greşit.
Sunt curioasă de câte ori ai vizualizat ulterior pe parcursul antrenamentelor tale acele 5 secunde.
Îmi rămăsese în cap şi visam noaptea. Mai aveam de stat la Atena după meci și s-a întâmplat că nu mai puteam să rezist să stau în satul olimpic. Vedeam sportivii că veneau de la competiţii medaliaţi şi bucuroşi şi eu ştiam că avusesem medalia în mână şi că o pierdusem în ultimele secunde…
Dormeam până pe la 9 dimineaţa şi plecam din sat, ca să nu mai văd pe nimeni și să uit acel moment. Dar nu se poate, nu poţi să uiţi, şi nu l-am putut uită până nu am reuşit să câştig din nou titlul european, în anul următor.
Mi-a trebuit foarte mult timp să-mi revin, am fost atât de marcată de acel moment încât am vrut să mă retrag. Dar am avut părinţii aproape, antrenorii, ei au ştiut ce să-mi spună la momentul respectiv.
Am continuat, am mai ieşit de încă 4 ori campioană europeană, am reuşit să câştig şi o medalie la Campionatele Mondiale şi am ajuns apoi la Beijing, unde s-a întâmplat minunea. (n.r. La Jocurile Olimpice de la Beijing, în 2008, Alina Dumitru devine campioană olimpică)
Spune-mi despre cum trebuie să faci faţă emoţiilor într-un campionat mondial. Bănuiesc că nu se compară cu celelalte competiţii.
Da, într-adevăr, emoţiile, mai ales la jocurile olimpice, sunt diferite. Eu îmi spuneam mie că sunt cea mai bună, că m-am antrenat şi pentru asta trebuie să înving! Sunt la fel, am două mâini, două picioare, şi de ce nu aş putea şi eu, şi tot timpul îmi spuneam aceste cuvinte şi mă făceau să trec peste stresul şi tensiunea care erau asupra mea.
Greu, orice ţi-ai spune tot greu e, dar într-adevăr emoţiile astea trebuie să fie constructive.
De celaltă parte, cum se resimte bucuria pe podium, pe cea mai înalta treaptă? Pentru mine momentul Beijing, când am urcat pe cea mai înalta treaptă a podiumului, este ceva unic. Îți vine să râzi, să plângi, să sari, nici nu ştii cum să reacţionezi.
Să auzi imnul, să vezi steagul fluturând, să îţi vezi prietenii, cei din Federaţie, cei de la Comitetul Olimpic, că te susţin şi că îţi strigă numele şi sunt mândri de tine. Mai mult decât atât, atunci când m-am întors de la Beijing, m-au aşteptat din mai multe părţi ale României, oameni care m-au aşteptat şi m-au felicitat, îmbrăcaţi în kimono, la aeroport. Momentele acestea sunt cele mai frumoase şi îţi dai seama cât de mult înseamnă un sport dacă ajungi să îl practici la un nivel de performanţă.
Mulți tind către performanţă, dar puţini sunt cei aleşi. Ce crezi tu că face diferenţa între un sportiv care munceşte şi el, se antrenează şi el, şi totuşi nu ajunge pe cea mai înaltă treaptă şi cel care ajunge. Ce face diferenţa?
Nu ştiu să zic. La mine poate a fost şi un pic talent.
Deci ai zice că ţine şi de talent dincolo de muncă.
Da, foarte mult. Pentru că, de exemplu, veneam după o pauză şi făceam unul două antrenamente şi îmi intram foarte uşor în formă. Pe când poate altele nici nu apucau să facă pauză, erau încontinuu la antrenamente şi nu ajungeau la forma respectivă.
Şi asta a condus la concluzia că am talent. Şi într-adevăr, aşa a fost, şi eu am simţit asta, dar pe lângă talent evident a fost şi muncă, îţi trebuie foarte mult să îţi doreşti şi să ai ambiţia aia să treci peste orice şi să nu te împiedice nimeni, să nu dai înapoi. Sunt momente în care eşti tânăr, vrei şi tu să ieşi în oraş noaptea, să pierzi nopţile. Mulţi sportivi cedează ispitei şi făcând chestiile astea pierzi, începi să dai înapoi.
Dar conştientizezi lucrurile la vârsta aia? Nu sunt mai puternici hormonii?
Pentru mine nu, pentru că mi-am urmărit visul şi mi-am urmărit drumul, mi-am dorit foarte mult să ajung pe podium la cea mai importantă competiţie.
Aşa ţi-ai dorit de mică, dintotdeauna?
Nu, când am început să practic judo. A început să îmi placă. Am avut şi momente grele la început, eram foarte firavă, slăbuţă şi chiar nimeni nu îmi dădea vreo şansă să pot să fac un sport. Aveam 22 de kg în clasa a IV-a, eram slabă slabă, săracii părinţi nu mai ştiau ce să facă cu mine că numai prin spitale am stat, din clasa I-a până într-a IV-a. Eram foarte bolnăvicioasă.
Şi bănuiesc că a dispărut asta în momentul în care ai început să faci sport.
Da. Păi pentru asta m-am şi dus la sport şi am simţit că m-am întărit şi fizic şi psihic. Am vrut să le arăt că din fetiţa aia mica și firavă se poate face ceva, nu o dai la o parte.
Campioană olimpică la judo.
Cred că şi asta m-a făcut să îmi doresc mai mult, să nu mă las pradă ispitei şi să îmi urmăresc visul.
Cum ai ajuns tocmai la judo?
Primul meu antrenor a venit în şcoală, eram în clasa a V-a, şi a venit să ne povestească despre judo. Povestea lui a fost atât de frumoasă încât n-am putut să stau departe de ea şi am zis “hai să încerc”.
Deşi părea probabil ceva destul de agresiv pentru o fetiţă.
Judo nu era atât de bine cunoscut şi nu prea ştia nimeni despre ce e vorba, nici eu, îl confundam mereu cu karate. Mulţi cred că îl confundă şi în ziua de azi, cu karate, bătăi cu picioare, dar nu, e total diferit. Nu se compară karate cu judo, e altceva. Eu doar vrut eu să fac sport, să fac mişcare.
Şi a fost chimie, nu?
La început nu! Doi ani mi-au trebuit să pot să ajung şi eu unde trebuie. Numai că nu m-am lăsat. Pe când majoritatea cu care am fost şi din clasă şi din şcoală au început să se lase pe rând, am rămas numai eu. Antrenorul a început să facă selecţie la alte şcoli şi a urmat un cantonament la Băile Herculane.
După doi ani, eu nu progresasem deloc, eram tot stângace. Şi în acel cantonament nu a vrut să mă ia. Eram cea mai veche de acolo şi nu voia să mă ia.
Cumva, m-a luat, și eu m-am ambiţionat atât de tare încât după acel cantonament – antrenorul şi acum îmi povesteşte, el ştie mai bine momentele acelea – alergam şi îi lăsam în spate chiar şi pe băieţi. Antrenorul zicea că nu-i venea să creadă câtă voinţă am. Şi după acel cantonament am ajuns la sală şi, nu ştiu, parcă eram alta.
A fost ascendent totul de atunci.
Sigur. Dacă nu aş fi mers în cantonamentul ăla probabil că aş fi cedat, m-aş fi retras, că îmi părea rău că de ce pe mine nu m-a luat. Dacă făceam asta nu mai eram ce sunt astăzi.
Dar noroc că antrenorul meu este un antrenor excepţional, domnul Câmpeanu Emanoil. Dacă aş fi avut un antrenor care să vorbească urât cu mine sau să ţipe la mine sau să dea în mine nu cred că aş fi rezistat. Au fost mulţi antrenori de genul asta, că vedeam, mergeam la alte cluburi sau mergeam la competiţii. Dacă un sportiv pierdea, antrenorul îl bătea, efectiv îl bătea. Iar pe mine asta mă şoca, nu-mi venea să cred ce văd.
La mine nici părinţii nu mi-au dat o palmă. Şi nu cred că ar fi acceptat, cu siguranţă n-ar fi acceptat să mă bată altcineva. Şi am avut şi norocul ăsta că am avut un antrenor bun, pot să zic că eu am avut norocul că l-am întâlnit, antrenorul a avut noroc că m-a găsit.
Spune-mi câteva calităţi pe care crezi tu că le are sau ar trebui să le aibă un sportiv care face judo.
Trebuie să aibă îndemânare. Dar aşa cum am zis, la mine a contat foarte mult talentul. După care restul le poţi face în timp. Şi viteza, îndemânarea, forţa, toate acestea le poţi deprinde în timp, făcând exerciţii, şi așa ţi le aduci la capacitatea maximă. Trebuie să fii ambiţios, trebuie să ai dorinţa aia de a-ţi duce visul până la capăt şi trebuie să fii muncitor.
Cred că se aplică pentru orice sport.
Da, se aplică cred în orice domeniu, asta aşa e, da. Nu le ai pe astea, nu ai cum să progresezi.
PALMARES Alina Dumitru
Medalii olimpice | |||
---|---|---|---|
Judo | |||
Aur | Beijing 2008 | 48 kg | |
Argint | Londra 2012 | 48 kg | |
Campionatele Mondiale | |||
Bronz | Cairo 2005 | 48 kg | |
Bronz | Rio de Janeiro 2007 | 48 kg | |
Bronz | Tokio 2010 | 48 kg | |
Campionatele Europene | |||
Bronz | Maribor 2002 | 52 kg | |
Aur | București 2004 | 48 kg | |
Aur | Rotterdam 2005 | 48 kg | |
Aur | Tampere 2006 | 48 kg | |
Aur | Belgrad 2007 | 48 kg | |
Aur | Lisabona 2008 | 48 kg | |
Bronz | Tbilisi 2009 | 48 kg | |
Aur | Viena 2010 | 48 kg | |
Aur | Istanbul 2011 | 48 kg |
Am început să fac sport pe când eram copil, când am făcut înot la Dinamo. Pe urmă, în adolescență am făcut lupte și rugby la Steaua. Luptele greco-romane și-au pus amprenta cea mai grea asupra mea.
Îmi amintesc și acum primul antrenament, într-o sală de pe la Eroilor. Doar încălzirea ținea 30 de minute, perioadă după care mi-a venit să vomit. Am reușit să duc cele trei ore până la capăt, dar am fost lemn în ziua aia.
Antrenamentele mele sunt destul de haotice. Nu am un plan stabilit, pentru simplul motiv că nu sunt sportiv profesionist. Recent am început să mă antrenez cu trupa lui Ștefan Oprina, care are o disciplină de fier, mai ales la antrenamentele cu intervale.
Sportul meu preferat este triatlonul, pentru că implică trei probe și pentru că poți întrece adversari care par mult mai puternici decât tine, dar care nu-și gestionează optim resursele. Este un sport de forță, dar tototodată și unul de strategie.
Cea mai puternică amintire pe care o am despre o cursă este de la Maratonul Vinului. Nu mai știu exact despre ce ediție a fost vorba, cred că acum doi, trei ani. A fost ziua cea mai călduroasă din acel an, iar pe traseu n-a fost niciun pic de umbră. Am suferit enorm, am băut peste 7 kg de apă și am ajuns la finish epuizat. A fost o cursă unde mi-am întins limitele la maximum și nu vreau s-o mai repet în condiții similare. O viață avem!
Competiția mea preferată este cea în care reușesc să întrec cât mai mulți adversari. Cu toate că nu sunt un obișnuit al podiumurilor, sunt un luptător și trag de mine să răzbat cât mai sus.
Obiectivul meu în 2016 este pur și simplu să mă țin departe de accidentări și dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea aș spune că asta este cel mai important lucru în viața unui sportiv amator. Nu trebuie să grăbești recordurile personale, ele vor veni dacă ești consecvent și te antrenezi în mod constant. Nu forța și vei câștiga!
pe Emilian îl puteți citi pe blogul său de ciclism, alergare și triatlon, pe Biciclistul.ro.
Am început să fac sport în copilărie, când băteam mingea de baschet în arena școlii până nu mai vedeam coșul nici la becul chior care îl lumina. Apoi, în facultate, am început să alerg. M-am apucat de vreo 20 de ori și mă ținea câte o săptămână-două. Însă din 2013 chiar nu m-am mai oprit.
Îmi amintesc că la început aveam o zi de alergare și două de febră musculară. Era o provocare să urc scările până acasă după câțiva kilometri alergați.
Prima mea competiție a fost Semimaratonul de la București, din 2013. M-am pregătit mai mult psihic decât fizic. Nu alergasem niciodată mai mult de 11 km și nu știam dacă am să rezist 21, așa că am început să adun încredere în mine din toate cotloanele conștiinței doar ca să pot trece de finish. Înainte de cursă făceam câte 7-8 km zilnic, la 6 dimineața, ca să ajung la birou la timp. Apoi am alergat semimaratonul în cei mai ieftini adidași de la Decathlon și m-au durut mai tare bășicile apărute între degete decât genunchii, dar a fost și cea mai fun competiție, am râs pe tot traseul.
Antrenamentele mele sunt foarte diverse. Încă nu am disciplina oamenilor care se țin de un sport și îl fac bine. Îmi place să încerc de toate. Am noroc că la alergare am parte de niște super antrenamente, bine organizate, cu trupa antrenorului Ștefan Oprina. În rest, urc pe munte, fac antrenamente funcționale, circuite, yoga, mai joc și baschet când mi se face dor, merg pe bicicletă pe unde am treabă, iar cu înotul și cu snowboardul sunt work in progress.
Sportul meu preferat este alergarea pentru că e singurul lucru fără de care mă urc pe pereți. E ceva în oxigenul inspirat în pas alergător care mă ajută să-mi echilibrez starea și energia. Nu cred că m-am întors vreodată prost dispusă de la vreo alergare.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este senzația de zbor printr-un peisaj măreț, simplu și verde, la prima mea alergare montană.
Competiția mea preferată este momentan EcoMarathon. A fost prima mea alergare montană și în cei 42 de km am trecut prin niște stări atât de diferite și de bine definite încât m-au ajutat să mă cunosc mai bine, să mă îndrăgostesc de cursele de trail și de natură, la fiecare pas. Starea de atunci a devenit pentru mine o ancoră de bună dispoziție, la care mă întorc de fiecare dată când vreau să-mi amintesc de ce iubesc alergarea.
Cea mai mândră sunt de faptul că alergarea și sportul în general mă ajută să fiu mai consecventă și pe alte planuri (cum ar fi scrisul pe blog și e-book-ul despre alergările anului 2016 la care am lucrat în iarnă). Ok, recunosc: sunt puțin mândră și de finishul de la Maratonul Piatra Craiului, probabil cea mai grea cursă de până acum.
Prietenii mei spun uneori că nu și-ar fi imaginat acum câțiva ani, când alergam 2km și mă plângeam că-mi dau duhul, că am să alerg maratoane de plăcere, nesilită de nimeni.
Am aflat despre mine că, dacă îmi păstrez focusul, pot să fac infinit mai mult decât credeam.
Sportul mă face să mă simt că mă doare într-o parte, că am nițică febră și câteva vânătăi noi pe săptămână, că sunt mereu pe goană, dar liberă și recunoscătoare că le pot obține pe toate cu zâmbetul pe buze.
Uneori, mi se întâmplă să nu respect planul. De antrenamente, de alimentație, de odihnă. Mi-a luat ceva timp, dar după ce mi-am dat seama că e ok să fac lucrurile în ritmul meu a devenit chiar mai ușor să mă recentrez și să revin cu mai mult drag și chef la plan.
Obiectivul meu în 2016 este să pot alerga toate cursele pe care mi le-am propus fără accidentări și să-mi îmbunătățesc timpii la câteva dintre cele pe care le voi alerga pentru a doua oară – EcoMarathon, CiucașX3, MPC sunt doar câteva dintre ele. De asemenea, dacă până acum mă înscriam la traseele lungi ale competițiilor, anul ăsta mi-am propus să alerg și distanțe mai scurte.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că moderația e de neprețuit. E frumos și inspirațional să ne depășim limitele, dar ritmul în care o facem e bine să ne fie croit pe măsură, altfel riscăm să ajungem ca după o relație devenită obsesie – seduși, epuizați și abandonați.
Carmen povestește despre aventurile ei sportive pe blogul ei, o puteți citi pe CarmenAlbisteanu.ro.