Adrian Tudorache. De la 120 de kg la campion național la triatlon
Am început să fac sport la vârsta de 12 ani. Profesorul meu de sport, antrenorul echipei locale de handbal (din Găești, Dâmbovița) mi-a propus să particip la câteva antrenamente să văd dacă îmi place să fac sport. Microbul m-a prins repede. Am jucat handbal până la 16 ani. N-am excelat, însă a fost un punct bun de lansare, de formare a unei baze și de obișnuire a corpului cu efortul.
În 2003 am migrat spre fotbal. Eram un portar talentat. Am jucat în echipa orașului două sezoane, până la începutul clasei a XII-a de liceu când, într-un fel sau altul, am fost nevoit să renunț la sport pentru a mă putea concentra pe examenele ce urmau. Asta se întâmpla în 2005. Până în 2008 nu am mai făcut niciun fel de mișcare. Am uitat cu totul ce înseamnă să faci sport, am luat multe kilograme; când m-am cântărit cândva la începutul lui 2008 cântarul mi-a arătat 120 kg (de la 85 în 2005).
Adrian, in 2008
Nu cunoșteam gustul (inexistent) al apei. În schimb eram un bun degustător al oricărui suc acidulat sau nu și al țigărilor fine și mai puține fine.
În acel moment am considerat că este necesar să iau atitudine. Astfel am început să alerg. Am alergat numai câteva luni, timp în care am ajuns la 100 kg. Din 2009 până în 2011 din nou m-am oprit din a practica orice fel de mișcare, însă eram atent la dietă. În 2011 am hotărât că este momentul să ma opresc din fumat și cum o dependență trebuie înlocuită cu o alta, am reînceput să alerg. De data asta nu m-am mai oprit. Astfel mă găsesc în 2015 cu 80 kg în perioada non-competițională și aproximativ 75 în perioada de concursuri.
Îmi amintesc că la început alergam aproximativ 15 minute și simțeam că am cucerit lumea. Tălpile îmi luau foc de la pantofii dubioși pe care îi foloseam. Tricourile de bumbac adunau 1-2 l de apă. Uneori răceam din cauză că transpiram prea mult și nu purtam tricouri tehnice.
Prima mea competiție a fost proba de semimaraton din cadrul MIB 2011. Nu am să o uit niciodată din două motive: unul ar fi faptul că înainte cu o zi temperatura era de aproximativ 25 de grade, iar în dimineața concursului termometrul arăta numai 8 grade. Eu nu aveam experiență ca alergător și nici de alergare în condiții de frig. Al doilea motiv este faptul că am mâncat atipic cu o zi înainte de concurs, lucru care m-a costat emoții serioase din cauza faunei intestinale formate în timpul cursei. Cu toate acestea, am ajuns la finish dupa 2h:16m. Cu două luni înainte alergasem un semimaraton de test în 3h30m, deci am avut o îmbunătățire enormă (datorată probabil atmosferei și celorlalți participanți).
Antrenamentele mele în momentul de față sunt periodizate și orientate către triatlon. În cursul unui an, în funcție de concursurile principale la care doresc să particip, trec printr-una sau mai multe perioade de acumulare urmate de perioade de antrenamente de intensitate. Nu apuc niciodată să mă plictisesc chiar dacă în majoritatea timpului mă antrenez singur. Fiecare antrenament mă solicită în felul său caracteristic și îmi menține motivația la cote maxime.
Sportul meu preferat este greu de ales pentru că îmi plac foarte multe sporturi în egală măsură. Desigur, niciunul nu se compară cu cel practicat, însă lăsând la o parte triatlonul și subsporturile sale (înot, ciclism, alergare / atlestim), din punct de vedere tehnic îmi place fotbalul. Mă plictisesc să privesc la TV, însă pe stadion îmi place să merg ocazional. Nu sunt suporterul niciunei echipe totuși. De asemenea am rămas cu o bună impresie despre volei (pe care l-am practicat în timpul liceului), handbal, tenis.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este … Ar fi două: 1. Azuga Trail Race 2012 – singurul meu abandon. După 18 km de alergare am făcut întindere la un ligament și am fost forțat să mă opresc. Consider că am făcut o alegere înțeleaptă; 2. Triatlon Fără Asfalt 2013. La proba de bicicletă am participat cu o bicicletă împrumutată și undeva dupa km 22 lanțul s-a rupt. Astfel, după nenumărate încercări de a-l repara, m-am resemnat și am alergat pe lângă bicicletă până în zona de tranziție, după care am plecat în alergare. Am ajuns la finish penultimul în clasamentul general. A fost o experiență din care am avut destul de mult de învățat.
Cel mai mândru sunt de faptul că în 2014 si 2015 am reușit să câștig Campionatul de Triatlon Offroad la categoria mea de vârstă.
Prietenii mei spun că … Nu prea mai spun nimic. S-au obișnuit să mă vadă participând constant la concursuri.
Am aflat despre mine că sportul mă face să mă simt disciplinat și complet.
Obiectivul meu în 2015 este să scot un timp cât mai bun în cadrul unui concurs de Half Ironman și să reușesc să cresc câteva poziții în clasamentele circuitelor interne de triatlon.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că în momentul în care apare o durere la una din articulații (în special la genunchi), merită încercată o sesiune (sau mai multe) de masaj sportiv sau de relaxare.
Drumul spre Paris. Jurnal (V): Cei mai grei şi mai frumoşi 42 de kilometri
de Toni Dumitru
Abia aştept să alerg la Paris! Dincolo de îndoieli, de emoţii, de angoasa apăsătoare din ultimele două luni în care nu am putut să mă pregătesc așa cum mi-aș fi dorit, pe măsură ce se apropie 12 aprilie simt cum cresc în mine nerăbdarea şi entuziasmul. Mi-e dor de adrenalina competiţiei, de atmosfera unui maraton important, de plăcerea de a alerga împreună cu zeci de mii de oameni, mi-e dor de forţa pe care mi-o transmit oamenii de pe margine care ne încurajează. Mă simt norocos că pot face asta: mi-am revenit miraculos după accidentarea la genunchi iar acum încerc să mă pun cât de cât la punct pentru ziua cea mare.
Dacă închid ochii pot să văd deja ce voi face acolo: voi alerga şi mă voi bucura de fiecare pas şi de fiecare clipă. Dar când îi deschid, văd ce trebuie să fac acum. Şi, de ce să mint, îmi place ce văd – în sfârşit, mă antrenez la 100% din capacitate. Săptămâna trecută am mărit volumul şi ritmul, iar rezultatele au venit imediat. Mă simt în formă, alerg cu încredere şi am un moral mai bun. Corpul meu s-a readaptat rapid la efort şi preia din mers – de fapt, din alergare! – fiecare nivel nou de efort. Tot ce trebuie să fac e să am grijă să nu forţez şi să nu mă accidentez. Nu pot îngrăşa porcul în ajun, aşa că acum, pe ultima sută de metri, caut să pun accentul pe recăpătarea măcar parţială a rezistenţei şi pe revenirea la distanţe lungi. Nu mai am timp să strecor o alergare de 32 de kilometri, care m-ar fi ajutat mult fizic şi mental, aşa că a doua jumătate a maratonului o voi face mai mult din amintirile adunate în celelalte curse.
Săptămâna trecută m-am ocupat de prima parte a maratonului. Semnele sunt bune. Pe scurt, jurnalul de antrenament arată cam aşa:
– Vineri, 27 martie, prima alergare fără grija piciorului. Am alergat 5 kilometri în parc, după ploaie. Am terminat în 26’33” şi m-am simţit excelent, corpul a susţinut fără probleme efortul.
– Duminică, 29 martie, am făcut 21 de kilometri pe un ritm lejer, fără stres. Am părăsit oraşul şi am apucat-o pe şoseaua care duce spre o comună din apropiere. Obiectivul meu a fost să parcurg distanţa de semi, să mă reobişnuiesc cu durata mai lungă de alergare şi să mă întorc cu bine. Am scos un timp mediocru pentru standardele cu care eram obişnuit, 2 ore şi 21 de minute, dar marele câştig este că la sfârşit aveam senzaţia că aş fi putut să mai alerg câţiva kilometri. Bine, cu acest timp ar fi fost culmea să mă simt extenuat, dar nici nu pot spune că abia mă încălzisem. M-am simţit obosit şi e clar că mai am mult de lucru. Mă bucur însă că am alergat 21 de kilometri fără ca picioarele să se revolte, iar semnele sunt încurajatoare.
– Marţi, 31 martie. Începe acţiunea serioasă: 10 kilometri în 48 de minute şi 59 de secunde. Practic 49 de minute, sub 5 minute pe kilometru. A fost un ritm cu care nu m-am mai întâlnit de mult şi mi-a prins bine. Am alergat pe digul de pe marginea Ialomiţei, pe pământ şi iarbă, iar “trenul de rulare” s-a comportat perfect. Am parcurs distanţa fără să gâfâi şi am încheiat cu un sprint nemilos pe ultimii 30 de metri.
– Joi, 2 aprilie. Din nou 10 kilometri, tot pe dig, si un timp mai bun: 48 de minute şi 6 secunde. O alergare zdravănă, în care m-am simţit grozav şi care îmi dă încredere. Duminică, cu o săptămână înainte de startul de la Paris, voi face din nou 21 de kilometri, ultimul test serios înainte de a trage “frâna” pentru săptămâna de pre-maraton.
După două săptămâni în care am fost nevoit să improvizez, pot spune că sunt uimit de capacitatea organismului de a se adapta şi de a evolua. Şi da, muşchii nu uită aşa uşor efortul, aşa cum scriam tot pe Adrenallina într-un alt articol. Rămâne de văzut dacă analizele medicale vor confirma ceea ce am simţit eu în aceste alergări. Doctorul de familie va interpreta rezultatele, apoi, dacă totul e în regulă, îmi va da avizul medical. E un pas important, pentru că fără ştampila şi semnătura sa nu pot ridica numărul de concurs.
Lucrurile au intrat târziu pe făgaşul normal, dar eu sunt optimist. Dincolo de pregătirea incompletă, cât timp pot să alerg, orice e posibil. Ştiu că va fi greu şi sunt pregătit să îndur. Dar sunt pregătit şi să mă bucur. Urmează probabil cei mai complicaţi 42 de kilometri din viaţa mea. Şi probabil cei mai frumoşi.
