antrenamnete

Am început să fac sport târziu, la 33 de ani. Aveam un stil de viață sedentar și ceva kilograme în plus. După un week-end la mare cu valuri cam mari care mă tot trimiteau pe fundul apei, am decis că ar fi cazul să învăț să înot și am programat prima lecție. Nu mă așteptam să îmi placă atât de mult și să-mi găsesc o nouă pasiune, dar așa a fost. De-atunci nu m-am mai dat dusă de la bazin iar pe la sfârșitul anului am început să alerg pe bandă, urmând un program pentru începători de tipul run/walk. Când a venit primăvara am descoperit plăcerea de a alerga afară, în parc.

Îmi amintesc că la început oboseam foarte repede, mă înroșeam la față și gâfâiam tot timpul, dar orice progres mă bucura enorm. Luni de zile am trăit într-o continuă stare de surpriză și descoperire: ia uite ce pot să fac, habar n-aveam până acum… La a treia lecție înotam deja pe spate și tot atunci m-am și accidentat prima dată la umăr, pentru că eram atât de entuziasmată încât nu m-am oprit decât atunci când nu am mai putut învârti brațele. Pentru alergare foloseam aplicația Endomondo. Aveam un mic „challenge” cu câțiva cunoscuți și mă motiva să urmez planul de pregătire chiar și atunci când eram foarte obosită sau n-aveam chef.

foto credit Radu Cristi

Prima mea competiție a fost la triatlonul Trichallenge Mamaia, în septembrie 2011. Am facut echipă cu un biciclist, eu urmând să înot 750 metri și să alerg 5 km. Nu am fost niciodată o fire competitivă, știam că înot foarte încet, dar prinsesem gustul înotului în mare și, de când aflasem că și amatorii pot participa la concursuri, eram curioasă să văd cum mă descurc. A fost primul concurs la care am luat startul împreună cu antrenorul meu, fost înotator de performanță, lucru care era cel puțin intimidant la acel moment. Dupa un an de antrenamente solitare în bazin și parc, concursul mi s-a părut ca o sărbătoare. A fost prima dată când am luat contact cu comunitatea și cu energia extraordinară ce se crează în jurul triatlonului. După 3 luni mi-am cumpărat și bicicletă…

Antrenamentele mele se desfășoară de obicei seara, după servici și în week end. Deși mă trezesc devreme, nu mă simt prea bine la antrenamente matinale. De obicei îmi fac un plan săptămânal și încerc să îl respect cât mai mult posibil. 3 antrenamente de înot pe lângă care încerc să înghesui și 2-3 antrenamente de alergare, forță, mobilitate, bicicletă, în funcție de cât timp am sau cum mă simt.

Sportul meu preferat rămâne în continuare înotul, și dintre toate formele lui, cel mai mult îmi place înotul în mare. În apă reușesc să mă liniștesc complet și să mă concentrez la capacitate maximă, e ca un fel de meditație pentru mine. În ultimele vacanțe m-am îndrăgostit de „swimtrekking” (călătoria înot) și de sea-kayaking. E ceva cu totul special să te deplasezi  pe apă prin mijloace proprii, să înoți de pe o insulă pe alta sau să strunești  caiacul pe valuri, pentru ca apoi să intri în golfuri și grote unde nicio altă barcă nu încape.

Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este de la triatlonul Fără Asfalt din 2013. A fost  o cursă lungă și tare grea, apa mării a avut 11 grade, în aer erau 30, eram arsă de soare, complet epuizată și au fost multe momente în care am vrut să renunț. Pe ultimii metri  de alergare încerc să îmi compun o față mai puțin chinuită. Trec linia de finish, crainicul e fericit că a sosit ultimul concurent și… dă să plece. Văd că nu mai avea medalii în mână și nu mai era nimeni în zonă.  Întreb sfârșită: „și medalie…nu primesc ?” „Păi…știi…s-au terminat!” Un val de lacrimi stă să năvălească. De ciudă, de oboseală, de descărcare … Dar în momentul ăla toată suflarea triatlonistă de la terasa din Micul Golf începe să aclame și să aplaude. Pe mine, ultima sosită! A fost neprețuit, micul meu moment meu de glorie.

Competiția mea preferata esteEcoMarathon-ul din Moieciu de Sus.  Peisajele sunt superbe, se pune mult suflet în organizare și mă simt privilegiată că pot participa. Nu știu cum fac alții, dar eu când alerg acolo salut toți localnicii, toate bătrânele care trebăluiesc prin curți sau fânețe, și din când în când mă mai opresc să fac și câte o poză. Dacă n-ar fi existat concursul probabil că n-aș fi ajuns niciodată pe acele poteci superbe.

Cea mai mândra sunt de faptul că în ultimii 4 ani am reușit să perseverez și să nu am pauze mari fără sport, în afară de cele gândite pentru recuperare.  Nu e deloc ușor să intri pe la 8-9 seara în bazin, cu burta goală, pentru un antrenament de 90-120 min. Însă satisfacția de la sfârșitul unui antrenament greu dar reușit e imensă și e principala mea motivație.

Prietenii mei spun că „parca m-au răpit extratereștrii și m-au resetat”, atât de diferită le par acum în comparație cu versiunea mea de dinainte de a face sport. Însă cumva am evoluat împreună, pentru că cei mai mulți dintre ei practică acum cel puțin o formă de mișcare sau sport, chiar dacă nu merg la competiții. Mai sunt câțiva care îmi spun că ar fi cazul să mă potolesc, dar pe-ăștia nu-i bag prea mult în seamă, ba chiar îi invit să vină ca spectatori la concursuri, în speranța că poate se vor molipsi și ei.

Am aflat despre mine că am mai multe resurse decât bănuiam, atât fizice cât și psihice.  Că pot să mă mobilizez chiar și atunci când pare că nu mai am niciun strop de energie. Am transformat încăpățânarea în perseverențî. Am invățat să-mi stabilesc obiective, să planific și să muncesc pentru realizarea lor. Că atunci când îți place ceea ce faci totul este posibil. Și am reușit să aplic toate astea și in alte domenii ale vieții mele, nu numai în sport.

Sportul mă face să mă simt echilibrată, fericită, conectată la tot ce mă înconjoară, cu toate simțurile treze. Rareori se întamplă să nu zâmbesc la finalul unui antrenament, și atunci e semn de suprasolicitare sau oboseală extremă.

Uneori, mi se întâmplă să… tresar: și dacă e posibil să mă întorc la starea de dinainte? Și atunci caut un concurs nou, o aventură, o provocare.

Obiectivul meu în 2015 este sa găsesc un echilibru mai bun între viața profesională și cea personală. Voi merge (și) mai rar la concursuri, și doar la cele de suflet: EcoMarathon, Fără Asfalt, Cupa Hamsia, Aquachallenge. Vreau să mă odihnesc mai mult și să nu mai concurez după condus noaptea și 3-4 ore de somn. Vreau să încerc antrenamente de tip swimrun și o cursă de tip „spartan” cu obstacole. Mă atrage mult ideea de a sări garduri și de a merge pe coate prin tranșee militare pline de mocirlă J

Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că sportul trebuie făcut din placere și cu pasiune. Cu trupul, sufletul și mintea deopotrivă. Încrâncenarea își are rostul  ei iî curse sau la antrenamente, dar indiferent de clasament sau de timpul realizat, la finish trebuie să fie și bucurie și măcar un zâmbet.