Triatlonista Antoanela Manac, despre Baku 2015: “Mă temeam că o astfel de cursă va fi greu de terminat pentru mine”
Roxana Lupu
Triatlonul este un sport tânăr în lume: și-a făcut debutul olimpic la Jocurile Olimpice de Vară din Sydney, în anul 2000, și de atunci au apărut peste 120 de federații naționale afiliate la Uniunea Internațională de Triatlon (ITU), înființată și ea în 1989. În România anului 2008 existau doar două competiții de triatlon și câteva zeci de participanți. Federația Română de Triatlon s-a înființat în 2012, acum 3 ani. Acum, în 2015, sunt multe concursuri de triatlon în calendarul competițional național iar numărul celor care aleg să practice acest sport, fie ei profesioniști sau amatori, este în creștere spectaculoasă. Suntem însă la început.
Am avut nevoie de acest mic intro pentru a înțelege puțin contextul și momentul în care ne găsim. Recent, România a participat în premieră istorică la probele de triatlon femei și bărbați din cadrul Jocurilor Europene de la Baku 2015, prima ediție a Jocurilor Olimpice Europene, ce a avut loc între 12 și 28 iunie în capitala Azerbaidjanului, Baku. Cei doi reprezentanți ai României au fost Antoanela Manac – feminin și Ciprian Bălănescu – la masculin.
***Antoanela Manac, triatlonista de 19 ani legitimată ca sportiv profesionist la Atena Sport Club Constanța, a încheiat competiția pe locul 36, iar Ciprian Bălănescu nu a reușit să termine concursul. (a fost ajuns de liderii cursei la ultima tură de ciclism).
Înainte de orice concluzie, trebuie să înțelegem faptul că suntem la început, să înțelegem nivelul la care este acest sport în România, în condițiile în care avem o Federație Română de Triatlon cu doar 3 ani de existență la activ, și să ne bucurăm totuși pentru acest prim pas.
Am vorbit cu Antoanela Manac despre cursa ei la Baku, despre cum s-a pregătit pentru asta și despre ce planuri sportive are pentru viitor. Antoanela a fost desemnată anul trecut Campioană Balcanică la Triatlon pe distanța sprint (n.r. 750 metri înot, 20 km bike, 5 km alergare) iar la Baku a fost pentru ea a doua oară când a parcurs în competiție distanțele unui triatlon olimpic (n.r. 1, 5 km înot, 40 km bike, 10 km alergare).
Triatlon Challenge Mamaia, 2014
Delegația României a încheiat Jocurile Europene de la Baku pe locul 17 din 42 de națiuni care au punctat în clasamentul pe medalii, cu 12 medalii, din care trei de aur, cinci de argint și patru de bronz. Aurul a fost cucerit de Ana-Maria Brânză la spadă, de Andreea Chițu la judo (cat. 52 kg) și de echipa feminină de spadă (Ana-Maria Brânză, Simona Gherman, Simona Pop, Amalia Tătăran.
Pentru a fi alături de sportivii noștri, GROUPAMA Asigurări a lansat ”Delegația Virtuală a României” – o platformă prin care românii au putut fi alături de sportivii care ne-au reprezintat în competiție, încurajându-i virtual.
Dar să vorbim cu triatlonista noastră, care ne-a răspuns la întrebări din Elveția, Geneva, unde va reprezenta România la Campionatele Europene de Triatlon:
Adrenallina: Antoanela, în primul rând felicitări pentru performanțele tale și pentru evoluția la Jocurile Europene de la Baku. Cum a fost cursa ta? Cu ce temeri ai intrat în concurs și cum le-ai depășit?
Antoanela Manac: Mulțumesc frumos pentru felicitări și mă bucur că îmi dați ocazia să vă pot împărtăși momentele pe care le-am trăit.
European Cup, Istanbul, 27-28 iunie 2015
Cursa de la Baku a fost un carusel cu emoții. Am luat startul alături de campioana olimpică de la Olimpiada din Londra, în 2012 (n.r. elvețianca Nicola Spirig, câștigătoarea de la Baku) și multe alte campioane mondiale, sportive puternice și cu o experiență mult mai mare decât mine.
Mă temeam că e posibil ca o astfel de cursă să fie greu de terminat pentru mine dar apoi mă gândeam că am muncit destul alături de antrenorul meu și că nu am voie să îmi fac griji. După proba de înot am început să mă stabilizez emoțional. Am trecut la proba de bike și am reușit să o termin într-un timp foarte bun, spun eu, deși primele 2 ture le-am tras de una singură; din a 3-a tură m-am lipit de pluton și am stat acolo până la ultima tură.
La alergare am reușit să mai depășesc câteva adversare, dar multe dintre ele cedaseră din cauza temperaturii ridicate (n.r. la start s-au aliniat 48 de sportive, doar 38 au terminat cursa). Am trecut linia de sosire ocupând locul 36, un loc care multora nu le inspiră nimic dar care pentru mine a fost o reușită!
Ce a însemnat participarea aceasta pentru tine? Cum te-ai pregătit pentru cursa asta?
Participarea aceasta a însemnat foarte mult, deoarece a fost pentru prima dată când am fost parte din Lotul Olimpic și am reprezentat România la prima ediție a Jocurilor Europene. Am primit vestea în luna ianuarie iar de atunci m-am pregătit cum am putut mai bine. Am urmat un program de antrenamente mult mai complex iar inainte de cursa oficială am participat la o cursa de “încălzire” pentru ce urma să mă aștepte.
Cum a început pentru tine relația cu sportul și ulterior cu triatlonul?
Relația cu sportul a început încă de când eram mică, și aveam vreo 5 ani. Am început cu înotul, și în acest sport am făcut performanță. La triatlon am ajuns abia la vârsta de 17 ani. În orașul în care locuiesc, în Constanța, se organizează anual concursul de triatlon Challenge Mamaia și cursa m-a provocat, mai ales că am aflat că nu implică numai înotul.
Așa am început să practic triatlonul, dintr-o provocare și din curiozitatea de a testa toate cele trei sporturi.
Care este sportul preferat dintre cele trei? Dar distanța preferată?
Cu siguranță că înotul va rămâne proba mea dar m-am îndrăgostit și de bicicletă și alergare.
Distanța preferată nu o pot decide încă, dacă îmi place sprint că e mai scurt și mai ușor ca distanță, sau olimpic, că necesită o anduranță pe măsură – pentru că am făcut doar de două ori proba olimpică în competiție, în acest an.
Diferențele dintre sprint și olimpic din punctul meu de vedere sunt foarte mari. Trebuie să abordezi total diferit proba olimpică, ai nevoie de rezistență dar totodată și de viteză. Este necesar să fii la fel de rapid pe ambele distanțe, doar că trebuie să depui o muncă mult mai eficientă la olimpic, cu dozarea corespunzătoare de energie pe cele 3 probe.
Cu cine te antrenezi, cine îți supraveghează pregătirea?
La antrenamente
Antrenorul meu este Filip Grigorescu. Împreună ieșim la antrenamente, mai ales la ciclism, și mă supraveghează în toate cele 3 discipline. Obiectivul nostru este acela de a mă califica la Olimpiadă. Cea de la Rio, de la anul, este din scurt, dar nu este imposibil să ajung acolo.
Daca nu e Rio, atunci cu siguranță va fi Olimpiada de la Tokyo, din 2020. Obiectivul meu de acum, care mă apropie de Olimpiadă, este acela de a acumula un punctaj cât mai mare – punctele reies din clasarea în topul clasamentului la competiții internaționale.
Cum te antrenezi în perioada asta?
Sunt în sezonul competițiilor, tocmai de aceea aproape săptămânal sunt plecată la diferite concursuri internaționale – Cupe Europene, Campionat European, Balcaniadă, Cupa mondială…. Antrenamentele din această perioadă constau mai mult în menținerea unei forme de vârf; nu mai au o durată așa de lungă, sunt mai reduse ca timp dar mai puternice ca intensitate.
Ce te motivează?
Cel mai mult mă motivează gândul că pot să cresc ușor în performanțe. Asta mă face să mă antrenez cât mai mult. Motivația mai vine și din faptul că sportul îți oferă și alte beneficii: cunoști oameni minunați, sportivi sau nu, călătorești… Beneficiul cel mai mare vine odată cu rezultatul, și de aceea este o “sete” de rezultate cât mai bune. În afară de asta, în programul meu zilnic nu am timp să mă plictisesc. Îmi place ceea ce fac și am plăcerea aceea de a ieși la antrenamente.
Știu că pe lângă sport îți pregătești și o carieră în Medicină. Povestește-ne despre asta.
Da, mă pregătesc pentru o carieră de viitor medic. Medicina este o altă provocare pentru mine, o ocupație majoră în plus față de sport. Viața mea s-a schimbat de când am intrat la această facultate. Am început să înțeleg mai bine cum funcționează organismul uman, să corelez acest lucru cu ceea ce se întâmplă în timpul antrenamentelor, să percep durerea în alt mod și să trec peste ea.
Nu îmi este ușor să le fac pe amândouă, dar am avut un plan de pregătire adaptat, în funcție de orarul facultății, și acest lucru m-a ajutat enorm. Acest lucru a fost posibil datorită antrenorului meu, căruia îi mulțumesc pentru tot.
Cum vezi diferența între modul de pregătire și resursele sportivilor străini și cele ale sportivilor români? Tu, ca sportiv elite, cu ce te confrunți și ce ai dori să se îmbunătățească în primul rând în sistemul românesc în ceea ce privește sprijinul acordat sportivilor?
Diferențele dintre noi și sportivii străini sunt destule. Ei dispun de programe de pregătire, de echipamente calitative, de o echipă întreagă de oameni programați și dedicați sportului, care au datoria de a seta sportivi pe un obiectiv major.
Triatlonul în România este la început dar sunt sigură că vom crește și noi și vom beneficia cât mai curând de tot ce ne trebuie pentru a ajunge la un nivel înalt. Nu aș vrea să mă exprim cu ce ar trebui să se îmbunătățească în sistemul nostru pentru că aș avea destul de comentat. Consider o scuză faptul că suntem la început – Federația Română de Triatlon s-a înființat în 2012, acum 3 ani.
Singurul lucru pe care îl pot spune este că mi-aș dori să simțim că ne motivează pe noi sportivii să practicăm triatlonul, un sport nu tocmai ușor. Avem nevoie de susținere, în primul rând morală și apoi financiară!
Povestește-ne una dintre cele mai frumoase amintiri ale tale legate de sport.
Cea mai frumoasă trăire este aceea când sunt într-un moment de impas, într-un moment în care mi-aș dori să renunț în cursă mai mult decât să continui, și totuși merg la departe.
Este apoi acel moment în care aștepți să urci pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. Îți dorești să ajungi acolo cu orice preț și asta te motivează enorm.
O amintire dragă mie este finish-ul primului meu triatlon, mai exact Triatlon Fără Asfalt. Am fost întâmpinată de un val de aplauze și o mulțime de oameni care strigau și mă felicitau. Atunci am înțeles că triatlonul este următoarea mea preocupare.
***
Antoanela Manac a fost cronometrată la Baku cu timpul total de 2 ore, 19 minute și 14 secunde (22 min 08 sec la înot, 1 h 11 min 35 sec la ciclism și 44 min 06 sec la alergare). Medalia de aur a fost cucerită de elvețianca Nicola Spirig, în 2 ore și 28 de secunde, argintul a revenit olandezei Rachel Klamer, cu timpul de 2 ore, 1 minut și 44 secunde, iar bronzul a fost adjudecat de suedeza Lisa Norden, cu 2 ore, 1 minut și 46 secunde.
Vârstă: 19 ani (împlinește 20 în octombrie)
Sportiv legitimat la Atena Sport Club Constanța, Școala de Înot Răzvan Florea
Palmares
2015
Campionatul Național de Duathlon – loc 1
European Cup – Madrid ( 10 mai) – loc 33 (primul ei triatlon pe distanță olimpică)
Triathlon la mare -Vama Veche – loc 1 ștafetă mixt
Jocurile Europene de la Baku – loc 36 (distanță olimpică)
European Cup – Istanbul – Sprint – loc 12
European Championship – Geneva –
2014
Campioană Naționala la Duatlon
Campioană Balcanică la Duatlon
Vicecampioană Națională la Triatlon
Câștigătoare Romanian Triathlon Series
Campioană Balcanică la Triatlon
Locul 11 la Cupa Europeana de la Alanya
Bicicletele “rănite”, salvate de Ambulanța de Biciclete
Știați că de aproximativ o lună, bicicletele pot fi salvate în caz de accident de către Ambulanța de Biciclete? 🙂
Proiectul a fost lansat la ZIUA B, pe 18 aprilie 2015, la Cernica și de atunci Răzvan Jugănaru, co-fondator Ambulanța de Biciclete, multiplu campion național MTB și Ștefan Burloiu, al doilea co-fondator al proiectului și Amby, mașina lor, repară bicicletele avariate.
„A fost o experiență nouă pentru noi, însă una foarte reușită! La ZIUA B am oferit suport tehnic tuturor participanților și chiar am condus cicliști pe traseu. Ne-am bucurat că am putut fi de ajutor și că oamenii au fost mulțumiți pentru că acesta este scopul echipei AmBike și al acestui serviciu. Ii mulțumim echipei MPG că a fost alături de noi chiar din prima zi și că avem o colaborare foarte bună! Vă mulțumim tuturor pentru feedback-ul pozitiv pe care l-am primit din partea voastră, pentru încrederea acordată și pentru că ne motivați să ne implicăm și mai mult și să dezvoltăm servicii noi care să vină în ajutorul vostru”, a transmis Răzvan Jugănaru, co-fondator Ambulanța de Biciclete, pentru Riders Club.
Echipa a oferit timp de o lună servicii în timp record. De îndată ce cineva s-a înscris pe site-ul lor și a spus că are o problemă la bicicletă, Ambulanța de Biciclete a plecat pentru a o lua și a o duce la atelier, unde a fost reparată. În aproximativ 48 de ore bicicleta a fost dusă înapoi la proprietar, reparată și în condiție bună.
AmBike invita toti riderii preocupati de sanatatea bicicletelor sa viziteze www.ambike.ro si sa ofere opinii si sugestii la contact@ambike.ro care ajuta la imbunatatirea serviciilor oferite.
Triatlon în vremea caniculei. Câteva sfaturi
de Cosmin Navadaru
Căldură mare, monşer triatlonist! Ştim, te-au trecut apele, la propriu şi la figurat, pentru că a venit valul de căldură. Acesta însă nu este un motiv întemeiat să renunţi nici la antrenamente, nici la curse. Trebuie doar să asculţi câteva sfaturi care implică aportul de sare, hidratarea, alegerea vestimentaţiei şi alte câteva detalii. La final aplici filosofia trial and error, îţi asculţi corpul şi vei avea de câştigat. De trei ori, căci doar eşti triatlonist.
Citată de Triathlon Competitor, Megan Forbes, nutriționist și triatlonistă, ne îndeamnă să consumăm, în perioadele calde, alimente bogate în apă, precum fructele proaspete (în locul celor uscate).
Dacă trăiţi într-un climat mai răcoros şi urmează să participaţi la o cursă cu vreme călduroasă ori umedă, va trebui să luaţi câteva măsuri în timpul antrenamentelor: de exemplu, să mai adăugaţi un strat de haine pentru a creşte nivelul de transpiraţie. Cântăriţi-vă fără haine înainte de antrenament, apoi după terminarea lui.
Chris Carmichael, fost ciclist profesionist, oferă pentru Revista Bicycling câteva sfaturi legate de antrenamentele pe vreme călduroasă. Poate cea mai importantă: expuneţi-vă activ, nu pasiv. Adică este de preferat să folosim bicicleta pe vreme călduroasă, la un ritm scăzut (aceasta va genera adaptări ale organismului), în locul unei expuneri pasive de genul folosirii saunei sau a unei încăperi fără aer condiţionat. Dacă v-aţi antrenat în aer liber, pe căldură, organismul a făcut în mod sigur modificări precum creşterea volumului plasmei sangvine (pentru a produce mai multă transpiraţie).
Vă placea sarea?
Credeaţi că sarea nu este bună pentru sănătate? În general nu, însă în zilele în care transpirăm din abundenţă este bine să adăugăm sare la mâncarea noastră.
Pentru a stimula mai bine umiditatea pe bicicletă, vă propunem să vă instalaţi trainer-ul acolo unde vă uscaţi de obicei rufele – închideţi uşi şi geamuri şi daţi din pedale cu spor! Ca măsură extremă, vă putem recomanda să-l instalaţi chiar în baie, după un duş magistral, dacă aveţi loc. 😀 V-am îndemna să aduceţi şi laptopul cu voi, ca să nu vă plictisiţi, dar ne e teamă de combinaţia aparatură electronică-umiditate.
sursa: www.sierracountynewmexico.info
Megan Forbes ne îndeamnă să folosim un supliment cu sare cu o zi sau două înainte de cursă. “Asta va ajuta la reţinerea în organism a apei băute de atlet şi îl va face să se simtă puţin cam “plin”, dar aceste rezerve se vor termina repede după ce cursa începe, iar concurentul se va bucura că le-a avut”.
Încercaţi să adăugaţi sare în timpul antrenamentelor pentru a ajuta la absorbţia fluidelor. Aplicaţi principiul trial and error şi ajustaţi cantitatea pentru a vedea care doză vă face să vă simţiţi mai bine şi ce pierdere în greutate vă cauzează.
În cursă – aclimatizare și ţinte realiste
Dr. Jeremy Rodgers, director medical pentru evenimentele Rocky Mountain Ironman, îi sfătuieşte pe triatlonişti să sosească la locul de desfăşurare a cursei cu o săptămână înainte, dacă se poate. Asta mai ales în situaţia în care participanţii respectivi vin dintr-o zonă cu temperaturi mult mai scăzute decât zona de concurs.
Uitaţi de recordurile personale! Cel mai important este să fim realişti şi să ne fixăm ţinte adecvate în raport cu vremea. La fel ca în cazul unei curse cu un vânt buclucaş, plănuiţi să fiţi mai lenţi la o cursă pe căldură în comparaţie cu o competiţie desfășurată în condiţii optime: mai cald înseamnă mai lent. Treceţi pe plan secund pace-ul în alergare şi acei kilometri pe oră de la bicicletă. Concentraţi-vă mai degrabă asupra efortului pe care-l resimţiţi şi fiţi atenţi la numărul de bătăi ale inimii. Nici o grijă: şi ceilalţi participanţi vor fi înceţi pe vreme caniculară.
Sfaturi pentru cursele toride
Lăsaţi casca aero (de contratimp) acasă. Bucuraţi-vă de circulaţia aerului pe care v-o oferă casca de şosea. Şi nu ezitaţi să vă turnaţi câte o sticlă de apă pe cap când puteţi.
Lungimea contează, ştim bine! Asa că folosiţi şosete scurte în cursă. Cele lungi pot reţine căldura şi pot provoca băşici.
Hidrataţie cu… anticipaţie. Vom traduce exprimarea pompoasă: vă îndemnam practic să beţi înainte (!) de a apărea senzaţia de sete. Dacă ea deja s-a instalat, înseamnă că aţi aşteptat prea mult până să beţi.
Folosiţi un cozoroc în loc de şapcă, pentru că ajută mai bine la împrăştierea căldurii.
Nu efectuaţi o încălzire normală, lungă. Temperaturile ridicate vă vor încălzi oricum musculatura în mod natural, în cursă. Deci nu exageraţi cu exerciţiile de dinainte de start. Porniţi în competiţie încet şi terminaţi în forţă – astfel, totul va fi bine. În perioada de dinaintea cursei încercaţi să vă menţineţi o temperatură scăzută – puteţi chiar folosi ceva gheaţă în acest sens. Desigur, încălzirea nu trebuie eludată: până la urmă, sistemul de răcire a organismului trebuie şi el pus în mişcare înainte de cursă, trebuie “încalzit”. Cu alte cuvinte, extremele sunt de evitat.
Evitaţi echipamentul închis la culoare (negrul atrage căldura). La fel, evitaţi mânecile de compresie, măcar în cursele cu prea mult soare – şi nu doar pentru că vă veţi alege cu “bronzul tractoristului”.
Succes în antrenamente și la competiții! 🙂
Mountainbike în Băneasa la ŠKODA Green Challenge
ŠKODA revine cu o nouă ediție a competiției ŠKODA Velo Challenge, într-un format nou, care se va desfășura sâmbătă, 20 iunie 2015, în Pădurea Băneasa.
De anul acesta, ŠKODA Velo Challenge se transformă în ŠKODA Green Challenge și oferă un program de activități destinate atât angajaților, cât și întregii familii. Astfel, cea de-a cincea ediție a competiției va reuni curse de ciclism, alergare și activități pentru copii.
Competiția de ciclism de tip ștafetă pentru echipe din companii își așteaptă în luna iunie concurenții să participe în echipe formate din doi sau patru membri. Totodată, va fi organizată o competiție individuală de alergare, precum și o cursă de ciclism și alergare pentru echipe formate din doi membri. În plus, ŠKODA pregătește anul acesta și o serie de activități și concursuri pentru cei mici. Mai multe detalii despre ŠKODA Green Challenge sunt disponibile pe site-ul oficial www.skodagreenchallenge.ro
“Ne bucurăm că suntem la cea de-a cincea ediție consecutivă a competiției. Anul acesta, prin ŠKODA Green Challenge, dorim să oferim noi provocări participanților și totodată să ne îndreptăm atenția și către familii și cei pasionați de alergare. Promovăm în acest fel, pe lângă spiritul de echipă, și un stil de viață activ, distracția și activitățile de familie”, a declarat Patricia Zegreanu, Marketing & Communication Manager ŠKODA.
În edițiile precedente, ŠKODA Velo Challenge a fost organizată ca o competiție de tip ștafetă pentru angajații din companiile mari și mici, care se înscriau în echipe de câte patru concurenți (categorii: masculin, feminin sau mixt). Fiecare echipă din concurs a avut de parcurs, într-un timp limită de patru ore, un total de 40 de kilometri prin pădurea Băneasa.
Conceptul și implementarea proiectului sunt realizate de agențiile Frank, MSPS și Oxygen, care formează un grup independent de comunicare și oferă servicii integrate de publicitate, branding, online (prin divizia Frank Digital), BTL, mobil și retail marketing (prin MSPS) și relații publice (prin Oxygen), în parteneriat cu Smart Atletic, agenție care organizează competiții de masă și corporate.
Larisa Cobianu: de la domniță urbană la rideriță Enduro
Salutare!
Sunt Larisa Cobianu, am 36 de ani, două pisici și un soț 🙂 (ordinea este aleatorie)
Am început să fac sport de-adevăratelea… de aproape 3 ani. Știu că perioada este scurtă, însă așa stau lucrurile! Bine, aș putea spune că am iubit sportul dintotdeauna, însă din păcate nu am avut norocul să îi înțeleg importanța încă din copilărie, și să îl practic susținut. Chiar și așa însă, am jucat handbal în echipa clasei mele, am jucat tenis… în tinerețe, și am început să schiez la 25 de ani, după ce am avut șansa să îl cunosc pe Simon (instructor de schi atunci, actual soț acum :)).
Larisa si Simon, foto arhiva personala
Și de aproape trei ani (care se împlinesc în mai), pot să spun că practic „datul cu bicicleta” la nivel amator, însă cu aspirații de profesionist (spiritul competitiv nu îmi dă pace nicicum :)).
Îmi amintesc că la început, a fost efectiv cumplit 🙂! Pai da, pentru că începutul s-a vrut să fie acum vreo 10 ani, când soțul din dotare, văzând ce succes a avut cu lecțiile de schi, a sperat că va scoate la iveală și biciclista din mine! Din păcate (pentru mine!), încercările lui s-au soldat cu un eșec major: atâta m-am văitat că vrea să mă omoare, să îmi rup gâtul, să scape de mine (!), încât omul s-a lăsat păgubaș! (Îmi permit aici să concluzionez sec: oamenii vor face sport doar dacă își doresc, niciodată la insistențele altora!).
Anyway, dupa mai mulți ani am stabilit cu o prietenă să ieșim împreună „să ne dam”! Mi-am cumparat chiar și bicicleta pentru asta, însă ce să vezi: prietena s-a apucat de alte activități, iar eu am rămas cu vehiculul pe inventar! Și pentru că tot o aveam, și asta la inițiativa mea (nu îl mai puteam acuza pe Simon pentru asta), am început să o folosesc!
Prima mea competiție a fost acum doi ani și jumătate, la Surmont Azuga (unde am terminat pe locul 10), și ca multe chestii faine din viață, a fost ceva neplanificat. Îmi amintesc exact că mă aflam în toiul unei activități profund intelectuale (călcam!), când mi-a sunat telefonul! Bunul meu prieten Dragoș mi-a propus, ca nuca în perete, să mergem și noi la Azuga la concurs, să ne distrăm, că de ce nu, că e frumos, că e noroi, că e lume, că e adrenalină! Eu pe principiul: good friends + great days = unforgettables memories, am zis ok, și uite așa am participat la mega noroiala din ziua cu pricina, cap de pod către viitoarea mea carieră amatoricească în datul cu bicicleta!
Antrenamentele mele s-au constituit întotdeauna doar din turele cu băieții! Asta a fost tot, dacă mă pot exprima așa! Necunoscând fete cu care să ies, am fost nevoită să ies numai cu băieții și să mă transform în câinele găștii (mă rog, nevoită sună cam rău, pentru că în realitate am avut șansa să ies cu Simon și prietenii lui, care mergând într-un ritm „băiețesc”, m-au ajutat și pe mine să evoluez).
Sportul meu preferat este Enduro MTB, pentru că mă regăsesc cel mai bine în acest format de concurs! Am participat la multe maratoane, m-au ajutat la acumularea de anduranță, însă clar NU sunt o maratonistă. În egală măsură nu sunt o downhill-eriță, și nu am participat la niciun concurs de downhill.
Ca idee, tiparul de Enduro MTB este total diferit de cel de Downhill (în primul caz trebuie să și urci cu bicicleta, pentru a ajunge la startul specialelor de concurs, care sunt cronometrate, pe când în cadrul concursurilor de Downhill există numai mersul la vale).
Am participat la toate concursurile de enduro organizate până acum, și ca element particular, vă pot spune că nicio premiere de la vreun maraton unde am reușit să termin pe podium nu a semănat cu premierile de la concursurile de enduro: vuietul și larma făcută de băieții enduriști este atât de generoasă și de …gălăgioasă încât cu greu pot egala bucuria și mândria simțită de mine în astfel de momente!
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este cea de la competiția Avalanche On The Rocks (desfășurată în Masivul Postăvarul), la care am participat pentru prima dată în 2014 alături de alte 8 fete, și unde am reușit să termin pe locul 2 (formatul acestui concurs de tip enduro este unul cu start de tip Le Mans, adica cu start în bloc al tuturor participanților). Atâta frică și emoție nu am simțit în viața mea: adrenalina pură îmi circula prin vene, la un nivel de-a dreptul alarmant. Nici nu știam exact ce să simt: mândrie că sunt alături de alți 160 de rideri mega buni, frică de coborârea care urma, pe un pietriș alunecos și pe o ceață rece și potrivnică, spaima de accidentări..huh! Mi le-am învins pe toate, și la final a fost foarte bine: cu siguranță am să revin și anul acesta!
Competiția mea preferată este fără nicio urmă de îndoială, Metal Enduro Reșița!
Am scris despre asta aici http://larisa.orbea.ro/?p=104, însă pot să reamintesc pe scurt de ce: pentru că la Reșița, în afară de un concurs cu rezultate, este despre oameni minunați, și despre sportivitate, pe unele dintre cele mai frumoase trasee din țară!
Pe podiumurile de la Resita m-am simțit în primul rând un om deosebit, și asta datorită băieților minunați de acolo – le mulțumesc și aici!
Cel mai mândră nu sunt de un rezultat, ci de o atitudine :). Mulți dintre voi nu mă cunoașteți, decât de pe facebook, prin prisma concursurilor la care am participat, și poate mulți vă gândiți că asta fac dintotdeauna. Ei bine, nu: așa cum am mai spus merg cu bicicleta de nici 3 ani, și până atunci am fost o împătimită a ….hiking-ului urban! Pantofii cu toc mi-erau prieteni la bine și la greu, și nici prin cap nu mi-ar fi dat că aș putea renunța (măcar periodic) la ei! Așadar sunt mândră pentru că am putut să ies din casă, și că am repetat, iar și iar, până în punctul în care am găsit un sens în toate aceste ieșiri!
Prietenii mei spun că am innebunit! Că nu mă recunosc, că sigur am pățit ceva cumplit, că pierd vremea pe coclauri, etc :)))! Tot ce pot să spun este că sunt bine!
Am aflat despre mine că sunt un om normal, cu limite și slăbiciuni, și că nu sunt nici pe departe atât de invincibilă, pe cât mă credeam când purtam cu mândrie pantofii cu toc, de la tot felul de firmoace! Mi-a luat o vreme până am plâns prima oară pe un coclaur, însă prima dată a fost mai greu! Am mai aflat de asemenea despre mine și că pot să îmi depășesc toate limitele, că ele toate se află de fapt în capul nostru, și că doar dacă nu vrei, nu o să se întâmple :).
Sportul mă face să mă simt, ca nimic altceva, o invingătoare! Și asta nu pentru momentele de altfel minunate de pe podium, ci pentru că am reușit și reușesc constant să depășesc durerile – la propriu – pe care ți le provoacă activitatea asta minunată care se întâmplă (din punctul meu de vedere) întâi în capul omului, și de abia apoi în corpul lui. În afară de asta, sportul mă face să mă simt mai bună! Nu aș ști exact să explic, dar așa mă simt: mai bună, mai modestă, mai generoasă! Poate pentru că mă simt ca făcând parte dintr-un grup frumos de oameni, care se străduie constant să se autodepășească? Habar nu am, dar eu așa mă simt!
Uneori, mi se întâmplă să rămân cu gura căscată, la rafturile din living, pline cu cupe și medalii, muncite din greu de mine și de Simon, și nu îmi vine a crede că unele sunt și ale mele!
Obiectivul meu în 2015 este sa particip la cat mai multe concursuri de enduro, și la maratoanele unde îmi plac traseele în mod special. În particular, îmi și doresc să câstig Metal Enduro Reșița 🙂 !
Larisa Cobianu
Dacă ar fi să vă recomand ceva din experiența mea, ar fi să încercați să cumpărați din prima un echipament bun: este mult mai simplu decât să îmbunătățiți pe parcurs, iar în cazul bicicliștilor, cumpărați-vă protecții de calitate, și nu uitați niciodată de cască!
Ca idee finală, aș îndemna pe toată lumea să iasă din casă, și să facă sport! În iureșul ăsta nesfârșit către… nu se știe ce, unde toată lumea vrea să fie „altfel”, sportul vă oferă cel mai scurt drum către acest deziderat! Vă ajută să arătați bine, să aveți picioare faine, să cunoașteți oameni minunați, și într-un fel aparte, casa în care locuiți o să arate unic decorată cu medaliile de participare sau podium pe care le puteți agăța cu mândrie pe perete!
Cicloturism în Călăraşi – 5 trasee de şosea şi off road lângă Dunăre
Începând cu sezonul 2015, judeţul Călăraşi îşi deschide larg porţile atât pe uscat, cât şi pe ape. Veţi fi întâmpinaţi aici cu o reţea locală de trasee cicloturistice şi acvatice, întinsă pe o distanţă totală de aproximativ 200 km şi compusă din: 2 trasee cicloturistice pe şosea (C1 – 48km & C2 – 47km), 2 trasee cicloturistice offroad (C3 – 50km & C4 – 35km) şi un traseu acvatic, de pescuit, pe Dunăre (P1 – 18km).
UAT Călăraşi, prin intermediul proiectului european “Promovarea patrimoniului natural în zona Dunării călărăşene prin ecoturism”, finanţat de Programul Operaţional pentru Pescuit – POP 2007-2013 a ales să valorifice potenţialul deosebit al zonei, instituind 4 trasee cicloturistice. Acestea au fost realizate de Smart Atletic, împreună cu Asociaţia Cycling Romania (una dintre cele mai active şi mai apreciate asociaţii din România care promovează dezvoltarea cicloturismului) şi cu partenerii locali din Călăraşi care au avut un obiectiv măreţ: acela de a pune Călăraşiul pe harta cicloturistică a Europei.
200 de kilometri de trasee
Toate traseele au un grad scăzut de dificultate, fiind gândite într-un sistem de reţea locală. Astfel, ele vor fi accesibile pentru orice persoană care doreşte să petreacă de la câteva ore până la câteva zile în jud. Călăraşi. Distanţele sunt cuprinse între 35-50km şi traseele comunică între ele. Mai mult decât atât, cele două trasee de şosea (C1 şi C2) reprezintă o porţiune din cei 4500 de km ai magistralei cicloturistice EuroVelo 6, care leagă Oceanul Atlantic de Marea Neagră. Traseele nu sunt omologate Euro Velo, dar există această perspectivă.
Traseele sunt marcate şi semnalizate:
marcaje cu vopsea (litera “C” – simbolul internaţional pentru “cicloturism” + indicatorul traseului (C1, C2, C3, C4), însoţit de săgeţile de direcţionare – faţă, stânga, dreapta)
- marcajele cu panouri mici şi medii (unde se găseşte, pe lângă informaţiile importante despre traseu, şi harta)
Un element inedit este că fiecare traseu are un tur virtual care poate fi parcurs online de turişti, iar indicatoarele de pe trasee au integrate coduri QR. Daca vă opriţi în dreptul acestora şi le scanaţi, veţi fi direcţionaţi către pagina traseului respectiv, accesând informaţiile importante.
De asemenea, există şi o hartă interactivă cu traseele şi obiectivele turistice, producătorii locali pe care să îi vizitaţi, locurile de cazare, agrement, masă şi camping. Mai departe, fiecare traseu are o pagina dedicată, în care este descris în detaliu. Acolo veţi găsi şi coordonatele GPS, cu posibilitatea să vă descărcaţi track-urile (format .gpx si .k) dar şi sfaturi de călătorie pentru a evita eventuale neplăceri.
Traseu de şosea, de 48km, de-o zi sau de două, depinde de cât de mult timp aveţi în plan să petreceţi în această zonă. Descoperiţi coordonatele acestuia chiar pe site.
Este un traseu uşor, de 47 de km, profil plat, pe Drumul Naţional 31, care leagă Olteniţa de Călăraşi. Îl puteţi străbate în 4-7 ore, în funcţie de viteza cu care doriţi să descoperiţi locurile şi oamenii. Desigur, puteţi petrece chiar şi două zile aici, optând pentru una dintre posibilităţile de cazare la cort sau în gospodăriile localnicilor, bucurându-vă de o masă delicioasă şi poveşti din vremuri vechi şi noi la producătorii locali din zonă.
50km. Pe lângă Argeş, Dunăre şi Mostiştea. Veţi descoperi locuri minunate, veţi merge pe malul Argeşului până la vărsarea acestuia în Dunăre, continuaţi pe malul Dunării şi apoi, pe malul canalului Mostiştea-Dunăre. Pe traseu aveţi mai multe puncte de belvedere, locuri în care sunteţi la două pedale de Dunăre, locuri în care să campaţi sau să staţi la un picnic.
35 km offroad. Pe malul Canalului Mostiştea-Dunăre şi pe malul Dunării, spre Chiciu. Este un în următoarele variante de parcurgere: dinspre Dorobanţu (în continuarea traseului C3, Olteniţa-Dorobanţu sau a traseului C1, Căscioarele-Mânăstirea) sau dinspre Călăraşi (cu startul la Chiciu, după punctul de trecere cu bacul). În descrierea de pe site veţi găsi şi sfaturi importante de călătorie dacă vă aventuraţi pe acest traseu.
Traseu acvatic, pe Dunăre. Traseul începe din oraş, din Port (de pe malul Braţului Borcea, coborând în Parcul Central) şi, după aproximativ 20 km în care veţi naviga pe Braţul Borcea şi pe Dunăre, veţi ajunge într-un loc grozav, pe Insula Păcuiul lui Soare. Aici puteţi să vă încumetaţi în explorarea pădurii, în căutarea zidurilor vechii cetăţi bizantine Vicina, puteţi sta la plajă şi/sau puteţi încerca unul din cele 6 locuri de pescuit recomandate.
Toţi cei care iubesc plimbările pe două roţi în natură şi doresc să descopere traseele cicloturistice din Călăraşi sunt invitaţi la o tură ghidată pe trasee în data de 9 mai 2015. Evenimentul este planificat ca parte dintr-un proiect european – European Cycle Relay, pe traseul Olteniţa-Călăraşi , pe o distanţă de 70km.
**********
Mai multe detalii despre trasee, evenimente şi acţiuni speciale, puteţi urmări în secţiunea cicloturistică de pe site-ul smartatletic, pe site-ul www.turismcalarasi.ro și de pe pagina oficială de Facebook.
Andreea Crivoi : „Cred că mă număr printre cei care suntem făcuți pentru sport”
Am început să fac sport, mai bine spus mișcare, la 5 ani. Am primit atunci prima tricicletă, care nu era cu roți ajutătoare așa cum le cunoaste toată lumea, era o tricicletă cu trei roți, toate de acceași dimensiune – groaznic – multă muncă la pedalat și fără spor.
Mișcarea sub toate formele mi-a plăcut de la început. Am practicat la Casa Pionerilor gimnastică, unde profesoara a chemat-o pe mama să îi spună că ar fi cazul să acorde mai multă atenție și să mă îndrepte spre acest sport. După un vot 2:1 și un consiliu acasă, a învins cartea :).
Am învățat să înot foarte repede, practic nu am avut nevoie de colac și înotatul meu presupune și astăzi scufundările, atunci libere, astăzi cu cei de la Scubadiver. Cred că mă număr printre cei care suntem făcuți pentru sport, este singurul moment când mă regăsesc.
Pașii m-au îndreptat către sport în orice moment dar se ajungea mai mereu în acest punct, de exemplu – în ultima clipă părinții sunt informați de profesorul de educație fizică despre faptul că urmează să plec în cantonament deoarece am rezultate foarte bune și de fiecare dată votul alor mei a fost 2:1, adică NU.
Am practicat constant (de trei ori pe săptămână) baschet în perioada 1997-2005 până am reușit să fac ruptură de ligamente și a trebuit să uit orice sport cu stop pe picior.
Îmi amintesc că la început…
Am reușit să obțin prima bicicletă „adevărată”, un Pegas care se desfăcea la mijloc și avea niște „robineți” albi ca la chiuvetă, pentru a putea fi transportată în porbagaj. Era premiul alor mei pentru mine, de la sfârșitul clasei I, la vârsta de 7 ani, pentru că luasem coroniță.
Prima mea competiție ….
În același an când am primit tricicleta am participat și la primul meu concurs pentru copii, unde am ajuns la finish pe locul trei, o cumplită dezamăgire și jenă față de ceilalți concurenți, care nu aveau monstrul meu pe trei roți :). Acest loc trei aproape că m-a marcat toată viața și mi-a fost frică de el indiferent în ce domeniu. Tatăl meu obișnuia să mă încurajeze cu „ești cea mai bună dintre cei slabi și cea mai slabă dintre cei mai buni”.
Am reușit bineînțeles tot un loc trei J pe țară la ski, în anii ‘80, un copil apărut de nicăieri care nu mergea la cantonamente, care se „antrena” în spatele blocului, coborând și urcând un dâmb.
Eram foarte mandră când la atletism terminam prima pe școală și pe oraș sau când în concursurile de „circulație rutieră”, la capitolul bicicletă obstacole eram mereu prima în orașul meu.
Copilăria a culminat cu proba de la Bacalaureat, când toți din clasa mea am decis să alegem ca probă educația fizică în defavoarea fizicii, în semn de protest pentru cei care au pus aceste materii în aceeași categorie și țin minte că am reușit atunci cel mai bun punctaj din liceu (fete și băieți) la săritura de pe loc – 2,25m. (Aprecierile răutăcioase nu s-au lăsat așteptate – o colegă m-a făcut „capră comunală” :))
O experiență de neuitat este cea din 2007, când împreună cu soțul meu am traversat Tirolul, din Sudul Gemaniei Scharnitz până în Nordul Italiei Trentino, în cinci zile, cu bicicletele MTB.
Transtirol
Antrenamentele mele …
Am facut și ski tot de la 6 ani, îmi aminesc că în ziua în care am învățat să stau pe schiuri am skiat atât de mult că a doua zi nu puteam să merg și tatăl meu a trebuit să mă poarte în brațe toată ziua :). Așa am făcut cunoștință cu prima mea febră musculară. Skiurile erau de lemn, cu călcâiul detașabil și doar partea din față era fixă; am urcat și am coborât drumul de la Cabana Cheia până în Gura Humorului până în noapte, de aici cred că mi-a rămas plăcerea de azi de a folosi skiul de ture și nu cel de coborâre.
Așa numitele antrenamente și mă refer aici la bicicletă, le făceam zi de zi, dimineața înante de a merge la facultate; în weekenduri, când prietenii mergeau „la grătar” cu mașinile eu veneam cu bicicleta; în România acelor ani cultura sportului nu pătrunsese la noi, astfel că o femeie sportivă era o apariție, așa că primeam mereu comentarii sau aprecieri răutăcioase.
Este o imensă bucurie pentru mine că începând cu anul 2007 am observat o schimbare de mentalitate, iar astăzi există concurență în plan sportiv și în rândul femeilor, și nu doar simplu fapt că participă le asigură un loc pe podium.
Primul meu loc 1 la MTB a fost cel din 2009 la Padina, o surpriză pentru mine cât și pentru colegii mei de echipă de la acel moment, care m-au adoptat imediat. (Bikersteam)
Padina Fest 2009, primul concurs, primul podium
Nu pot să spun că am avut parte de antrenamente dar am alergat mult la început pe MTB până într-o zi când am primit pentru 3 zile o bicicletă Rabo Bank Test, de la GIANT. Cel care a făcut acest gest, Dan de la Giant, a spus: „Andreea, ai să ai o revelație!”. Și așa a fost, parcă mă împingea cineva de la spate așa cum se face la start la velodrom, este o senzație nemaipomenită; așa am parcurs 300 km în trei zile și pot să spun că acesta a fost primul meu antrenament adevărat.
Din păcate la acea vreme toți practicam acest sport fără prea multe cunoștințe, munca nu te lăsa să ai parte de un atrenament bine organizat iar concursurile din weekend ajungeau să se transforme în antrenamente.
Sportul meu preferat este
Nu cred că am un sport anume preferat, le practic pe toate, în egală măsura cu bucurie, ori de cate ori am ocazia, și fiecare din ele îmi face viața fericită – ciclism, scufundări, schi tură, alergare. Pe toate le-am practicat cu pasiune și am reușit să obțin rezultate bune în concursuri.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este Ploiești – Road Grand Prix – când am participat la categoria mea de vârstă cu băieți ;).
Competiția mea preferată a fost Geiger, tura lungă, 100 km. Astăzi este Velothon Berlin șosea.
Velothon Berlin 2014
Cea mai mândră am fost de terminarea cursei de 100 km MTB de la Sibiu – Geiger, chiar dacă au existat controverse în rândul organizatorilor și au decis să nu mai organizeze această distanță pentru fete. Dar și de Trofeul Muscelului, tura lungă.
De fapt toate concursurile, fie ele de ciclism, alergare montană, maraton, urcare scări îmi dau un sentiment de fericire, terminarea cursei este practic momentul plin de adrenalină care te îmbată cu o multitudine de sentimente strânse în timpul cursei – speranță, deznădejde, fericire, temeri, bucurie, satisfacție. Pentru acea clipă particip, pentru ea sunt acolo.
Prietenii mei spun că știu să trăiesc.
Am aflat despre mine că…
Chiar dacă mereu am spus că nu am instinct de luptător, am descoperit că de fapt îmi place să înving 😉
Sportul imi eliberează mintea și mă face să mă simt liberă. Nu știu dacă LIBERĂ e cuvântul bine ales, dar cred că știți la ce mă refer atunci când simți vântul în față, când ești în natură, doar tu cu tine.
Am învățat însă să nu fiu egoistă și împart cu mare bucurie aceste sentimente împreună cu echipa din care fac parte, Club Sportiv Adrenalina; particip cu gândul și sufletul alături de ei, sufăr sau sunt fericită pentru rezultatele lor. Cred că acest sentiment nu îl descopeream fără colegii mei și îmi aduce cea mai mare satisfacție.
Obiectivul meu în 2015 este să am curajul de a combina cel puțin două discipline sportive într-un cadru competițional organizat și să gust din nou Adrenalina!! 😉
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune să nu faceți ca mine, antrenându-vă doar la concurs; documentați-vă, cereți ajutorul sportivilor de performanță și îndrumarea specialiștilor atunci când practicați orice fel de sport.
Winter Tri, Jurnal de cursă: căutând un nou început
Am o legătură emoţională cu Winter Tri-ul, triatlonul de iarnă de la Izvorani. Am fost cred la toate ediţiile de până acum, în diferite formule: prima dată am făcut o ştafetă, cu Sorin Boriceanu la înot, eu alergarea şi bicla. De la asta mi s-a tras: m-am trezit că vreau şi eu să fac un triatlon întreg, cap coadă, iar asta a presupus să învăţ să înot. Anul trecut m-am prezentat la start la triatlon individual şi, deşi aveam deja motoarele pornite – intrasem în programul de pregătire pentru Ironman – prestaţia a cam lăsat de dorit: aflaţi totuşi CUM am trăit cu impresia că am CÂŞTIGAT cursa până în ultimul moment, chiar aici! 😀
Cursa de acum a fost interesantă şi a cuprins cred, în felul ei, situaţia în care mă găsesc acum în relaţia cu sportul. Un moment critic!, palpitant!, tensionat! :)). Încerc să fiu ironică doar, doar mai tai din amărăciune, dar nu-mi iese.
Am făcut proba de bicicletă anul ăsta, într-o ştafetă cu doi super domni, Andrei şi Vali, cu care m-am cunoscut în dimineaţa cursei. Asta nu ne-a oprit să funcţionăm ca o adevărată echipă şi, la final, să urcăm chiar pe podium. Pare a fi primul meu moment victorios! la Winter Tri, dacă e să calculăm după podium.
foto credit – Winter Tri
Dar eu nu calculez aşa. Scuze, am început cu finalul povestea asta, nu? 🙂 Adevărul este că băieţii au fost buni, şi la alergare şi la înot, iar eu, nu se ştie cum!, am făcut o cursă rezonabilă la bicicletă. Sigur, trebuie să ştiţi că băieţii mei au încheiat cursa la fel de deprimaţi ca tonul meu de acum – unul a zis că de fapt el a tras echipa în jos cu timpul lui, celălalt că nu înţelege cum a scos timpul ăsta, că la antrenamente face mult mai bine. S-au mai luminat când au văzut că suntem pe locul doi la ştafetă mixt, din… 26 de echipe.
După ce ne-am bucurat ca nişte copii, ne-am urcat în maşină, am plecat spre Bucureşti şi s-au stabilit următoarele: că Andrei a doua zi, duminică!, se duce la bazin să facă nişte teste să vadă de ce a scos un alt timp decât cel pe care şi-l dorea, Valentin a decis că trebuie să intensifice antrenamentele la alergare şi să facă asta cât mai curând, am stabilit de comun acord că suntem o echipă cu potenţial şi că ne alegem din calendarul de curse 2015 şi alte competiţii, în formula asta. Eu m-am întors acasă şi, în spiritul echipei, am căzut frumos în depresie (sau cred că eram deja), că de ce m-am prezentat la concurs fără antrenament la bicicletă şi de ce nu m-am antrenat pentru un triatlon full şi aşa mai departe.
Am gâfâit îngrozitor pe traseul celor 12 kilometri de plat!
Ce să mai zic după ce am ajuns cu bicla în tranziţie şi am alergat către intrarea în Complexul Izvorani! Aveam picioare de plumb, simţeam că o să cad în nas, împiedicându-mă în spd-uri, şi că o să fac infarct până ia colegul meu cipul. Dacă aş fi avut şi cursa de alergare la activ…
Dar mediocritatea panseurilor mele nu mi-a ştirbit nicio secundă din bucuria reîntâlnirii cu fiorul de concurs. Emoţiile cu o sută de ore înainte (aşa par, până când mai ai puţin şi se dă startul şi apoi timpul se comprimă), panica la gândul că ai putea face pană, momentul când creierul preia controlul corpului care parcă n-ar duce mai mult, dar o face până la urmă, aerul călduţ şi usturător de la bazin…
….oamenii care trag de ei pe culoarele de concurs, fiecare cu tensiunea şi gândurile lui, bucuria revederii cunoscuţilor la start sau înainte de start, strategiile de echipă, încurajările de pe margine, zâmbetele şi îmbrăţişările. Cronometrele şi focusarea.
Unul din cele 4 starturi Winter Tri 2015 foto credit: Orange
Proba mea de biclă de acum a fost un fel de rewind cu câteva etape ale evoluţiei mele sportive de-a lungul timpului: nici antrenată pentru un timp foarte bun la o probă de ştafetă, neantrenată pentru un triatlon întreg, o probă de înot pe care aş fi făcut-o poate mai bine decât în anii trecuţi, pentru că în ultima vreme m-am concentrat pe înot, o alergare cel mai probabil lamentabilă dacă s-ar fi întâmplat. Cam asta a făcut programul de antrenament Ironman din mine – nu prea mai pot participa la concursuri just for the fun of it. Cine nu trăieşte asta după un Ironman sau după ce a trecut printr-un program cât de cât standardizat de pregătire, e fericit. Chiar aşa, la voi cum e?
Eu ajung să îmi reproşez tot ce nu îmi pregătesc pentru o cursă – strategie, antrenamente… Sigur, la antrenamente nu ajung – de alergare sau bicicletă, iar asta se sedimentează undeva, în creieraşul meu fragil 😀 şi mă aduce în această situaţie. Care nu face decât să mă îndepărteze de sport. Căci sportul trebuie să fie lejeritate, bucurie. Sigur că mi-ar plăcea să deschidem un grup de suport pe tema asta sau variaţii ale acestei teme, exemplu: cum ne reîntoarcem la sportul fără target?! Cum ne bucurăm de sport, aruncând ceasul cronometru? Cum continuăm să trăim cu noi deşi nu ajungem la antrenamente? Putem să ne scoatem cuvântul antrenamente din vocabular şi să trăim aşa o cursă? Aşa cum era odată, când luam bicicleta după mine şi mă trezeam prin vreo pădure, la vreun concurs, şi era bucuria aia pură, fără timing, fără reproşuri, doar alunecare. Sper ca proba mea de biclă de la Winter Tri să fie, metaforic, acel nou-vechi început.
Una dintre primele mele competitii de mountainbike, septembrie 2010
Încă un Half Ironman în România: „Vrem Transfierul pe harta triatloanelor din Europa”
Lucrurile încep să arate din ce în ce mai bine la noi pentru sportivii de anduranţă şi triatlonişti: competiţiile se calcă în weekenduri pe călcâie, şi e bine că e aşa, avem mai multe variante, iar numărul celor care se apucă de triatlon sau îşi stabilesc ca obiectiv curse de anduranţă este în creştere.
So, anul acesta, în calendarul competiţional şi-a făcut loc o nouă competiţie, pe distanţă specifică unui half ironman – 1.900 de metri înot, 90 de km bicicletă şi 21 de km alergare. (pe lângă cea existentă deja, la Oradea – Xman România, pe distanţe atât de half cât şi full).
Este vorba despre Transfier, aşa cum mulţi dintre voi ştiu sau s-au înscris deja. Am făcut rost de mai multe detalii despre această cursă spectaculoasă, al cărei spaţiu de desfăşurare este… Transfăgărăşanul. Aşa că Mihai Preda, organizator al competiţiilor NoStress, serie din care face parte şi Transfier, ne-a spus mai multe despre traseu, organizare şi obiective ale evenimentului care se va petrece pe 25 iulie 2015.
Adrenallina: Cum v-a venit ideea unei competiții de tip Half Ironman?
Mihai Preda: Ideea îi aparține lui Răzvan Varabiescu, care, trecând prin zona Transfăgărășanului, și-a spus că aici trebuie făcută o competiție „între prieteni”, o competiție haiduceasco-sportivă. Și a și făcut-o, într-o ediție pilot, restrânsă, cu ajutorul lui Dan Bucureanu la partea de organizare.
Primul Transfier, care s-a petrecut în vara lui 2014, pe 10 august, a avut ceva magic, pornind de la vremea excepțională, frumusețea lacului Vidraru sau numărul de participanți: 7 magnifici, fantastici, samurai :). Cristi Farcaș a fost cel care a câștigat prima ediție, fiind și singurul care a terminat competiția. Apoi, prin septembrie, ne-am întalnit toți trei – Răzvan, Dan și Mihai și am decis să facem împreună, sub umbrela NoStress, un Transfier organizat ca la carte, începând cu ediția din 25 iulie 2015.
Cum ați ajuns la acest traseu și de ce ați decis să fiți atât de sadici :D: înot în Vidraru, bicicletă pe Transfăgărășan, cu 20 de km în cățărărare continuă, cu peste 1.400 de metri diferență de nivel acumulată în acest interval, finish în urcare pe scări, 300 de trepte?! 🙂
De fapt sunt 392 de trepte :). Traseul însă a fost ales în primul rând pentru frumusețea peisajului și apoi pentru dificultate. Evident că piesa de rezistență o reprezintă „cel mai frumos drum din lume”, după cum au zis cei de la Top Gear. Și cred că nu există ciclist în România care să nu-și fi dorit să urce măcar o dată Transfăgărășanul.
Chiar așa se cheamă această statuie unde e finish-ul competiției și al celor 300 de trepte, “omul de fier” ? 🙂
Se numește Prometheu. Dar arată exact ca un IronMan. Mai mult, arată așa de prin 1970, cu ani buni înainte să se nască competitia din Hawaii. Deci, de ce să nu ne mândrim noi, românii, că avem primul IronMan? 🙂
Omul de fier de România, pe Transfăgărăşan
Spune-ne mai multe detalii despre competiție și organizare – de câți voluntari veți avea nevoie, e închis Trans-ul, ce temperatură va avea aproximativ apa din Vidraru..?
Pai nici nu stiu cu ce sa încep… Da, Trans-ul va fi închis, asta-i una dintre cheile de organizare. Foarte greu la noi să faci așa ceva, dar așa va fi, concurenții vor avea drumul doar pentru ei. Am început să închidem drumurile pentru competiții la Bike&Like, la Sibiu, apoi la Triathlonul NoStress de la Olimp, în plin sezon, pe 23 august.
Voluntari vor fi peste 50, atât echipa NoStress cât și alți prieteni și apropiați. Vrem să fie totul cât mai bine făcut, vom fi foarte atenți la siguranța participanților. Chiar insist foarte mult pe protejarea concurenților și pe semnalizarea fiecărei curbe din coborârea de la Bâlea. Cei care nu ţin banda dreapta la coborâre şi taie curbele vor fi descalificaţi. Trebuie să ne luăm măsuri de siguranţă foarte serioase, iar regulamentul va fi aplicat drastic.
Apa din Vidraru va avea între 16 şi 21 grade, dar oricum costumul de neopren este obligatoriu. Asta pentru că în lacurile de munte, apa poate să aibă la suprafaţă un strat de 1 metru cu temperatura de 19 grade, să zicem, iar de la 1 metru în jos să aibă 12 grade. Deci, obligatoriu costum :).
Triatlonişti la ediţia pilot Transfier, la proba de înot, în Vidraru
Cum arată primele feedback-uri primite de la cei care au auzit despre competiție? Până acum singura probă de Half avea loc la Oradea, la Campionatul de Triatlon pe Distanța Lungă.
Competiţiile pentru amatori se dezvoltă în România pe toate planurile, fie că vorbim de triatlon, ciclism sau alergare montană, lucru care ne bucură. Vor mai apărea şi alte competiţii pe distanţe de half sau de full, familia de Ironman si Ironwoman va creşte anual, destul de accentuat. Aşadar, feedback-ul a fost clar unul pozitiv, oamenii cam aşteptau să mai apară măcar încă un concurs pe distanţă lungă. Am şi fixat data la o distanţă suficientă de Oradea pentru ca cei care vor să facă o „dublă” în 2015 să aibă această posibilitate.
Există însă și varianta mai light a acestei competiții, nu? Triatlonul olimpic. Spune-ne câte ceva despre asta.
Da, mă bucur de această întrebare, pentru că încă nu se ştie că, în aceeaşi zi şi loc, se va desfăşura şi Triathlonul Transfier Olimpic, cu distanţe de 1 km înot, 40 km de ciclism şi 10 km de alergare. Înotul e aproximativ jumătate (1 km), iar la proba de bicicletă vor fi 20 km dus şi 20 întors, adică exact prima parte din traseul de la half, fără urcarea până la Bâlea. Practic e plat.
Alergarea e de 10 km şi se termină cu urcarea a numai 200 de trepte. Aşadar cei care termină triathlonul olimpic nu vor urca până la picioarele statuii de fier, ci doar până la jumătatea drumului. Finish-ul de la picioarele statuii este accesat doar de cei de la half. Dar ce e mai important e că cei de la Olimpic vor putea să-i aplaude pe cei de la half, să-i aştepte la finish. Vor avea şansa să înoate, pedaleze şi alerge împreună cu cei care şi-au propus să parcurgă 70.3 mile.
Care sunt provocările cu care vă confruntați ca organizatori ai unei astfel de competiții? Pe câți participanți mizați? Ce vă doriți cel mai mult de la acest concurs?
Fiind prima ediţie, încercăm pe cât posibil să prevedem ce s-ar putea întâmpla. Trebuie să fim foarte atenţi la tot ce înseamnă siguranţa participanţilor. Asta presupune măsuri suplimentare de semnalizare a zonelor cu potenţial de pericol, o gândire foarte bună a zonelor de intersecţie, asigurarea echipelor de intervenţie. Apoi, evident, lupta cu birocraţia, documentele, avizele, etc. Apoi, confortul participanţilor, preluarea tuturor grijilor, găsirea de locuri de cazare, parcare, depozitare materiale, etc.
NoStress inseamna în primul rând ca participantul nu are nicio grijă. Înseamnă „tu concentrează-te pe cursă, de restul ne ocupăm noi”.
Ce vrem? Vrem să aducem câteva nume importante de triatlonişti, care au terminat pe primele locuri la curse importante din Europa. Vrem să poziţionăm Transfierul pe harta triatloanelor din Europa.
Ca număr de participanţi, noi credem că vom avea 200 de concurenți la half şi cel puţin la fel la olimpic. Este şi o problemă de dimensionare a numărului maxim de participanţi. Pentru siguranţa acestora, nu vom permite mai mult de 500 în total. Până acum s-au înscris deja 100.
WinterTri Challenge Izvorani 2015 – s-a deschis oficial sezonul competiţiilor de triatlon!
Sâmbăta aceasta, pe 28 februarie 2015, Clubul Sportiv Smart Atletic vă dă întâlnire la Izvorani, în cadrul Complexului Olimpic Sydney 2000, unde deschide cea de a IV-a ediţie a competiţiei de triatlon WinterTri Challenge. Concursul așteaptă la start peste 600 de pasionaţi de mişcare şi voie bună.
Adrenallina.ro este partener media al evenimentului.
Triatlonul va începe cu proba de alergare, va continua cu cea de bicicletă, iar finishul este în bazinul olimpic acoperit (după parcurgerea celor 500 m de înot). Traseul de alergare este 100% off-road, pe poteci, drum forestier și drum pietruit, iar cel de bicicletă este pe asfalt.
Probele în care se vor întrece participanții sunt următoarele:
- triatlon – 5.5km alergare, 12km bicicletă, 500m înot | individual și ștafetă
- duatlon – 5.5km alergare, 12km bicicletă, 4,5km alergare | individual și ștafetă
Pentru mai multe detalii despre competiţie, participanţi şi pentru noutăţi accesaţi site-ul [http://trichallenge.ro/wintertri/] şi pagina de Facebook a evenimentului [https://www.facebook.com/events/696714813778442/].
Anul acesta WinterTri se va desfășura cu sprijinul partenerilor Orange, BCR, Ciuc, 140bpm, Carrefour, Carpat Sport, Barilla, Skoda, Castrol, Felt, Castelli, PowerBar şi Blackhawk Security Romania.
WinterTri este evenimentul care deschide și sezonul competițional Smart Atletic – TriChallenge Circuit 2015, care reunește triatlonul de la Izvorani, maratonul de înot în mare – Aqua Challenge Mamaia, Triathlon Challenge Mamaia și TriKids Challenge București, duatlon și cros pentru copii.
„Totul a pornit ca un experiment, un triatlon atipic cu probele în ordine inversă, prins în calendar într-o perioadă rece, noroioasă sau înzăpezită, dar s-a dovedit a fi un real succes. În acest moment Winter Triathlon Challenge este al 3-lea triatlon ca mărime din România, cu peste 600 de participanţi. Acest succes este datorat în primul rând participanţilor care au îmbrăţişat acest concept şi ne-au dovedit că vremea rece şi urâtă nu este un motiv de a sta în casă la televizor, ci poate să fie un bun prilej pentru a face sport”, spune Vlad Stoica, preşedinte Smart Atletic.
Ne vedem la start! 🙂
