EXCLUSIV. Chrissie Wellington: Trebuie să ne asumăm riscuri în viaţă, altfel nu vom şti niciodată de ce suntem în stare (II)
Roxana Lupu
Avem a doua parte a interviului exclusiv acordat de Chrissie Wellington pentru Adrenallina! Prima parte, în care Chrissie ne vorbește despre retragerea din circuitul profesionist la apogeul carierei sale, despre puterea mentală în sport, despre ce presupune să fii atlet ironman, este aici.
Supranumită unul dintre cele mai mari şocuri din istoria sportului, Chrissie Wellington este câştigătoare a 4 campionate mondiale ale competiţiei de triatlon extrem Ironman, în 2007, 2008, 2009 şi 2011.
În cea de a doua parte a interviului, Chrissie ne vorbește despre misiunea ei, aceea de a ajunge la oameni prin povestea vieții sale: “Vreau să inspir oamenii să îşi acorde o şansă, să încerce să sfideze ceea ce cred că e imposibil, să fie dispuşi să privească frica şi adversitatea în faţă şi să îşi trăiască viaţa fără prejudecăţi sau limite preconcepute. “
Adrenallina: Care este cel mai proeminent şi emoţionant moment al competiţiilor tale? De ce crezi că toate acestea ţi s-au întâmplat ţie?
Chrissie Wellington: Acest moment de apogeu trebuie să fie Campionatele Mondiale de la Kona, în 2011, când am depăşit ceea ce nu credeam posibil şi am făcut posibilă victoria şi câştigarea celui de al patrulea titlu mondial. Acesta este cu siguranţă cel mai îmbucurător, satisfăcător moment al carierei mele. Glazura de pe o prăjitură minunată.
Avusesem un accident de bicicletă cu două săptămâni înainte de cursă şi rămăsesem cu nişte răni serioase, şi chiar câteva probleme la organele interne. Asta m-a afectat nu doar fizic ci şi psihic. Am săpat în adâncimile sufletului meu şi chiar am împins limitele până unde nu credeam că poate fi posibil.
Sursa foto – eu.ironman.com
A fost cursa luptată din greu la care am visat întotdeauna şi am simţit atunci că poate în cursa asta, mi-am dovedit mie şi celorlalţi că sunt demnă cu adevărat să mă numesc un campion. Sigur, nu aş fi putut să concurez aşa cum am făcut-o fără incredibila mea echipă de suport şi fără ecilalţi concurenţi, care m-au împins la fiecare pas, aşa că victoria este şi a lor.
La Kona 2011 mi-am împlinit visul unei curse perfecte şi, ca să fiu sinceră, acea cursă a însemnat că imensa provocare personală nu mai exista. Nu putea fi mai bine de atât vreodată. Aşa că am ştiut atunci că trebuie să privesc mai departe, să îmi creez un alt drum, plin de provocări şi aventură!
Ai debutat în cariera sportivă în jurul vârstei de 30 de ani. Se poate spune că este târzior?
Nu e niciodată prea târziu să încerci lucruri noi. Avem fiecare dintre noi propriile limite, fie că sunt mentale sau fizice. Dar poţi face orice îţi doreşti – singurele limite sunt cele din mintea ta. Am văzut oameni de 80 de ani trecâd linia de finish a unei curse ironman, am văzut oameni cu cancer în faţă terminală, cu ambele picioare amputate şi eroii de fiecare zi, care depăşesc obstacolele pentru a-şi îndeplini visul.
Să ne uităm doar la exemplul Sister Madonna Buder. Sister Madonna a început să se antreneze la vârsta de 48 de ani, ca un mod de a-şi rafina mintea, trupul şi spiritul.
La 55 de ani a finalizat prima ei cursă ironman şi are până la acest moment în palmares mai mult de 40.
Pentru ea se creează anual noi categorii de vârstă. În 2005 a fost introdusă categoria 75-79; în 2010 a fost categoria 80+. Vara trecută a finalizat un ironman în Germania (Challenge Roth) şi ne dovedeşte tot timpul că vârsta nu e decât un număr!
Ai avut îndoieli când ai devenit triatlonist profesionist? Cum le-ai gestionat?
Sursa foto – www.tri247.com
Da, sigur că am avut îndoieli şi sigur că am fost speriată. Mi-a fost teamă de necunoscut, teamă că nu voi fi în stare să concurez cu ceilalţi sportivi, speriată că nu voi avea cu ce să îmi plătesc facturile. Trăim într-o cultură cu o frică paralizantă de eşec, care împiedică acţiunea. Este cea mai nocivă stare mentală pe care o poţi avea dacă îţi doreşti să fii mai creativ, mai inventiv, dacă vrei să devii antreprenor sau un om de succes.
Cred că cel mai mare eşec este eşecul de a nu încerca. Aşa că mi-am înfruntat toate fricile şi am făcut pasul, devenind atlet profesionist. Pentru mine, cel mai groaznic rezultat este să trăiesc fără ştiu ce ar fi putut fi dacă.
Cu toţii trebuie să ne asumăm riscuri în viaţă, altfel nu vom şti niciodată de ce suntem în stare. Aşa că în loc să spun nu sau aşa ceva nu e posibil sau nu pot, am ales să spun voi încerca. Am căutat sfaturi la prietenii mei, la antrenorul meu, la părinţi – şi toţi m-au încurajat să fac pasul. Sprijinul lor a fost imens, mi-a dat încrederea de a-mi urma visele.
De ce ai decis să publici autobiografia O viaţă fără Limite?
Motivele pentru care am dorit să fac publică povestea mea de viaţă într-o carte sunt multiple. În mod egoist, am căutat provocarea intelectuală şi emoţională, împlinirea care vine din reflecţia către sine. De asemenea, am dorit să o utilizez ca pe un mijloc de a mulţumi tuturor celor care au jucat un rol în viaţa mea, în aceeaşi măsură înainte şi în timpul carierei mele sportive în sportul profesionist – şi asta include şi sportivii amatori, care mă inspiră în fiecare zi, şi care m-au ajutat să ajung la înălţimi pe care nu le credeam posibile.
Am vrut să împărtășesc câteva tips-uri practice pentru triatloniştii din toată lumea, dar poate mai importante sunt lecţiile de viaţă şi filozofia care transcede sportul, şi care e aplicabilă oricui – fie că sunt sportivi profesionişti sau nu, fie că sunt sedentari.
Filozofia asta vine din toate ariile vieţii mele: din copilărie, din şcoală, din timpul călătoriilor mele, din timpul carierei mele ca funcţionar public în Nepal, din sport. Prin cuvintele mele vreau să încurajez oamenii, tineri şi bătrâni, să înceapă să facă sport, să călătorească, să îşi urmeze visele.
Vreau să inspir oamenii să îşi acorde o şansă, să încerce să sfideze ceea ce cred că e imposibil, să fie dispuşi să privească frica şi adversitatea în faţă şi să îşi trăiască viaţa fără prejudecăţi sau limite preconcepute. Această carte este unul dintre mijloacele prin care pot face toate astea.
Sursa foto – http://www.chrissiewellington.org/
Dar construind efectiv povestea cărţii a însemnat şi să mă umanizez. Sunt uneori confundată cu acest personaj ciudat al naturii, robotic şi infailibil, şi sigur că nu sunt aşa. Pentru ca cititorul, oricare ar fi el, să fie capabil să relaţioneze şi să se identifice cu mine a trebuit să expun şi bunul şi răul şi urâtul.
Am vrut să-mi arăt puterile, slăbiciunile, fricile, grijile, simpatiile şi antipatiile, pasiunile, firea mea adevărată. Sunt lucruri acolo, în carte, pe care oamenii nu le-ar fi aflat niciodată, ca de exemplu luptele mele cu alimentaţia sau cu imaginea trupului meu –dar numai aşa, împărtăşind aceste poveşti pot dărâma faţada mea şi chiar să am un impact şi, sper eu, să inspir pe cel care citeşte.
Nu am vrut să scriu o biblie de antrenament în triatlon , deşi sunt acolo câteva tips-uri foarte bune pentru atleţi, îmbrăcate în proză. Aşa că, scriind o carte care transcede triatlonul am vrut să încerc să scot sportul din minoritate şi să îl aduc în faţa celor mulţi. Am vrut să arăt sportul pentru cei care poate nu au auzit de ironman şi să arăt că este cu adevărat accesibil maselor. O ambiţie măreaţă poate, dar cu cât reuşesc mai multă expunere prin intermediul cărţii şi al triatlonului în mass media cu atât ajung să fac din visul ăsta o realitate.
Cum te imaginezi peste 20 de ani? Cine ai vrea să fii atunci?
Cred că întrebarea asta se răspunde cel mai bine prin paragraful de final al autobiografiei mele, care sună cam aşa:
“…cum aş putea specula despre ceea c ear putea aduce viitorul, când prezentul pe care îl trăiesc nici nu exista în aşteptările mele din tinereţe? Singura mea rezoluţie în timpul acesta a fost să păstrez o minte deschisă, şi, indiferent ceea ce fac, să dau 100%. Încă îmi taie respiraţia când mă gândesc unde m-a adus această optică asupra vieţii. Niciodată nu mi-am propus să devin campion mondial – nu multe fete obişnuite din Norfolk îşi propun asta – dar nici nu am vrut să rămân întrebându-mă „ce ar fi fost dacă?” La atât de multe stadii de-a lungul drumului meu limitele pe care am crezut că le văd dinainte-mi s-au dizolvat, pe măsură ce m-am apropiat de ele. Şi asta a fost cea mai incitantă descoperire dintre toate”
English
Chrissie Wellington: We have to take risks in life, otherwise we’ll never know what we’re capable of (II)
What is the most proeminent and emotional moment of your competitions? Why would you say all this has happened to you?
It has to be overcoming more than I ever thought possible to win my fourth World Ironman Championship in Kona in 2011. This was definitely the most gratifying, satisfying and proudest moment of my career. The icing on an amazing cake. I had a bad bike crash two weeks before, and sustained some serious injuries, both superficial war wounds and also internal damage, which affected me physiologically as well as physically. I dug to the very depths of my soul and truly pushed beyond any limit I thought existed. It was the hard-fought race I have always dreamed of, and I feel that maybe at this race I proved to myself, and others, that I really was truly worthy of being called a champion. Of course, I couldn’t have raced like I did without my great support team and the other competitors, pushing me every step of the way, so my victory is also, in part, theirs.
At Kona 2011 I achieved my dream of having the ‘perfect race’, and to be honest that race meant that the huge personal challenge was no longer there. It couldn’t get any better! So I knew then that I had to look forward, carve out a different path full of new challenges and new adventures!
You started your professional athlete career in your thirties. Is this quite late?
It is never too late to start trying new things. We all have our own personal barriers, be they mental or physical. But you can do anything you want to – the only limits are those that exist in your mind. I have seen 80 year olds cross the ironman finish line, those with terminal cancer, double legged amputees and every day heroes who overcome odds to fulfil their dreams. Just look at the example of Sister Madonna Buder. Sister Madonna started training at the age of 48 as a way of honing mind, body and spirit. Aged 55 she did her first ironman and has now completed more than forty. New age categories are continually being created for her. In 2005 it was the 75-79 category; in 2010 it was the 80+. She did an ironman in Germany (Challenge Roth) this summer, and proves that age really is nothing but a number!
Did you doubts when turning professional? How did you cope with them?
Yes, of course I had doubts and of course I was scared. I was scared of the unknown, scared of not being able to compete with the other athletes, scared of not being able to pay my bills. We live in a culture that has a paralyzing fear of failure, which prevents action. It’s the single most disempowering state of mind you can have if you’d like to be more creative, inventive, entrepreneurial or successful. I believe that the biggest failure of all is the failure to try. So, I faced all my fears and took the step to become a professional. For me the worst possible outcome is living with ‘not knowing’.
We all have to take risks in life, otherwise we don’t know what we are capable of. So instead of saying ‘no’ or ‘that isn’t possible’ or ‘I cant’ – I have tried to say ‘I will try’. I also sought advice from my friends, volunteers at my triathlon club, to the man that would become my coach, to my parents – and they all encouraged me to take the step. Their support was also very important in giving me the confidence to pursue my dreams.
Why did you decide to publish your autobiography ‘A Life Without Limits’?
My motives for wanting to publically recount my life story in print are varied. Selfishly, I craved the intellectual and emotional challenge, and fulfilment, that comes from self-reflection. I also want to use it as a means to thank all those who have played a part in my life, both before and during my career in professional sport – and that includes all the amateur athletes who inspire me each and every day, and enable me to reach heights I could have never imagined. I wanted to share some practical tips for the triathletes out there, but more important are the ‘life’ lessons and philosophies that transcend sport, and are applicable to anyone – whether or not they are a pro athlete or a coach potato.
These come from all areas of my life: my childhood, academia, whilst travelling, during my career as a civil servant, in Nepal and also through sport. Through my words I want to encourage people, young and old, to take up sport, to travel, to pursue their dreams. I want to inspire people to take a chance, to attempt defy what they deem impossible and to be willing to look fear and adversity in the face and truly live their life without any preconceived limits. The book is one such the vehicle for doing this.
But effectively conveying these messages meant ‘humanizing’ myself. I am sometimes held up as this robotic, infallible ‘freak of nature’, but of course I am no such thing. In order for the reader to be able to relate and identify with me I had to expose the good, the bad and the ugly. I wanted to reveal my strengths, my weaknesses, my fears, my concerns, my likes and dislikes, my passions, my true nature.
There are things in the book that people may not have known, for example my battles with eating and body image – but it is only by sharing some of these stories, that I can break down the façade, and really impact – and hopefully inspire – the reader.
I didn’t want to write a ‘triathlon training bible’, although there are some top tips for athletes woven into the prose. Instead, in writing a book that transcended triathlon I wanted to try and take the sport out of the minority, and into the psyche of the majority. I wanted to showcase our sport to those that may have never heard of ironman, and show that it truly is accessible to the masses. A lofty ambition perhaps, but the more exposure I can get of book, and of triathlon, in the mainstream media the closer I get to making this pipe dream that a reality.
How do you imagine yourself in 20 years? Who would you like to be?
I think this question is best answered by plundering the final paragraph of my autobiography ….which goes a little something like this….
“…how can I speculate on what the future holds, when the present is so astronomically removed from whatever expectations I might have had in my youth? My only policy throughout has been to keep an open mind and, whatever I may do, to give it my all. It still takes my breath away to think where that simple outlook on life has taken me. I never set out to be a world champion – not many ordinary girls from Norfolk do – but neither have I ever wanted to be left wondering, ‘What if..?’ At so many stages along the way, the limits that I thought I could see lying ahead dissolved as I approached them. And that has been the most exciting discovery of all”.
EXCLUSIV. Chrissie Wellington, multiplă campioană mondială Ironman: “Toată puterea fizică din lume nu te ajută dacă mintea şi inima ta nu sunt pregătite” (I)
Roxana Lupu
Supranumită unul dintre cele mai mari şocuri din istoria sportului, Chrissie Wellington este câştigătoare a 4 campionate mondiale ale competiţiei de triatlon extrem Ironman, în 2007, 2008, 2009 şi 2011. Prima ei victorie a lăsat paf o lume întreagă – nimeni nu se aştepta ca o necunoscută de 30 de ani din Norfolk, Marea Britanie, să cucerească titlul de cea mai bună triatlonistă Ironman din lume. La acel moment, Chrissie intrase în circuitul sportiv profesionist de doar câteva luni – este singurul sportiv din istoria triatlonului, femeie sau bărbat, încoronat campion mondial într-o perioadă atât de scurtă de la intrarea în circuitul profesional.
credit foto http://www.chrissiewellington.org/
Toate victoriile ei sunt răsunătoare, fără excepţie: nu doar că a câştigat, dar a făcut-o astfel încât şi-a zdrobit concurenţa: a setat nenumărate recorduri mondiale, de la cel mai rapid timp oficial pentru o femeie într-o cursă Ironman la recordul de traseu la Kona, la cele mai multe curse Ironman finalizate într-un timp de sub 9 ore.
Eu am cunoscut-o pe Chrissie Wellington citindu-i autobiografia – O viaţă fără limite şi asta m-a inspirat să fac şi eu o cursă de triathlon Ironman, care constă în 3 probe consecutive: înot pe o distanţă de 3,86 km, ciclism pe o distanţă de 180 km şi un maraton de 42 km.
Dar poate că nu doar despre Ironman sau triatlon este vorba în povestea aceasta ci şi despre cum odată ce decizi că vei da totul pentru ceva, ceea ce ţi se întâmplă după îţi depăşeşte cele mai nebuneşti vise.
Chrissie vorbeşte în exclusivitate pentru România cu Adrenallina şi ne spune povestea ei incredibilă, despre cât de importantă este puterea mentală în sport, despre antrenorii ei şi cum au ajutat-o să crească, despre cum a făcut faţă retragerii din triathlon, despre ce face acum ca să ajute cât mai mulţi oameni să descopere beneficiile sportului.
S-o ascultăm 🙂 :
Dragă Chrissie, mai întâi vreau să te felicit pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce ai realizat în sport, în triatlon – povestea ta este cea care m-a făcut să finalizez o cursă pe distanţă tip Ironman! Aşa că îţi mulţumesc pentru exemplul tău inspiraţional. Sunt curioasă – ce sau poate cine a fost sursa ta de inspiraţie în cariera sportivă?
Mulţumesc foarte mult pentru cuvintele frumoase. M-au făcut să zâmbesc! Primesc acest compliment cu smerenie şi sunt fericită că te-am ajutat să îţi atingi acest obiectiv!
Cât despre inspiraţiile mele: părinţii şi prietenii mei apropiaţi, în primul şi în primul rând, căci ei sunt cei care au fost lângă mine la fiecare pas din drumul meu. Am cel mai mare respect pentru toţi competitorii mei care concurează curat, cinstit şi din greu ca să devină varianta lor cea mai bună. Ei m-au împins cu fiecare pas, aşa că victoriile mele sunt, în parte, şi ale lor.
De asemenea, îi admir cu adevărat pe triatloniştii amatori, pe cei ca Rick and Dick Hoyt, Scott Rigsby şi Jon Blais, care au înfruntat adversitatea şi disconfortul cu putere, curaj şi determinare. Jon, de exemplu. A fost diagnosticat cu boala incurabilă ALS, o adevărată condamnare la moarte. În ciuda doctorilor care i-au spus că nu îşi va putea împlini niciodată visul, Jon i-a contrazis şi, în 2005 a concurat la Campionatele Mondiale de la Kona; rostogolindu-se peste linia de finish.
Jon a murit în 2007, şi sunt onorată să îi patronez Fundaţia de caritate pentru boala ALS (Blazeman Foundation for ALS) şi, împreună cu mulţi alţi atleţi, atragem atenţia asupra acestei maladii şi susţinem această cauză, inclusiv prin rostogolirea peste linia de finish a curselor noastre, în memoria lui.
credit foto chrissiewellington.org
Poţi să ne spui, te rog, mai multe despre importanţa puterii mentale în atingerea unui ideal, a unui ţel?
Toată puterea fizică din lume n-o să te poată ajuta dacă mintea ta nu este pregătită. Este parte din antrenament – acea parte pe care oamenii n-o înregistrează în jurnalele lor de antrenament; acea parte pe care niciun monitor sau gadget nu o poate influenţa sau înregistra;
Deci da, triatlonul şi sportul în general este în aceeaşi măsură despre putere mentală cât este despre putere fizică; şi succesul în sport rezidă, în parte, în forţa psihică necesară de a ne depăşi fricile, durerea şi discomfortul. Dacă ne lăsăm mintea să cadă, inima noastră va cădea şi ea. Cred că dacă poţi să îţi ţii mintea calmă, concentrată şi determinată atunci corpul tău este capabil de mari izbânde.
În timp ce unii dintre noi s-au născut cu o putere mentală imensă e bine de ştiut că această forţa a psihicului se poate învăţa şi dezvolta şi sunt strategii prin care îţi poţi antrena psihicul. Trebuie doar să investeşti timp şi energie pentru asta, astfel încât să nu devină un factor limitativ al performanţei tale.
Eu a trebuit să îmi antrenez mintea la fel de mult pe cât a trebuit să îmi antrenez corpul şi antrenorii mei, Brett Sutton şi Dave Scott amândoi au pus accent pe asta şi m-au ajutat să îmi dezvolt un psihic care să fie la fel de puternic precum trupul.
credit foto www.chrissiewellington.org/
Neînvinsă în peste 13 curse şi cu 4 titluri mondiale la purtăror ai decis să te retragi din circuitul sportiv profesionist chiar la apogeul carierei tale. Cum ai manageriat această decizie în ultimii ani din viaţa ta?
Mi-am dedicat 5 ani din viaţă pentru a fi cel mai bun atlet care pot fi. Fără scurtături, făcând absolut tot ceea ce este posibil.
Am preferat să am 5 ani de excelenţă decât 10 ani de mediocritate. Şi am iubit fiecare minut din perioada asta. Mă simt incredibil de norocoasă şi recunoscătoare pentru că am găsit un sport pe care îl iubesc; pentru că am avut şansa de a face din pasiunea asta o carieră; pentru că am sfidat continuu ceea ce ce părea imposibil; pentru că mi-am făcut atâţia prieteni extraordinari; pentru că am călătorit în toată lumea şi bineînţeles pentru că am dezvoltat o platformă pe care pot construi.
Dar antrenamentele şi cursele nu puteau fi la nesfârşit axa în jurul căreia să se învârtă viaţa mea. Nu au fost niciodată începutul şi sfârşitul pentru mine. Nu m-au definit niciodată. A fost întotdeauna o doar o ramură a unui copac care sper că este atât de mare, bogat şi variat pe cât pot eu să îl fac să fie.
Nu am o problemă în a recunoaşte, primul an al retragerii mele nu a fost în întregime uşor din punct de vedere psihologic. Cel mai mult mi-e dor de fiorul competiţiei. Nimic nu se compară cu bucuria şi plăcerea pe care le iei dintr-o cursă şi, bineînţeles, din faptul că treci linia de finish pe locul întâi. Este o senzaţie care nu poate fi repetată niciodată în viaţă. Da, de asta îmi este cel mai dor din viaţa de atlet profesionist.
După retragere am descoperit că e foarte dificil să nu mă antrenez 4-6 ore pe zi. Mi-a fost greu de asemenea să fac faţă unei lipse de structură în programul meu şi să nu am un obiectiv sportiv bine definit. Mi-a fost dor de endorfinele care vin din antrenamente şi curse.
Mi-a lipsit sentimentul că sunt “în control”. Mi-au lipsit momentele acelea, când aveam totul trasat şi mi-a venit incredibil de greu şi deconcertant să răspund “nu ştiu” confruntată cu întrebarea inevitabilă „dacă nu ironman, atunci ce?”; această stare de flux, această nesiguranţă au fost greu de gestionat de partea din mine obsedată de control şi regim alimentar.
“Viaţa ironman” – urmărirea continuă a unui ţel, focusul, disciplina, structura – au făcut apel la prea multe aspecte ale personalităţii mele astfel că mi-a fost extrem de greu să mă extrag din ea. TOCMAI DE ACEEA trebuia s-o fac. Provocarea a fost să fac faţă acestor emoţii. Să învăţ să fiu “normală” din nou, să trec peste o viaţă full time sport: să mă provoc să nu fie nevoie să fiu mereu în control.
Ştiu din discuţiile cu alţi atleţi, în special cu cei care s-au retras – că nu sunt singura cu aceste sentimente şi că ar trebui să fie mai mult suport pentru sportivii în tranziţie din circuitul profesional sportiv către o altă carieră pe care o aleg.
Dar doar pentru că mi-e dor de competitie nu înseamnă că ar trebui să mă întorc şi să redevin atlet profesionist. Viaţa este despre noi provocări şi nu mi-a plăcut niciodată să fac acelaşi lucru pentru prea mult timp!
Brett Suton a fost primul tău antrenor şi poate că şi cel mai important, pentru că a văzut cumva potenţialul tău ca atlet campion mondial. Cum te-a ajutat la acel moment de început să depăşeşti problemele cu care te confruntai, de exemplu obsesia pentru antrenamente?
Antrenamentul este despre a învăţa să fii puternic mental şi de asemenea despre a învăţa să te recuperezi, odihneşti şi nu despre a analiza totul! Brett m-a învăţat toate aceste lucruri şi a valorificat talentul meu fizic astfel încât să devin un campion mondial. Dar Dave Scott a fost cel care m-a perfecţionat ca atlet şi m-a făcut mai puternică şi mai rapidă şi m-a ajutat să îmi ating cu adevărat potenţialul. Dave este un antrenor fantastic şi de asemenea un prieten drag.
Ai văzut întotdeauna în ironman şi în competiţiile de triatlon mai departe decât podium şi medalii şi ai dezvoltat câteva proiecte ce implică femeile şi sportul, ne poţi spune mai multe despre asta?
Sportul este şi va fi mereu o parte imensă din mine: de la vremurile când eram copil şi alergam pe terenul de joacă al şcolii, la implicarea mea în echipa de înot a Universităţii Birmingham, la alergarea Maratonului de la Londra, la traversarea pe bicicletă a munţilor Himalaya şi până mai târziu la aventurile mele ca triatlonist şi apoi Campion Mondial Ironman. Mi-am sfidat şi depăşit propriile aşteptări şi am realizat că suntem capabili de mult mai mult decât credem.
http://www.chrissiewellington.org/
Poate că m-am retras din sportul profesionist în 2012 dar mereu voi avea legătură cu sportul într-un fel sau altul. Acum vreau să utilizez platforma pe care am construit-o ca să determin schimbare şi să fac oamenii să înţeleagă puterea sportului: inclusiv prin munca mea ca Director de cursă pentru parkrun, unde fac lobby şi advocacy pentru a sparge barierele participărilor la activităţile fizice, sau prin eforturile mele de a face rost de o cursă pentru femei la Turul Franţei sau prin călătoriile mele în Rwanda, pentru a vedea ce se face acolo pentru a utiliza ciclismul ca formă de dezvoltare în zonă.
Lucrez de asemenea în continuare cu Brooks Running dar şi cu noul meu sponsor FitBit. Sunt parteneri grozavi!
Da, pentru mine sportul este mult mai mult decât un drum către medalii de aur. Sportul inspiră, educă şi dă putere şi mereu voi dori să joc un rol ca să ajut să aduc sportul şi activitatea fizică în viaţa oamenilor, indiferent cine sunt ei.
La ce lucrezi acum?
În ceea ce priveşte jobul meu full time, îmi revine onoarea de a dezvolta junior parkrun, prin rolul meu de Director de Cursă. Am experienţă în Dezvoltare Internaţională, pentru că am lucrat în domeniu, şi sunt pasionată de această misiune, de a maximiza oportunităţile prin care putem dezvolta activităţile fizice, în special în rândul femeilor, al fetelor şi al copiilor.
Pentru cine nu ştie, Parkrun este o organizaţie non profit care organizează două tipuri de curse de alergare: 5 kilometri parkruns (alergări parc) şi 2 km junior parkruns. Cursa de 5 kilometri are loc săptămânal, într-o zi de sâmbătă, la ora 9 dimineaţa, în spaţii deschise precum parcuri, terenuri de sport, terenuri de joacă şi altele. Evenimentele de tip parkrun nu sunt considerate competiţii, sunt alergări cronometrate, cu accent pe individ şi mai puţin pe concurenţa între participanţi. Fiecare participant are un cod unic de înregistrare (te înscrii online înainte de prima participare/alergare) care este scanat împreună cu timpul final al participantului, care primeşte rezultatul prin sms sau prin email, în aceeaşi zi; evenimentele de tip parkrun sunt simplu de organizat şi sunt manageriate de o echipă locală de voluntari.
Este atât de incitant şi îmbucurător pentru mine să fiu parte a acestei organizaţii, căci este muncă de făcut. După mine, parkrun dărâmă o groază de bariere de participare – înscrierea este gratuită, sunt evenimente deschise oricui, indiferent de abilităţi, vârstă sau background – şi sunt ideale pentru oamenii care nu au mai alergat niciodată în viaţa lor. Nu ai nevoie de un echipament special şi nici măcar vreun talent sau abilitate de a alerga, poţi să şi mergi dacă vrei!
Sunt prietenoase şi primitoare, nu sunt curse, aşa că nu au acel factor de intimidare de care poţi avea parte într-o cursă. Nu trebuie să te înscrii în fiecare săptămână sau să anunţi pe cineva că mergi. Dacă nu vrei să alergi poţi face voluntariat. Este un spirit de comunitate minunat şi un simţ al camaraderiei pe care pur şi simplu nu îl poţi lua din altă parte.
Chiar cred că e fantastic acest concept şi e grozav să încurajezi participarea copiilor prin evenimente de de acest tip, să întreprinzi ceva care face diferenţa pentru ei, pe termen lung, în viaţa lor şi a familiilor lor.
De ce e nevoie ca să fii un atlet ironman? Este atât de diferit de atletul triatlonist clasic?
Şi ironman şi triatlonul clasic sunt evenimente de anduranţă, însă la ironman trebuie să înduri discomfortul un pic mai mult timp! Ambele cer disciplină, angajament, putere mentală şi cel mai important, pasiune!
credit foto-brooksrunning.de
Cum vezi scena ironman a femeilor la acest moment, aşa cum s-a dezvoltat în ultimii ani, ai putea numi câteva atlete promiţătoare sau poate sportive ironman care fac deja istorie?
Categoria feminin este incredibil de puternică, dar doar urmăm ceea ce Paula (n.r Paula Newby-Fraser), Natasha (n.r. Natasha Badmann), Michellie (n.r. Michellie Jones) şi alte legende au început prin realizările lor.
Dar da, există talent incredibil acum – Mirinda Carefrae, Caroline Steffan, Daniella Ryf, Jodie Swallow, Leanda Cave, Rachel Joyce şi multe multe altele, în special atleţi ITU (n.r. International Triathlon Union) care încep să intre în competiţii ironman.
Sigur, cred de asemenea că şi recordurile mele pot fi şi vor fi sparte de către atleţii de acum sau de cei care vor veni: aceasta este natura şi frumuseţea sportului. Ne inspirăm unii pe alţii pentru a realiza lucruri măreţe! Viitorul triatlonului este unul strălucit!
revenim cu partea a doua a interviului 🙂
English
EXCLUSIVE. Chrissie Wellington, multiple Ironman world champion: “All physical power in the world won’t help you if your mind and heart are not ready”
Named one of the biggest shocks in sports history, Chrissie Wellington is the winner of 4 Ironman World Championships, in 2007, 2008, 2009 and 2011. Her first victory has amazed the whole world – no one thought is possible that the best ironman thriathlete in the world is an unkown british athlete from Norfolk. At that time, Chrissie was in the professional sports circuit for only a few months – she is actually the only athlete in the history of triathlon, male or female, crowned world champion so shortly after entering the professional sports circuit.
All her winnings are spectacular: not only did she win, but she shattered her competition: she set various world records, like the fastest official time for a woman in an Ironman race, track record in Kona Championships, the only triathlete finishing so many Ironman races with a time of sub 9 hours.
I met Chrissie Wellington reading her autobiography, A life without limits, and she inspired me to finish an Ironman race, consisting in 3, 86 km swimming, 180 km biking and 42 km running.
This story isn’t just about triathlon it is also about how your wildest dreams are surpassed once you decide to give everything for something you wish for.
Chrissie is talking exclusively for Romania with Adrenallina, telling us her incredible story, about the importance of mental power in sports, about her coaches who made her a complete athlete, about how hard it was for her to retire from professional ironman distance racing and about her efforts to make as many people as possible to give sport a chance in their lives.
Dear Chrissie Wellington, first I want to thank you for being who you are and what you have achieved in the world of triathlon – your story is what pushed me through an Ironman race! So thank you for your example. I am curious: what/who was your source of inspiration in your sports career?
Thank you very very much for your kind words. They have made me smile! It is very humbling to be considerered an inspiration, but i am so happy that I have helped you achieve your goals!
As for my own inspirations: my parents and close friends first and foremost as they have been behind me every step of the way. I have the utmost respect for all my competitors who fight a clean, fair and hard fight to be the best they can be. They push me every step of the way, and so my victories are, in part, also theirs.
I also really admire amateur triathletes like Rick and Dick Hoyt, Scott Rigsby and Jon Blais that have faced adversity and discomfort with strength, courage and determination. Take Jon for example. He contracted the death sentence that is ALS , for which there is no cure. Despite doctors telling him he would never achieve his dream, in 2005 Jon fulfilled his wish to compete at the World Championships in Kona; log rolling himself across the finish line. Jon died in 2007, I am honoured to be a patron of his charity – the Blazeman Foundation for ALS and I, and many other athletes, raise awareness and support for his cause, including by rolling across finish lines in his memory.
Can you please explain about the importance of mental strength in helping you achieve your goals?All the physical strength in the world won’t help you if your mind is not prepared. This is part of training – the part that people don’t put in their log books; the part that all the monitors and gadgets in the world can’t influence or record. So yes, triathlon and sport generally is as much about mental strength as it is physical strength; and sporting success rests, in part, about having the mental fortitude necessary to overcome our fears, hurt, and discomfort. If we let our head drop, our heart drops with it. I believe that if you can keep your head calm, focused and determined then your body can be capable of amazing feats.
Whilst some of us are born with huge mental strength, it can also be learned and developed and that there are strategies one can use to ‘train the brain’. You just need to put the time and energy into doing so, so that it doesn’t become a limiting factor. I had to train my mind as much as I had to train my body, and my coaches (Brett Sutton and Dave Scott) both recognised that and helped me develop a mind that was as powerful as my body.
Unbeaten over 13 races and with four world titles, you have decided to retire from professional sports circuit at the very peak of your career. How did you manage this decision in the last years?
I devoted 5 years to being the best athlete I can be. No short cuts, no stone left unturned. I would rather have 5 years of excellence, than 10 years of mediocrity. And I loved every minute. I feel incredibly fortunate and grateful to have found a sport that I love; to have had the chance to actually make that passion my career; to have continually defied what I thought was possible; to have made so many great friends; to have travelled the world, and of course to have developed a platform on which I can now build. But training and racing couldn’t always be the axis around which my life revolved. Never the be all and end all of my life. Never defining me. It was always just one branch on a tree that I hope is as big, rich and varied as I can possibly make it.
I don’t mind admitting, the first year of retirement hasn’t always been psychologically easy. The thing I miss most is the thrill of competition. Nothing compares to the joy and pleasure that you get from a race, and of course from crossing the finish line in first place. It is a sensation that can never be repeated. Yes, that is the aspect of being a pro that I miss the most.
After retirement I found it very hard to not train 4-6 hours a day. I also found it difficult to cope with the lack of structure, and not having a definite ‘sporting’ goal. I missed the endorphins that come from training and racing. I missed feeling of being in ‘control’. I missed having everything mapped out and found it incredibly difficult and disconcerting to answer ‘I don’t know’ when faced with the inevitable question ‘If not ironman, what?’ – that state of flux, that uncertainty, was difficult for the controlling, regimen obsessed part of me to deal with.
The ‘ironman life’ – the single pursuit of a goal, the focus, the discipline, the structure – appealed to many aspects of my personality and to remove myself from that has been really hard. This is PRECISELY why I needed to do it. The challenge was to deal with those emotions. To learn to be ‘normal’ again, with get over the withdrawal from full time sport: to challenge myself not to always have to be in control. I know from speaking to other athletes – especially those who have retired – that I am not alone in having these feelings, and that there should be more support for helping athletes transition out of professional sport and into another career of their choosing.
But just because I miss the competition doesn’t mean that I should go back to being a professional. Life is about new challenges, and I never like doing the same thing for too long!
Brett Sutton was your first coach and maybe the most important, as he somehow saw your potential as a world champion athlete. How did he help you overcome the issues you were facing at that time, like beeing overobsessed with training?
Training is about learning to be mentally strong and also about learning to rest and nbot to overanalyse everything! Brett taught me both of these things, and harnessed my physcial talent so that I was capable of becoming world champion. But it was Dave Scott that honed me as an athlete, and made me stronger and faster and enabled me to truly fulfill my potential. Dave is a fantastic coach and also a good friend.
You have always seen further in ironman and triathlon competitions than just podiums and medals, you have developed some projects involving woman and sports, can you tell us more about that?
Sport has and will always be a hugely important part of my life: from a child running around the school playing field, to my involvement in the University of Birmingham Swimming Team, to running the London Marathon, cycling across the Himalayas, and later to my escapades as a triathlete and becoming World Ironman Champion. Through academia and though sport I achieved more than I ever thought possible. I defied my own expectations, and realised that we are capable of so much more than we think we are.
I may have retired from professional sport in 2012, but I will always take part in sport in some capacity. I now want to use my platform to drive change and enable people to realise the power of sport: including through my work as Head of Participation for parkrun (www.parkrun.org.uk), lobbying and advocacy activities to break down barriers to participation in physical activity, working to get a women’s race at the Tour de France and going to Rwanda to see what they are doing to use cycling as a means of development there. I am also still working closely with Brooks Running, and also with my new sponsor FitBit. They are great partners to have!
To me, sport is so much more than simply being a path to gold medals. It inspires, educates and empowers and I will always want to play a part in helping to bring sport and physical activity into the lives of everyone no matter who they are.
What are you working on now?
Regarding my full-time job, I have the wonderful honour of developing ‘junior parkrun’, as part of my role as parkrun’s Head of Participation. Having previously worked in International Development I’m passionate about maximising opportunities to increase physical activity, especially amongst women, girls and children.
For those that don’t know, parkrun is a not-for-profit organisation which delivers two types of running events: 5k parkruns and 2k junior parkruns. The 5k runs take place weekly at 9am on a Saturday in areas of open space, such as parks, National Trust properties, sports grounds, recreation fields and more. Not considered races, parkrun events are timed runs with more emphasis on the individual than any competition. Each participant has a unique barcode (you register online before your first run) which is scanned along with a finish token given at the finish line, and finishers get sent their result via text or email later the same day. parkrun events are simple to organise and are managed by a local volunteer team.
It’s so exciting and gratifying for me to be part of the organisation, and its work. In my view, parkrun breaks down loads of barriers to participation – its free to take part in, they are open to absolutely everyone – regardless of ability, age or background – and are ideal for people who have never tried running before. They don’t require any specialist equipment or even an ability to run, you can walk if you want to! They are friendly and welcoming and not a race and so you don’t have the intimidation factor that you might get with a race. You don’t have to sign up every week, or even tell anyone that you are coming. If you don’t want to run you can volunteer. There is a wonderful community spirit, and a sense of camaraderie that you simply don’t get anywhere else. I truly do think its fantastic, and it’s so great to be able to encourage children’s participation through the junior events, to really do something that makes a lasting difference to them, and their family’s, lives.
What does it take to be an Ironman athlete? Is that much more different than beeing a classical triathlete?
Both are endurance events, ironman just means enduring discomfort for a little while longer! Both require deciated, discipline, commitment, mental strength, and most importantly passion!
How do you see the Ironman scene for women right now, as it developed in the last years, can you name some promising athletes or maybe some that are already making history?
The women’s field is incredibly deep and very strong, but we are only following on what Paula, Natasha, Michellie and others started through their earlier achievements. But yes, there is so much incredible talent right now – Mirinda, Caroline Steffan, Daniella Ryf, Jodie Swallow, Leanda Cave, Rachel Joyce and many many more, especially ITU athletes that are starting to do ironman. Of course, I also think my records can, and will be, broken by existing or up and coming athletes: that is the nature and beauty of sport. We all inspire each other to achieve great things! The future is very bright for triathlon!
we will come back with the 2 nd part of the interview, stay tuned! 🙂
