I AM IRONMAN. Povestea cursei mele de la Oradea: 3 km 800 m înot, 180 km bicicletă, 42 km alergare (I)
În ultimii kilometri de alergare din cursa asta mi-am spus că e ultima dată când mai particip la aşa ceva. Corpul meu era atât de lipsit de resurse şi atât de îndurerat încât mi-am spus că a doua oară nu mă mai bag la chestia asta.
Eram obosită nu doar după concurs. Parcă toată oboseala acestui an se concentrase în kilometrii ăia de finish, ultimii 20. Dimineţile de la 5.45, când plecam la bazin, alergările în parc seara, după o zi obositoare la job, frustrările din zilele când nu reuşeam să mă ţin de antrenament, panica la gândul că nu voi reuşi să fac cursa asta, că voi claca, că nu ştiu ce mă aşteaptă în timpul şi după 226 de kilometri înotaţi, pedalaţi şi alergaţi. Şi, de fapt, era şi oboseala primelor luni din viaţa mea în care am avut un program de antrenament, pe lângă toate celelalte chestii pe care le fac oamenii.
Ironman, cea mai dură competiție de anduranță din triatlon, nu este o cursă, este o călătorie.
Half Ironman Oradea, jurnal de cursă (II)
Sunt în apă. Sunt în apă. Sunt în apă. Trebuie să trec repede în revistă toate lucrurile liniștitoare setate mental cu o zi în urmă: balizajul e perfect, există această linie de ghidaj, care merge până aproape de malul celălalt al lacului, eu voi parcurge această distanță de 8 ori, în 4 ture dus- întors. Voi înota lângă această linie de ghidaj, care este ACEEAȘI cu linia mea din bazin de la Daimon, și totul va decurge perfect. Apa este liniștită, pe cer este soarele, eu sunt pregătită.
Jurnal de înot: 40 de bazine legate!
Vineri am ajuns în sfârșit la bazin, după 3 zile. Mă mustra deja conștiința pentru timpul pierdut. Într-o zi nu am avut niciun chef, în alta mi-am uitat intenționat la birou geanta cu echipamentul de înot, ca să pot să-mi spun că n-am avut cum ajunge, și în alta n-am prea mai avut chef, din nou. E ca un fel de revoltă al ritmului pe care ți-l impune sportul. Ajungi la un moment dat să simți că te-ai sălbăticit, că timpul liber care îți rămâne îl folosești ca să continui ședințele de înot sau ca să alergi.
Jurnal de înot. De la “nu știu să înot” la crawl
Povesteam în episodul trecut că mi-a căzut din cer o revelație mică, într-o piscină din București: am descoperit că totuși înot, deși toate informațiile mele anterioare pe acest subiect erau potrivnice situației. De la momentul acela și până acum s-au întâmplat mai multe la capitolul ăsta; am fost de mai multe ori la bazin și l-am traversat cu succes de nenumărate ori, însă, bineînțeles, nu continuu, ci cu horcăituri specifice după fiecare tură. Ca să updatez, o să încerc să-mi amintesc prima ședință de bazin la Daimon Club (știu, nu a trecut foarte mult timp, dar nici eu nu mai am 20 de ani ;), acolo unde mi-am propus să mă antrenez până în vară, când, Doamne-ajută, n-o să mă înec în mare la primul meu triatlon.
foto credit: George Grosescu
