cum a fost la ciucas

Ciucaș X3. Jurnal de alergător montan diletant. Prima filă.

 

de Eliza Frâncu

Ciucaș X3. N-am stat prea mult pe gânduri să aleg proba de maraton din cele trei (semimaraton, maraton și ultramaraton). După ce făcusem un singur semimaraton la Măcin (primul și singurul meu trail), am considerat că trebuie să evoluez.

Mi se tot spusese că Ciucaș e o cursă montană accesibilă și celor mai puțin obișnuiți cu muntele, așa cum sunt eu. Pregătire înainte de cursă: o oră, poate o oră și jumătate petrecută în Cheile Dobrogei, să se obișnuiască nițel piciorul cu pietrele și inima cu diferența de nivel. Deci, s-o recunoaștem: echivalent cu zero. Sau pe acolo.

Cu o zi înainte, la ridicarea kiturilor, prietena cu care venisem din Constanța îmi arată de jos cel mai înalt vârf din jur. “Uite, mâine pe vremea asta o să fim acolo”. “Fix pe vârf?”. “Da. Fix pe vârf, traseul de maraton arată clar că pe acolo se ajunge”. Mă apucă panica de-a dreptul. Una suplimentară, căci ajunsesem deja acolo cu alte două mari temeri.

2

Prima: să nu-mi sucesc ori rup ceva și să îmi petrec vacanța de după îmbrăcată frumos în alb (de ghips )și a doua – să nu ratez marcajele și să rămân singură pe munte. Curând aveam să aflu că, dacă prima era justificată (pentru un alergător de beton și nisip), a doua trebuia să fie cea mai mică dintre grijile mele. Traseul nu era doar excelent marcat, dar mai erau și sute de oameni pe traseu, de era imposibil să rămâi singur.

Ca de obicei înainte de concurs, nu am dormit. Nu știu când sau dacă voi scăpa vreodată de emoții. La 10 dimineața, când lumea de la semi și maraton a luat startul, eu eram trează deja de nouă ore, așa că trecuse jumătate de zi pentru mine. Venisem la start cu un rucsac-farmacie: nurofen, no spa, anticârcel, magneziu, calciu, glucoză, geluri, batoane. “Să fie, dom’le”.

Batem pasul pe loc. Sute de oameni. Bat și tobele. Tot mai rapid. Ni se pun niște motivaționale muzicale. Rammstein. Și începe să-mi fiarbă sângele. “Ce caut eu printre competenții ăștia? Nu sunt în toate mințile”. Start.

După ceva mai mult de un kilometru, intrăm în pădure. Urcuș moderat. Din ce în ce mai abrupt. Toți o lasă la pas. Zeci de călcături aiurea pe lemne și pământ reavăn. Deși gâfâiam ca o locomotivă, aveam încă impresia că țin pasul. Am refuzat de la bun început ideea de a lua cu mine bețe de trekking. “Mai mult m-ar încurca”. N-o să știu niciodată. Mulți, foarte mulți kilometri prin pădure. Nimic de zis, frumos, dar nu când faci atâta efort la fiecare pas. Curând, în capul meu rămăsese un singur gând. Măcar zece kilometri om fi făcut? Nimeni pe lângă mine nu avea ceas.

De pe drumul prin pădure, intrăm într-o ravenă. Și mai toți cei de pe lângă mine icnesc și se plâng că li se înfundă picioarele în nisipul și pietrișul de pe fundul fostei albii de râu. La mine, e pe dos. În sfârșit, mă simt bine. Mă simt ca acasă, pe malul mării. Prind curaj, încep să conversez, să zâmbesc.

Locul e fabulos, cu pereți stâncoși care încep să se apropie și să ne strângă. Mă tot gândesc dacă să mă opresc și să fac niște poze. Prea târziu.  Albia începe să urce, tot mai abrupt. Se termină cu nisipul, ajungem din nou la drum prin pădure. Alți kilometri, urcare și iar urcare.

Ieșim în sfârșit din pădure și dăm de pajiște. De aici, am impresia că nu mai pot face un pas sub soarele unei zile de septembrie toride.

eliza1

 

“Om fi trecut de jumătate? Măcar să se fi făcut 20”. Încă un pas, încă doi. Încerc să mă gândesc pe unde voi merge în concediu, ce locuri incredibile voi vedea. Să mă refugiez din fața durerii fizice. Și funcționează. De departe, văd Cabana Ciucaș. “Aha. Deci am trecut de mult de kilometrul 20. Cabana e la km 23!”

Ajungem la Cabana Ciucaș și voluntarul îmi spune: “După hidratare, o iei în dreapta, începe urcarea spre vârf. Nu mai e mult, la întoarcere vei avea deja 29 de km”. Învățasem totuși până acolo că trebuie să te bucuri de încurajările astea, dar să le iei cu penseta. Era suficient să te uiți în sus, la colții de stâncă golași și știai că greul abia de acolo începea. Nu am stat deloc la punctul de hidratare.

Nu că n-aș fi avut nevoie ori că nu mi-aș fi dorit mai mult decât orice în momentul ăla. Nu m-am oprit de teamă că, dacă aș fi stat, fie și un minut, m-ar fi părăsit puterile și curajul. “La întoarcere”. N-a fost o decizie prea inteligentă.

A urmat un ocol în jurul cabanei (ocol care includea vârful!) de 6 km. Cât 60 de kilometri. Fără să-mi dau seama, mă deshidratasem. Uitasem să mai beau apă pentru că mă concentram să pun corect fiecare pas pe pietre și să ocolesc turiștii care încercau și ei să escaladeze spre vârf. Din fericire, am dat peste oameni politicoși care ne vedeau încrâncenați și cu numere de concurs și nu doar că se trăgeau ca să putem trece, dar ne și aplaudau și încurajau.

Gata. Vârful Ciucaș. 1954. Inima mea îi resimțea de parcă escaladase Everestul. “În stânga pentru coborâre”, îmi spunea voluntarul din vârf. Căci eu tot dădeam s-o iau în dreapta , deși vedeam clar marcajul.

“Știu, dar stai să nimeresc cărarea”. De deshidratare, apăruseră probleme cu echilibrul și direcția. Până la cabană, drumul (altul, nu cel pe care venisem) trebuia să fie coborâre. Teoretic. Practic, a fost coborâre tehnică (adică foarte dificilă) alternate cu alte urcări! Mă simțeam trișată. Cum să cobori din vârf și să ai parte…tot de urcare?!?

3

Când am ajuns din nou la cabană, parcă îl apucasem pe Dumnezeu de-un picior. “Fie ce-o fi, aici stau două, trei minute”. Am încercat să iau niște sticksuri și o bucățică de cașcaval și mi-am dat seama că până și asta devenise o sarcină dificilă: aveam mâinile atât de umflate, că a trebuit să pun mâncarea în căușul palmei, căci de apucat cu degetele nu puteam. Am stat pe iarbă câteva minute. Nu știu dacă 2 minute, cum voiam, sau 10, dar aveam nevoie de un moment de respiro. Mai aveam încă 9 km și “baterie” undeva pe la 1%.

Târâș-grăpiș, m-am urnit din nou, amăgindu-mă că “gata, de aici doar coborâre”. Aiurea. La un moment dat, tot m-am pomenit în fața Muntelui Roșu. Am văzut panta, m-am oprit o secundă și am pus decibeli pe urletul din minte. “Haide, măi. Pe bune?!?!” Au început să râdă cei din spate, au început să râdă și cei din față.

Îmi zvâcnea tot corpul, pe coborâre devenise încă și mai chinuitor decât pe urcare, căci degetele mari  îmi izbeau dureros vârful pantofului și îmi dădeau impresia că la următorul pas o s-o iau de-a dura. “Oare am intrat pe ultimul kilometru?”  În sfârșit, panta lungă de la finish. Părea că mai sunt trei oameni pe acolo.

“Fir-ar să fie, am ajuns printre ultimii”. Cu vreo 50 de metri înainte de finish, îmi dau seama că organizatorul trebuie să citească numărul de concurs. Pe care eu îl aveam pe rucsac. Așa că intru pe poarta de finish…cu spatele. O văd la câțiva metri pe prietena din Constanța așteptându-mă cu un zâmbet larg și mă prăbușesc pe iarbă.

Mă pocnesc lacrimile de durere. “Tu de când mă aștepți, când ai ajuns?” “Acum o oră jumate. Am făcut cinci ore și jumătate”. Din plâns, o dau în râs. Asta însemna că eu făcusem șapte ore. ȘAPTE.

Și totuși…Dincolo de toate problemele provenite din lipsa mea de experiență în ale alergărilor montane, a fost un traseu superb din toate punctele de vedere. Peisaje, oameni, experiențe.

Organizarea a fost excelentă, punctele de alimentare – bine aprovizionate, traseul excelent marcat, iar voluntarii drăguți și săritori. În plus, oamenii, toți oamenii pe care i-am întâlnit pe traseu, au fost tare simpatici. M-am simțit între prieteni. În cele din urmă, mi-am atins scopul.

Am terminat întreagă un maraton montan. Singura daună: unghiile mari de la picioare. Așa că o să revin. Și anul viitor promit să scot ceva mai puțin de șapte ore! 🙂

4

Scroll to top