Roxana Siboiu: Aş înlocui studiul inconştientului cu alergarea ultra
Roxana Siboiu
Am început să fac sport din curiozitate. Am fost cea mai comodă persoană de pe planeta toată copilăria şi tinereţea.
Să transpir sau să mă murdăresc era de-a dreptul inacceptabil. Până acum 3 ani, când întâmplarea a făcut să mă aflu la linia de finish a Transmaratonului.
Priveam cu ţigarea in colţul gurii (da, la vremea respectivă eram fumătoare de 15 ani, cu o medie de 2 pachete pe zi) cum soseau la finish alergatorii, ii aplaudam şi eram de-a dreptul stupefiata de bucuria lor…Conversând cu mai mulţi dintre ei, am auzit în ziua aia cuvintele ” Şi tu poţi,trebuie doar să încerci”… care au ramas undeva acolo şi au rezonat până m-au determinat să încerc.
Îmi amintesc că la început era cumplit.
Nu puteam respira, ma sufocam şi mi se părea îngrozitor de greu totul. Îmi plăcea însă teribil momentele pe care le aveam eu cu mine, în parc, cu muzică sau fără.
Cumva, eram obligată să mă suport doar pe mine în timpul alergării, doar eu cu gândurile mele, le măcinam şi le întorceam pe toate feţele, iar când terminam antrenamentul eram eliberată de toată presiunea de peste zi.
Prima mea competiție a fost cursa populară de la Maratonul Bucuresti, alături de o colega de serviciu.
Doar că a fost prea scurt ca să-mi dau seama ce s-a întamplat acolo, aşa că la doar 2 luni am participat la Baneasa Trail Run. Mi se pare şi acum amuzant cum mă ascundeam prin pădure să fumez înainte de cursă pentru că mi-era cumva ruşine printre atâţia alergători să am astfel de vicii.
De fumat m-am lăsat in anul următor – cumva, am simţit ca trebuie să fac această alegere pentru a putea continua să alerg. Şi nu regret nici o secundă.
Antrenamentele mele au fost foarte mult timp la nivel mental. Mai întâi de toate a trebuit să-mi antrenez mintea să accepte disciplina cu care eu n-am fost niciodata prietenă.
La început erau joacă, alergări de seară în parc, nimic planificat sau structurat. La finalul lui 2016 am intrat într-un program de antrenament serios cu Radu Milea (TeamRun) si lucrurile s-au schimbat. În bine zic eu, cu rezultate vizibile, dar şi cu mai multa muncă, mai mult timp investit, mai multe bombăneli în barbă sau chiar cu glas tare. 🙂
Am noroc că in ultimul timp mă antrenez alături de Mela (Rădutoiu) şi conştiinciozitatea de care dă dovadă de fiecare dată mă ajută teribil şi mă motivează. Au fost zeci de dăţi în care dacă aş fi fost de capul meu probabil aş fi ales să nu mă ridic din pat sau să mă opresc după prima tură de gâfâituri (în special la bucăţile de viteză pe care le iubesc din toată fiinţa mea), însă faptul că era acolo, că trăgea alături de mine, a contat maxim. Mulţu’, Iepurila!
Alaturi de prieteni: Mela Radutoiu, coach Radu Milea
Sportul meu preferat este alergarea pe distanţe lungi, la munte, pentru că acolo sunt eu cu adevărat.
Nu-mi place asfaltul, ma plictiseşte – deşi e oarecum ipocrit să spun asta dupa 5 alergări, săptămână de săptămână, în veşnicul parc IOR. În plus, cumva în mintea mea asfaltul este asociat cu viteza. Pe munte lucrurile se schimbă, nimic nu e la fel, e ca în viaţă: după urcări abrupte întotdeauna vor urma coborări, şi invers. 🙂 Nu te poţi plictisi.
Iar cu cât drumul ăsta e mai lung, cu atât ai ocazia de a căuta cât mai adînc în interiorul tău.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este primul DNF, Maratonul International Cluj, unde cu fractura de stres la piciorul stâng incercam să mă conving că durerea e doar în capul meu…
N-a funcţionat prea mult. Apoi, primul duş rece din partea lui Boss Milea, chiar după abandonul din 2016 la Maraton 7500. O replica de genul – asa-ţi trebuie dacă te înhami la ce nu poţi să duci. Am bombănit săptămâni întregi încercând să mestec dezamăgirea.
Apoi o alta amintire din cursă: zăpada de la Maratonul Braşov de anul trecut. Feeria albă şi rostogolirile pe moale care au făcut deliciul intregii curse. Doamne, cât m-am putut distra prin nămeţii din pădure şi mai apoi bălăceala în noroiul de pe Tâmpa….
Urmează în topul amintirilor de cursă ultima urcare spre Şaua Strunga in vara lui 2017 – Maraton 7500 Elite – când mă luptam cu o foame de lup însă nu mai puteam înghiţi nimic din ce aveam la mine şi dormeam cu ochii deschişi visând prăjituri.
Voluntarul de pe vârful Grohotiş care m-a întâmpinat cu Eşti a doua fată, frumoasa mea! . Am zâmbit tâmp până la baraj Mâneciu, hrănindu-mă cu energie din vorbele lui.
….Salomon Cappdocia Ultra Trail 119km, când oficial erau anunţaţi doar 110 km şi nu se mai apropia finish-ul. Când după km 60 mi s-a blocat genunchiul drept şi m-a forţat să şchiopătez până la final, îngropând în nisipul până la glezne ideile de abandon.
Transylvania 50 k 2017
Cappadocia Ultra Trail 2017
Competiția mea preferată este verticalul.
Nu am reusit să concurez încă la unul, dar asta îmi doresc printre altele pentru anul ăsta: o pantă pe care să trag la maxim de picioare. 🙂
Cel mai mândră sunt de cum am evoluat până acum.
Că am continuat în nebunia mea începută târziu, că am tras de mine să văd până unde. Şi încă nu am aflat. Şi de fii-mea. Căreia până acum am reuşit să-i insuflu dragul de voluntariat, târând-o după mine la concursuri. Şi poate, în viitorul apropiat, voi avea un partener drag de curse. Încă aştept să se decidă la prima ei participare…poate o ştafetă mamă-fiică. 🙂
Legat de alergare, marea mea realizare a anului trecut este locul 3 open feminin la Ultra Ciucas.
Am dat tot ce-am avut mai bun la cursa aia şi mi-a ieşit. Sper să mai pot repeta experienţa şi în alte situaţii, sentimentul este unic.
Cred că preocupările triază şi prietenii. 🙂 Acum, mare parte din prietenii mei sunt alergători şi ne întâlnim cu mare drag în antrenamente sau competiţii. Cei care au rămas necorupţi, să zicem, deşi sunt doar câteva excepţii, au mers măcar o dată la o oră de cycling sau o plimbare pe munte. Şi se aşteaptă să nu renunţ uşor!
Am aflat despre mine că pot fi disciplinată, că pot lupta pentru ceea ce îmi doresc.
Că cea mai bună şedinţă de autoanaliză se face pe Bucşoiu sau pe Valea Gaura. Freud scria: De cînd am început studiul inconştientului îmi par mie însumi extrem de interesant. Păcat numai că trebuie păstrată tăcerea despre ce este mai intim. Eu aş înlocui studiul inconştientului cu alergarea pe distanţe lungi.
Şi-am mai aflat că sunt ambiţioasă. Şi că uneori mă iau prea mult în serios.
Sportul mă face să mă simt liberă.
Acolo, pe munte, eşti tu cu tine. Şi dacă cele 2 entităţi nu sunt prietene… devine problematic în cursele de ultra.
Uneori, mi se întâmplă să am nevoie de extra motivaţie pentru a ieşi din casă şi a duce la capăt antrenamentele.
Alteori trebuie să înteleg că există zile bune şi zile proaste, că există eşecuri şi nu sunt neapărat capat de ţară.
Obiectivul meu în 2018 este să am un an mai bun decât 2017.
Să mă surprind cu ce pot face şi unde pot ajunge. Să continui să evoluez, cu rezultate bune care să-mi facă mândru antrenorul şi echipa din care am onoarea să fac parte incepând din acest an – SportGuru BCR Racing Team. Să dau tot ce am mai bun la Ultra Trail du Mont Blanc şi să pot spune că m-am bucurat la maxim de experienţă.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că lucrurile se fac cu răbdare şi pasiune.
Şi cu încăpăţânarea de a merge mai departe, în ciuda semnelor raţionale care te îndeamnă să renunţi. Că bucuriile vin câteodată şi din inconştienţa de a visa.
*Fotografii arhiva personala
Drumul spre Paris. Jurnal (V): Cei mai grei şi mai frumoşi 42 de kilometri
de Toni Dumitru
Abia aştept să alerg la Paris! Dincolo de îndoieli, de emoţii, de angoasa apăsătoare din ultimele două luni în care nu am putut să mă pregătesc așa cum mi-aș fi dorit, pe măsură ce se apropie 12 aprilie simt cum cresc în mine nerăbdarea şi entuziasmul. Mi-e dor de adrenalina competiţiei, de atmosfera unui maraton important, de plăcerea de a alerga împreună cu zeci de mii de oameni, mi-e dor de forţa pe care mi-o transmit oamenii de pe margine care ne încurajează. Mă simt norocos că pot face asta: mi-am revenit miraculos după accidentarea la genunchi iar acum încerc să mă pun cât de cât la punct pentru ziua cea mare.
Dacă închid ochii pot să văd deja ce voi face acolo: voi alerga şi mă voi bucura de fiecare pas şi de fiecare clipă. Dar când îi deschid, văd ce trebuie să fac acum. Şi, de ce să mint, îmi place ce văd – în sfârşit, mă antrenez la 100% din capacitate. Săptămâna trecută am mărit volumul şi ritmul, iar rezultatele au venit imediat. Mă simt în formă, alerg cu încredere şi am un moral mai bun. Corpul meu s-a readaptat rapid la efort şi preia din mers – de fapt, din alergare! – fiecare nivel nou de efort. Tot ce trebuie să fac e să am grijă să nu forţez şi să nu mă accidentez. Nu pot îngrăşa porcul în ajun, aşa că acum, pe ultima sută de metri, caut să pun accentul pe recăpătarea măcar parţială a rezistenţei şi pe revenirea la distanţe lungi. Nu mai am timp să strecor o alergare de 32 de kilometri, care m-ar fi ajutat mult fizic şi mental, aşa că a doua jumătate a maratonului o voi face mai mult din amintirile adunate în celelalte curse.
Săptămâna trecută m-am ocupat de prima parte a maratonului. Semnele sunt bune. Pe scurt, jurnalul de antrenament arată cam aşa:
– Vineri, 27 martie, prima alergare fără grija piciorului. Am alergat 5 kilometri în parc, după ploaie. Am terminat în 26’33” şi m-am simţit excelent, corpul a susţinut fără probleme efortul.
– Duminică, 29 martie, am făcut 21 de kilometri pe un ritm lejer, fără stres. Am părăsit oraşul şi am apucat-o pe şoseaua care duce spre o comună din apropiere. Obiectivul meu a fost să parcurg distanţa de semi, să mă reobişnuiesc cu durata mai lungă de alergare şi să mă întorc cu bine. Am scos un timp mediocru pentru standardele cu care eram obişnuit, 2 ore şi 21 de minute, dar marele câştig este că la sfârşit aveam senzaţia că aş fi putut să mai alerg câţiva kilometri. Bine, cu acest timp ar fi fost culmea să mă simt extenuat, dar nici nu pot spune că abia mă încălzisem. M-am simţit obosit şi e clar că mai am mult de lucru. Mă bucur însă că am alergat 21 de kilometri fără ca picioarele să se revolte, iar semnele sunt încurajatoare.
– Marţi, 31 martie. Începe acţiunea serioasă: 10 kilometri în 48 de minute şi 59 de secunde. Practic 49 de minute, sub 5 minute pe kilometru. A fost un ritm cu care nu m-am mai întâlnit de mult şi mi-a prins bine. Am alergat pe digul de pe marginea Ialomiţei, pe pământ şi iarbă, iar “trenul de rulare” s-a comportat perfect. Am parcurs distanţa fără să gâfâi şi am încheiat cu un sprint nemilos pe ultimii 30 de metri.
– Joi, 2 aprilie. Din nou 10 kilometri, tot pe dig, si un timp mai bun: 48 de minute şi 6 secunde. O alergare zdravănă, în care m-am simţit grozav şi care îmi dă încredere. Duminică, cu o săptămână înainte de startul de la Paris, voi face din nou 21 de kilometri, ultimul test serios înainte de a trage “frâna” pentru săptămâna de pre-maraton.
După două săptămâni în care am fost nevoit să improvizez, pot spune că sunt uimit de capacitatea organismului de a se adapta şi de a evolua. Şi da, muşchii nu uită aşa uşor efortul, aşa cum scriam tot pe Adrenallina într-un alt articol. Rămâne de văzut dacă analizele medicale vor confirma ceea ce am simţit eu în aceste alergări. Doctorul de familie va interpreta rezultatele, apoi, dacă totul e în regulă, îmi va da avizul medical. E un pas important, pentru că fără ştampila şi semnătura sa nu pot ridica numărul de concurs.
Lucrurile au intrat târziu pe făgaşul normal, dar eu sunt optimist. Dincolo de pregătirea incompletă, cât timp pot să alerg, orice e posibil. Ştiu că va fi greu şi sunt pregătit să îndur. Dar sunt pregătit şi să mă bucur. Urmează probabil cei mai complicaţi 42 de kilometri din viaţa mea. Şi probabil cei mai frumoşi.
