enduro

Salutare!

Sunt Larisa Cobianu, am 36 de ani, două pisici și un soț 🙂 (ordinea este aleatorie)

Am început să fac sport de-adevăratelea… de aproape 3 ani. Știu că perioada este scurtă, însă așa stau lucrurile! Bine, aș putea spune că am iubit sportul dintotdeauna, însă din păcate nu am avut norocul să îi înțeleg importanța încă din copilărie, și să îl practic susținut. Chiar și așa însă, am jucat handbal în echipa clasei mele, am jucat tenis… în tinerețe, și am început să schiez la 25 de ani, după ce am avut șansa să îl cunosc pe Simon (instructor de schi atunci, actual soț acum :)).

Larisa si Simon, foto arhiva personala

Și de aproape trei ani (care se împlinesc în mai), pot să spun că practic „datul cu bicicleta” la nivel amator, însă cu aspirații de profesionist (spiritul competitiv nu îmi dă pace nicicum :)).

Îmi amintesc că la început, a fost efectiv cumplit 🙂! Pai da, pentru că începutul s-a vrut să fie acum vreo 10 ani, când soțul din dotare, văzând ce succes a avut cu lecțiile de schi, a sperat că va scoate la iveală și biciclista din mine! Din păcate (pentru mine!), încercările lui s-au soldat cu un eșec major: atâta m-am văitat că vrea să mă omoare, să îmi rup gâtul, să scape de mine (!), încât omul s-a lăsat păgubaș! (Îmi permit aici să concluzionez sec: oamenii vor face sport doar dacă își doresc, niciodată la insistențele altora!).

Anyway, dupa mai mulți ani am stabilit cu o prietenă să ieșim împreună „să ne dam”! Mi-am cumparat chiar și bicicleta pentru asta, însă ce să vezi: prietena s-a apucat de alte activități, iar eu am rămas cu vehiculul pe inventar! Și pentru că tot o aveam, și asta la inițiativa mea (nu îl mai puteam acuza pe Simon pentru asta), am început să o folosesc!

Prima mea competiție a fost acum doi ani și jumătate, la Surmont Azuga (unde am terminat pe locul 10), și ca multe chestii faine din viață, a fost ceva neplanificat. Îmi amintesc exact că mă aflam în toiul unei activități profund intelectuale (călcam!), când mi-a sunat telefonul! Bunul meu prieten Dragoș mi-a propus, ca nuca în perete, să mergem și noi la Azuga la concurs, să ne distrăm, că de ce nu, că e frumos, că e noroi, că e lume, că e adrenalină! Eu pe principiul: good friends + great days = unforgettables memories, am zis ok, și uite așa am participat la mega noroiala din ziua cu pricina, cap de pod către viitoarea mea carieră amatoricească în datul cu bicicleta!

Antrenamentele mele s-au constituit întotdeauna doar din turele cu băieții! Asta a fost tot, dacă mă pot exprima așa! Necunoscând fete cu care să ies, am fost nevoită să ies numai cu băieții și să mă transform în câinele găștii (mă rog, nevoită sună cam rău, pentru că în realitate am avut șansa să ies cu Simon și prietenii lui, care mergând într-un ritm „băiețesc”, m-au ajutat și pe mine să evoluez).

Sportul meu preferat este Enduro MTB, pentru că mă regăsesc cel mai bine în acest format de concurs! Am participat la multe maratoane, m-au ajutat la acumularea de anduranță, însă clar NU sunt o maratonistă. În egală măsură nu sunt o downhill-eriță, și nu am participat la niciun concurs de downhill.

Ca idee, tiparul de Enduro MTB este total diferit de cel de Downhill (în primul caz trebuie să și urci cu bicicleta, pentru a ajunge la startul specialelor de concurs, care sunt cronometrate, pe când în cadrul concursurilor de Downhill există numai mersul la vale).

Am participat la toate concursurile de enduro organizate până acum, și ca element particular, vă pot spune că nicio premiere de la vreun maraton unde am reușit să termin pe podium nu a semănat cu premierile de la concursurile de enduro: vuietul și larma făcută de băieții enduriști este atât de generoasă și de …gălăgioasă încât cu greu pot egala bucuria și mândria simțită de mine în astfel de momente!

Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este cea de la competiția Avalanche On The Rocks (desfășurată în Masivul Postăvarul), la care am participat pentru prima dată în 2014 alături de alte 8 fete, și unde am reușit să termin pe locul 2 (formatul acestui concurs de tip enduro este unul cu start de tip Le Mans, adica cu start în bloc al tuturor participanților).  Atâta frică și emoție nu am simțit în viața mea: adrenalina pură îmi circula prin vene, la un nivel de-a dreptul alarmant. Nici nu știam exact ce să simt: mândrie că sunt alături de alți 160 de rideri mega buni, frică de coborârea care urma, pe un pietriș alunecos și pe o ceață rece și potrivnică, spaima de accidentări..huh! Mi le-am învins pe toate, și la final a fost foarte bine: cu siguranță am să revin și anul acesta!

Competiția mea preferată este fără nicio urmă de îndoială, Metal Enduro Reșița!

Am scris despre asta aici http://larisa.orbea.ro/?p=104, însă pot să reamintesc pe scurt de ce:  pentru că la Reșița, în afară de un concurs cu rezultate, este despre oameni minunați, și despre sportivitate, pe unele dintre cele mai frumoase trasee din țară!

Pe podiumurile de la Resita m-am simțit în primul rând un om deosebit, și asta datorită băieților minunați de acolo – le mulțumesc și aici!

Cel mai mândră nu sunt de un rezultat, ci de o atitudine :). Mulți dintre voi nu mă cunoașteți, decât de pe facebook, prin prisma concursurilor la care am participat, și poate mulți vă gândiți că asta fac dintotdeauna. Ei bine, nu: așa cum am mai spus merg cu bicicleta de nici 3 ani, și până atunci am fost o împătimită a ….hiking-ului urban! Pantofii cu toc mi-erau prieteni la bine și la greu, și nici prin cap nu mi-ar fi dat că aș putea renunța (măcar periodic) la ei! Așadar sunt mândră pentru că am putut să ies din casă, și că am repetat, iar și iar, până în punctul în care am găsit un sens în toate aceste ieșiri!

Prietenii mei spun că am innebunit! Că nu mă recunosc, că sigur am pățit ceva cumplit, că pierd vremea pe coclauri, etc :)))! Tot ce pot să spun este că sunt bine!

Am aflat despre mine că sunt un om normal, cu limite și slăbiciuni, și că nu sunt nici pe departe atât de invincibilă, pe cât mă credeam când purtam cu mândrie pantofii cu toc, de la tot felul de firmoace! Mi-a luat o vreme până am plâns prima oară pe un coclaur, însă prima dată a fost mai greu! Am mai aflat de asemenea despre mine și că pot să îmi depășesc toate limitele, că ele toate se află de fapt în capul nostru, și că doar dacă nu vrei, nu o să se întâmple :).

Sportul mă face să mă simt, ca nimic altceva, o invingătoare! Și asta nu pentru momentele de altfel minunate de pe podium, ci pentru că am reușit și reușesc constant să depășesc durerile – la propriu – pe care ți le provoacă activitatea asta minunată care se întâmplă (din punctul meu de vedere) întâi în capul omului, și de abia apoi în corpul lui. În afară de asta, sportul mă face să mă simt mai bună! Nu aș ști exact să explic, dar așa mă simt: mai bună, mai modestă, mai generoasă! Poate pentru că mă simt ca făcând parte dintr-un grup frumos de oameni, care se străduie constant să se autodepășească? Habar nu am, dar eu așa mă simt!

Uneori, mi se întâmplă să rămân cu gura căscată, la rafturile din living, pline cu cupe și medalii, muncite din greu de mine și de Simon, și nu îmi vine a crede că unele sunt și ale mele!

Obiectivul meu în 2015 este sa particip la cat mai multe concursuri de enduro, și la maratoanele unde îmi plac traseele în mod special. În particular, îmi și doresc să câstig Metal Enduro Reșița 🙂 !

Larisa Cobianu

Dacă ar fi să vă recomand ceva din experiența mea, ar fi să încercați să cumpărați din prima un echipament bun: este mult mai simplu decât să îmbunătățiți pe parcurs, iar în cazul bicicliștilor, cumpărați-vă protecții de calitate, și nu uitați niciodată de cască!

Ca idee finală, aș îndemna pe toată lumea să iasă din casă, și să facă sport! În iureșul ăsta nesfârșit către… nu se știe ce, unde toată lumea vrea să fie „altfel”, sportul vă oferă cel mai scurt drum către acest deziderat! Vă ajută să arătați bine, să aveți picioare faine, să cunoașteți oameni minunați, și într-un fel aparte, casa în care locuiți o să arate unic decorată cu medaliile de participare sau podium pe care le puteți agăța cu mândrie pe perete!