Eram pe un mal de lut, jos era o apă murdară, învolburată, bulboaca îi spuneam noi, copiii, cea mai adâncă parte a pârâului copilăriei noastre. Mă holbam cu groază în jos, în vârtejul amenințător, de unde văru-meu îmi făcea semne disperate, urlând în continuu: „Sări odată! Hai, sări! Ți-am zis că te scot eu! Săăăăăări!!!”. Jos, aglomerație: Valerică a lu’ Bilănița era în culmea fericirii, mi-l amintesc negru și cu ceva dinți lipsă, dar poate că nu era așa, Valerică se rotea, dus de apă, dintr-o parte în alta, râzând în soarele portocaliu dulceag al apusului, alții săreau cu genunchii la piept prin aer, loveau apa cu un bubuit și urcau iar, ca să o ia de la capăt. Văru-meu făcea relaxat pluta și se zgâia în sus. Ce lin și fără efort plutea! Mie îmi era frică. Eram înțepenită. Mă duc la fund și mă rotesc înspre în jos, la nesfârșit, în mâlul rece. Mă ia vârtejul și mă face pierdută, ca și cum nici n-am fost. Nu văd nimic în apă, e cenușie, NU ȘTIU SĂ ÎNOT! Gândurile se suprapuneau cu urletul lui văru-meu, cu hlizelile băieților, cu plescăitul-bubuitul apei, cu bătăile din inima mea.