Pe 9 august 2008, Alina Dumitru făcea istorie: devenea prima campioană olimpică din istoria judo-ului românesc. În ziua aceea, Alina a câștigat 4 meciuri, învingând-o în semifinală pe dubla campioană olimpică en-titre Ryoko Tani (Japonia) și, în finală, pe Yanet Bermoy (Cuba), în doar 80 de secunde. Ryoko Tani fusese marea sa rivală, de altfel o sportivă neînvinsă într-o competiție oficială din 1996.
Alina Dumitru are în palmares nenumărate titluri de campioană europeană, medalii în campionate mondiale și probabil că nimeni nu se gândea că va ajunge aici, atunci când a ajuns prima oară la judo, în clasa a IV-a. Era extreme de slăbuță și bolnăvicioasă, și părinții nu mai știau ce să facă cu ea ca să își revină.
Am vorbit cu sportiva despre momentul critic care a propulsat-o către cea mai înaltă distincție la care poate visa un sportiv de performanță, medalia olimpică, despre dragostea pentru judo, dar mai ales despre voința aceea care mută munții din loc, și care a transformat-o într-o judoka de calibru la nivel mondial.
Săptămâna trecută Alina Dumitru a devenit mama unui băiețel, și este foarte fericită! O felicităm și îi mulțumim pentru timpul acordat! (n.r. interviul ne-a fost acordat acum 1 luna).
Adrenallina: Ai spus că cel mai proeminent moment din cariera ta sportivă a fost atunci când ai reuşit medalia olimpică. Înțeleg că un eşec te-a condus către acest moment. Şi aş vrea să ne spui un pic despre asta.
Alina Dumitru: Întotdeauna merg pe principiul ăsta, aşa le spun şi copiilor pe care îi antrenez: când te învinge cineva te face mult mai puternic şi îţi doreşti mult mai mult să ajungi mai sus.
Prima mea participare la Jocurile Olimpice a fost la Atena şi pot să zic că acolo a fost momentul critic pentru mine, dar în acelaşi timp şi bun, pentru că m-a ajutat aşa cum am zis, să merg mai departe şi să câştig titlul olimpic mai târziu.
La Atena am ajuns până în semi-finale, unde am pierdut în faţa unei japoneze. Următorul meci îl aveam pentru medalia de bronz, cu o chinezoaică pe care o întâlnisem de mai multe ori şi chiar o învinsesem. Ştiam că şi atunci aş putea s-o înving şi practic meciul a fost al meu. Am condus-o tot meciul până în ultimele secunde. Mai erau 20 de secunde, am ajuns la sol, şi ea a continuat, m-a prins în fixaj şi mai erau fix 5 secunde să fie medalia la mine în mână.
Ce s-a întâmplat în cele 5 secunde?
Nu am reuşit să ies din acea fixare, mi-au scăpat picioarele, sunt mai multe poziţii în care poţi să ieşi din acele fixări făcute la sol. Nu am putut, a reuşit ea în schimb, şi m-a ţinut timpul necesar pentru a reuşi să câştige ea medalia de bronz.
(*În 2004, la Jocurile Olimpice de la Atena, japoneza Ryoko Tani, o legendă a judo-ului mondial, a învins-o pe Alina în semifinale şi şi-a adjudecat apoi medalia de aur. Ajunsă în recalificări şi în lupta pentru o medalie de bronz, Alina a fost învinsă în meciul decisiv de chinezoaica Gao Feng, în ultimele 5 secunde.)
Cred că a fost o provocare groaznică.
Da. Efectiv nu îmi venea să mă ridic de pe saltea. Şi dacă m-am ridicat de pe saltea efortul a fost atât de mare, îmi doream atât de tare să câştig acea medalie, a fost atât de mare, încât am rămas efectiv fără putere.
Locul în care eram era pe un podium, trebuia să cobor nişte scări. N-am mai putut să cobor, m-a luat antrenorul în braţe, nu mai puteam să mai merg.
După ce că pierdusem medalia de bronz, mă mai luaseră şi la control antidoping. Mă gândeam: “mă vedeţi atât de puternică, am luat medalia, încât să mă verificaţi doping? Verificaţi medaliaţii”. Și eram nervoasă şi m-au şi înţepat și mi-au luat şi din păr probe… a fost şi un doping mai agresiv. Eram terminată atât fizic cât şi psihic și am mai îndurat şi acel moment groaznic, dar asta m-a ajutat să devin mult mai puternică. Și să am o dorință și mai puternică pentru a merge la următoarea Olimpiadă, pentru a-mi pune la punct ceea ce atunci am greşit.
Sunt curioasă de câte ori ai vizualizat ulterior pe parcursul antrenamentelor tale acele 5 secunde.
Îmi rămăsese în cap şi visam noaptea. Mai aveam de stat la Atena după meci și s-a întâmplat că nu mai puteam să rezist să stau în satul olimpic. Vedeam sportivii că veneau de la competiţii medaliaţi şi bucuroşi şi eu ştiam că avusesem medalia în mână şi că o pierdusem în ultimele secunde…
Dormeam până pe la 9 dimineaţa şi plecam din sat, ca să nu mai văd pe nimeni și să uit acel moment. Dar nu se poate, nu poţi să uiţi, şi nu l-am putut uită până nu am reuşit să câştig din nou titlul european, în anul următor.
Mi-a trebuit foarte mult timp să-mi revin, am fost atât de marcată de acel moment încât am vrut să mă retrag. Dar am avut părinţii aproape, antrenorii, ei au ştiut ce să-mi spună la momentul respectiv.
Am continuat, am mai ieşit de încă 4 ori campioană europeană, am reuşit să câştig şi o medalie la Campionatele Mondiale şi am ajuns apoi la Beijing, unde s-a întâmplat minunea. (n.r. La Jocurile Olimpice de la Beijing, în 2008, Alina Dumitru devine campioană olimpică)
Spune-mi despre cum trebuie să faci faţă emoţiilor într-un campionat mondial. Bănuiesc că nu se compară cu celelalte competiţii.
Da, într-adevăr, emoţiile, mai ales la jocurile olimpice, sunt diferite. Eu îmi spuneam mie că sunt cea mai bună, că m-am antrenat şi pentru asta trebuie să înving! Sunt la fel, am două mâini, două picioare, şi de ce nu aş putea şi eu, şi tot timpul îmi spuneam aceste cuvinte şi mă făceau să trec peste stresul şi tensiunea care erau asupra mea.
Greu, orice ţi-ai spune tot greu e, dar într-adevăr emoţiile astea trebuie să fie constructive.
De celaltă parte, cum se resimte bucuria pe podium, pe cea mai înalta treaptă? Pentru mine momentul Beijing, când am urcat pe cea mai înalta treaptă a podiumului, este ceva unic. Îți vine să râzi, să plângi, să sari, nici nu ştii cum să reacţionezi.
Să auzi imnul, să vezi steagul fluturând, să îţi vezi prietenii, cei din Federaţie, cei de la Comitetul Olimpic, că te susţin şi că îţi strigă numele şi sunt mândri de tine. Mai mult decât atât, atunci când m-am întors de la Beijing, m-au aşteptat din mai multe părţi ale României, oameni care m-au aşteptat şi m-au felicitat, îmbrăcaţi în kimono, la aeroport. Momentele acestea sunt cele mai frumoase şi îţi dai seama cât de mult înseamnă un sport dacă ajungi să îl practici la un nivel de performanţă.
Mulți tind către performanţă, dar puţini sunt cei aleşi. Ce crezi tu că face diferenţa între un sportiv care munceşte şi el, se antrenează şi el, şi totuşi nu ajunge pe cea mai înaltă treaptă şi cel care ajunge. Ce face diferenţa?
Nu ştiu să zic. La mine poate a fost şi un pic talent.
Deci ai zice că ţine şi de talent dincolo de muncă.
Da, foarte mult. Pentru că, de exemplu, veneam după o pauză şi făceam unul două antrenamente şi îmi intram foarte uşor în formă. Pe când poate altele nici nu apucau să facă pauză, erau încontinuu la antrenamente şi nu ajungeau la forma respectivă.
Şi asta a condus la concluzia că am talent. Şi într-adevăr, aşa a fost, şi eu am simţit asta, dar pe lângă talent evident a fost şi muncă, îţi trebuie foarte mult să îţi doreşti şi să ai ambiţia aia să treci peste orice şi să nu te împiedice nimeni, să nu dai înapoi. Sunt momente în care eşti tânăr, vrei şi tu să ieşi în oraş noaptea, să pierzi nopţile. Mulţi sportivi cedează ispitei şi făcând chestiile astea pierzi, începi să dai înapoi.
Dar conştientizezi lucrurile la vârsta aia? Nu sunt mai puternici hormonii?
Pentru mine nu, pentru că mi-am urmărit visul şi mi-am urmărit drumul, mi-am dorit foarte mult să ajung pe podium la cea mai importantă competiţie.
Aşa ţi-ai dorit de mică, dintotdeauna?
Nu, când am început să practic judo. A început să îmi placă. Am avut şi momente grele la început, eram foarte firavă, slăbuţă şi chiar nimeni nu îmi dădea vreo şansă să pot să fac un sport. Aveam 22 de kg în clasa a IV-a, eram slabă slabă, săracii părinţi nu mai ştiau ce să facă cu mine că numai prin spitale am stat, din clasa I-a până într-a IV-a. Eram foarte bolnăvicioasă.
Şi bănuiesc că a dispărut asta în momentul în care ai început să faci sport.
Da. Păi pentru asta m-am şi dus la sport şi am simţit că m-am întărit şi fizic şi psihic. Am vrut să le arăt că din fetiţa aia mica și firavă se poate face ceva, nu o dai la o parte.
Campioană olimpică la judo.
Cred că şi asta m-a făcut să îmi doresc mai mult, să nu mă las pradă ispitei şi să îmi urmăresc visul.
Cum ai ajuns tocmai la judo?
Primul meu antrenor a venit în şcoală, eram în clasa a V-a, şi a venit să ne povestească despre judo. Povestea lui a fost atât de frumoasă încât n-am putut să stau departe de ea şi am zis “hai să încerc”.
Deşi părea probabil ceva destul de agresiv pentru o fetiţă.
Judo nu era atât de bine cunoscut şi nu prea ştia nimeni despre ce e vorba, nici eu, îl confundam mereu cu karate. Mulţi cred că îl confundă şi în ziua de azi, cu karate, bătăi cu picioare, dar nu, e total diferit. Nu se compară karate cu judo, e altceva. Eu doar vrut eu să fac sport, să fac mişcare.
Şi a fost chimie, nu?
La început nu! Doi ani mi-au trebuit să pot să ajung şi eu unde trebuie. Numai că nu m-am lăsat. Pe când majoritatea cu care am fost şi din clasă şi din şcoală au început să se lase pe rând, am rămas numai eu. Antrenorul a început să facă selecţie la alte şcoli şi a urmat un cantonament la Băile Herculane.
După doi ani, eu nu progresasem deloc, eram tot stângace. Şi în acel cantonament nu a vrut să mă ia. Eram cea mai veche de acolo şi nu voia să mă ia.
Cumva, m-a luat, și eu m-am ambiţionat atât de tare încât după acel cantonament – antrenorul şi acum îmi povesteşte, el ştie mai bine momentele acelea – alergam şi îi lăsam în spate chiar şi pe băieţi. Antrenorul zicea că nu-i venea să creadă câtă voinţă am. Şi după acel cantonament am ajuns la sală şi, nu ştiu, parcă eram alta.
A fost ascendent totul de atunci.
Sigur. Dacă nu aş fi mers în cantonamentul ăla probabil că aş fi cedat, m-aş fi retras, că îmi părea rău că de ce pe mine nu m-a luat. Dacă făceam asta nu mai eram ce sunt astăzi.
Dar noroc că antrenorul meu este un antrenor excepţional, domnul Câmpeanu Emanoil. Dacă aş fi avut un antrenor care să vorbească urât cu mine sau să ţipe la mine sau să dea în mine nu cred că aş fi rezistat. Au fost mulţi antrenori de genul asta, că vedeam, mergeam la alte cluburi sau mergeam la competiţii. Dacă un sportiv pierdea, antrenorul îl bătea, efectiv îl bătea. Iar pe mine asta mă şoca, nu-mi venea să cred ce văd.
La mine nici părinţii nu mi-au dat o palmă. Şi nu cred că ar fi acceptat, cu siguranţă n-ar fi acceptat să mă bată altcineva. Şi am avut şi norocul ăsta că am avut un antrenor bun, pot să zic că eu am avut norocul că l-am întâlnit, antrenorul a avut noroc că m-a găsit.
Spune-mi câteva calităţi pe care crezi tu că le are sau ar trebui să le aibă un sportiv care face judo.
Trebuie să aibă îndemânare. Dar aşa cum am zis, la mine a contat foarte mult talentul. După care restul le poţi face în timp. Şi viteza, îndemânarea, forţa, toate acestea le poţi deprinde în timp, făcând exerciţii, şi așa ţi le aduci la capacitatea maximă. Trebuie să fii ambiţios, trebuie să ai dorinţa aia de a-ţi duce visul până la capăt şi trebuie să fii muncitor.
Cred că se aplică pentru orice sport.
Da, se aplică cred în orice domeniu, asta aşa e, da. Nu le ai pe astea, nu ai cum să progresezi.
PALMARES Alina Dumitru
Medalii olimpice | |||
---|---|---|---|
Judo | |||
Aur | Beijing 2008 | 48 kg | |
Argint | Londra 2012 | 48 kg | |
Campionatele Mondiale | |||
Bronz | Cairo 2005 | 48 kg | |
Bronz | Rio de Janeiro 2007 | 48 kg | |
Bronz | Tokio 2010 | 48 kg | |
Campionatele Europene | |||
Bronz | Maribor 2002 | 52 kg | |
Aur | București 2004 | 48 kg | |
Aur | Rotterdam 2005 | 48 kg | |
Aur | Tampere 2006 | 48 kg | |
Aur | Belgrad 2007 | 48 kg | |
Aur | Lisabona 2008 | 48 kg | |
Bronz | Tbilisi 2009 | 48 kg | |
Aur | Viena 2010 | 48 kg | |
Aur | Istanbul 2011 | 48 kg |
Principiile performanței sunt cam aceleași, indiferent de sportul practicat: consecvență în antrenamente, perseverență, dedicare, pasiune, și, bineînțeles, talent. Totuși, în clipa aceea când devii cel mai bun din lume la ceea ce faci, probabil că mai intervine ceva în schema asta, o scânteie, o sclipire care te atinge doar pe tine, și face să fii în acel moment aproape perfect.
Gimnasta Andreea Răducan a fost binecuvântată să trăiască momentul acesta de mai multe ori. Medaliată cu aur pe echipe și argint la sărituri, la Jocurile Olimpice de la Sydney din 2000, multiplu medaliată cu aur și argint la campionatele mondiale de gimnastică artistică, Andreea a făcut parte din “noua generație” de gimnaste române, crescute să continue tradiția de excelență a gimnasticii românești, și să preia ștafeta după retragerea medaliatelor olimpice Lavinia Miloșovici și Gina Gogean.
S-a remarcat în cariera ei sportivă la bârnă, sărituri și sol și a impresionat prin expresivitate artistică, un element mai greu de găsit la gimnastele noastre.
Andreea Răducan inaugurează noua rubrică de pe Adrenallina, #inspirație, unde sunt invitați performeri ai altor sporturi decât cele de anduranță de care ne ocupăm aici (triathlon, trail running, mountainbike, marathon&ultra, Ironman).
După retragerea din gimnastică, în 2002, Andreea s-a implicat în susținerea și promovarea sportului, și de câțiva ani face asta la Fundaţia Olimpică Română.
Adrenallina: Dragă Andreea, aş vrea să încep cu asta – care a fost cel mai fericit moment al carierei tale? Există aşa ceva? Ai în palmares nenumărate medalii şi ai urcat pe prima treaptă a competiţiilor mondiale, la individual dar şi cu echipa României. Există un moment mai special decât altele?
Andreea Răducan: Este destul de dificil să aleg un singur moment ca fiind cel mai fericit. În viaţa unui sportiv de performanţă se întâmplă lucruri dintre cele mai diverse, toate trăite cu intensitate. Însă, pentru că Jocurile Olimpice sunt cele mai importante pentru orice sportiv şi, de asemnea, cele mai iubite de toţi pasionaţii de sport, spun că momentul în care am urcat împreună cu echipa pe cea mai înaltă treaptă a podiumului la JO de la Sydney, a fost cel mai fericit moment din cariera mea.
Nu pot să las pe locul secund nici momentul în care împreună cu Simona Amânar şi Maria Olaru am ocupat întreg podimul olimpic în finala de individual compus. A fost o competiţie incredibilă, un concurs pe care l-am trăit cu toată fiintă mea şi nu simt că ar fi trecut deja 15 ani de atunci…cred că în asentimentul meu sunt toţi cei care ne-au ţinut pumnii la competiţia de la Sydney.
Povesteşte-ne despre tensiunea şi emoţiile resimţite în timpul unui Campionat Mondial. Cum ai reşit să faci faţă trăirilor interioare şi să le orchestrezi în sprijinul tău?
Într-adevăr, marile competiţii te solicită mai ales prin prisma tensiunii şi a emoţiilor resimţite. Fiecare sportiv gestionează diferit aceste situaţii. Sunt persoane care cedează sub presiune şi greşesc elemente pe care le stăpâneau foarte bine în sala de antrenamente, precum şi persoane care pur şi simplu strălucesc în acele momente, devenind cea mai bună versiune a lor.
Cred că cei care reuşesc să treacă cu bine peste emoţii fac parte din două categorii. Pe de o parte sunt cei norocoşi, înzestraţi cu un echilibru interior incredibil, iar pe de altă parte sunt cei care au răbdare să acumuleze experienţă şi să se cunoască pe ei înşişi. Eu cred că am fost foarte norocoasă şi am avut câte puţin din fiecare. Emoţiile unei mari competiţii nu se compară cu nimic altceva. Şi pot spune asta acum, când am şi experienţă evenimentelor în afara sălii de concurs. Sunt emoţii diferite, însă dacă ştii cum să le trăieşti, sunt la fel de frumoase.
A fost vreun moment în care te-ai simţit copleşită şi emoţiile mai mult te-au împiedicat decât să te ajute?
Nu-mi vine în minte un astfel de moment acum. Deşi sunt o fire sensibilă, nu sunt emotivă. În plus, experiența de peste ani m-a ajutat să mă cunosc foarte bine, am învăţat să am un bun autocontrol, chiar şi în cele mai dificile momente. Totul se educă dacă ştii ce-ţi doreşti şi faci eforturile necesare în direcţia potrivită.
Cum crezi că ai ajuns la performanţă? Dincolo de muncă şi perseverenţă, crezi în talent? Ai în familie vreo genă de tipul acesta?
Competiţiile de mare anvergură nu pot fi câștigate un sportiv lipsit de talent sau unul leneş. Pentru locurile de pe podium se bat cei care deţin cele mai multe calităţi. Munca şi talentul sunt primordiale. Sunt oameni în sport care obişnuiesc să spună că la un campion vei descoperi 90% muncă şi 10% talent. Ce credeţi că face diferenţa între toţi sportivii care se luptă pentru locul întâi? Toţi se pregătesc cu seriozitate, însă talentul, concentrarea şi viteza de reacţie pot face diferenţa. În plus, încrederea câştigată după un element reuşit te poate propulsa pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, dacă o gestionezi corect.
Cum te-a format perioada aceea, de antrenamente, competiţii? Ce crezi că ai câştigat fundamental şi cum te-a făcut să priveşti viaţa?
Primul lucru pe care îl dobândeşti în sala de gimnastică este disciplina. Să asculţi indicaţiile antrenorului, să urmezi un program alături de echipa din care faci parte. Să capeţi încredere în forţele tale, şi tot aşa. Sunt momente pe care sunt convinsă că nu le-aş fi înţeles dacă nu aş fi practicat sport la cel mai înalt nivel. După toate cele trăite în sala de antrenament, şi în sălile de concurs, totul îmi pare mult mai simplu astăzi. Pot avea o viziune mai bună, o motivaţie extraordinară de a face lucrurile foarte bine, şi aceeaşi bucurie de a lucra în echipă.
Spune-ne despre proiectele în care eşti implicată acum. Ştiu că sprijini din toate puterile proiectele Fundaţiei Olimpice Române. Unele se referă la programe pentru foştii sportivi de performanţă, altele la suportul pentru copii şi tineri care fac performanţă sportivă.
Sportivii aflaţi la început de drum se află în centrul preocupărilor Fundaţiei Olimpice Române. Atât prin proiectul Burselor de performanţă Allianz – Ţiriac, cât şi prin facilităţile disponibile la Complexul Sportiv Ion Ţiriac, ne străduim să îi sprijinim pe acei tineri talentaţi şi muncitori şi să transmitem către cât mai multă lume bucuria practicării sportului.
Principalele proiecte ale fundaţiei vizează acordarea de burse pentru tineri sportivi, cursuri de reconversie profesională pentru sportivii care întâmpină dificultăţi în găsirea unui loc de muncă sau acordarea de pensii sociale pentru foşti sportivi aflaţi în situaţii dificile de viaţă.
În plus, Complexul Sportiv Ion Ţiriac reprezintă unul dintre cele mai importante proiecte dezvoltate de fundaţie, sub coordonarea domnului Ion Ţiriac. La complex am inaugurat recent două terenuri de tenis pe zgură, un proiect dezvoltat cu sprijinul Dedeman. Mai mult de atât, în prezent peste 20 de copii beneficiază de cursuri gratuite de iniţiere în tenis chiar la complex.
Care sunt priorităţile FOR în acest moment? Care consideri că ar fi zonele de prioritate maximă în zona sportului, în România? Ce parte a evoluat, ce a stagnat şi ce a dat înapoi?
Noi ne-am axat mai mult pe susţinerea copiilor cu reale calităţi pentru sport. Nu am neglijat nici celelalte categorii. S-a pus mult accent de baza de selecţie în ultimii ani, ceea ce este foarte bine. Trebuie însă să găsim metode pentru a-i motiva pe tineri să facă şi performanţă, să înţeleagă sacrificiile, să le accepte şi să-şi dorească să devină cei mai buni. Nu este niciun secret faptul că sportul, în ziua de azi, înseamnă şi resurse financiare pe care nu toată lumea le are. Părinţii sunt cei care duc greul, cei care susţin peformanța copiilor până în momentul în care aceştia ajung la loturile mari, unde sunt ajutaţi de federaţii, de Comitetul Olimpic.
În 2010 ai publicat prima ediţie a cărţii autobiografice Reversul medaliei. DE ce ai simțit nevoia să scrii despre tine?
Într-adevăr, cartea autobiografică Reversul medaliei a ieşit pe piaţă în anul 2010 ca un salut şi un remember al JO de la Sydney, 2000. Trecuseră 10 ani şi mi-am dorit să ofer oamenilor mai multe detalii despre cele întâmplate la Jocurile Olimpice, să clarific episodul şi să povestesc cum am trăit eu acele evenimente…
Au fost foarte multe întâlniri cu oameni de diferite vârste care mă întrebau despre ce înseamnă viața unui sportiv de performanţă, despre sacrificii, despre ceea ce simţi când devii cel mai bun din lume şi ţi se intonează imnul, dar mai ales despre evenimentul cu medalia pierdută din finala de individual compus. Le-am explicat cu drag în carte, pe fiecare în parte. Apoi, în 2012, cartea a fost tradusă şi în limba engleză, într-o nouă prezentare, una mult mai pe placul meu. Am considerat că şi publicul din România trebuie să o primească în varianta revizuită şi în vara aceluiaşi an, înainte de JO de la Londra, am făcut şi un turneu de promovare în 10 oraşe din România. Feedback-ul a fost unul foarte bun, mai ales datorită mesajului motivaţional pe care cartea îl transmite.
Ce planuri de viitor ai?
Îmi doresc să pot lucra şi la alte proiecte care urmăresc susţinerea şi promovarea sportului în România. Cu fiecare reuşită a sportivilor noştri, cu fiecare medalie câştigată vom putea inspira şi generaţiile viitoare. Acest lucru mă motivează să împărtăşesc din experienţa mea tinerilor, să vorbesc despre momentele fericite şi cele dificile ca sportivă, despre ce înseamnă să lupţi şi să munceşti pentru ceea ce îţi doreşti. Am cele mai frumoase amintiri din viaţă datorită sportului. În plus, am o echipă inimoasă alături de mine şi sper să continuăm cu acelaşi entuziasm şi dorinţa de a face lucruri bune pentru sport şi sportivi.
*Palmares
medalii olimpice | |||
Gimnastică | |||
Aur | Sydney 2000 | echipe | |
Argint | Sydney 2000 | sărituri | |
Medalii Mondiale | |||
Aur | 1999 Tianjin | echipă | |
Aur | 1999 Tianjin | sol | |
Aur | 2001 Ghent | echipă | |
Aur | 2001 Ghent | bârnă | |
Aur | 2001 Ghent | sol | |
Argint | 1999 Tianjin | bârnă | |
Bronz | 2001 Ghent | individual compus | |
Bronz | 2001 Ghent | sărituri | |
Medalii europene | |||
Argint | 2000 Paris | sol | |
Bronz | 2000 Paris | echipă |