Ciucaș X3. Jurnal de alergător montan diletant. Prima filă.
de Eliza Frâncu
Ciucaș X3. N-am stat prea mult pe gânduri să aleg proba de maraton din cele trei (semimaraton, maraton și ultramaraton). După ce făcusem un singur semimaraton la Măcin (primul și singurul meu trail), am considerat că trebuie să evoluez.
Mi se tot spusese că Ciucaș e o cursă montană accesibilă și celor mai puțin obișnuiți cu muntele, așa cum sunt eu. Pregătire înainte de cursă: o oră, poate o oră și jumătate petrecută în Cheile Dobrogei, să se obișnuiască nițel piciorul cu pietrele și inima cu diferența de nivel. Deci, s-o recunoaștem: echivalent cu zero. Sau pe acolo.
Cu o zi înainte, la ridicarea kiturilor, prietena cu care venisem din Constanța îmi arată de jos cel mai înalt vârf din jur. “Uite, mâine pe vremea asta o să fim acolo”. “Fix pe vârf?”. “Da. Fix pe vârf, traseul de maraton arată clar că pe acolo se ajunge”. Mă apucă panica de-a dreptul. Una suplimentară, căci ajunsesem deja acolo cu alte două mari temeri.
Prima: să nu-mi sucesc ori rup ceva și să îmi petrec vacanța de după îmbrăcată frumos în alb (de ghips )și a doua – să nu ratez marcajele și să rămân singură pe munte. Curând aveam să aflu că, dacă prima era justificată (pentru un alergător de beton și nisip), a doua trebuia să fie cea mai mică dintre grijile mele. Traseul nu era doar excelent marcat, dar mai erau și sute de oameni pe traseu, de era imposibil să rămâi singur.
Ca de obicei înainte de concurs, nu am dormit. Nu știu când sau dacă voi scăpa vreodată de emoții. La 10 dimineața, când lumea de la semi și maraton a luat startul, eu eram trează deja de nouă ore, așa că trecuse jumătate de zi pentru mine. Venisem la start cu un rucsac-farmacie: nurofen, no spa, anticârcel, magneziu, calciu, glucoză, geluri, batoane. “Să fie, dom’le”.
Batem pasul pe loc. Sute de oameni. Bat și tobele. Tot mai rapid. Ni se pun niște motivaționale muzicale. Rammstein. Și începe să-mi fiarbă sângele. “Ce caut eu printre competenții ăștia? Nu sunt în toate mințile”. Start.
După ceva mai mult de un kilometru, intrăm în pădure. Urcuș moderat. Din ce în ce mai abrupt. Toți o lasă la pas. Zeci de călcături aiurea pe lemne și pământ reavăn. Deși gâfâiam ca o locomotivă, aveam încă impresia că țin pasul. Am refuzat de la bun început ideea de a lua cu mine bețe de trekking. “Mai mult m-ar încurca”. N-o să știu niciodată. Mulți, foarte mulți kilometri prin pădure. Nimic de zis, frumos, dar nu când faci atâta efort la fiecare pas. Curând, în capul meu rămăsese un singur gând. Măcar zece kilometri om fi făcut? Nimeni pe lângă mine nu avea ceas.
De pe drumul prin pădure, intrăm într-o ravenă. Și mai toți cei de pe lângă mine icnesc și se plâng că li se înfundă picioarele în nisipul și pietrișul de pe fundul fostei albii de râu. La mine, e pe dos. În sfârșit, mă simt bine. Mă simt ca acasă, pe malul mării. Prind curaj, încep să conversez, să zâmbesc.
Locul e fabulos, cu pereți stâncoși care încep să se apropie și să ne strângă. Mă tot gândesc dacă să mă opresc și să fac niște poze. Prea târziu. Albia începe să urce, tot mai abrupt. Se termină cu nisipul, ajungem din nou la drum prin pădure. Alți kilometri, urcare și iar urcare.
Ieșim în sfârșit din pădure și dăm de pajiște. De aici, am impresia că nu mai pot face un pas sub soarele unei zile de septembrie toride.
“Om fi trecut de jumătate? Măcar să se fi făcut 20”. Încă un pas, încă doi. Încerc să mă gândesc pe unde voi merge în concediu, ce locuri incredibile voi vedea. Să mă refugiez din fața durerii fizice. Și funcționează. De departe, văd Cabana Ciucaș. “Aha. Deci am trecut de mult de kilometrul 20. Cabana e la km 23!”
Ajungem la Cabana Ciucaș și voluntarul îmi spune: “După hidratare, o iei în dreapta, începe urcarea spre vârf. Nu mai e mult, la întoarcere vei avea deja 29 de km”. Învățasem totuși până acolo că trebuie să te bucuri de încurajările astea, dar să le iei cu penseta. Era suficient să te uiți în sus, la colții de stâncă golași și știai că greul abia de acolo începea. Nu am stat deloc la punctul de hidratare.
Nu că n-aș fi avut nevoie ori că nu mi-aș fi dorit mai mult decât orice în momentul ăla. Nu m-am oprit de teamă că, dacă aș fi stat, fie și un minut, m-ar fi părăsit puterile și curajul. “La întoarcere”. N-a fost o decizie prea inteligentă.
A urmat un ocol în jurul cabanei (ocol care includea vârful!) de 6 km. Cât 60 de kilometri. Fără să-mi dau seama, mă deshidratasem. Uitasem să mai beau apă pentru că mă concentram să pun corect fiecare pas pe pietre și să ocolesc turiștii care încercau și ei să escaladeze spre vârf. Din fericire, am dat peste oameni politicoși care ne vedeau încrâncenați și cu numere de concurs și nu doar că se trăgeau ca să putem trece, dar ne și aplaudau și încurajau.
Gata. Vârful Ciucaș. 1954. Inima mea îi resimțea de parcă escaladase Everestul. “În stânga pentru coborâre”, îmi spunea voluntarul din vârf. Căci eu tot dădeam s-o iau în dreapta , deși vedeam clar marcajul.
“Știu, dar stai să nimeresc cărarea”. De deshidratare, apăruseră probleme cu echilibrul și direcția. Până la cabană, drumul (altul, nu cel pe care venisem) trebuia să fie coborâre. Teoretic. Practic, a fost coborâre tehnică (adică foarte dificilă) alternate cu alte urcări! Mă simțeam trișată. Cum să cobori din vârf și să ai parte…tot de urcare?!?
Când am ajuns din nou la cabană, parcă îl apucasem pe Dumnezeu de-un picior. “Fie ce-o fi, aici stau două, trei minute”. Am încercat să iau niște sticksuri și o bucățică de cașcaval și mi-am dat seama că până și asta devenise o sarcină dificilă: aveam mâinile atât de umflate, că a trebuit să pun mâncarea în căușul palmei, căci de apucat cu degetele nu puteam. Am stat pe iarbă câteva minute. Nu știu dacă 2 minute, cum voiam, sau 10, dar aveam nevoie de un moment de respiro. Mai aveam încă 9 km și “baterie” undeva pe la 1%.
Târâș-grăpiș, m-am urnit din nou, amăgindu-mă că “gata, de aici doar coborâre”. Aiurea. La un moment dat, tot m-am pomenit în fața Muntelui Roșu. Am văzut panta, m-am oprit o secundă și am pus decibeli pe urletul din minte. “Haide, măi. Pe bune?!?!” Au început să râdă cei din spate, au început să râdă și cei din față.
Îmi zvâcnea tot corpul, pe coborâre devenise încă și mai chinuitor decât pe urcare, căci degetele mari îmi izbeau dureros vârful pantofului și îmi dădeau impresia că la următorul pas o s-o iau de-a dura. “Oare am intrat pe ultimul kilometru?” În sfârșit, panta lungă de la finish. Părea că mai sunt trei oameni pe acolo.
“Fir-ar să fie, am ajuns printre ultimii”. Cu vreo 50 de metri înainte de finish, îmi dau seama că organizatorul trebuie să citească numărul de concurs. Pe care eu îl aveam pe rucsac. Așa că intru pe poarta de finish…cu spatele. O văd la câțiva metri pe prietena din Constanța așteptându-mă cu un zâmbet larg și mă prăbușesc pe iarbă.
Mă pocnesc lacrimile de durere. “Tu de când mă aștepți, când ai ajuns?” “Acum o oră jumate. Am făcut cinci ore și jumătate”. Din plâns, o dau în râs. Asta însemna că eu făcusem șapte ore. ȘAPTE.
Și totuși…Dincolo de toate problemele provenite din lipsa mea de experiență în ale alergărilor montane, a fost un traseu superb din toate punctele de vedere. Peisaje, oameni, experiențe.
Organizarea a fost excelentă, punctele de alimentare – bine aprovizionate, traseul excelent marcat, iar voluntarii drăguți și săritori. În plus, oamenii, toți oamenii pe care i-am întâlnit pe traseu, au fost tare simpatici. M-am simțit între prieteni. În cele din urmă, mi-am atins scopul.
Am terminat întreagă un maraton montan. Singura daună: unghiile mari de la picioare. Așa că o să revin. Și anul viitor promit să scot ceva mai puțin de șapte ore! 🙂
Drumul spre Paris. Jurnal (IV): Duminica fără durere
În sfârşit, prima veste bună! Duminică am izbutit să fac 5 kilometri fără să mă mai opresc. Iar după vreo 5 minute de pauză am mai făcut 3 kilometri. Pe 22 martie am reuşit să scap de durere.
Cu două zile mai înainte eram decis să merg din nou la doctor, să văd ce soluţie există pentru durerea de la genunchi. Nu mai alergasem de două zile şi problema părea că se estompase. Mi-am făcut repede un plan: nu mai bine mai fac o încercare în weekend şi pe urmă mă duc la medic? Aşa pot să verific din nou piciorul înainte de consult şi voi avea impresii proaspete. În plus, simţeam că durerea nu-şi mai înfinge colţii atât de puternic şi, cum spuneam în postarea anterioară, m-am obişnuit cu ea. Făcusem pace cu durerea. O respectam supus.
Procesul acesta al accidentării şi al recuperării chinuitoare m-a făcut să mă gândesc la chinul sportivilor. Ceea ce am simţit eu pe pielea mea e doar o parte din calvarul prin care trec marii performeri. Oamenii obişnuiesc să vadă doar victoriile sau înfrângerile lor, dar mai ales celebritatea şi banii care curg. Dar câţi ştiu ce stă de fapt în spatele rezultatelor lor? Toată munca de Sisif, rutina plictisitoare a antrenamentelor şi drumul lung spre recuperare după accidentările care îi scot din joc nu sunt la fel de atractive pentru publicul larg. Sportul este frumos şi captivant, dar e şi o activitate dură.
Cu gândul ăsta al recuperării interminabile am mers duminică, în cea mai caldă zi din acest an. Erau 11 grade şi eu mă întrebam de ce naiba nu mai pot să alerg. Dar în mintea mea se cuibărise și îndoiala că o voi mai face vreodată. Nu cumva am făcut vreo greşeală imensă pe care nu o mai putea îndrepta niciodată? Gata, s-a terminat cu alergarea? Of, ce de gânduri nesuferite! Ah, și printre ele își face loc și unul de ordin practic: să nu uit să intru pe site-ul maratonului de la Paris şi să-mi ajustez timpul estimat – o să trec 4 ore în loc de 3.40, deşi îmi dau seama că nu e un obiectiv realist la ce sincope de pregătire am avut. Deocamdată, am de făcut 3 kilometri până mă va lua iarăşi durerea.
Încep fără încălzire, încetişor, cu 7 minute şi ceva pe kilometru, pregătit pentru primele semne rele. După nici jumătate de kilometru sunt convins că durerea mă va sfâşia. Deşi abia mă târăsc, încep să o recunosc, o simt cum stă la pândă, gata de atac. Sunt surprins: altădată problemele surveneau după 3 kilometri alergaţi, iar acum mă iau în primire după nici o tură de parc. Dar o las în pace şi-mi văd de treabă, ca un evadat care se prelinge pe lângă zidul închisorii, în timp ce se strecoară spre libertate pe sub nasul gardienilor neatenți. Îmi spun că fără 3 kilometri nu ies din parc. Apoi, după doi kilometri, se întâmplă ceva neaşteptat: durerea seacă dispare, iar eu încep să nu mă mai simt ca un şchiop care se chinuie să alerge, ci ca un alergător care încearcă să nu mai şchioapete. Cu fiecare pas făcut liber prind mai mult curaj, deşi mă aştept ca lovitura fatală să apară în orice moment.
Nu credeam că voi reuşi. Când am termin 5 kilometri fără să mă doară genunchiul nu ştiu ce să fac: nu eram pregătit pentru asta. Mă opresc şi mă gândesc că e de ajuns, mai bine să plec cu bucuria asta acasă, de care n-am mai avut parte de aproape două luni. Dar ceva îmi spune că poate a fost doar o întâmplare şi vreau să verific dacă e doar o impresie de moment sau miracolul vindecării chiar s-a pogorît asupra mea. “La urma-urmei, ce mare lucru, o să te doară şi atât, ai mai păţit asta, mai rău de atât n-ai ce să păţeşti”, îmi spun. Dacă l-aș avea pe Ianțu în față, i-aș spune cu ochii închiși că merg mai departe – îmi place să risc și să văd ce e mai încolo.
Încep să alerg din nou. Întâi cu paşi mici, temători, atent la toate detaliile, ca un începător nesigur. După 400 de metri simt din nou câteva impulsuri vagi ale durerii, dar nu mă opresc – “Până nu mă va durea de nu mai pot să calc nu mă voi opri!”. Apoi, după un kilometru nu mai simt nimic şi mă bucur uimit de fiecare pas fără durere. Cu totul, încă 3 kilometri.
Am plecat spre casă uimit că puteam să merg fără să mai sufăr. M-am simţit fericit şi victorios, ca şi cum aş fi alergat 32 de kilometri cu un timp excelent.
A fost o duminică pe care n-o voi uita niciodată. Mi-o voi aminti atunci când voi crede iarăşi că totul s-a terminat. Până atunci, o voi aşeza între amintirile cu atâtea duminici frumoase. Duminici însorite, duminici de maraton. Duminici cu starturi şi finişuri, duminici cu mii de paşi.
În episodul următor vom vedea dacă duminica alergării fără durere a fost doar o întâmplare frumoasă sau începutul resurecţiei. Nici eu nu ştiu ce urmează, de aceea drumul spre Paris, plin de surprize, e și mai frumos.
