Saint Ana Lake Xterra Triatlon – înapoi la „am ieșit din apă”
Acum 3 ani făceam primul meu triatlon și mă prezentam la start într-o stare de panică maximă. Înotam pentru prima dată în mare, într-un concurs, la 2 luni de când învățasem să înot. Marea dar mai ales eu înotând în ea s-a dovedit o experiență cam traumatizantă, aici e povestea :).
Eh, mi-am zis, așa e prima oară!! La două săptămâni după momentul ăsta, iată-mă înotând într-un lac la Oradea, în proba de Half Ironman – 1.900 m de înot. Bun găsit, atac de panică, și aici – din seria dacă doriți să revedeți, iată povestea cursei!
Mă rog, am mai fost la câteva triatloane de atunci – nu chiar foarte multe, și povestea s-a repetat. Pentru mine concursul începea cu adevărat după ce reușeam să ies naibii din prima probă.
Pe 9 iulie sunt la startul Saint Ana Lake Xterra Triatlon 2016, se spune unul dintre cele mai grele triatloane din România.
(c) Saint Ana Lake Xterra 2016
Moartă de frică. Panicată. Terifiată. După atâta timp. Din același motiv: că nu o să ies din apă, că o să fac atac de panică în apă, că ceva o să meargă foarte prost în apă!
Cu o săptămână înainte abia am putut să mănânc de stres. Cine mă cunoaște știe cât de mult îmi place să mănânc! 😀 Ei bine, nu s-a putut. Dincolo de asta, mai era ceva: făceam ștafetă cu colegul meu de echipă de la Club Sportiv Adrenalina, Alexandru Marcu, proaspăt racolat de Purkaru în rândurile noastre, ale obsedaților de sport. Trebuia să îi dau înotul. Dacă se întâmpla ceva, cursa lui nu mai avea loc.
Urși & revelații
Cum am ajuns la Tușnad am mâncat ceva și am decis că trebuie să merg să fac o probă în lac. Să depășesc puțin pragul psihologic, ca să fie (mai) în regulă a doua zi. Să înot din nou în apă deschisă după mult timp. Să testez noul neopren de la TriSport, ochelarii noi, Tyr, tot de acolo…
De la Tușnad până la lac sunt vreo 20 și ceva de kilometri și pe drum mă holbam pe geam, cu inima bătându-mi cu putere și realizând ceva: la naiba, au fost atâtea triatloane la care puteam merge și nu am făcut-o. Sigur, mereu au fost diverse motive – am de lucru în București, am alte priorități acum, nu sunt antrenată, etc etc. Dar dacă motivul real a fost de fapt că mi-a fost groază de înot?!
Am ajuns la lac și domnii de la intrarea în rezervație (Lacul Sfânta Ana este parte dintr-o rezervație naturală) ne-au spus că e deja 8 și nu mai e voie să coborâm la lac. Dacă vrem s-o facem o facem pe propria răspundere, pentru că seara vin animăluțele sălbatice să se adape din lac. Ursul, gen.
Evident, am coborât, mi-am luat neoprenul în brațe, decisă să intru neapărat în lac – oricum nu am luat foarte în serios avertismentul, și foarte rău am făcut. Și eu și Alex și Carmen, soția lui, am luat-o urgent la goană înapoi la mașină: ne-au tăiat calea doi urși. 😀
Superb! Nu puteam să am și eu o noapte liniștită, de ce s-o am când pot să n-o am.
Here we go again…
Dimineață când îmi așezam lucrurile în tranziție și mă autoîncurajam, în principal încercând să respir normal, mi-au căzut ochii pe marca de neopren: Dare to Swim. 🙂 Practic, era prima dată când vedeam ce scrie, deși e cât capul nebunului.
(c) Alex Marcu
La start cred că eram pe 180 puls în repaos :D.
Când a început numărătoarea inversă mi-a trecut prin cap să merg pe mal, să-mi iau ceva de băut și să stau liniștită, privind concursul de pe margine. Dar apoi m-am gândit să fac așa: voi rămâne ultima, îi aștept pe toți să se îndepărteze și înot în legea mea. Mă așezasem foarte în stânga lateral față de prima baliză – tot ca să evit îmbulzeala brațelor și picioarelor, așa că la un moment dat trebuia să fac dreapta pe diagonală ca să ajung la ea și apoi s-o ocolesc.
După ce învălmășeala s-a potolit, am pornit și eu, cătinel, cătinel :))). Targetul era, la halul în care mă găseam, următorul: să termin proba de înot. Se pare că uneori trebuie să te întorci la un T 0 și s-o iei de la capăt, ca și cum T1, T2, T20, T 100 (aici cred că e Ironman :D) nu s-a petrecut niciodată.
Am început să înot, era liniște :), apa era numai bună, lină, un pic cam cenușie dar asta nu mă deranja câtuși de puțin. Tot înotând așa am realizat că mai nimic nu mă deranjează, de fapt. Că… sunt ok.
Atât timp cât continui să înot, totul e ok. Am început să ajung concurenti dar de teamă să nu apară drăguțul de atac de panică am decis să nu:
- depășesc prea mulți concurenți iar când o fac să am grijă să nu ajung la mijloc, între ei și să nu
- accelerez și să-mi pierd suflul.
Așa că eram la o tură de înot de relaxare în lacul Sfânta Ana și mă simțeam destul de bine! 🙂 Alunecam excelent cu noul neopren, cât despre ochelari, a fost primul înot în apă deschisă în care am văzut absolut totul în jur, nu mi-a intrat apă în ei, nu s-au aburit, nu m-au strâns… Iar detaliile astea mici sunt vitale.
Soarele era sus pe cer și eu mă apropiam de finalul celei de a 2-a ture de înot – la Sfânta Ana parcurgi de 2 ori 450 de m, ieșind pe mal și intrând iar în apă pentru a 2-a.
Când am ajuns în tranziție și i-am dat cipul lui Alex eram în culmea bucuriei. Mă cam clătinam dar cred că m-am mișcat destul de repede cu spd-urile și cu bicicleta. Nu mi-aș fi iertat-o dacă nu reușeam să ajung la traseul de bicicletă. Auzisem că e greu, că e foarte tehnic… Știam că 23 de km cu 800 de metri diferență de nivel înseamnă multă urcare, dar abia așteptam.
Cum a fost bike-ul
Tot entuziasmul meu s-a cam spart la începutul probei, pentru că a început cu o urcare susținută pe asfalt (cred că urăsc asfaltul, în special dacă sunt pe un mtb), apoi a continuat cu o urcare susținută pe teren accidentat – deja altă treabă, chiar dacă urcările nu sunt punctul meu forte. Cum necum am început să depășesc.
Știam că pot recupera pe coborâri, unde am tehnică și viteză, așa că îi dădeam maxim. Până când m-am prins că traseul ăsta este unul unde ai nevoie de ceva foarte important, pe lângă tehnică: prudență este cuvântul.
Mi-am dat seama de asta când am căzut într-un foarte mic șănțuleț – pur și simplu era nevoie continuu de manevre – să ocolești pietre, pietroaie, rădăcini, gropi, șanțuri, iarbă înșelătoare sub care se găseau alte gropițe sau pietre, treceri bruște și neașteptate la coborâri destul de periculoase…
Hm. Iată un traseu la care odată intrat pe o trasă nu te poți relaxa, pentru că terenul nu îți permite asta. Nicio clipă de relaxare, pare să spună traseul de bike de la Afânta Ana. Mereu în alertă, ca să nu ți-o iei – să te rănești, să cazi sau să faci pană…
Totul era ok, deja depășisem destul de multe fete, până când a venit o nouă urcare susținută pe asfalt. Doamne, cât am urât-o! Nu aveam absolut niciun chef de ea, așa că m-am mișcat în reluare și am pierdut nepermis de mult timp.
Alergarea – mai stau puțin să respir, ok?
Am ajuns în tranziție și am plecat destul de repejor la alergare. Sigur, repejor ăsta se va transforma în mai puțin de 3 minute în aproape stat. Prima porțiune de alergare este o urcare PIEPTIȘĂ!!! de vreun kilometru. Care m-a făcut zob. Abia puteam merge. Abia puteam respira. Bun găsit, triatlon! Uitasem cât de greu ești. Mulțumesc că îmi reamintești, îmi fusese dor de tine!
Proba de alergare a continuat la fel de sincopat.
(c) Saint Ana Lake Xterra 2016
Deși am ajuns pe poteci perfect alergabile în pădure. Unde am făcut uz la greu de fluierul portocaliu din kitul de înscriere, despre care organizatorii ne-au spus că e pentru urs. 🙂 Eram singură cuc și ca să nu fiu singură urs :)), am suflat din ăla cu ultimele rezerve de oxigen.
Da… era greu de acceptat, îmi venea să mă dau cu capul de pereți copaci dar fix asta se întâmpla: după fiecare kilometru aproape că mă opream ca să respir. Și nu, nu vă imaginați că sprintam rău de tot. Aveam picioarele grele, de plumb, suflul era scăpat de sub control și noroc că a venit o coborâre lungă și mi-am mai revenit.
Pe final mă aștepta poarta de finiș, de cealaltă parte a lacului, pe care trebuia să-l ocolesc. Au fost cred 2 kilometri. Groaznici. Abia m-am târât. Mintea îmi cerea să accelerez dar corpul meu nu putea!! De unde fusesem singurică pe tot traseul de alergare, acum mă ajungeau concurenți pe ultimii 2 km. Super. Fete să mai vină și tot ce am tras până atunci se ducea în bălării.
Ce lecție îți dă triatlonul și cum te așază acolo unde ți-e locul. 🙂 Exact cât investești în el exact atât îți dă înapoi. De ce am fost ruptă la alergare? Păi, pentru că nu m-am antrenat specific, legând disciplinele între ele. Și pentru că nu am antrenament pe trail. Pentru că, pentru că…
Chiar dacă distanțele par poate mici luate separat – am avut 900 de metri de înot, 23 de km de bicicletă cu 800 de metri diferență de nivel și 6 km de alergare cu vreo 300 de metri diferență, cred – , atunci când legi aceste 3 sporturi într-unul singur, situația devine alta.
Nu mă așteptam ca timpii mei să conteze la podium amatori, but it did. Saint Ana Lake Exterra m-a primit ca o mamă iubitoare, care-și învață copilul o lecție, iar la final îl mângâie pe cap. Îi spune drăgăstos: vezi, anul ce vine să știi mai bine!
Nu știu dacă Triatlonul Sfânta Ana este cel mai greu triatlon din România, așa cum se spune. Dar știu că s-ar putea să-mi fi deschis apetitul ca să parcurg cât mai multe și să pot veni la final cu o comparație și un verdict. 🙂
Până atunci, sper să ne tot vedem la start! 🙂
Jurnal de cursă Cozia MTB: sus, la munte suuus
credit foto Cozia MTB
Când a sunat ceasul la 5, m-am gândit că aș putea să îl inchid pur și simplu și să-mi acord șansa unui weekend cu somn, lectură și păpică. Dar antamasem un lanț întreg de resurse externe: cineva își luase din timpul lui și se întâlnise cu mine ca să-mi dea bicicleta cu care să concurez, Purcaru vorbise cu un prieten de-a lui care ne aștepta să ne ia cu mașina de undeva de prin Militari și să ne ducă la Călimănești, Purcaru însuși mă aștepta la el la Piața Sudului, la ora 6 fix, ca să plecăm cu mașina lui spre cealaltă mașină… Complicat.
Mă culcasem la 2 și în cele 3 ore de somn am dormit iepurește, cu gândul că nu voi reuși să mă trezesc. Ce să mai, eram fresh. Numai bună de demarat spre un concurs la distanță, cu 1.000 de metri diferență de nivel îngrămădită în puțini kilometri: 32. Cozia MTB.
Știam deja de la Maratonul Olteniei că pare ceva total lejer din afară distanța asta, dar pe traseu te ia naiba la diferența asta de nivel dacă nu ai antrenament, pentru că urci de ți s-apleacă. Mă rog, eu am mai urcat pe bicicletă… Uite, acum 2 luni am făcut o tură de 80 de km… Și…. acum 3 am fost la oră de spinning!! Și… am mai mers și cu bicla prin oraș de cîteva ori! Mergem la concurs!
Am decis că trebuie să-mi șochez organismul ca să reintru brusc în formă! :D, iar Cozia MTB e ocazia perfectă. Citisem un raport de recunoaștere a traseului pe Freerider și scria acolo că nu prea sunt abordări tehnice. Purcaru nu prea era de acord – el a fost la toate edițiile competiției și știa traseul.
Fast forward la start, cu Purcaru și Alex, prietenul lui. Mă uit în jos în timp ce toată lumea se grupează deja spre plecare și realizez că roata spate e mult prea moale. Cer o pompă în jur, un băiat drăguț se oferă să-mi umfle roata și cum vorbeam noi așa începe să iasă aer din roată și în câteva secunde mă uit la cauciucul flasc. Teroare! Purcaru e la toaletă, îl sun disperată și-i zic că avem o problemă. Alex pleacă în goană la mașină – parcată la mama naibii, ca să aducă o nouă camera. Nu, eu nu am toate aceste ustensile la mine niciodată. Nu știu de ce, cred că îmi plac momentele astea de adrenalina :))). Începem să facem pana, în câteva minute oamenii pleacă la concurs, noi rămânem uitându-ne cum se îndepărtează cu poliția. E ok, ni s-a mai întâmplat și altă dată! 😀 Dacă nu erau ei nu mai luam startul la concurs. Au terminat pana și pornim și noi.
Îi ajungem oricum din urmă, gonind ca la nebuni printre mașinile din Călimănești. Ușoară încălzire pentru ce avea să urmeze. O urcare interminabilă de…. 7 kilometri!!! Cam așa arată profilul cursei.
Ce să zic, picam ca muștele de pe bicicletă, așa că am făcut push bike și pe porțiunea asta destul de mult. Zic și pe asta pentru că au urmat și altele! 🙂
Eram deja cu suflul în gât dar când am realizat că sunt din nou, după atâta timp, pe cărări de munte; că miros copacii, că-mi intră greieri în ochi :))– bine, exagerez, dar tot mi s-a urcat un greiere gigantic pe față! :), că ajung în sate departe de asfalt și că văd în curte animăluțe și fâneață în poduri și simt mângâierea vântului, toate astea m-au făcut brusc și iremediabil fericită.
În această stare de beautitudine m-am uitat în jos la picioarele mele și am observat că sunt încleiată în nămol, în mijlocul unui șanț, că trag după mine bicicleta plină de noroi și că în jurul meu alți oameni fac același lucru. Unii se încăpățânează să urce pe ea, dar nu s-au inventat roțile care să facă față la urcarea asta năclăită. Mai apare câte un dâmb care promite o vale sau măcar un plat, dar sunt rare și, mai ales, scurte. Sunt condamnată să urc până la epuizare.
credit foto Cozia MTB
Nici nu-mi ia mult să ajung la acest punct, având în vedere forma în care mă aflu. Dar apar apoi niște coborâri interesante și-mi mut atenția. Îi dau cu toată puterea la vale și sar peste pietre și mă gândesc ce fain e că pot fi aici. Cât de dor îmi fusese de libertatea asta.
Au venit și altele, foarte abrupte și cu nămol, pe care toată lumea a fost nevoită să descalece. Apoi au fost coborârile pe poteci umbroase, printre copaci, apoi au fost cele tehnice, pe pietre de râu sau pe forestier… Îmi amintesc ca prin vis și ceva coborâre cu asfalt, dar nu bag mâna în foc, am totuși o vârstă. Am vorbit despre ele mai mult ca să nu-mi amintesc de interminabilele urcări, unde, din păcate, am făcut mult push bike. În una din ele, ajunge un tip lângă mine și-mi spune, epuizat și el ca mine: Uite, ne așteaptă la check point să ne facă poze. Crezi că ar trebui să urcăm pe bicicletă? Zic: Nu mă urc pe ea nici să-mi dea de mâncare. Ne bătea soarele în cap și ne miscam cu încetinitorul, eram la kilometrul 20 și ne apropiam de punctul de alimentare. Apoi tipul zice: oricum, se vede că faci asta des, ești în formă. Mă uit la el și mă gândesc: M-ai văzut cum merg pe lângă ea, sau după ce te-ai luat? Lui îi zic: mm, nu chiar…
Și paradoxul va continua și la finish, unde am ajuns aproape a doua zi :))), dar unde am auzit la microfon că sunt pe locul 2. Purcaru m-a întâmpinat și m-a întrebat dacă am pățit ceva pe traseu, că el voia să anunțe autoritățile, deoarece până am venit eu el a mâncat și a dormit, sau ceva de genul.
Împrejurimile sunt absolut minunate acolo, în județul Vâlcea, dacă s-ar putea să trăiesc într-o căsuță de lemn într-un copac și pe geam să văd în vale Călimăneștiul și vârful Cozia, ar fi grozav. Marcajele foarte bune pe traseu, echipă de intervenție cu ATV-uri, puncte de alimentare cu absolut tot ce trebuie (glucoza m-a ținut în viață!!), premii faine, un super trofeu lucrat de un meșter popular și o echipă de organizatori inimoasă, asta a fost experiența Cozia MTB. Nu înțelegeam ce tot preaslăveau colegii mei de Club concursul ăsta. Că ce frumos, că mergem la toate edițiile, că traseul și oamenii sunt super și pun suflet în treaba asta, de aceea iese mișto de fiecare dată. Ok, în cele din urmă, la ediția a V-a, m-am convins și eu. 🙂
Purcaru, incadrat de mine si Ana. Toata lumea premiata si fericita
Semimaraton la Măcin: singura țestoasă de pe traseu am fost eu
Eliza intr-o sesiune de “nu mai pot” foto arhiva personala
Eliza Frâncu
Am alergat până acum pe beton, pe pământ, pe nisip și pe serpentine, în Grecia. Am alergat mereu ca amatoare. Spun că alerg de plăcere, ca să nu spun că îmi cam lipsește spiritul competitiv. Am evoluat totuși destul de rapid, am trecut relativ ușor prin toate provocările, de la 10 k la semimaraton, de la semi la maraton. Nu m-am oprit niciodată în concursuri și mi-au ieșit mai mereu timpi bunicei. Numai că toate astea s-au terminat o dată cu alergarea de la Măcin – primul meu trail, prima alergare la care mi-am spus de o mie de ori: „nu mai pot”.
Ce-am căutat acolo?
M-am înscris în cursă molipsită de entuziasmul unor prieteni alergători. Dacă știam ce mă aștepta, nici nu treceam de formularul de înscriere. „Măcinul nu e tocmai un munte și, la urma urmei, dacă nu poți să o iei în alergare, măcar faci o drumeție cu oameni faini. În plus, e un loc cum altul nu mai vezi și unde te întâlnești cu țestoase, cu bujori și cu oameni fantastici”. Cam astea au fost argumentele care m-au convins.
Plecarea. După un somn bun și o digestie normală (cum nu mi s-a întâmplat mie niciodată înainte de concurs), am ieșit din Constanța la prima oră a dimineții. „Competenții” din grupul cu care călătoream în mașină – doi alergători cu experiență și podiumuri – mă încurajau: „Doar prima urcare e un picuț mai dificilă, doar până ajungi la Vârful Țuțuiatu”. Vorbeau despre timpi, despre miimi, despre cum a fost la celelalte curse, despre cum trebuie urmărite marcajele uneori debusolante. Nu țineam să aflu prea multe detalii: știam că m-ar fi apucat panica.
Drumul ne-a luat ceva mai mult decât estimasem: au apărut problemele stomacale pe care le dau emoțiile. Culmea, eram singura care nu avea probleme. Dar nici măcar asta nu m-a îngrijorat. Ceața densă prin care mergeam în dimineața aia a dispărut brusc după un cot al drumului și, în fața retinei, s-a prezentat lumea așa cum trebuie să fi arătat ea înainte de apariția omenirii: verde nesfârșit și atât. Am intrat într-un final în satul Greci, punctul de start.
Ne-am învârtit minute bune prin comună, nu pentru că n-am fi găsit locul de unde trebuia să ridicăm kiturile, ci pentru că eram în căutarea unei farmacii. „Există o singură farmacie. Și nu deschide decât la 9…sau poate la 10”, ne-a lămurit o mamaie, pe uliță. N-am avut altă soluție decât să ne îndreptăm spre locul de înscriere/ridicare a kiturilor /hidratare /alimentare/birou de informații – Piața Agroalimentară Greci. Cei trei tinerei care făceau oficiile încercau să se împartă în cinci părți, clar depășiți de cei câțiva zeci de alergători ajunși buluc în ultima clipă.
Unul dintre colegii mei de drum cei competenți, John, a hotărât, on the spot, că se simte totuși destul de bine cât să facă maratonul (și nu semi, așa cum se gândise o vreme). Una din frumusețile cursei ăsteia mici este că e atât de maleabilă încât te poți înscrie atunci, cu o oră înainte, poți plăti atunci, te poti răzgândi atunci, în funcție de forma în care ești în dimineața respectivă.
Startul. Prieteni, prieteni peste tot. Zâmbete, conversații, vreo 150 de oameni cu totul. „Sunteți gata?”, întreabă organizatorii după minute bune de explicare a traseului. „Daaaaa”. „4,3,2,1…Start!”
După câțiva metri de chicoteli, se face liniște, pe ulița care ne scoate la poalele Măcinului se mai aud doar miile de pași cadențați pe pietriș. Câțiva săteni ies în poartă să ne vadă, din curți câinii latră divizia de runneri. Am tulburat liniștea satului.
Deal, deal, deal… iar deal?!?
După vreo doi kilometri cu un tempo bun, ieșim pe iarbă și drumul începe să urce imperceptibil. “A, dar nu e rău, nu e rău deloc”, îmi spun, încă puțin iritată că fix în ziua aia căștile s-au decis să mă trădeze și să mă oblige să alerg fără muzică. Fac niște depășiri demonstrativ, inima începe să-mi pompeze tot mai tare, tot mai tare și… s-a terminat, trebuie să rămân la pas.
După nici doi kilometri! “Măi, dar ce bine e să stai la bronzat”, mă ironizează un curajos care trece în pas alergător pe lângă mine, dar se oprește 100 de metri mai în față. Decid să scot nasul din pământ și să mă uit dincolo de cozorocul șepcii și îi văd pe primii cum s-au luat la trântă cu primul versant, unii rapizi precum caprele negre, cei mai mulți doar în pas alert.
Șerpuim toți pe cărerea îngustă dintre bolovani și mă gândesc cât de mult îi încurc pe cei din spate cu ritmul meu. De departe, îl zăresc pe bunul meu amic Toni Dumitru, sprijinit de un copac și urmărindu-mă cu privirea. Îmi imaginez că vrea să vadă cu cât „talent” mă mișc și încerc să fac figură bună: mă îndrept de spinare, arborez un zâmbet. Picioarele însă nu au cum să mimeze, rămân în același ritm.
“Mie nu mi-e foarte bine. O să încerc să țin ritmul cu tine. Nu am dormit de câteva nopți, s-a adunat oboseala”, îmi spune Toni. Mai găsesc suficient suflu cât să mă apuce râsul pentru că mi se pare că se ține de glume. Ne răsar în față câțiva metri de teren plat, drumul pare să o ia de acum drept. Ne oprim. “Am ajuns pe Țuțuiatu, nu? De-aici e coborâre, nu?”, întreb, plină de speranță (Toni știe traseul). „Nu, mai avem ceva-ceva de urcat”. Îl întreb și cât am făcut până acolo și paralizez când aud: „Fix trei kilometri”. Am terminat semimaratoane cu mai puțin efort.
Eliza impreuna cu colegul nostru adrenalitic, Toni Dumitru; foto arhiva personala
„Ceva-ceva” a însemnat de vreo două ori pe atât și, până să ajungem acolo, în vârf, singurul gând a fost: “Cât de penibilă aș fi dacă aș lua-o în sens invers și m-aș întoarce?”. Mă agăț din toate părțile de gândul că am trecut de ce era mai greu. Intrăm în sfârșit în pădure pe pantă descendentă și simt după o vreme că respir. Și Toni accelerează și tot accelerează în fața mea. Și bag și eu cărbuni. Așa mai merge.
Nu doar că ne apucă cheful de vorbit, dar mie mi se face și de muzică. Așa că dau drumul la fișier pe telefonul pe care-l port pe braț. Și răsună pădurea de Rammstein! La “Du Hast”, aud în spate niște pași mai grăbiți ca ai noștri. Mă înscriu regulamentar pe dreapta, în spatele lui Toni, și le strig să treacă. “A, păi nu. Nu vrem să depășim. Vrem doar să ascultăm concertul”. Și dă-i, și luptă, cu cântec și glume înainte.
Ajungem din urmă două domnișoare, care măresc și ele pasul după noi ca să asculte Rammstein. La “Mein Land” se rupe filmul. Ieșisem din pădure de ceva vreme, începusem să simțim cum ne macină și soarele. Iar urcare. Și încă una. Și, între ele, coborâri parcă tot mai scurte. Și încă un deal? E clar că trebuie să uit de axa orizontală.
Ne oprim la fiecare urcare, ca șopârlele, pe pietre, să ne tragem suflul și să facem fotografii. “E, hai, că nu am venit aici la serviciu. Am venit să ne bucurăm de peisaj și să facem poze, nu să ne chinuim până cădem lați” – ăsta era discursul din pauze. Simțeam cum soarele începe să mă pârjolească, dar aici știam că mi-o făcusem cu mâna mea – maiou negru, șapcă neagră și niciun strop de cremă de protecție solară.
“Nu mai e mult. Am făcut ceva mai mult de 10 km, mai e tot pe atât. A, stai, semimaratonul ăsta nu are 21, are 24!!!”. Deja mă apropiam de sfârșitul bateriei. Și alte urcări. Dacă sunt atâtea dealuri, unde e valea? Oricum, deja și coborârile deveniseră o formă de tortură. Iarbă înaltă prin care n-o puteam lua la trap, pentru că nu știam în ce bolovan m-aș propti, grohotiș pe care derapam, pământ alunecos. Încercam degeaba să-mi chircesc degetele prin pantofii de trail, la fiecare pas mi se izbeau toate cu putere de vârf, de urlam de durere.
Se vede un obiectiv de cameră foto lucind de departe. Toată lumea reintră în modul alergare să dea bine în poză. Și toată lumea se oprește la trei metri după ce depășește fotograful. Ultimul punct de hidratare. De jos, de lângă mașină, voluntarul ne strigă: “Pasul mare între dâmburi, e un șarpe acolo.”
Nu mai aveam suficientă energie cât să-mi fie frică. Și nu l-am zărit pe respectivul târâtor, s-o fi plictisit de așteptat, dar cu ocazia asta mi-am adus aminte că nu am văzut nicio țestoasă. Nu că n-ar fi fost pe acolo, dar pur și simplu nu m-am uitat eu după ele. Sau pur și simplu poate mă depășiseră.
Finish-ul
De-aici, de la ultimul punct de hidratare cu tot cu șarpele lui, tot înainte, drum drept pe aleea cu pietriș. Șase kilometri până-n sat. Pe orizontală. Adică…într-un final alergăm totuși? Și totuși, nu. Sau nu tocmai. După trei kilometri, chiar trebuie să mă opresc.
Pentru prima dată, nu mai puteam nici pe drum drept. Toni o luase binișor în față, mie mi-au dat lacrimile. De durere, de nervi. Mi s-a mai calmat respirația și, cu tot plumbul din picioare, am luat-o ușor din loc. Pe Toni l-am ajuns puțin mai încolo, se oprise și el, cu cârcei și crampe la ambele gambe. A stat câteva secunde, a strâns din dinți, am plecat mai departe pentru ultimii doi kilometri. Cei mai lungi doi kilometri din viața mea. Ulița pietruită cotește o dată, de două ori, de trei ori. Poate finishul e la următorul cot. Gata. Asta e.
Dar acolo, în dreptul porții de unde plecasem plină de energie cu aproape patru ore înainte, nu era decât o mână de oameni. Un fotograf, un om cu niște hârtii în brațe și doi copii care alergau după noi să ne agațe medaliile de gât. „S-o fi terminat timpul-limită pentru semimaraton”, a fost ultimul gând. Am oprit și cronometrul propriu și mi-am văzut timpul: 3h.50 min. În mers împleticit, de bețiv, am mers ușor până la punctul de hidratare/alimentare/ socializare.
Oamenii ne așteptau acolo cu ceai, apă, fructe, cașcaval și o bunătate de tocăniță pe care am înfulecat-o fără să respir. Rând pe rând, au început să apară și prietenii care terminau maratonul. Care mai de care mai prăfuit și mai nemulțumit de el însuși. John, care a terminat maratonul la o oră după ce am terminat eu semimaratonul, s-a prăbușit direct pe bordură și, plin de năduf, a constatat că Moieciu a fost o joacă pe lângă trailul ăsta. Alți doi amici circulau pe ulițele prăfuite în picioarele goale, ca niște rațe crăcănate.
Pe drumul de întoarcere, nu prea-i mai ardea nimănui de conversație. Eu acceptam treptat realitatea că nu sunt doar amatoare în materie de alergare, ci de-a dreptul diletantă.
În plus, apăruseră primele semne de insolație: greață, dureri de cap, carne vie în loc de piele. Cu câteva minute înainte de intrarea în Constanța, îmi scrie Mealca, prietena din grup rămasă acolo pentru festivitatea de premiere (fata alergase, nu ca mine, și ieșise pe locul al doilea). Îmi trimite o fotografie cu o diplomă pe care era trecut numele meu.
Am înlemnit și am crezut că e vreun Photoshop la mijloc. Nu, nu era. Ieșisem pe locul al treilea la categoria de vârstă! Plecasem de acolo, din Greci, ca un jurnalist adevărat, fără să mai văd nimic, fără să mai întreb nimic, fără să mă mai intereseze nimic. Cadou: înscriere gratuită la ediția următoare. Din ce îmi jurasem timp de patru ore că nu mai calc în viața mea pe la vreun trail, toată convingerea s-a risipit ca un fum. Ne vedem la anul pe traseu!
Jurnal de alergare retrospectiv. După un 2015 negru plănuiesc un 2016… fără obiective
N-am nimic de ascuns: pentru mine, 2015 a fost un an cumplit. Cu câteva raze de speranţă pe ici, pe colo, de care mă mai agăţ când simt că mă scufund.
Ianuarie nu prevestea nimic bun. Terminasem 2014 cu nişte necazuri pe plan personal şi cred că pe fondul ăsta de stres m-am accidentat la piciorul drept. Am alergat cam cu furie atunci.
Timpul trecea şi se apropia maratonul de la Paris, despre care v-am povestit chiar aici. Am trecut prin toate chinurile şi când începusem să cred că totul s-a dus pe apa Sâmbetei, am dat de un doctor care m-a liniştit şi mi-a dat tratamentul potrivit care m-a scăpat de necaz. “Succes la maraton!”, mi-a urat. Şi a avut dreptate: cu doar trei săptămâni înainte, am încercat să îngraş purcelul în ajun şi, deşi ştiam că nu voi face mare brânză, tot ce-mi doream era să termin cursa. Obiectiv îndeplinit: primii 21 de kilometri i-am parcurs într-un timp bun, apoi lipsa pregătirii a început să mă tragă în jos, iar pe ultimii trei chiar am suferit, dar am scos la limită un timp un timp cu 3 în faţă: 3.59.
finish la Maratonul de la Paris
foto arhiva personala
Îmi aduc aminte că a fost o cursă superbă, că m-am bucurat de Parisul ăla alergat ca un copil de jucăria preferată. Eram tare fericit şi abia aşteptam să zburd după ce am trecut hopul cu piciorul.
Apoi am debutat şi la prima mea cursă de trail, la Măcin, unde m-am simţit la fel de bine ca la Paris. O frumuseţe de traseu, unde m-am chinuit teribil la urcări, dar m-am contaminat cu plăcerea alergării în natură. Şi unde a început o frumoasă prietenie cu un alergător mai experimentat pe trail, Claudiu Dinescu. Nimic nu mă mai oprea. Şi totuşi… curând ajungeam în genunchi.
Apoi s-a întâmplat o nenorocire: mi-am pierdut socrul, la care ţineam enorm. Nici acum nu cred că nu mai e cu noi. Dispariţia lui neaşteptată m-a străpuns. Un văl negru de durere cruntă a pus stăpânire pe mine şi toată bucuria alergării s-a topit de parcă nici n-ar fi fost vreodată.
În iunie, eram înscris la prima ediţie a Maratonului Internaţional Braşov şi am ezitat îndelung dacă mă mai duc sau nu. Am zis că o voi face pentru socrul meu. Cursa aia a fost un chin îngrozitor, un calvar pe care mi-l voi aminti mereu; căldura i-a strivit pe mulţi şi dacă n-aş fi ştiut pentru ce eram acolo, m-aş fi lăsat păgubaş. Eram nepregătit, nedormit şi îndoliat, dar am zis că nu am voie să mă opresc. Am trecut prin toate stările neputinţei. A fost primul maraton la care am trecut la mers, torturat de crampe la stomac şi la gambe, sufocat de căldură, demolat psihic. Dar am zis că prefer să mor acolo decât să cedez, eram decis să mă târăsc şi în coate şi în genunchi dacă trebuia. Am ajuns la finish într-un timp aiuritor, 4.38, dar mai important e că am aflat răspunsul la întrebarea: poate alergarea să-ţi vindece rănile? Da, ştiam că poate, dar trebuia să mă conving.
finish Macin, prima cursa de trail.
foto arhiva personala
N-a trecut mult până când am primit a doua lovitură grea – câteva săptămâni mai târziu, îl pierdeam şi pe Cătălin Iofciu. Eram prieteni de 23 de ani şi eram fericit că în ultimii doi descoperise plăcerea alergării. Nu ne mai săturam să ne pregătim pentru maratoane, mă bombarda cu întrebări şi informaţii despre alergare. Şi acum îl aud şi parcă totul a fost ieri.
În 2014, toamna, a fost diagnosticat cu cancer şi atunci, după şocul acestei descoperiri, am fost tot timpul convins că el va câştiga această luptă, oricât va dura. N-am conceput niciun moment că se va sfârşi prost, mai ales că el era foarte puternic şi determinat ca în cel mult un an să revină la alergare. Dar n-a fost să fie. Într-o noapte am primit telefonul acela pe care nu cred că-l voi uita vreodată.
Pierderea prietenului meu m-a năruit. Nu mai aveam vlagă, nu mă mai simţeam în stare să încalţ pantofii Nike pe care mi-i dăruise. Îl văd cum alerga în faţa mea, neobosit, îl aud cum mă striga şi mă încuraja şi încă am senzaţia că totul e un vis şi că mă voi trezi. Au trecut luni aşa, incapabil să mai fac ceva, fără chef să mai fac vreun plan sau să-mi doresc ceva.
Alergarea rămăsese undeva, departe, în spate. Ştiam că fără ea voi fi terminat şi că trebuia să fac ceva. Apoi am înţeles că dacă tot sunt în viaţă şi pot să alerg, nu am niciun drept să nu fac asta. Cătă m-ar mustra că am devenit delăsător. În plus, alergarea nu m-a trădat niciodată, m-a ajutat mereu să găsesc răspunsurile căutate şi să ies din orice bucluc.
Încet-încet, am reînceput să ies la “una mică”. Era teribil de greu, nu fizic cât psihic. Mă consolam tot sporovăind cu Cătălin una-alta. Şi uşor-uşor am simţit că aleargă şi el cu mine. De atunci, pot să jur că eu îl simt lângă mine. N-a pierdut niciun pas.
pe coclaurii mei de acasa, de langa Slobozia
Nu mă gândeam că mai fac mare lucru anul ăsta, nici nu mai aveam vreun orizont de aşteptare. Mă complăceam cu alergările libere, uşoare, fără timpi, fără obiectiv. Am descoperit şi ajutorul muzicii, mi-am făcut un playlist şi m-am lăsat în voia paşilor.
Dar uneori cărările pe care te duce alergarea sunt surprinzătoare. Am primit o invitaţie de a participa la Maratonul Olteniei şi n-am putut să o refuz. Şi bine am făcut. Cursa aia, deşi am am avut o cumpănă la doi paşi de finish, mi-a redeschis apetitul pentru competiţii. Apoi am fost şi la RunFest Băneasa, unde am simţit că încep să mă ridic din ţărână şi să reîncep să alerg cât de cât.
Am continuat să alerg prin pădure şi pe dealuri cu amicul meu, Claudiu Dinescu, iar acum here I am: mai bag asfalt doar când rămân singur, pe şoselele din afara oraşului. Nu mai am legătură cu timpii pe care-i scoteam în anii trecuţi, dar ştiţi ce? Nu mai contează. După experienţele nefaste care m-au marcat în acest an, percep altfel alergarea. Mă bucur mai mult de evadările astea, nu mai sunt dependent de ritm sau de distanţă. Alerg cum pot, când pot şi în general în weekend fac un semi prin pădure şi pe dealuri. E un antrenament grozav, mă bucur ca un copil de escapadele astea în natură.
Ăsta a fost 2015-le meu, cu bune şi cu rele. Dacă e să trag linie, recunosc că nu sunt mulţumit şi nu cred că exagerez. Mi-e dor de oamenii pe care i-am pierdut şi aş da orice să-i mai văd măcar o dată.
Pe de altă parte, am învăţat că trebuie să merg înainte şi îi port cu mine în gând oriunde mă duc. E tot ce pot să fac. Am supravieţuit cumva şi mă bucur cât pot de ceea ce mi-a rămas: familia, prietenii, alergarea. Nu-i puţin, dimpotrivă!
Ce aşteptări am de la 2016? Nu prea mai îndrăznesc să mai fac planuri, iau lucrurile aşa cum vin şi încerc să le fac faţă. Altădată, pe vremea asta, începeam deja să mă gândesc la următoarele competiţii; acum simt că mă doare capul doar dacă încerc mă gândesc la ce voi face săptămâna viitoare; rănile nu s-au închis.
Nu m-am înscris la nicio competiţie, dar în mod normal nu voi rata Măcinul, de care mi-e dor de pe acum. Posibil să vin şi la Semimaratonul din mai, de la Bucureşti, dar nu-mi mai propun niciun obiectiv. Am devenit un alergător încet, dar mai dispus să îndure. Sunt mai hârşit, aşa că important e să ajung la start, de acolo văd eu ce fac.
Sper ca 2016 să fie un an mai bun, mai liniştit şi să-l încheiem cu bine, atâta tot. După câte am pătimit, mie mi se pare mare lucru.
Haiduci și Domnițe: “apogeul“ unui sezon dubios
Când am plecat cu Purcaru din București spre Haiduci și Domnițe i-am spus: “Cursa asta va fi diferită. E prima dată când suntem punctuali!”. 🙂
Aveam dreptate, dar nu știam în ce fel. Ceva trebuia să fie diferit, până la urmă nu ni s-au mai întâmplat următoarele la nicio altă competiție la care am plecat în această formulă până acum, și anume: să ajungem la timp, să plecăm la timp de acasă, să luăm un start normal, cu încălzire, să ajung la Purcaru acasă și el chiar să fie, în ordinea asta, mâncat, echipat și cu toate cele în mașină.
Mă rog, a halit niște omletă cu pâine la volan, dar oricum, eram deja pe drum! Am ajuns cu vreo oră înainte! (good Lord!), așa că ne-am luat fără stress kiturile de concurs (de obicei ni le luăm când concurenții au luat deja startul :)) ) și am plecat într-o tură de încălzire. Și cu bomboana asta pe tort, Purcaru a rămas fără eterna scuză post concurs: “Păi, nu am avut timp să mă încălzesc, și de aia!!”
Era un frig înainte de startul concursului Riders Club, în pădurea Surlari, lângă Moara Vlăsiei (30 de km de București) de-și clănțăneau pietrele dinții, și se holbau neîncrezătoare la toată șleahta de indivizi pe două roți, care se pregăteau să invadeze potecile.
Am făcut și eu câteva urcări ca să îmi mai urce puțin pulsul, dar degeaba: îmi înghțaseră deja picioarele în pantofii SPD. După 10 minute de la start, muream de cald! Mă întrebam de ce naiba mi-am luat atâtea pe mine și… încercam să respir normal. Slabe șanse, am gâfâit tot traseul. Mă rog, nu chiar tot, pentru că nu am apucat să îl parcurg pe tot… 😀
Atâta cât l-am pedalat, mi s-a părut anevoios, deși toată lumea spune că e un traseu de „fugă”, plat și fără porțiuni tehnice. Eu platul ăsta l-am simțit ciudat, adică am fost cu inima în gât pe toată durata derulării evenimentelor. Am avut senzația de mult fals plat și a fost nevoie de ceva tehnică mai ales la curbele strânse, unde aveai toate șansele să intri în copăcei sau să cazi într-o apă (nu știu exact ce curge pe acolo, sau poate că era un lac). Pădurea a fost minunată, cu covorul ei de frunze (asta o știu dintr-a patra!) și cu pământul ușor umed, tomnatec. (merge, nu? 😀 eram bună la compuneri :))
I-am zis lui Purcaru în mașină, în drum spre casă: “Nu a fost totuși un traseu atât de ușor, eu am cam tras de mine pe acolo… “. El mi-a răspuns prompt și sec: “Este cel mai banal traseu pe care am pedalat vreodată”. Când a spus asta, i-am înhățat ultimele bucățele de bake rolls, ca să mă răzbun!
Aveam motive; la plural, deci. Să explic.
Pe una din urcări (V-AM SPUS CĂ N-A FOST PLAT CONCURSUL ĂSTA, DA?!), m-am gândit eu că ar fi oportun să urc în pedale, ca să împing mai bine, deoarece simțeam că îmi vor țopăi curând plămânii pe ghidon dacă nu o fac. Și nu știu unde naiba mă uitam sau ce s-a întâmplat în secunda aia, cert este că în vârful urcării, când mai aveam puțin și mă restabileam, să încep să bag viteză, ei bine, mi-am dat seama că o să cad. Am apucat să rostesc jumătate de înjurătură, apoi m-am făcut una cu pământul reavăn și tomnatec de care vă spuneam, numai că ăsta avea și pietre.
nu a mai trecut mult dupa asta si a urmat cazatura 🙂
Am căzut cu toată greutatea corpului pe tibia piciorului stâng și pe mâna stângă, m-am extras din pantofii SPD, și m-am pus pe bocit de durere și nervi. Începeau să treacă masiv concurenți pe lângă mine, toți mă întrebau dacă sunt ok. Well, sunt ok, da-mi trebe un telefon să sun la organizatori, să mă ducă la Ambulanță. Nu știam exact dacă am cu adevărat ceva grav la tibie. Nu părea să iasă niciun os, dar mă cam durea. Și mâna la fel.
Nu aveam telefon la mine, și dintre concurenți cam al 5-lea pe care l-am rugat să sune să anunțe a și făcut-o. E un raport bun pentru încrederea în umanitate! 🙂 Sau sunt eu prea optimistă, nu știu.
Cert e că nu mai aveam niciun chef să continui. În primul rând că nu mai puteam ține mâna pe ghidon și erau destul de multe hurducături, și apoi că trebuia să fiu sigură că e ok tibia. Așa că, “la cel mai banal traseu” de mtb, cum l-a numit colegul meu de club, la final de sezon 2015, a trebuit să spun stop în timpul unei curse și să înregistrez primul meu DNF în 5 ani de sport. Părea pasul imediat următor după prestațiile jalnice din ultima vreme :), gen Maratonul București, unde am ținut eu morțiș să termin, și am alergat într-un picior aproape 6 ore. A fost totuși un an în care sportul nu a fost o prioritate. Vom vedea cum va fi 2016 :).
Am fost recuperată de pe traseu de un ATV și am văzut ce puțin mai aveam până la finiș. Eram împăcată. Luasem cea mai bună decizie. La Ambulanță m-au dat cu un spray ceva și cam aia a fost. Nimic rupt, all ok, doar niste vânătăi urâte.
M-am dus la finiș să-l aștept pe Purcaru și să îl impresionez cu accidentarea mea. A ajuns, și când m-a văzut s-a holbat neîncrezător, apoi s-a uitat panicat în urmă, ca și cum de acolo trebuia eu să vin! Știa el că mă depășise pe traseu și nu îi ieșea matematica. Zic: “M-am accidentat“, cu o figură jalnică, să susțină dramatismul momentului. La care Purcaru, într-un acces de empatie, respirând ușurat: “A, credeam că m-ai depășit“. :))) Apoi a început să îmi povestească că nu știu cine l-a depășit, și că el e nervos și că nu înțelege! Oh, noroc că mai văzusem filmul ăsta de câteva ori :).
Purcaru, in actiune
credit foto: Events Photographer
Așadar, nu am mai apucat să ne luăm revanșa de la sezonul ăsta, nici io, nici Purcaru. Amenințăm însă serios 2016, am început cu niște sesiuni de antrenament în parc!! Purcaru le numește însă agrement, nu înțeleg de ce, poate pentru că la final le udăm cu bere. 🙂
Maratonul Olteniei – urcări, traficanți și aproape DNF
De-ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi spune un proverb românesc, invocând prudența. Cam așa a fost și cu mine la Maratonul Olteniei, unde m-am aruncat vitejește, la înscrieri, la proba lungă de mountainbike, 51 de kilometri cu 1700 de metri diferență de nivel. Sigur, îmi aduceam aminte vag că anul trecut, când făcusem tura scurtă!, am ajuns la finiș cam epuizată, dar detaliile se estompaseră. Am zis că e o bună ocazie de antrenament, de reînodare a relației afective cu bicicleta mea, lăsată acasă și în săptămânile în care am lipsit din București, și… în general.
S-a dovedit a fi o reapropiere brutală. Dar timp de reînodare a relației am avut berechet, aproape vreo 6 ore, de era să depășim timpul limită de concurs. De fapt, chiar l-am depășit. Vă povestesc imediat.
Totul a început cu o urcare. A continuat cu o urcare, apoi am mai pedalat puțin, cât să nu fac continuu push bike, și am dat de… o urcare, dar imediat după asta a venit o urcare și apoi, la următoarea curbă, o nouă urcare! Dam… Au curs apele de pe mine în concursul ăsta ca-n saună și la un moment dat, când am ajuns într-un sat izolat pe Dealul ăsta Capela, din Râmnicu Vâlcea – deși nu înțeleg de ce se cheamă deal!, cineva trebuie să îl avanseze la statutul de munte, și o va face fără prea multe întrebări, trebuie doar să urce pe o biclă! – deci intrasem într-un sat, adio umbra copacilor, acum împingeam la biclă cu reflectorul universal revărsându-se tot în capul meu, și, în stânga, ce-mi văd ochii? O curte-livadă, cu un hamac, iar din hamac priveliștea dădea înspre pădurile din vale, iar pe fundal se auzea un U2 sau ceva. Încă nu știu dacă tabloul ăsta a fost real sau o iluzie ticluită de demonul abandonului.
La un moment dat am ajuns pe o pajiște, bineînțeles, după o urcare, și aici dau de câțiva băieți, la umbră. Unul dintre ei cred că mi-a mai dat niște zile de viață pentru că avea două bidoane full cu apă și eu niciunul. (da, să nu faceți prostia asta, să plecați pe traseu fără apă la voi) Și ne-am tot întâlnit pe traseul de concurs de aici înainte și de fiecare dată mi-a dat săracul din bidonul lui, și tot îmi spunea, să știi că e caldă, dar eram atât de deshidratată încât aș fi băut și la temperatura de fierbere.
M-am oprit puțin și m-am așezat pe iarbă, pentru prima dată după 3 ore de concurs. Eram frânți toți și am întrebat și eu dacă e cineva la tura lungă, că părea că nu mai vine nimeni din urmă care să fie la lungă și îmi prevedeam un viitor apropiat nu foarte luminos. Băieții s-au uitat la mine cu neîncredere și au întrebat în cor: TU EȘTI LA TURA LUNGĂ?!
Am zis da, trebuie s-o întind, mi-am luat bicicleta și-am plecat. Am ajuns la punctul de alimentare, acolo unde tura lungă face dreapta și intră pe o buclă suplimentară de vreo 20 de kilometri, și aici mi-a spus un domn motociclist, care superviza traseul și starea concurenților: ești ultima pe traseu, să știi că voi fi în spatele tău la un moment dat, și te voi stresa să continui. Fuck, asta chiar nu am mai trăit-o, să fiu ultima într-un concurs! O să fie interesant, mi-am zis, în timp ce înfulecam TOTUL de pe masa de alimentare. Deci urma să intru în pădure, pe bucla asta de 20 de kilometri, care îmi va lua 2 ore ca popa, că e super diferență de nivel, exact ce se face în plus față de traseul scurt, care are 900 de metri.
Deci, mă așteptau 20 de km cu 800 de metri diferență de nivel, adică MUUULTĂĂĂ URCAREEEE concentrată în puțini kilometri, pe un traseu unde urma să fiu SINGURĂ, ÎN PUSTIU. Superb. Era 3 fără ceva cred la acel moment, și după ce terminam bucla asta ajungeam din nou aici, la acest punct de alimentare, și plecam spre finiș, și mai aveam încă 10 kilometri – traseu comun cu tura scurtă- și ăștia cu urcare, știam de anul trecut. Trebuia să trag ca să mă încadrez în cele 6 ore timp limită. „Nu te gândi la abandon”, îl aud pe domnul motociclist într-o parte, și mă uit la el și îi răspund „Nu intră niciodată în calcul abandonul”, și îmi dau seama că sunt foarte hotărâtă să reușesc chestia asta, deși mă întreb dacă asta e ziua în care voi trăi primul DNF din viața mea, prin depășirea timpului limită. Asta mi-a zis și el: „S-ar putea să te forțeze timpul.”
Punctul de alimentare care desparte tura scurta de cea lunga
Am plecat. Prima oră a fost fenomenală: de fapt, mă simțeam grozav să știu că sunt singură pe potecile alea, erau niște single track-uri ca-n Alice în Țara minunilor, copacii deși și o liniște incredibilă, se auzeau doar roțile mele pe coborâri și frunzele deranjate și… săriturile peste rădăcini, căci se pare că aveam un super avânt și uitasem de prudență. Eram obosită, dar coborârile astea mișto îmi dădeau energie.
M-am întrebat la un moment dat ce o să fac fără apă (nu aveam instalat nici suportul pentru bidon, l-am dat jos că făcea zgomot și… well, nu l-am mai pus înapoi! Păi la ce să-mi trebuiască, n-am mai făcut o tură lungă de nu mai știu când :D), și mi-am amintit că i-am spus domnului de pe motor să-și umple el un bidon și când o veni după mine să aibă. Cum meditam așa, văd în dreapta o râpă incredibilă, care a apărut de nicăieri, eu eram pe o cărăruie îngustă cu rădăcini, iar în dreapta hăul ăsta. Hm, dacă mă prăvălesc aici nici domnul cu motor nu mă mai scoate.
Apoi ajung la un alt punct de hidratare, și aici, surpriză!, un concurent la tura lungă, nu sunt singură, iuhu! Tipa de la alimentare e din zonă, îmi zice că sigur mă voi încadra în timp, îi dau la vale pe o coborâre groaznică, cu urme din acelea întărite de noroi și 5 miliarde de trase, niciuna bună pentru tine, îl las în urmă pe domnul concurent, care nu părea să își dorească o companie, și mă întâlnesc la timp cu un tip, ceh, și el la tura lungă. De ce la timp? Pentru că mi-a dat apă și pentru că m-a văzut că sunt cam varză, așa că mi-a povestit despre ce sporturi extreme a facut si alte chestii drăguțe, în timp ce împingeam amândoi la bicicletă pe o nouă urcare interminabilă, sub soarele dogoritor. Eu ziceam doar a, aha, da, me too, yes, of course. Eram praf.
Apoi am dat peste vreo tipi, și ei la traseul lung, care păreau că fac o pană la umbră.
Am continuat să urcăm, să urcăm, să urcăm. Ceasul nu arăta prea bine și noi mai aveam până ieșim din buclă. Ca să mai facem încă 10 km până la finiș. Of. Eram la limită, îmi venea să bocesc. Măcar nu eram ultima din concursul ăsta. Apoi am început să tragem tare, din senin, am ajuns la coborâri și am început să îi dăm. Cehul mi-a spus să o iau eu înainte, că mă descurc mai bine pe coborâri, și am valsat pe coborârile alea într-un timp ce părea infinit, până am ajuns la un soi de asfalt și niciun marcaj. M-am întors la ceh – trebuie să înțelegeți că nu-ți arde de făcut cunoștință în pustietate, când fiecare cuvânt în plus e un efort, așa că făceam echipă fără să știm cum ne cheamă; am făcut cunoștință cu Ian a doua zi și i-am mulțumit pentru tot – și am decis că trebuie să ne întoarcem. Era clar că greșisem traseul, pentru că marcajele erau destul de dese și acum nu mai erau deloc.
Tot ce coborâsem cu viteză a trebuit să urcăm. Un push bike groaznic, cu soarele în cap. Eram deziluzionați. Dacă ne-am rătăcit acum, când fugeam contratimp ca să ajungem să prindem cele 6 ore, totul era pierdut. Îmi venea să mă dau cu capul de asfalt. Nu mai aveam când să ajungem la finiș, ca să ne încadrăm. Depășisem. DNF.
Când am terminat de urcat, ne întâlnim cu băieții cu pana. Se pregăteau să coboare ce urcasem noi. Am început să discutăm între noi – marcajele ne aduseseră acolo și totuși nu era traseul bun. Ca din neant apare un Passat argintiu la viteză de croazieră, la volan un domn cu față de traficant de carne vie, care ne spune să o luăm de unde venisem noi, că e bun drumul, duce la Parcul Zăvoi, știe el că e de acolo. I-am mulțumit și i-am spus că nu e traseul de concurs, el a început să se răstească la noi, că știe el mai bine. Am plecat, au venit și băieții după noi și am mers la ultimul semn de marcaj, asta era la o întretăiere de drumuri, la o troiță. Am sunat la organizatori, le-am spus situația, că săgeata arată dreapta, deși într-acolo nu e bun traseul, ei ne-au spus că săgeata ar trebui să arate stânga, și atunci am înțeles.
Săgeata care arăta spre dreapta, în folie de plastic, încadrată de două pietre, FUSESE MUTATĂ INTENȚIONAT ÎN DIRECȚIA OPUSĂ DE CĂTRE…TRAFICANTUL DIN PASSAT!
Cine altcineva să facă mârșăvia asta, în pustietate, din rea intenție sau poate cine știe de ce?!
A venit domnul cu motocicleta la noi, i-am spus situația, și l-am rugat să anunțe la bază și să ne dea timpul înapoi! Timpul pierdut încercând să găsim drumul corect, kilometrii în plus, făcuți degeaba, din cauza unui nebun. Am pornit din nou, am terminat bucla, am ajuns iar la punctul de alimentare și am pornit în ultimii 10 kilometri până la finiș. Când am ajuns la parc festivitatea de premiere era în toi. Eram fericită – nu eram DNF. E tot ce conta. Până la urmă am aterizat și pe podium, la locul 5 general. Apoi am aflat că tre’ să mai urc o dată, pentru că la Maratonul Olteniei se premiază și sportivitatea, ce mișto e chestia asta! – și nu știu cine m-a nominalizat, dar am primit o diplomă de fair play (am sunat la organizatori să anunț doi colegi accidentați pe traseu, bănuiesc că oricine ar fi făcut la fel în locul meu).
Ca și anul trecut, am uitat cât am suferit pe toate urcările alea și am rămas cu senzația aceea de libertate incredibilă, când ești doar tu cu bicicleta și cu pădurea. Și e liniște.
Ne vedem la anul! 🙂
Maratonul Olteniei: Corigentul a trecut clasa
Toni Dumitru
Mă simt ciudat: n-am emoţii deloc înainte de cursa asta. Sunt atât de nepregătit, încât n-am nimic de pierdut şi tocmai inconştienţa asta mă face curios să văd de ce sunt în stare.
Îl mai ţineţi minte pe colegul care nu se stresa deloc înainte de examen, deşi nu învăţase nimic? Ei, aşa-s eu înainte de Maratonul Olteniei! Recunosc că m-am cam culcat pe-o ureche şi din când în când tot ce-am făcut a fost să mă întorc pe cealaltă. Ştiu bine că la alergare n-ai cum să copiezi, dar eu stau liniştit. De fapt, sunt un inconştient. E abia a doua mea cursă montană şi eu n-am băgat măcar o pantă vara asta.
Cum? Nimeni n-are rucsac?
“Aterizez” în Râmnicu Vâlcea sâmbătă seară şi aflu că stau în acelaşi hotel cu Gabriel Solomon. Primul semn bun, îmi zic. Seara trece repede, în faţa unei porţii de paste, mistuită pe îndelete, laolaltă cu două beri, în compania camarazilor mei de alergare, Geo şi Claudiu. Până acum, totul merge şnur: dacă tot n-am tras din greu vara asta, măcar partea extrasportivă să fie la înălţime. Şi cum să nu fie, mai ales că, insomniac de fel, mai rad o bere nefiltrată în cameră, ca să fiu sigur că dorm la noapte. Tactica dă rezultate: dorm perfect, cum nici acasă nu aş fi reuşit. Oi vedea eu mâine ce-oi face.
“Mâine” vine aproape imediat. La start, mă trezesc şi eu un pic la realitate şi mă tot întreb cum e mai bine: cu sau fără rucsac? Am unul mic, fără cine ştie ce pretenţii, dar suficient ca să-mi duc în cârcă vreo trei sticle de apă, batoane energizante, banane, ce mai, juma’ de magazin. Mă uit în jur şi nu prea văd rucsaci. Ba chiar mulţi pleacă “cu mâinile goale” la “război”. Mă simt de parcă aş fi venit în pijamale în Parcul Zăvoi. Ce să fac, ce să fac? Dacă nu-l iau şi muşc din ţărână, deshidratat? Mai bine îl car cu mine, las’ să fie, decât deloc. Am cam dat cu banul la faza asta. Dacă aveam experienţă şi eram antrenat, renunţam la povara greutăţii în plus pentru a reduce oboseala. Ca de obicei, aleg calea cea mai complicată; păstrez rucsacul.
La şedinţa tehnică de dinainte de start ni se promite un traseu cu dificultate medie, nu foarte tehnic, mai dur în primii 5 kilometri, după care ne putem distra. “Zece, nouă, opt… trei, doi, unu!”. Când Cosmin Cernat termină numărătoarea inversă, o zbughim imediat toţi cei peste 230 de alergători inimoşi, dornici să ne distrăm, unii – să câştigăm, alţii – măcar să terminăm, cu toţii să donăm 10 sau 22 de kilometri pentru cauza copiilor născuţi prematur.
Pornim pe asfalt, aş alerga aşa mult şi bine! Din două viraje trecem însă în regim de off road. Începem urcarea. Curge muzica în căşti, curge şi sudoarea pe mine, creşte pulsul, iar şirul indian de “furnicuţe” din faţa şi din spatele meu o ia încetişor la pas, în “mersul piticului”. Urcuş, urcuş, urcuş. 5 kilometri la rând ne luptăm cu panta, cu mici pauze de alergare. “Pedeapsa” continuă şi nu mă pot gândi decât că eu am vrut-o, nu pot să dau vina pe nimeni. Boy, dar greu mai e!
Când credeam că acolo îmi va rămâne şepcuţa cea norocoasă, dăm de primul punct de hidratare. Hai că se poate! Dă-i cu apă, ia o felie de măr, bagă şi lămâie – încep să-mi aduc aminte cum mă cheamă şi ce caut acolo. Privesc în jur şi admir pădurea care ne fereşte de soarele care ne urmăreşte, doar-doar ne-o prăji niţeluş, să ne facă să suferim.
De aici încolo, traseul devine mai prietenos. Curând după punctul de hidratare, pe dreapta noastră se deschide o vale superbă în care sclipeşte Oltul şi nu mă pot abţine să nu zăbovesc pentru câteva poze.
După şedinţa foto lăsăm în urmă câteva gospodării izolate din Priba şi înaintăm hotărâţi. Rucsacul m-a stors de puteri, încă nu m-am deprins cu el. Noroc că îl preia tovarăşul meu de drum, Geo, şi atunci simt că prind aripi. Alergăm mai mult decât mă aşteptăm, prindem şi porţiuni de coborâre, pe care mai băgăm şi frâne, ca să nu ieşim în decor.
Intră în scenă glezna dreaptă
Traseul e superb şi încep să regret că nu m-am pregătit mai mult pentru ziua asta, aş fi putut face o cursă memorabilă. Mda, vezi să nu! Mai bine aşa. Poate că dacă mă antrenam aş fi fost prea concentrat pe rezultat şi n-aş fi observat copacii, nu m-aş fi bucurat de potecile acoperite de frunze, n-aş fi auzit liniştea care m-a implorat să las naibii căştile alea şi să o ascult. Frumuseţe pură, ce pot cere mai mult? Nu-mi rămâne decât să mă bucur că sunt atât de norocos să fac aşa ceva şi sper să ajung teafăr şi nevătămat la finiş. Câteodată e mai mai bine să n-ai aşteptări prea mari şi să nu fii atâţ de încrâncenat pentru a obţine ceva. Câteodată. Acum.
Entuziasmul trece odată cu ultimul val de endorfine şi după ce ieşim în câteva rânduri sub soarele aspru simt că mă năruiesc. “Rucsacul ăla nenorocit m-a secat, nu trebuia să-l iau! Parcă plecam în Cosmos!”, numai asta îmi vine în cap. Colac peste pupăză, mă jenează şi glezna dreaptă, dar pot să ţin ritmul. Încep să cam merg acolo unde ar trebui să cam alerg, dar, şotânc-şotânc, trec prin Fundătura şi ajung la punctul 2 de hidratare, unde încarc bateriile.
Suntem la jumătatea cursei. Până îmi strâng eu şireturile pantofilor, trec uşurel pe lângă noi vreo trei concurenţi, dar zău dacă mă deranjează treaba asta, semn că nu mă mai agit. Mă doare glezna şi aş zăbovi puţin la ambulanţă, dar mă gândesc că atunci m-ar cam depăşi toată lumea şi chiar dacă important-este-să-participi, ar fi aiurea rău să ies chiar ultimul.
Bătălia spre finiș
Mai iau din mers un sfert de lămâie şi cu apa bâldâcăindu-se în stomac, ca într-un bidon agitat, o iau la pas. Începe coborârea. Frate, şi ce coborâre! Cu pantofii mei banali şi fără pretenţii, aproape că mă duc ca pe copcă, e rău tare fără ABS-uri. Am nişte flashback-uri din copilărie, când coboram râpa de la marginea oraşului cu ditamai Tohanul, fără să pişc frâna. Acum n-aş mai face aşa ceva pentru nimic în lume – acum alerg înghiontit din spate de o mână nevăzută care nu ţine cont că-s într-un picior.
Compensez cât pot din instinct şi din nimereală, dar izbutesc să scap netăvălit prin praf. Treaba merge strună, muşchii lucrează din plin, iar “arcurle” şi “amortizoarele” rezistă, deşi am frână doar pe piciorul stâng. Dreptul e doar pentru echilibru, mai mult nu mai am ce să fac cu el. Ba nu, pot să calc strâmb cu el. Încerc să-mi văd de drum, dar glezna doare, aşa că mă opresc, iar gelul antiinflamator din rucsacul enervant şi masez piciorul. E mai bine. După câteva minute, zburdăm iarăşi şi începem să-i ajungem din urmă pe cei care ne depăşiseră. Coborâm până ajungem din nou pe unde venisem, la primul punct de hidratare. Schimbăm câteva glume, bem apă, ne odihnim, n-avem de ce ne grăbi, deşi noi suntem singurii care stau acolo. Ceilalţi vin, iau ce au nevoie şi pleacă. Noi mai stăm.
Când în sfârşit ne înhămăm la ultimii cinci kilometri, am senzaţia că eu şi Geo ne vom bate pentru ultimul loc. Alergăm, coborâm, ne apropiem de revenirea în oraş. Pădurea e superbă şi nici nu mi-am dat seama că au trecut trei ore. Prindem în pădure doi concurenţi, apoi regăsim aleile dee asfalt, depăşim încă doi alergători şi revenim în oraş. De aici ar mai fi aproape doi kilometri până la linia de sosire.
Entuziasmul ne împinge la ultimul zvâc, pe asfalt, suprafaţa cu care eu şi Geo suntem obişnuiţi. Coborâm sub cinci minute pe kilometru. Şi tocmai când mai aveam vreo 300 de metri, stomacul meu se revoltă şi îmi vine să vomit. Mă agăţ cu ultimele puteri de gardul de plasă de pe marginea trotuarului şi încerc să rezist. Geo îmi toarnă apă în cap, iar eu mă simt tare neputincios. Urâtă senzaţie, n-am mai păţit aşa ceva.
Spre surpriza mea, îmi revin foarte repede. Doar trei concurenţi ne depăşisră şi prindem din urmă pe doi dintre ei. Trecem linia de sosire, şi eu şi Geo, în aplauzele voluntarilor inimoşi şi ale prietenului nostru Claudiu. Omul e bun, de o oră ne aştepta cu trei beri puse la rece.
Acum, să nu mă puneţi să vă zic al câtelea am ieşit şi alte treburi de-astea, că nu ştiu, nu m-am uitat pe listă. Tot ce pot să vă spun e că am trecut linia de sosire împreună cu “colegul meu de bancă” Geo, care mi-a ţinut admirabil de şase când am dat de necaz. Surprinzător, n-am fost ultimii. Cum-necum, corigentul a trecut clasa de data asta.
Spaima maratoanelor montane – 7500. Povestea mea. (II)
Alexandru Kelerman
(Episodul 1 este aici!)
Aflu că Andrei și Dani nu se simțeau prea bine. Andrei avea o stare de greață, iar Dani avea ceva probleme în zona inghinală. În orice caz, nu ne mișcam deloc bine. Am făcut vreo două pauze scurte pe acea urcare, am continuat încetișor și am ajuns, după aproximativ 2h30m, prima dată la Omu!
Eram entuziasmat că, în sfârșit, îl văd pe Daniel, care ne aștepta cu totul pregătit. Am hotărât că nu stăm mai mult de 20 de minute în punct, așa că am trecut la treabă. Am mâncat niște paste, o bucată de pâine cu vinete și un castravete, m-am schimbat, pentru că deja se lăsa răcoare, am pus foița de vânt, am făcut plinul la apă și eram gata de plecare. L-am salutat pe Daniel și am pornit în aceeași formație, 4 băieți, în coborâre pe Valea Cerbului.
Și ce coborâre! O priveliște superbă, poteci înguste combinate cu bolovani uriași și o capră neagră care ne privea nedumerită, probabil gândindu-se ”Ce naiba caută nebunii ăștia pe aici?!”. Nu trece mult timp și dăm de-o altă echipă, de data asta compusă din două fete, Nicoleta și Irina. Le-am admirat pe fete pentru curajul de parcurge proba Elite. S-au lipit și ele din noi și iată-ne că deja suntem 6 la petrecerea asta. Și pentru că 6 nu au fost de-ajuns, mai întâlnim doi băieți. Unul dintre ei avea o accidentare la genunchi, așa că mergea mai încet. S-au luat și ei după noi, așa că acum suntem 8. Ne gândim că-i bine, că urmează noaptea și că o să fim mai în siguranță așa.
Coborâm, coborâm și tot coborâm, până ajungem în pădure, alergăm pe o scurtătură abruptă în jos, traversăm un râu peste care am făcut echilibristică pe bușteni și ajungem la Gura Diham, la ora 21 fix, exact cum ne propusesem sus. Dăm un hi5 cu Andrei și Dani pentru că ne-am încadrat la fix în timp și alergăm spre punctul de alimentare.
Fluiere, strigăte, o super întâmpinare! Aici o găsim și pe Eliza, prietena lui Claudiu, care a venit de la București și s-a oprit la Diham să ne încurajeze! După atâtea ore, o față cunoscută contează așa de mult.
În punctul de alimentare, găsim mult așteptata cină: cașcaval, pâine și roșii. Înfulecăm rapid câteva porții din combinația asta, apoi fiecare își vede de ale lui. Eu îmi beau mixul de săruri și anti-cârcei, îmi fac plinul la bidoane și mă pregătesc pentru noapte, lăsând la îndemână frontala. Stăm cam mult, după părerea mea. La ora 21:30, începem drumul prin pădure, spre următorul punct de control, la Cabana Poiana Izvoarelor. Deja era întuneric, așa că ne aprindem toți frontalele și continuăm fără prea multe vorbe.
Cea mai mare frică a mea în cursa asta era noaptea. În căpșorul meu, eram speriat de ideea de a petrece noaptea pe munte și sentimentul acela n-a trecut nici chiar acum, la zile bune după terminarea cursei. Faptul că am fost un grup de 8 oameni a contat enorm, sunt sigur.
După vreo oră, o oră și ceva, ajungem în punctul Cabana Poiana Izvoarelor. Nu stăm mult, iar înainte să plecăm, o întrebăm pe doamna de acolo cât mai avem până în Prepeleac. Adică, cât mai e până ajungem la baza muntelui Bucșoiu și începem urcarea lui. Ne spune că mai avem cam încă o oră, o oră și jumătate. Cu mult entuziasm, plecăm mai departe prin pădure, la lumina frontalelor și acompaniați de liniștea nopții.
Mergem, mergem, mergem. Parcă mergem de mult mai mult de o oră, o oră și ceva. Timpul trece, trec mai mult de două ore de la ultimul punct, iar noi tot n-am ajuns la Prepeleac. Se pare că ne-am rătăcit la un moment dat. Noroc cu Mihai, unul din colegii de drum, care avea o experiență vastă pe munte, de peste 20 de ani și știa destul de bine locurile prin care ne aflam. Fusese un ghid excelent de când mergeam împreună, continua să o facă și avea să ne ajute foarte mult până la finalul urcării de pe Bucșoiu.
Dar să nu mă arunc înaintea poveștii…
Ajungem în sfârșit în punctul La Prepeleac, unde un voluntar ne aștepta lângă un foc micuț. În jurul focului erau două corturi, unde dormeau colegii lui. În punctul ăsta, m-a izbit o dorință puternică să mă bag și eu într-un cort și să dorm. Dorința a dispărut imediat ce am plecat din punct și am început urcarea pe Bucșoiu.
Auzisem multe, dar foarte multe, despre această urcare. Despre cât de grea și de teribilă este. Dar în mintea mea, construisem un zid care refuza să accepte părerile celor care îmi povestiseră despre urcarea asta și păstrasem un spațiu pe care să-l umplu doar cu experiența mea. Urma să judec eu cât de grea sau de teribilă o să mi se pară Bucșoiu. Prima părere cu care am umplut acest spațiu a fost ”Ce-i cu jungla asta?!”
Am urcat vreme bună pe o potecă îngustă, printre niște frunze uriașe și mi se părea că sunt încolțit de vegetație la fiecare pas. Deși destul de abruptă, urcarea în sine nu mi se părea așa de cruntă.
”Nu se mai termină odată?!”, m-am gândit la un moment dat. Urcam de ore bune, ne tot opream și mi se părea că nu mai ajungem în vârf. N-am idee câte ore ne-a luat, intuiesc că vreo trei, dar când am ajuns la pancarda mică pe care scria ”Vf. Bucșoiu”, am simțit ușurare. Dovedisem ”cea mai grea urcare de la 7500” și eram bine. Sau cel puțin credeam că sunt bine. Claudiu, de cealaltă parte, nu era într-o stare prea bună. Era flămând, tânjea după pauza de la Cabana Omu (ca și mine, de altfel) și deja strecura ideea că ar fi mai bine să ne oprim la cabană. Eu îl încurajam cu ideea că am dovedit urcarea pe Bucșoiu, că o să mâncăm ceva la Omu și că o să fie foarte bine după.
Ceva din vorbele mele de încurajare chiar s-a dovedit a fi adevărat. Am ajuns la Omu, am intrat în cabană și am început să mâncăm. Pe măsură ce mâncam, moralul creștea. Vedeam cum Claudiu își revine din starea de oboseală și energie scăzută în care era mai devreme. Și eu aveam moralul foarte bun. Daniel ne încuraja să mergem mai departe. Perspectivele erau bune!
Andrei și Dani erau hotărâți să continue, echipa de fete despre care am pomenit mai devreme era și ea determinată, așa că ne-am echipat și am ieșit din cabană.
Și de-aici, a început să se dărâme totul, bucățică cu bucățică….
Imediat cum am ieșit din cabană, am simțit o durere cruntă la glezna stângă. Abia reușeam să calc normal pe piciorul stâng. Mi-am dat seama într-o fracțiune de secundă ce se întâmplase. În cele 30 de minute petrecute în cabană, i-am dat corpului șansa să stea la căldură, să se relaxeze și să se răcească. Adrenalina a plecat de la locul ei, lăsând în urmă durerea pe care o mascase în tot acest timp, la glezna stângă.
Micuța durere pe care o ignorasem vreme de peste 30 de kilometri, devenise acum inamicul fiecărui pas pe care încercam să-l fac pentru a continua cursa. Mă mișcam într-un ritm mai încet decât foarte încet.
Claudiu își revenise total, amândoi eram treji, nu aveam dureri musculare, singura problemă era faptul că glezna mea stângă durea foarte tare la fiecare pas.
Ne-am oprit pentru câteva momente, ca să ne bucurăm de răsăritul soarelui. Știam că o să ne trezească și mai mult și că o să ne dea energie. După o noapte de efort și nesomn, răsăritul soarelui este cunoscut în rândul alergătorilor de ultramaraton ca ”momentul de renaștere”. Am înțeles în acele momente de ce i se spune așa.
Am încercat să continuăm. Ce ne aștepta din acest moment erau câțiva kilometri buni de coborâre până la Refugiul Ciubotea din Bran. O coborâre destul de abruptă, care pentru mine și glezna mea avariată se anunța o adevărată provocare. Dar am încercat. Am coborât o bucată. Apoi am simțit nevoia să mă opresc. Pur și simplu durea prea tare. M-am așezat pe o piatră și mă uitam lung la Claudiu. Ne-am întrebat de câteva ori ”Ce facem? Continuăm sau ne întoarcem la Omu?”. Mi-a luat minute bune să mă decid. M-am gândit serios la ce ar însemna încă 10-12 ore de efort pentru glezna mea avariată. Riscam o accidentare mult mai gravă decât cea pe care o aveam deja, așa că cea mai bună decizie pe care o puteam lua, în acel moment, era să ne oprim și să ne întoarcem. I-am comunicat asta lui Claudiu și am fost amândoi de acord că e mai bine așa.
După 25 de ore de efort și 75 de kilometri Marathon 7500 s-a oprit pentru noi. Ne-am întors la cabana Omu și ne-am anunțat abandonul. Am băut o cafea împreună cu Daniel și am plecat spre Babele, de unde am luat telecabina până la zona de Start, la Peștera.
Ai noștri ne-au felicitat și ne-au încurajat, cu bucuria că eram întregi și sănătoși. Aceeași bucurie o aveam și eu, deși accidentarea nu mă încânta deloc. Am acceptat totul așa cum a fost și ne-am promis că la anul va fi mai bine.
Uitându-mă înapoi, am învățat multe lecții valoroase din participarea la 7500. Câteva dintre cele mai importante ar fi:
- E nevoie de mai mult antrenament la munte, constant, pentru a crește sansele de a duce cursa la bun sfârșit
- Deși pare tentant să mergi cu alte echipe, mai ales noaptea, ăsta e un lucru care te poate trage mult în jos, pentru că dacă se oprește unul, se opresc toți și se duc multe minute prețioase în felul acesta. Dacă ai un plan de acasă, ar trebui respectat de la început până la sfârșit
- Să îți asculți corpul și să știi când să te oprești e foarte valoros. Acum, când scriu aceste rânduri, după ce am fost la medic și m-am recuperat, a fost perfect că m-am oprit și nu am continuat prostește, pentru că am evitat o accidentare mult mai gravă, care m-ar fi scos din joc o perioadă mai îndelungată
- Ultramaratoanele sunt foarte mișto, oricât de grele ar fi! 😀
Cu experiența adunată de la această ediție, la anul voi reveni motivat să termin această cursă și să cuceresc ”crăiasa de la 7500” din mâinile ”bestiei din Carpați”. Prietenii știu de ce 🙂
Nu există modalitate mai bună de a încheia povestea acestei aventuri decât cu multe mulțumiri pentru cei care au fost alături de mine în acestă cursă, pentru că fără susținere și fără oamenii dragi din viața mea nu aș fi ajuns atât de departe.
Mulțumesc!
Spaima maratoanelor montane – 7500. Povestea mea. (I)
Alexandru Kelerman
Am făcut cunoștință cu Marathon 7500 în 2014, când abia mă apucasem de alergat și urmăream cu mult entuziasm și interes reportajele de cursă realizate de Marius Popescu, de la Carpe Diem. După ce am aflat de el, am început să-l studiez, să citesc și alte povești. Am aflat, printre altele, că oamenii o numeau ”printre cele mai grele curse din România, dacă nu chiar cea mai grea”.
Nu știu exact ce m-a atras la M7500, dar m-am hotărât să-l includ în provocările de anul acesta și mi l-am trecut în calendar. Lipsea un singur lucru: partenerul.
Marathon 7500 este o cursă la care te poți înscrie doar în echipă și ești obligat să parcurgi întreg traseul alături de un partener sau o parteneră. Distanța pentru proba Elite este de aproximativ 90km cu 7500m diferență pozitivă de nivel.
La mine s-a combinat dorința de a face un ultramaraton montan anul acesta cu faptul că aveam deja alte câteva maratoane montane în plan pentru 2015, așa că am ales din start proba Elite. La vremea aia, habar n-aveam în ce mă bag.
La start
N-a durat mult și mi-am găsit și partener, pe Claudiu Belețoiu. Claudiu alergase ceva curse în 2014, participase chiar la 7500 la Hobby, care în 2014 s-a scurtat cu vreo 20km din cauza vremii. Am făcut ceva alergări împreună și am decis că putem face echipă bună.
Sărind peste câteva luni în care ne-am împrietenit și am făcut antrenamente împreună, iată-ne pe mine și pe Claudiu la o masă, cu o săptămână înainte de cursă, făcând planuri, analizând traseul pentru a nu știu câta oară, stabilind toate detaliile legate de alimentație, echipament și strategie de cursă. Deja eram emoționați și începeam să conștientizăm magnitudinea provocării pe care o aveam în față. Cu toate astea, eram încrezători în propriile forțe și ne vedeam terminând cursa fără prea multe probleme.
La Marathon 7500 am avut binecuvântarea de a-l avea alături și pe bunul meu prieten Daniel, care s-a oferit să ne ajute cu orice e nevoie și pe care l-am delegat să stea la Cabana Omu și să ne acorde suportul necesar acolo. Urma să urce cu 2 rucsaci și să ne aștepte la fiecare dintre cele 3 urcări pe care urma să le facem.
Iată-ne ajunși joi, 16 iulie, în zona Peștera. După ce ne-am cazat, am plecat spre start ca să facem check-in și să ne luăm kiturile. Am aflat că ședința tehnică se mutase la ora 21, așa că am mers să mai încărcăm niște carbohidrați la Hotel Peștera. A venit și ședința tehnică, unde am recapitulat traseul și echipamentul obligatoriu, după care ne-am grăbit înapoi la vila unde eram cazați, pentru că era deja trecut de ora 22 și noi aveam de făcut bagaje pentru cursă și echipament de pregătit.
Într-o oră erau gata toate. Aveam echipamentul de bază, echipamentul obligatoriu și nutriția pentru prima bucată în rucsacul de cursă, iar în rucsacul ce urma să ne-aștepte la Omu am pus echipament de schimb și multă mâncare. Uitându-mă înapoi, am învățat că am pus mult prea multă mâncare în acel rucsac. Ne-am fi descurcat lejer cu mai puțin de jumătate din ce-am pus acolo. Dar așa e prima oară, când nu știi. Înveți 🙂
Ne-am băgat rapid la somn și am dormit adânc până la 5AM. N-am dormit mult, dar am dormit adânc. M-am trezit brusc și în 10 minute eram gata, echipat cu tot ce aveam nevoie pentru cursă. Daniel ne-a condus până la zona de start, am făcut poze, am mers să bifăm verificarea echipamentului și ne-am aliniat la start.
10, 9, 8…, 3, 2, 1…START!
Am început în ritm lejer, planul era să ne conservăm energia cât de mult pe prima bucată, care măsura aproximativ 35km, pentru ceea ce urma, cu trei urcări la Omu și o noapte petrecută, cel mai probabil, în urcarea dură de pe Bucșoiu. Am rămas spre coada plutonului și am alergat lejer pe drumul forestier, până la intrarea în pădure. Primul punct de control era la Cabana Vârful cu Dor și aveam 1h30m timp limită ca să bifăm acel punct. Am am ajuns la primul punct după 1h și 13 minute, am luat sticker-ul și am plecat mai departe. Ce sticker? Am uitat să vă spun, la M7500, fiecare echipă are o foaie de concurs, pe care se lipește câte un sticker din partea organizatorilor, la fiecare punct de control. În total sunt 15 puncte pe traseu, plus două, unul de la Start și unul de la Finish.
La km 10 ne-am oprit pentru o poză, pe care am postat-o pe profilul meu de Facebook. Urma să facem câte o poză la fiecare 10 km, pe care să o postăm pe Facebook și să provocăm câte un prieten din lista noastră să facă o donație (pentru cauza pe care am susținut-o în cadrul evenimentului), egală cu numărul de kilometri parcurși de noi, iar acest prieten era invitat să provoace alți 3 prieteni să facă același gest.
Am alergat pentru copiii bolnavi de cancer de la Asociatia PAVEL și donațiile au fost pentru ei.
A fost o idee pe care am primit-o de la Oana Solomon (mulțumim, Oana!!) ca să punem campania noastră pe modul turbo și să fie și distractiv să faci donații.
Continuăm cursa. Am început urcarea spre Cota 1400 și Cabana Piatra Arsă, unde aveam timp limită eliminatoriu 4h. A fost o urcare destul de lungă, dar lejeră pentru mine, care iubesc urcările și mă descurc foarte bine pe ele.
echipa – Alexandru si Claudiu
Am ajuns la 3h și 30 de minute, am făcut plinul cu apă și am plecat mai departe, în coborârea pe Jepii Mari. A fost o coborâre destul de lungă, pe alocuri foarte tehnică, cu porțiuni cu lanțuri chiar. Spre final a urmat o porțiune alergabilă și chiar m-am simțit bine că în sfârșit mai și alergam în maratonul ăsta. Până la urmă, sportul se numește ”alergare montană”, nu?
Am ajuns la Intersecția Jepilor, Claudiu s-a oprit să mănânce, mie nu mi-a plăcut oferta din punct, așa că am luat doar vreo două fructe și am coborât 10m la un râu, să mă spăl și să mă răcoresc, după care am făcut plinul la bidoane și l-am așteptat pe Claudiu să termine de mâncat. Urma urcarea pe Jepii Mici, până la Babele. Am pornit-o cu hotărâre, cu atât de multă hotărâre, încât am ratat cotitura la stânga pe care trebuia s-o facem și ne-am pierdut puțin pe drumul forestier. Bine că n-au fost decât vreo 500m, dar tot s-au dus vreo cinci minute.
Urcarea devenea din ce în ce mai abruptă, eu eram ok, dar Claudiu nu se simțea prea bine. Mâncase ceva halva în punctul de alimentare și se pare că nu prea i-a priit. Dar asta nu l-a împiedicat să mențină ritmul impus de mine, care era cât de alert posibil, pentru că aveam un timp limită de 9 ore la tabăra de bază de la Peștera. Au fost destule momente când eu și Claudiu ne uitam unul la celălalt și nu știam dacă o să ne încadrăm în timp. Îl apreciez că, deși nu se simțea strălucit, a dat tot ce a putut pe urcarea pe Jepi.
priveliște de pe traseu, de pe Jepii Mici
Iată-ne ajunși la Babele, unde fetele din punct ne lipesc sticker-ul și ne spun ”Trebuie să vă cam grăbiți, că mai aveți o jumătate de oră până la timpul limită”. Claudiu vine și, parcă citindu-mi gândurile, zice: ”Tovarășe, de aici îi dăm tot ce putem, pe coborârea asta, da?”. Dau din cap și o zbughim la vale. Depășim o echipă de băieți, pe care îi impulsionăm să alerge și ei cu noi, dar nu dau vreun semn că și-ar dori asta.
Claudiu a prins aripi pe coborâre, se vede că e punctul lui forte, eu mă străduiesc să mă țin după el și dau tot ce pot. La un moment dat, se oprește și mă întreabă: ”Mai avem vreo șansă?” Îi răspund direct: ”Nu mă interesează, hai să-i dăm înainte!”. Ajungem la Peștera și sprintăm către punctul de control. Depășisem cu 5 minute timpul limită, eram cu sufletul la gură, dar când văd că organizatorii pregătesc stickerul verde, mi se calmează pulsul. Putem continua cursa!
Cu mare surpindere, îi văd întiși pe iarbă pe doi prieteni dragi, care au făcut echipă anul acesta. E vorba de Andrei Gligor și de Dani Cîrstoveanu. Sincer, nu mă așteptam să-i găsesc acolo și credeam că sunt mult mai în față. După ce mâncăm ceva și ne tragem sufletul, băieții ne spun că vor să mergem împreună. Mie-mi convine, așa că o luăm la pas spre prima urcare la Omu.
Și când credeam că totul merge bine…:)
Fiți pe fază, apare imediat și episodul 2! 🙂
