maratonul olteniei

Maratonul Olteniei – urcări, traficanți și aproape DNF

De-ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi spune un proverb românesc, invocând prudența. Cam așa a fost și cu mine la Maratonul Olteniei, unde m-am aruncat vitejește, la înscrieri, la proba lungă de mountainbike, 51 de kilometri cu 1700 de metri diferență de nivel. Sigur, îmi aduceam aminte vag că anul trecut, când făcusem tura scurtă!, am ajuns la finiș cam epuizată, dar detaliile se estompaseră. Am zis că e o bună ocazie de antrenament, de reînodare a relației afective cu bicicleta mea, lăsată acasă și în săptămânile în care am lipsit din București, și… în general.

S-a dovedit a fi o reapropiere brutală. Dar timp de reînodare a relației am avut berechet, aproape vreo 6 ore, de era să depășim timpul limită de concurs. De fapt, chiar l-am depășit. Vă povestesc imediat.

Totul a început cu o urcare. A continuat cu o urcare, apoi am mai pedalat puțin, cât să nu fac continuu push bike, și am dat de… o urcare, dar imediat după asta a venit o urcare și apoi, la următoarea curbă, o nouă urcare! Dam… Au curs apele de pe mine în concursul ăsta ca-n saună și la un moment dat, când am ajuns într-un sat izolat pe Dealul ăsta Capela, din Râmnicu Vâlcea – deși nu înțeleg de ce se cheamă deal!, cineva trebuie să îl avanseze la statutul de munte, și o va face fără prea multe întrebări, trebuie doar să urce pe o biclă! – deci intrasem într-un sat, adio umbra copacilor, acum împingeam la biclă cu reflectorul universal revărsându-se tot în capul meu, și, în stânga, ce-mi văd ochii? O curte-livadă, cu un hamac, iar din hamac priveliștea dădea înspre pădurile din vale, iar pe fundal se auzea un U2 sau ceva. Încă nu știu dacă tabloul ăsta a fost real sau o iluzie ticluită de demonul abandonului.

La un moment dat am ajuns pe o pajiște, bineînțeles, după o urcare, și aici dau de câțiva băieți, la umbră. Unul dintre ei cred că mi-a mai dat niște zile de viață pentru că avea două bidoane full cu apă și eu niciunul. (da, să nu faceți prostia asta, să plecați pe traseu fără apă la voi) Și ne-am tot întâlnit pe traseul de concurs de aici înainte și de fiecare dată mi-a dat săracul din bidonul lui, și tot îmi spunea, să știi că e caldă, dar eram atât de deshidratată încât aș fi băut și la temperatura de fierbere.

M-am oprit puțin și m-am așezat pe iarbă, pentru prima dată după 3 ore de concurs. Eram frânți toți și am întrebat și eu dacă e cineva la tura lungă, că părea că nu mai vine nimeni din urmă care să fie la lungă și îmi prevedeam un viitor apropiat nu foarte luminos. Băieții s-au uitat la mine cu neîncredere și au întrebat în cor: TU EȘTI LA TURA LUNGĂ?!

Am zis da, trebuie s-o întind, mi-am luat bicicleta și-am plecat. Am ajuns la punctul de alimentare, acolo unde tura lungă face dreapta și intră pe o buclă suplimentară de vreo 20 de kilometri, și aici mi-a spus un domn motociclist, care superviza traseul și starea concurenților: ești ultima pe traseu, să știi că voi fi în spatele tău la un moment dat, și te voi stresa să continui. Fuck, asta chiar nu am mai trăit-o, să fiu ultima într-un concurs! O să fie interesant, mi-am zis, în timp ce înfulecam TOTUL de pe masa de alimentare. Deci urma să intru în pădure, pe bucla asta de 20 de kilometri, care îmi va lua 2 ore ca popa, că e super diferență de nivel, exact ce se face în plus față de traseul scurt, care are 900 de metri.

Deci, mă așteptau 20 de km cu 800 de metri diferență de nivel, adică MUUULTĂĂĂ URCAREEEE concentrată în puțini kilometri, pe un traseu unde urma să fiu SINGURĂ, ÎN PUSTIU. Superb. Era 3 fără ceva cred la acel moment, și după ce terminam bucla asta ajungeam din nou aici, la acest punct de alimentare, și plecam spre finiș, și mai aveam încă 10 kilometri – traseu comun cu tura scurtă- și ăștia cu urcare, știam de anul trecut. Trebuia să trag ca să mă încadrez în cele 6 ore timp limită. „Nu te gândi la abandon”, îl aud pe domnul motociclist într-o parte, și mă uit la el și îi răspund „Nu intră niciodată în calcul abandonul”, și îmi dau seama că sunt foarte hotărâtă să reușesc chestia asta, deși mă întreb dacă asta e ziua în care voi trăi primul DNF din viața mea, prin depășirea timpului limită. Asta mi-a zis și el: „S-ar putea să te forțeze timpul.”

Punctul de alimentare care desparte tura scurta de cea lunga

Am plecat. Prima oră a fost fenomenală: de fapt, mă simțeam grozav să știu că sunt singură pe potecile alea, erau niște single track-uri ca-n Alice în Țara minunilor, copacii deși și o liniște incredibilă, se auzeau doar roțile mele pe coborâri și frunzele deranjate și… săriturile peste rădăcini, căci se pare că aveam un super avânt și uitasem de prudență. Eram obosită, dar coborârile astea mișto îmi dădeau energie.

M-am întrebat la un moment dat ce o să fac fără apă (nu aveam instalat nici suportul pentru bidon, l-am dat jos că făcea zgomot și… well, nu l-am mai pus înapoi! Păi la ce să-mi trebuiască, n-am mai făcut o tură lungă de nu mai știu când :D), și mi-am amintit că i-am spus domnului de pe motor să-și umple el un bidon și când o veni după mine să aibă. Cum meditam așa, văd în dreapta o râpă incredibilă, care a apărut de nicăieri, eu eram pe o cărăruie îngustă cu rădăcini, iar în dreapta hăul ăsta. Hm, dacă mă prăvălesc aici nici domnul cu motor nu mă mai scoate.

Apoi ajung la un alt punct de hidratare, și aici, surpriză!, un concurent la tura lungă, nu sunt singură, iuhu! Tipa de la alimentare e din zonă, îmi zice că sigur mă voi încadra în timp, îi dau la vale pe o coborâre groaznică, cu urme din acelea întărite de noroi și 5 miliarde de trase, niciuna bună pentru tine, îl las în urmă pe domnul concurent, care nu părea să își dorească o companie, și mă întâlnesc la timp cu un tip, ceh, și el la tura lungă. De ce la timp? Pentru că mi-a dat apă și pentru că m-a văzut că sunt cam varză, așa că mi-a povestit despre ce sporturi extreme a facut si alte chestii drăguțe, în timp ce împingeam amândoi la bicicletă pe o nouă urcare interminabilă, sub soarele dogoritor. Eu ziceam doar a, aha, da, me too, yes, of course. Eram praf.

Apoi am dat peste vreo tipi, și ei la traseul lung, care păreau că fac o pană la umbră.

Am continuat să urcăm, să urcăm, să urcăm. Ceasul nu arăta prea bine și noi mai aveam până ieșim din buclă. Ca să mai facem încă 10 km până la finiș. Of. Eram la limită, îmi venea să bocesc. Măcar nu eram ultima din concursul ăsta. Apoi am început să tragem tare, din senin, am ajuns la coborâri și am început să îi dăm. Cehul mi-a spus să o iau eu înainte, că mă descurc mai bine pe coborâri, și am valsat pe coborârile alea într-un timp ce părea infinit, până am ajuns la un soi de asfalt și niciun marcaj. M-am întors la ceh – trebuie să înțelegeți că nu-ți arde de făcut cunoștință în pustietate, când fiecare cuvânt în plus e un efort, așa că făceam echipă fără să știm cum ne cheamă; am făcut cunoștință cu Ian a doua zi și i-am mulțumit pentru tot – și am decis că trebuie să ne întoarcem. Era clar că greșisem traseul, pentru că marcajele erau destul de dese și acum nu mai erau deloc.

Tot ce coborâsem cu viteză a trebuit să urcăm. Un push bike groaznic, cu soarele în cap. Eram deziluzionați. Dacă ne-am rătăcit acum, când fugeam contratimp ca să ajungem să prindem cele 6 ore, totul era pierdut. Îmi venea să mă dau cu capul de asfalt. Nu mai aveam când să ajungem la finiș, ca să ne încadrăm. Depășisem. DNF.

Când am terminat de urcat, ne întâlnim cu băieții cu pana. Se pregăteau să coboare ce urcasem noi. Am început să discutăm între noi – marcajele ne aduseseră acolo și totuși nu era traseul bun. Ca din neant apare un Passat argintiu la viteză de croazieră, la volan un domn cu față de traficant de carne vie, care ne spune să o luăm de unde venisem noi, că e bun drumul, duce la Parcul Zăvoi, știe el că e de acolo. I-am mulțumit și i-am spus că nu e traseul de concurs, el a început să se răstească la noi, că știe el mai bine. Am plecat, au venit și băieții după noi și am mers la ultimul semn de marcaj, asta era la o întretăiere de drumuri, la o troiță. Am sunat la organizatori, le-am spus situația, că săgeata arată dreapta, deși într-acolo nu e bun traseul, ei ne-au spus că săgeata ar trebui să arate stânga, și atunci am înțeles.

Săgeata care arăta spre dreapta, în folie de plastic, încadrată de două pietre, FUSESE MUTATĂ INTENȚIONAT ÎN DIRECȚIA OPUSĂ DE CĂTRE…TRAFICANTUL DIN PASSAT!

Cine altcineva să facă mârșăvia asta, în pustietate, din rea intenție sau poate cine știe de ce?!

A venit domnul cu motocicleta la noi, i-am spus situația, și l-am rugat să anunțe la bază și să ne dea timpul înapoi! Timpul pierdut încercând să găsim drumul corect, kilometrii în plus, făcuți degeaba, din cauza unui nebun. Am pornit din nou, am terminat bucla, am ajuns iar la punctul de alimentare și am pornit în ultimii 10 kilometri până la finiș. Când am ajuns la parc festivitatea de premiere era în toi. Eram fericită – nu eram DNF. E tot ce conta. Până la urmă am aterizat și pe podium, la locul 5 general. Apoi am aflat că tre’ să mai urc o dată, pentru că la Maratonul Olteniei se premiază și sportivitatea, ce mișto e chestia asta! – și nu știu cine m-a nominalizat, dar am primit o diplomă de fair play (am sunat la organizatori să anunț doi colegi accidentați pe traseu, bănuiesc că oricine ar fi făcut la fel în locul meu).

Ca și anul trecut, am uitat cât am suferit pe toate urcările alea și am rămas cu senzația aceea de libertate incredibilă, când ești doar tu cu bicicleta și cu pădurea. Și e liniște.

Ne vedem la anul! 🙂

Maratonul Olteniei: Corigentul a trecut clasa

Toni Dumitru

Mă simt ciudat: n-am emoţii deloc înainte de cursa asta. Sunt atât de nepregătit, încât n-am nimic de pierdut şi tocmai inconştienţa asta mă face curios să văd de ce sunt în stare.

Îl mai ţineţi minte pe colegul care nu se stresa deloc înainte de examen, deşi nu învăţase nimic? Ei, aşa-s eu înainte de Maratonul Olteniei! Recunosc că m-am cam culcat pe-o ureche şi din când în când tot ce-am făcut a fost să mă întorc pe cealaltă. Ştiu bine că la alergare n-ai cum să copiezi, dar eu stau liniştit. De fapt, sunt un inconştient. E abia a doua mea cursă montană şi eu n-am băgat măcar o pantă vara asta.

Cum? Nimeni n-are rucsac?

“Aterizez” în Râmnicu Vâlcea sâmbătă seară şi aflu că stau în acelaşi hotel cu Gabriel Solomon. Primul semn bun, îmi zic. Seara trece repede, în faţa unei porţii de paste, mistuită pe îndelete, laolaltă cu două beri, în compania camarazilor mei de alergare, Geo şi Claudiu. Până acum, totul merge şnur: dacă tot n-am tras din greu vara asta, măcar partea extrasportivă să fie la înălţime. Şi cum să nu fie, mai ales că, insomniac de fel, mai rad o bere nefiltrată în cameră, ca să fiu sigur că dorm la noapte. Tactica dă rezultate: dorm perfect, cum nici acasă nu aş fi reuşit. Oi vedea eu mâine ce-oi face.

“Mâine” vine aproape imediat. La start, mă trezesc şi eu un pic la realitate şi mă tot întreb cum e mai bine: cu sau fără rucsac? Am unul mic, fără cine ştie ce pretenţii, dar suficient ca să-mi duc în cârcă vreo trei sticle de apă, batoane energizante, banane, ce mai, juma’ de magazin. Mă uit în jur şi nu prea văd rucsaci. Ba chiar mulţi pleacă “cu mâinile goale” la “război”. Mă simt de parcă aş fi venit în pijamale în Parcul Zăvoi. Ce să fac, ce să fac? Dacă nu-l iau şi muşc din ţărână, deshidratat? Mai bine îl car cu mine, las’ să fie, decât deloc. Am cam dat cu banul la faza asta. Dacă aveam experienţă şi eram antrenat, renunţam la povara greutăţii în plus pentru a reduce oboseala. Ca de obicei, aleg calea cea mai complicată; păstrez rucsacul.

La şedinţa tehnică de dinainte de start ni se promite un traseu cu dificultate medie, nu foarte tehnic, mai dur în primii 5 kilometri, după care ne putem distra. “Zece, nouă, opt… trei, doi, unu!”. Când Cosmin Cernat termină numărătoarea inversă, o zbughim imediat toţi cei peste 230 de alergători inimoşi, dornici să ne distrăm, unii – să câştigăm, alţii – măcar să terminăm, cu toţii să donăm 10 sau 22 de kilometri pentru cauza copiilor născuţi prematur.

Pornim pe asfalt, aş alerga aşa mult şi bine! Din două viraje trecem însă în regim de off road. Începem urcarea. Curge muzica în căşti, curge şi sudoarea pe mine, creşte pulsul, iar şirul indian de “furnicuţe” din faţa şi din spatele meu o ia încetişor la pas, în “mersul piticului”. Urcuş, urcuş, urcuş. 5 kilometri la rând ne luptăm cu panta, cu mici pauze de alergare. “Pedeapsa” continuă şi nu mă pot gândi decât că eu am vrut-o, nu pot să dau vina pe nimeni. Boy, dar greu mai e!

Când credeam că acolo îmi va rămâne şepcuţa cea norocoasă, dăm de primul punct de hidratare. Hai că se poate! Dă-i cu apă, ia o felie de măr, bagă şi lămâie – încep să-mi aduc aminte cum mă cheamă şi ce caut acolo. Privesc în jur şi admir pădurea care ne fereşte de soarele care ne urmăreşte, doar-doar ne-o prăji niţeluş, să ne facă să suferim.

De aici încolo, traseul devine mai prietenos. Curând după punctul de hidratare, pe dreapta noastră se deschide o vale superbă în care sclipeşte Oltul şi nu mă pot abţine să nu zăbovesc pentru câteva poze.

După şedinţa foto lăsăm în urmă câteva gospodării izolate din Priba şi înaintăm hotărâţi. Rucsacul m-a stors de puteri, încă nu m-am deprins cu el. Noroc că îl preia tovarăşul meu de drum, Geo, şi atunci simt că prind aripi. Alergăm mai mult decât mă aşteptăm, prindem şi porţiuni de coborâre, pe care mai băgăm şi frâne, ca să nu ieşim în decor.

Intră în scenă glezna dreaptă

Traseul e superb şi încep să regret că nu m-am pregătit mai mult pentru ziua asta, aş fi putut face o cursă memorabilă. Mda, vezi să nu! Mai bine aşa. Poate că dacă mă antrenam aş fi fost prea concentrat pe rezultat şi n-aş fi observat copacii, nu m-aş fi bucurat de potecile acoperite de frunze, n-aş fi auzit liniştea care m-a implorat să las naibii căştile alea şi să o ascult. Frumuseţe pură, ce pot cere mai mult? Nu-mi rămâne decât să mă bucur că sunt atât de norocos să fac aşa ceva şi sper să ajung teafăr şi nevătămat la finiş. Câteodată e mai mai bine să n-ai aşteptări prea mari şi să nu fii atâţ de încrâncenat pentru a obţine ceva. Câteodată. Acum.

Entuziasmul trece odată cu ultimul val de endorfine şi după ce ieşim în câteva rânduri sub soarele aspru simt că mă năruiesc. “Rucsacul ăla nenorocit m-a secat, nu trebuia să-l iau! Parcă plecam în Cosmos!”, numai asta îmi vine în cap. Colac peste pupăză, mă jenează şi glezna dreaptă, dar pot să ţin ritmul. Încep să cam merg acolo unde ar trebui să cam alerg, dar, şotânc-şotânc, trec prin Fundătura şi ajung la punctul 2 de hidratare, unde încarc bateriile.

Suntem la jumătatea cursei. Până îmi strâng eu şireturile pantofilor, trec uşurel pe lângă noi vreo trei concurenţi, dar zău dacă mă deranjează treaba asta, semn că nu mă mai agit. Mă doare glezna şi aş zăbovi puţin la ambulanţă, dar mă gândesc că atunci m-ar cam depăşi toată lumea şi chiar dacă important-este-să-participi, ar fi aiurea rău să ies chiar ultimul.

Bătălia spre finiș

Mai iau din mers un sfert de lămâie şi cu apa bâldâcăindu-se în stomac, ca într-un bidon agitat, o iau la pas. Începe coborârea. Frate, şi ce coborâre! Cu pantofii mei banali şi fără pretenţii, aproape că mă duc ca pe copcă, e rău tare fără ABS-uri. Am nişte flashback-uri din copilărie, când coboram râpa de la marginea oraşului cu ditamai Tohanul, fără să pişc frâna. Acum n-aş mai face aşa ceva pentru nimic în lume – acum alerg înghiontit din spate de o mână nevăzută care nu ţine cont că-s într-un picior.

Compensez cât pot din instinct şi din nimereală, dar izbutesc să scap netăvălit prin praf. Treaba merge strună, muşchii lucrează din plin, iar “arcurle” şi “amortizoarele” rezistă, deşi am frână doar pe piciorul stâng. Dreptul e doar pentru echilibru, mai mult nu mai am ce să fac cu el. Ba nu, pot să calc strâmb cu el. Încerc să-mi văd de drum, dar glezna doare, aşa că mă opresc, iar gelul antiinflamator din rucsacul enervant şi masez piciorul. E mai bine. După câteva minute, zburdăm iarăşi şi începem să-i ajungem din urmă pe cei care ne depăşiseră. Coborâm până ajungem din nou pe unde venisem, la primul punct de hidratare. Schimbăm câteva glume, bem apă, ne odihnim, n-avem de ce ne grăbi, deşi noi suntem singurii care stau acolo. Ceilalţi vin, iau ce au nevoie şi pleacă. Noi mai stăm.

Când în sfârşit ne înhămăm la ultimii cinci kilometri, am senzaţia că eu şi Geo ne vom bate pentru ultimul loc. Alergăm, coborâm, ne apropiem de revenirea în oraş. Pădurea e superbă şi nici nu mi-am dat seama că au trecut trei ore. Prindem în pădure doi concurenţi, apoi regăsim aleile dee asfalt, depăşim încă doi alergători şi revenim în oraş. De aici ar mai fi aproape doi kilometri până la linia de sosire.

Entuziasmul ne împinge la ultimul zvâc, pe asfalt, suprafaţa cu care eu şi Geo suntem obişnuiţi. Coborâm sub cinci minute pe kilometru. Şi tocmai când mai aveam vreo 300 de metri, stomacul meu se revoltă şi îmi vine să vomit. Mă agăţ cu ultimele puteri de gardul de plasă de pe marginea trotuarului şi încerc să rezist. Geo îmi toarnă apă în cap, iar eu mă simt tare neputincios. Urâtă senzaţie, n-am mai păţit aşa ceva.

Spre surpriza mea, îmi revin foarte repede. Doar trei concurenţi ne depăşisră şi prindem din urmă pe doi dintre ei. Trecem linia de sosire, şi eu şi Geo, în aplauzele voluntarilor inimoşi şi ale prietenului nostru Claudiu. Omul e bun, de o oră ne aştepta cu trei beri puse la rece.

Acum, să nu mă puneţi să vă zic al câtelea am ieşit şi alte treburi de-astea, că nu ştiu, nu m-am uitat pe listă. Tot ce pot să vă spun e că am trecut linia de sosire împreună cu “colegul meu de bancă” Geo, care mi-a ţinut admirabil de şase când am dat de necaz. Surprinzător, n-am fost ultimii. Cum-necum, corigentul a trecut clasa de data asta.

Cum merg antrenamentele pentru Maratonul Olteniei. Scrisorică.

Roxana Lupu

Dragă Jurnalule,

e dimineață, stau aici și mă holbez la o fereastră și nu mă întreb nimic. E zona aceea crepusculară de la primele ore ale zilei când în mintea mea e mai liniște. Spre prânz se intersectează câteva linii de tramvai, troleu și ceva mașini, ca și cum ai lua o intersecție din… să spunem, Militari (București), și am înmulți cu 5 această imagine.

Am alături o cafea cu mult lapte, cum îmi place, la dreapta văd niște blănuri de urs atârnate, apoi o statuie albă, mică, cu o zeitate grecească ceva și, mai jos, un havuzel cu o apă ușor îmbâcsită. Câteva elemente estetice rătăcite rău în același cadru, dar gusturile proprietarilor pensiunii nu se discută. E liniște. Exceptând un motor turat pe la 7 dimineața și discuția de la cafea a chelnerițelor ca niște turturele.

N-am mai scris în Jurnal din clasa a 8-a, și nici măcar nu e vreo zi specială de m-am apucat să fac asta după 20 de ani. E doar o altă zi din viața mea. Nici nu sunt la momentul bilanțurilor, nu, stau așa cu o cafea de acum rece și mă holbez la un copac. Este enorm și printre frunzele lui trec razele soarelui de dimineață. Chelnerițele strâng micul dejun, comandă la șofer alimentele pentru bucătărie, domnul pleacă în oraș cu lista, se aude clinchetul ceștilor strânse de pe mese, ferestrele toate sunt larg deschise… Viața își urmează cursul și în colțul ăsta de lume – acum bâzâie o muscă și odată cu zborul ei am posibilitatea să descopăr alte elemente decorative de interior: niște vapoare din lemn (care în ultima vreme mă hăituiesc, oriunde aș ajunge, fie că e en gross sau second hand sau casa cuiva sau materiale de tapet, sunt acolo!), niște imprimeuri enorme de perete cu niște trenuri cu aburi (?!), mușcate, lavandă, vulpe împăiată, vioară prăfuită, felinare, uite sus și o bufniță, și o sculptură care înfățișează un… cap de cal.

Dacă nu am nimerit cumva în fostul conac al Elisabethei Bathory, transformat de timpul necruțător într-o oarecare pensiune, atunci nu știu exact unde sunt! (doamna Bathory a fost o contesă a renumitei familii nobiliare ungurești Bathory, cunoscută ca fiind una dintre cele mai prolifice criminale în serie – are și un record Guiness în acest sens :D, cică ar fi ucis aproximativ 650 de tinere, între 1585 și 1610).

Sigur că am divagat puțin, dragă Jurnalule, de la subiectul din titlul acestei misive, dar nici eu nu mai am paișpe ani. Probabil te întrebi cum naiba o să fac trecerea de la crimele odioase ale stimabilei doamne Bathory la Maratonul Olteniei!

Greu de spus, probabil că voi intra destul de abrupt în subiect! Dar oare nu așa e și viața noastră? (se apropie prânzul, devin ușor ușor filozofică!) Ca elementele astea care construiesc acest spațiu: nimic nu are legătură cu nimic. Acum îi cedăm locul în autobuz unei bătrânici, în secunda următoare urlăm la mama noastră la telefon, pe seară dăm niște apă unui cățel însetat și când mergem la magazin să cumpărăm de-ale gurii, fraierim vânzătoarea cu 20 de lei, doar pentru că nu s-a prins. Suntem toți rezultatul unui arhitect îndoielnic al esteticului.

Așadar, cum merg antrenamentele??! Cum să meargă? Pentru prima dată în viața mea se pare că mă pregătesc pentru distanța de 10 kilometri! 🙂 (aici găsiți traseele de concurs) Voi alerga traseul scurt la Vâlcea anul ăsta, pe 30 august (pe 29 sunt probele de mountainbike) și e și chestia asta ceva extrem: după ce mi-am setat distanțe mai mult sau mai puțin imposibile, sărind poate niște etape, acum am făcut un pas înapoi. E bine să faci pași înapoi. Îți lași timp să respiri. Să te trezești dimineața și să nu fii panicat că va trece ziua și nu vei apuca să-ți faci alergarea! Nu am vreun target. Doar să intru în formă și să mă bucur de cursă.

Zilele trecute am băgat o urcărică de vreo 3 kilometri pe Măgura Ocnei – asta e în Târgu Ocna, cu vreo patru sute (nu-mi merge tasta patru la calculator, de aia scriu cu litere!) de metri diferență de nivel, apoi când am ajuns sus mi-am dat drumul la vale, și în sfârșit mi s-a părut și mie că alerg cu viteză! 😀 Am trecut și la alergările de o oră, pe plat, ca să câștig puțin volum și bag și ceva cross training, cu înot în orice piscină/bazin care-mi iese în cale. Bicla e acasă și mi-e dor de ea nespus, dar sunt într-un fel de voiaj prin țară, și n-a mai încăput în bagaj.

Ca să închei original, deși nu trebuie să fac vreun efort, viața bate beletristica, tocmai aflu că aici, la pensiunea asta, există un centru de interes pentru turiști, pus la dispoziție de proprietari: o capră neagră închisă într-un țarc. Știți voi, animăluțele acelea protejate de lege. O să dăm și noi niște telefoane și poate că se rezolvă ceva până nu o împăiază ăștia și-o așază lângă celelalte animale de pe pereți.

Acestea fiind spuse, spor la antrenamente! : )))

De ce este diferită alergarea de trail de alergarea de șosea?

Roxana Lupu

Îți trece prin gând să încerci alergarea și pe poteci, nu doar pe asfalt? Nu alunga ideea asta, habar nu ai unde te poate duce :).

Într-o lume minunată, bineînțeles. În primul rând n-o să mai vezi aceleași magazine & stopuri și n-o să mai înghiți toate reziduurile din trafic, ci toate astea sunt înlocuite cu ceea ce are natura mai frumos: copăcei, verdeață, cer albastru, cărări interminabile și misterioase. Da, asta e vestea bună: este mult mai frumos să alergi în sălbăticia naturii decât prin oraș, pe asfalt. Reversul monedei este că… e mai greu.

foto runningcompetitor.com

1. Suprafața neomogenă și terenul variat provoacă altfel mușchii, așa că trebuie să muncești ca să îți menții echilibrul mai mult decât o făceai pe asfalt. Ai nevoie de mai multă forță.

2. Când faci această tranziție, de la alergarea de șosea la alergarea de trail, vei simți că… ai regresat. Parcă nu mai ești alergătorul acela încrezător, care avea deja ritmul setat pe tura de parc… Ia uite, gâfâi ca un novice și parcă abia înaintezi. Păi… da. Asta e senzația, pentru că e nevoie de exercițiu la trail. Nu fă greșeala că încerci să alergi aici la același ritm la care erai obișnuit pe asfalt! Ai nevoie de altă concentrare și de o formă mult mai bună! Așa că încetinește. Ai nevoie de antrenament ca să te simți confortabil.

3. Nu te gândi la distanță când ești la început în alergarea de trail. Mai degrabă stabilește-ți ca timp cât vrei să alergi: 30 de minute, 45 de minute, o oră jumătate…

Eu, de exemplu, în perioada asta mă antrenez pentru proba de 10 kilometri trail de la Maratonul Olteniei, de pe 30 august. În alergările lungi încerc să bag la un ritm mai lejer cam o oră de alergare. Și ca să mă apropii cât de puțin de ideea de trail în București :D, alerg în Parcul Tineretului, pe traseul de cross country al competiției de ciclism MoonTime Bike, nu știu dacă auzit despre. Traseul e aici dacă vreți să îl încercați, are super urcări și super coborâri, este destul de tehnic – eu l-am făcut acum doi ani cred, pe biclă, în concurs.

P.S. Cei care vizează un semi maraton de trail – poate v-ați înscris la 21 km la Maratonul Olteniei – atunci puteți alerga lejer, având setat un obiectiv de timing în antrenament, deci puteți alerga și o oră jumătate. Dar ușor. Sfatul meu este să căutați un traseu cu multă urcare – că o să aveți din plin la Râmnicu Vâlcea, pe 30 august. (cam așa arată traseele; dar nu vă impacientați, mai este o lună până atunci, așa că aveți timp pentru antrenamente!)

4. Spre deosebire de asfalt, trail running-ul necesită exersarea mai multor abilități, pentru că e … mai periculos, să spunem. Totul e frumos în jur, ne fură peisajul și la picioarele noastre se deschide fie o gropiță, fie apar niște rădăcini sau pietre. Nu-ți trebuie foarte mult să te accidentezi aici dacă nu ești atent. Fii cu ochii nu doar acolo unde pășești ci și acolo unde vei păși. Trebuie să știi cum abordezi terenul cu vreo 10 pași înainte, dacă nu mai mult.

Sigur că sugestia este ca, la nivel macro, să studiați traseul de concurs înainte, dacă vă pregătiți de vreunul. Să știți în ce parte a cursei aveți concentrate urcările grele, sau coborârile abrupte, unde anume puteți să vă mai trageți sufletul, unde anume puteți sprinta.

5. Alergarea de trail este mult mai … aventuroasă 😀. Poți zări pe traseu diverse anumăluțe! De preferat să nu fie un ursuleț :D. Adio eticheta de la alergarea de asfalt, unde apari ca scos din cutie. La trail îți vei face apariția probabil stropit cu noroi, cu ceva julituri la activ, bluza puțin agațată de la vreo creangă… Hai că dai mai bine în poze, pare că ai mai multe de povestit :D.

Vă las în compania unor comparații la tema alergătorul de șosea versus alergătorul de trail, ușor discriminatorii la adresa primilor :)), aici e, pe Trailrunnermag.com.

Baftă la alergat, pe șosea sau trail! 🙂

Anul acesta alerg din nou la Maratonul Olteniei!

Când am descoperit eu alergarea de trail nu mai eram nici așa de tânără și nici așa de odihnită! 😀 Practic, aveam 33 de ani (nu am o problemă să îmi strig vârsta în gura mare) și încă nu mă recuperasem complet după o cursă Ironman. Știu, cursa a fost pe final de iunie iar revelația mea cu alergarea de trail s-a petrecut cam 2 luni mai târziu. Dar oboseala aceea îți rămâne cumva, oricât ai dormi, mânca…

So, ca toate lucrurile faine din sport cu care m-am găsit cam după frumoasa bornă de 30, așa s-a petrecut și cu alergarea de trail: m-am prezentat frumușel la start, în Râmnicu Vâlcea, la Maratonul Olteniei, powered by CEZ Romania, și am început cu distanța unui semimaraton – încă eram sub imperiul ideii de anduranță și 10 kilometri mi se păreau o glumă. Sigur, între timp nu mai râd așa tare când mă așteaptă distanța asta în alergare :D.

Am început frumușel cu 1.2 km de șosea, apoi ne-a lovit pe toți un urcuș din ăla ticălos și apoi am intrat pe potecă, și ne-am întâlnit cu o nouă urcare dușmănoasă.

Curgeau apele de pe noi ca la concurs :D, dar s-a întâmplat ca după primii kilometri să uit cumva de traseu și de greutate. Era o zi luminoasă, un verde crud în jur, copăcei și surprizele pădurii la tot pasul: ba o urcare nisipoasă, ba o coborâre cu rădăcini, ba un sătuc izolat la care nici nu știam când am ajuns, ba un concurent care încerca să te depășească…

Lucrurile au devenit cu adevărat intense după o oră de urcări și coborâri, de alergătură cu “concurența“ în ceafă. Aici e povestea cursei, din seria “dacă doriți să revedeți“.

Toată combinația asta de natură pură și endorfine și pământ – v-am spus că urăsc asfaltul?; la mine în cartier asfaltează ăștia, într-un final, și, în timp ce toți vecinii se bucură, eu suspin – deci toată combinația asta, cu sudoare, adrenalină și durere în muschi și scrâșnit din dinți m-a cucerit. Așa am aflat și eu că atunci când merg în Tineretului e mult mai distractiv să alerg printre copaci decât pe asfalt, în jurul lacului. Dar lasă, vine și ziua aia când mă mut eu la munte! 😀

Anul ăsta mă bag la tura de 10 kilometri de alergare – nu, nu mi se mai pare amuzantă distanța asta, nu am mai alergat foarte lung lately, dar o să recuperez la biclă. Mă așteaptă 50 și ceva de km cu diferență de nivel. Can’t wait!

Maratonul Olteniei este pe 29 și 30 august, timp de pregătire și hidratare e :D, așa că ne vedem acolo.

Concursul va fi la cea de a 3-a ediție, va fi ca de obicei inițiat și energizat de Grupul CEZ în România. Sunt două zile de sport și aventură, 2 trasee de mountainbike, de 33 de km și respectiv 52 km iar pentru pasionații de alergare 21 de km, adica semimaratonul și cursa de 10 kilometri.

Până atunci, mai povestim pe aici cum anume să abordăm cursa, cum să ne antrenăm pentru distanțele de alergare, ce echipament să avem la noi pentru traseul ăsta și tot așa. Fiți pe poziții și spor la antrenamente!

Maratonul Olteniei, sau cum m-am îndrăgostit de trail running

Zarurile au fost aruncate, şi eu tocmai am aflat ce să fac cu alergarea din viaţa mea: o s-o duc pe drumuri şi poteci de munte, şi-o s-o scot din cenuşiul asfaltului de Bucureşti!

Am fost weekendul trecut la prima mea cursă de alergare trail, la Maratonul Olteniei, powered by CEZ Romania şi vreau să mă întreb doar atât: de ce naiba n-am încercat treaba asta până acum?!