EXCLUSIVE. Mimi Hughes, the only woman who swam the Danube and Europe’s rivers: “The only thing that counts is the next stroke”
Mimi Hughes is a highschool teacher somewhere în Tenessee, America, 59 years old and 4 children, now adults with families. Mimi is also the only woman in the world to have swam, in 2006, when she was 50, the 2.850 kilometers of the Danube River, starting from its source, Black Forrest Mountains (Germany) to Sulina (România), the river mouth to Black Sea.
She achieved this performance together with her daughter, Kelsey, at that time of 19 years old. Kelsey acompanied her in a kayac.
Mimi swimming and Kelsey, her daughter, accompanies her in the kayac; photo credit blog.al.com
But this is not the only of Mimi’s incredible swimming expeditions: the endurance swimmer has swam the distance between North America and Siberia, the almost 5 kilometers of frozen and dangerous waters (because of the currents) of the Bering strait, (when she was 41, in 1997), but also the tributaries of the Danube, Drava river (707 km) & Mura river (480 km), and also Tenessee river (1049 km), located in South East of America, and Ohio River (1,579 km).
We have been talking with Mimi in an exclusive interview, for Adrenallina, and we stepped into a wonderfull story: the swimmer has dedicated all of these epic adventures to a great cause, and that is, most often, the protection of the environment. Mimi has swam but also gathered people to talk to them about the importance of protecting the natural areas and the necessity of some practical measures to limitate pollution and distruction of nature.
Mimi Hughes (Petterson)
photo credit: danubeswimmer.com
“If I wouldn’t have dedicated these endeavours to a bigger cause than myself, I wouldn’t have suceeded”, Mimi said, adding: “To swim rivers is most efficient than me staying home and complain to my kids about the things that bother me in the world”.
The Danube swim took Mimi 90 days, and she swam around 6 to 8 hours a day, in a water that is mostrly poluated, because of the accidental oil spillings and plastic waste thrown irresponsible. You can read the she story of this adventure in the book Mimi wrote, Wider than a Mile, it is available on Amazon.
“Absolutely everybody should be passionate about environment. It’s our life. If you truly care about people, then you’re going to make sure they don’t drink water that’s going to harm them or breathe air that’s going to hurt them“, Mimi stated in 2007 to an Associated Press reporter.
Let’s hear her story:
Dear Mimi, first congratulations for your performance! Please tell us how it all started for you? How did you discover endurance swimming?
When my four children were young, I signed them up to be on a swim team. At the beginning of the swim season, they complained about the cold water. I thought it was only fair for me to swim in the cold water too. At the time, I was already running. Swimming was just a great addition to my running. At the time, I was content swimming 1500 meters. Then my daughter, Tess, started doing very well as a competitive swimmer.
I had to take her 50km away to a larger pool and a better coach. Instead of sitting on a bench watching her swim, I joined the Master’s swim team and swam too. My practice distances grew to five kilometres. I loved the longer distances, and my coach enjoyed giving me sets of 800 meters. In the summer months, I began doing open water swimming at a nearby lake.
The kids all sat in an inflatable kayak, and I’d pull them around the lake. Sometimes I’d pull them to the marina for an ice cream or an order of french fries, and then I’d pull them back. Sometimes, they still go to the lake and let me pull them around while they drink beer and listen to music on their iphones.
I know all of your swims have a cause, you want to increase awareness over the environmental issues. What did you find out swimming all this international rivers, like Danube (2,860 km, Europe ), Tenessee (1049 km, USA), Drava (707 km, Slovenia) Mura (480 km, Austria, Slovenia)? What were your main concerns?
Every one of my major river/ocean swims had a cause. I could not complete such tasks without the belief that I was swimming for something significantly larger than myself. Russia, my first major swim, was for Peace and Healing between countries; the Tennessee, Danube, Drava, and Mura were to inspire more social/environmental responsibility; the Ohio River was for social responsibility in regard to supporting the life skills and academic education of girls/women locally, nationally, and internationally.
Mimi talks about the need to protect the Danube River, at a festival in Serbia, 2013; photo credit wwf.panda.org/
There were a multitude of concerns for all of the swims, and those concerns could change at any given moment depending on the situation. It was imperative to the completion of the swims, and the morale of the support kayaker and me, that we stayed in the present. Thinking about what might happen only serves to eat away at one’s resolve.
What was the toughest experience/part of all? You swim for weeks, every day more than 20 kilometers. How do you manage to do that? Sounds superhuman.
The length and time commitments of the swims make it is difficult to name the “toughest” part—the challenges were varied and frequently changed. When it was too cold, we struggled with hypothermia. When it was too hot, heat exhaustion was an issue. Hail, thunderstorms, rain and flooding added to the list of weather challenges. Obtaining drinking water and healthful food (we are vegetarians) was not always an easy. Sometimes we had no idea where we were going to sleep at the end of a day. When the day’s kilometres were completed, we looked for places along the river to camp. Thankfully, people—regardless of nationality, race, religion, or gender—came to the river to help and made the success of my swims possible.
The toughest part of my swim is not just what happens during the swim but also AFTER the swim. The swims are too intense and overwhelming, that there is no time to really reflect. In addition, it is all about “moving forward”. Allowing myself the time to think about anything more than the next minute, stroke, or water intake could be devastating to my resolve. My only concern or worry must be limited only to the present. It is all that matters—the next stroke.
When the swim is over and I return home, that is when the reflection begins. In addition to reflecting—sometimes on things I don’t want to remember—there is the physical and mental exhaustion to overcome. Reuniting with friends and acquaintances is difficult because the swim changes me.
The Danube was an incredible experience. I think about the people that came to the river to help and those that help from afar every day of my life.
You teamed up for all of your adventures with your daughter, Kelsey, who guided you throughout your quests, in a kayac. How did this work? I know Kelsey has a sports career background, isn’t it?
My friends, Kathy Cohen (nurse practitioner) and Pam Dean (a teacher) were my team for the swim to Russia and the Tennessee River. Kelsey was still in high school when I swam the Tennessee River but did crew me for a few days towards the end of it. She was a great crew person. That’s why she was my choice for the Danube. She was still young, 19, when she crewed me on the Danube and was terribly overwhelmed by the whole experience. She still reflects on the experience as extremely difficult and challenging but will say without hesitation that she would do it all over again.
credit foto experimentinflight.blogspot.com
Kelsey began swimming and running when she was five. She started soccer when she was eight and has not stopped. She helped to start a women’s soccer (football) league in Huntsville, Alabama and often coaches for American Youth Soccer Organization (AYSO). She rarely swims but still runs 5km races for fun. She also enjoys white water kayaking.
How did you connect to each other during your swims?
Kelsey had an extremely difficult job. She was my eyes down the Danube. Where she led me, I followed. Swimming a straight line is something I cannot do! We learned how to function as one. She made hand movements alongside of the kayak to let me know when there was danger ahead or when to stop. Every hour or two she stopped me and passed water and food to me. Without her, I doubt I could have made it. We were a team. Not always a happy team but a team. I am proud and love all four of my children, but Kelsey and I have had an experience that no other mother/daughter in the world has experienced.
Mimi’s tattoo, the the simbol of recycling, it’s a gift from one of her daughters
photo credit blog.al.com
How did these expeditions change your life?
How did my expeditions change my life? The swims changed my life in many ways, but the most significant change came from my interactions with the people along the rivers and beyond that helped with the success of the swims. I learned what most people (unfortunately) never learn. As a people, we basically all want the same thing—a peaceful, healthy planet in which to live and love. It is when we view each other through race, religion, nationality, social class, or gender do we find reason to hate, brutalize, and support war. Individuals never benefit from that mentality, only governments, religious leaders, and the extraordinarily wealthy do. I strive to consider everyone by their character and compassion for life—not their religion, nationality, social class, etc.
One of my most prized possessions has no monetary value. It is a flower a man sent me from Russia along with a wish for a successful swim. I know nothing about the man other than he is a Russian who did a swim with an amazing Russian woman, Natasha, who was a tremendous help with my swim to Russia. The gift of the flower, in my world, symbolizes the compassion we are all capable of sharing with each other as a people, as human beings. We must remember that first and foremost, we are human beings.
Mimi and her daughter, Kelsey, in one of the stops along the Danube expedition; photo credit www.kpbs.org
Two women, one river. The cover of the book Mimi wrote about the incredible expedition of swimming the Danube
- At 59 years old, Mimi continues to swim and run in ultramarathons, and, foremost, to inspire people all over the world, no matter the race, sex, religious views…
EXCLUSIV. Singura femeie care a înotat Dunărea și râurile Europei: “Asta e tot ce contează: următoarea mișcare, următorul braț”
Mimi Hughes este o profesoară de liceu de undeva din America, Tenessee, în vârstă 59 de ani și având 4 copii. Mimi este și singura femeie din lume care a traversat înot, în 2006, pe când avea 50 de ani, cei 2.850 de kilometri ai Dunării, pornind de la izvor (munții Pădurea Neagră, Germania) și până la vărsare (Sulina, România). Este prima persoană din lume care a traversat fluviul fără să se ajute de aripioare de înot și a doua persoană care încearcă să facă această expediție și reușește. A realizat performanța asta împreună cu fata ei, Kelsey, atunci în vârstă de 19 ani, care a însoțit-o într-un caiac.
Dar asta nu e singura aventură incredibilă a americancei: înotătoarea de anduranță a traversat și distanța dintre Alaska și Rusia (strâmtoarea Bering, în 1997, la 41 de ani), cei aproape 5 kilometri de ape înghețate și foarte periculoase (din cauza curenților), precum și afluenții Dunării, râurile Drava (707 km) și Mura (480 km), dar și râul Tenessee (1049 km), din sud estul Statelor Unite, și râul Ohio (1579 m).
Am vorbit cu Mimi Hughes în exclusivitate, pentru Adrenallina, și am aflat o poveste minunată: înotătoarea a dedicat fiecare dintre aceste epice aventuri unei cauze, iar aceasta este, de cele mai multe ori, protejarea mediului înconjurător. Mimi și-a însoțit traversările de speech-uri de conștientizare cu privire la importanța protejării ariilor naturale și necesitatea unor măsuri care să limiteze poluarea si distrugerea naturii. Adică, după ce înota peste 30 de kilometri pe zi, stând în apă între 6 și 8 ore, (a început traversarea în luna mai și a finalizat-o în august), uneori avea întâlniri cu oamenii și oficialitățile localității, pentru a vorbi despre protejarea Dunării. (n.r. aceste întâlniri erau aranjate de cei cei care au sprijinit-o pe Mimi în expediție, The World Wide Fund for Nature și Rotary International.)
Mimi Hughes (Petterson)
credit foto: danubeswimmer.com
“Dacă nu aș fi dedicat traversările unei cauze mai mari decât mine și mai semnficative decât persoana mea, nu aș fi reușit să fac asta”, ne-a mărturisit Mimi, care a completat: “Să înot fluvii este mai eficient decât să stau acasă și să mă plâng copiilor mei despre chestiile care mă deranjează în lume.”
Aventura ei pe Dunăre a durat 90 de zile, perioadă în care a înotat între 6 și 8 ore pe zi, într-o apă în bună parte poluată, din cauza deversărilor accidentale de petrol și a deșeurilor de plastic aruncate iresponsabil. Mimi a povestit întreaga expediție a Dunării într-o carte, care se găsește de cumpărat pe Amazon, și se numește Wider than a Mile.
“Cu toții ar trebui să fim îndrăgostiți și interesați de sănătatea mediului înconjurător. Este viața noastră. Dacă ții cu adevărat la oameni, atunci trebuie să te asiguri că nu vor bea apă care le face rău sau că respiră un aer care le dăunează”, a declarat Mimi în 2007 unui reporter Associated Press.
Să îi aflăm povestea:
Dragă Mimi, pentru început, felicitări pentru performanțele tale remarcabile! Spune-ne, cum a început totul pentru tine? Cum ai descoperit înotul de anduranță?
Când cei 4 copii ai mei erau mici, i-am înscris într-o echipă de înot. La începutul sezonului de înot, se plângeau de apa rece. M-am gândit că ar fi corect să înot și eu în apa aia rece, cu ei. La acea vreme, deja începusem să alerg. Înotul era doar o completare minunată pentru alergările mele. Pe atunci eram mulțumită să înot 1500 de metri. Apoi, fiica mea, Tess, a început să se remarce ca înotătoare profesionistă. A fost nevoie să o duc la 50 de kilometri depărtare de casă, la un bazin mai mare și un antrenor mai bun.
În loc să stau pe o bancă și să mă uit la ea cum înoată, m-am înscris în echipa de înot Masters, și am înotat și eu. Distanțele mele de antrenament au crescut până la 5 kilometri. Adoram distanțele lungi, și antrenorului meu îi plăcea să-mi dea seturi de 800 de metri. În lunile de vară, am început înotul în ape deschise, pe un lac din apropiere. Toți copiii mei stăteau într-un caiac gonflabil și eu îi trăgeam după mine pe lac. Uneori îi trăgeam la mal ca să-și ia o înghețată sau să-și comande cartofi prăjiți, apoi plecam iar, trăgându-i după mine pe lac.
Acum, când sunt deja mari, tot mai facem asta uneori: mă lasă să îi trag după mine pe lac, în timp ce ei beau bere și ascultă muzică la Iphone-uri.
Știu că toate traversările tale au avut o cauză, majoritatea de conștientizare a problemelor mediului înconjurător. Ce ai aflat înotând atâtea râuri internaționale? Care au fost principalele tale îngrijorări?
Fiecare traversare a unui râu/ocean a avut o cauză. Dacă nu aș fi dedicat traversările unei cauze mai mari decât mine și mai semnificative decât persoana mea, nu aș fi reușit să fac asta.
Rusia, prima mea traversare majoră (n.r. strâmtoarea Bering, în 1997) a fost pentru pace și vindecare între națiuni; (n.r. Mimi a crescut în anii Războiului Rece, când relațiile politice și militare dintre America și aliații NATO cu țările din Blocul de Est erau extrem de încordate)
Traversările râurilor Tenessee, Dunăre, Drava și Mura au fost pentru a inspira mai multă responsabilitate socială și de mediu; traversarea râului Ohio a fost pentru responsabilitate socială, în ceea ce privește susținerea deprinderilor de viață și a unei educații academice pentru fete și femei, la nivel local, național, internațional.
Mimi vorbeste despre nevoia de a proteja Dunarea, la un festival in Serbia, 2013; foto credit foto wwf.panda.org/
Au fost multe îngrijorări la toate aceste traversări, și toate se puteau schimba oricând în alte îngrijorări, în funcție de situație. Era imperativ să finalizez traversarea, și, pentru asta, important pentru mine și ajutorul de caiac era să rămânem în momentul prezent. Să te gândești la ceea ce ți se poate întâmpla nu face decât să-ți ia din hotărâre.
Care a fost cea mai grea experiență/parte a acestor traversări? Ai înotat săptămâni, luni la rând, mai mult de 20 de km pe zi. Cum ai reușit să faci asta? Pare suprauman.
Angajamentele de lungime și timp pentru aceste expediții fac să fie greu pentru mine să spun care a fost cea mai grea parte din tot – provocările erau variate și se schimbau frecvent. Când era prea frig, ne luptam cu hipotermia. Când era prea cald, epuizarea din cauza temperaturii ridicate era o problemă.
Grindina, furtunile, ploaia și inundațiile au fost pe lista de provocări ale vremii. Obținerea apei și a mâncării sănătoase (suntem vegetariene, eu și fiica mea) nu a fost ușoară. Uneori, habar nu aveam unde vom dormi la finalul zilei. Când kilometrii dintr-o zi erau finalizați, căutam locuri de campat pe lângă râu. Din fericire, oamenii – indiferent de naționalitate, rasă, religie sau gen – au venit la râu, oricare ar fi fost acesta, ca să ajute, și au făcut posibil succesul fiecărei traversări în parte.
Acum îmi dau seama că cea mai grea parte a acestor traversări nu e doar ceea ce se întâmplă în timpul lor, dar și ceea ce se întâmplă DUPĂ. Traversările sunt prea intense și copleșitoare ca să mai ai timp să și reflectezi la ele în timp ce se petrec. Să îmi fi permis să mă gândesc la mai mult decât următorul minut, următoarea mișcare a brațului, următoarea gură de apă ar fi fost devastator pentru hotărârea mea. Singura mea grijă și preocupare a trebuit să fie limitată la momentul prezent. Asta e tot ce contează: următoarea mișcare, următorul braț.
Când traversarea e gata și mă întorc acasă, abia atunci începe reflecția. Alături de reflecție – uneori asupra unor lucruri pe care nu doresc să mi le amintesc – este și epuizarea fizică și psihică pe care trebuie să le depășești. Reunirea cu prieteni și cunoștințe este grea pentru că înotul mă schimbă.
Dunărea a fost o experiență incredibilă. Mă gândesc la oamenii care au venit la râu să ne ajute și la cei care ne-au ajutat de la distanță, atunci și în fiecare zi din viața mea.
Ai făcut echipă cu fiica ta, Kelsey, în multe dintre aceste expediții: ea este cea care te-a acompaniat, într-un caiac. Cum ați funcționat ca echipă?
credit foto experimentinflight.blogspot.com
Prietenii mei, Kathy Cohen (asistentă medicală) și Pam Dean (profesor) au fost echipa mea pentru 2 traversări: Rusia și râul Tenessee. Kelsey încă era la liceu când am înotat Tenessee, dar a făcut parte din echipaj spre sfârșitul expediției. A fost un membru de echipaj grozav. De aceea am ales-o pentru Dunăre. Era foarte tânără, avea doar 19 ani când m-a însoțit pe Dunăre, în cele 3 luni, și a fost copleșită teribil de toată această experiență. Încă reflectă asupra acestei expediții ca fiind foarte dificilă și provocatoare, dar spune fără ezitare că ar face-o din nou.
Kelsey a început să înoate și să alerge când avea 5 ani. S-a apucat de fotbal la 8 ani, și nu s-a mai oprit de atunci. A pus umărul la înființarea unei echipe de fotbal în Huntsville, Alabama, și deseori arbitrează Organizația de Forbal Junior American (American Youth Soccer Organization). Înoată rar dar aleargă de plăcere curse de 5 kilometri. Îi place de asemenea raftingul.
Cum v-ați conectat în timpul expedițiilor?
Kelsey a avut o sarcină foarte dificilă. Ea era ochii mei pentru următoarea mișcare în Dunăre. Unde mă conducea ea, eu o urmam. Să înot în linie dreaptă pentru mine e imposibil! Am învățat cum să funcționăm ca o echipă, ca o singură persoană. Îmi făcea mișcări cu mâna pe lângă caiac, ca să mă atenționeze că urma pericol sau ca să mă opresc. La fiecare 1 oră/2 ore mă oprea, ca să îmi dea apă și mâncare. Fără ea, mă îndoiesc că aș fi reușit. Am fost o echipă. Nu mereu o echipă fericită dar o echipă. Sunt mândră de toți copiii mei și îi iubesc pe toți, dar eu și Kelsey am avut o experiență pe care nu a mai avut-o nicio altă mamă și fiică din lume.
Tatuajul lui Mimi, simbolul reciclarii, este un cadou din partea uneia dintre fiicele ei. credit foto blog.al.com
Cum ți-au schimbat aceste expediții viața?
Cum mi-au schimbat viața? Mi-au schimbat viața în multe feluri, dar cea mai semnificativă schimbare a venit din interacțiunile cu oamenii din localitățile de pe lângă râuri și de dincolo de ele, cei care m-au ajutat să finalizez aceste traversări. Am aflat că majoritatea oamenilor (din păcate) nu învață niciodată. Ca oameni, ne dorim toți același lucru: o planetă sănătoasă și liniștită, unde să trăim și să iubim. Doar când ne privim prin prisma rasei, a religiei, a naționalității, a clasei sociale, sau a genului găsim motiv de ură, brutalitate și de susținere a războiului.
Indivizii nu beneficiază niciodată de pe urma unei astfel de mentalități, doar guvernele, liderii religioși și cei extraordinar de bogați. Eu mă străduiesc să iau în considerare oamenii după caracter și nu după rasă, religie, și așa mai departe.
Una dintre cele mai prețioase posesiuni ale mele nu are valoare monetară. Este o floare pe care un bărbat mi-a trimis-o din Rusia, împreună cu urarea unei traversări reușite. Nu știu nimic despre acest bărbat, decât că este un rus care m-a ajutat enorm în incercarea din strâmtoarea Bering, împreună cu soția lui Natasha. Darul unei flori, în țara mea, simbolizează compasiunea de care toți suntem capabili față de ceilalți, ca ființe umane. Trebuie să ținem minte asta, că înainte de toate suntem ființe umane.
Varianta în engleză a interviului, aici.
Mimi si fiica ei, Kelsey, la una dintre opririle pe malul Dunarii; credit foto www.kpbs.org
Doua femei, un singur fluviu. Coperta cartii scrise de Mimi, Jurnalul de calatorie al expeditiei de traversare inot a Dunarii
- La 59 de ani, Mimi continuă să înoate și să participe la ultramaratoane de alergare, dar, mai ales, continuă să inspire oamenii din toată lumea, indiferent de rasă, sex, orientare religioasă…
