Festivalul Corcova Trail Race, ediția 7!
Între 3 și 5 august, va avea loc în județul Mehedinți ediția a VII-a a Corcova Trail Race. Peste 500 de persoane vor fi prezente la eveniment, să alerge, să pedaleze și să se distreze îmbrăcate în costume haioase și cu un pahar de vin în mână.
Corcova Trail Race s-a transformat pe parcursul celor șase ani de existență într-o adevărată sărbătoare, Sport&Fun Festival, un eveniment în care distracția, sportul, alergarea sau MTB-ul și vinul fac casă bună.
A devenit concursul în care oameni îmbrăcați în costume haioase se fugăresc printre viile cu struguri de pe dealurile Corcova și Jirov, competiția în care toată lumea aleargă cu zâmbetul pe buze și cu gândul la petrecerea ce va urma la finalul curselor, manifestarea unde, seara, se degustă vin de calitate și bucate gustoase alături de familie și prieteni, ascultând muzică live.
Cel puțin un accesoriu haios, obligatoriu!
La Corcova Trail Race se poate concura îmbrăcat în drac, vampir, asistentă medicală sau soldat roman, se poate purta o perucă blondă sau albastră, o mască de la Carnavalul din Veneția sau una Slipknot, e la alegerea fiecăruia. Accesorii obligatorii, pentru că în cadrul spectacolului care are loc în Oltenia deluroasă se combină sportul, umorul, fair-play-ul și buna dispoziție, evenimentul transformându-se astfel într-un festival Sport&Fun de neratat.
Un traseu de MTB și trei de alergare
Traseul de alergare mai lung, ”Jirov”, are 15 kilometri și 400 de metri diferență pozitivă de nivel. Proba mai scurtă, ”Corcova”, care se desfășoară pe dealul cu același nume, are doar 6 kilometri și 200 de metri diferență pozitivă de nivel. La MTB, se pedalează 21 de kilometri și se adună 600 de metri diferență pozitivă de nivel, pe un traseu care este de fapt o îmbinare a celor două de alergare. În plus, copiii au și ei cursa lor, de 500 de metri, o buclă în interiorul cramei Corcova Roy&Dâmboviceanu, înscrierile urmând a se face la fața locului.
Înscrieri online până pe 8 aprilie
Festivalul Sport&Fun care se desfășoară în viile de la Corcova înseamnă pe lângă distracție și voie bună, și sport și performanță, primii clasați fiind recompensați cu premii în bani în valoare totală de 7.200 de lei. Anul trecut, cursa lungă (traseul Jirov) a fost câștigată de Marius Bușcă și de Ancuța Bobocel, iar competiția pe două roți, de Vlad Dobre și de Sonia Al Mării. Înscrierile online vor putea fi făcute până pe 8 aprilie 2018.
Adriana Neaga: Mereu m-au atras sporturile de anduranță
Am început să fac sport în liceu, după ce niște dureri de spate au scos la iveală o scolioză care,în opinia multor specialiști, era operabilă. Am reușit să scap de operație însă, cu mișcări specifice, înot și exerciții aerobe ușoare.
Din acel moment am descoperit plăcerea sportului. De atunci tot ce am făcut nu a mai avut ca scop îndreptarea spatelui ci pur și simplu plăcerea efortului fizic.Faptul că spatele nu m-a mai durut a fost bonus.
Lucrurile au evoluat și am trecut prin mai multe etape în care am practicat cu predilecție anumite sporturi: tenis de câmp, snowboarding, tenis de masă, motociclism enduro, apoi alergare, bicicletă și triatlon.
Îmi amintesc că la început aveam impresia că fac mult sport și nu aveam repere de antrenament precum puls, pace, power.
Cele câteva ore de mișcare pe săptămână îmi păreau suficiente și intensitatea ridicată. Acum, când săptămânile au și 10 sau 12 ore de antrenament, sunt de altă părere și urmăresc mai mulți indicatori pentru a stabili dacă antrenamentul a fost unul reușit sau nu. Singurul reper neschimbat este senzația de bine de la final ?.
Prima mea competiție în cadru organizat, sub egida unei federații, a fost la motociclism enduro. Au fost niște ani minunați, în care am străbătut pe motocicletă munți, dealuri și câmpii din multe zone frumoase din țară noastră (de la Baia Mare, la Botoșani, Deva, Sibiu, Constanța, Miercurea Ciuc, Buzău și așa mai departe).
Pentru că la acest sport se depune mult efort fizic iar competițiile erau aproape în fiecare weekend, la un moment dat am simțit că e bine să introduc în antrenamentele mele alergarea, bicicleta și înotul.
Antrenamentele mele s-au desfășurat mereu în limita timpului disponibil.
După apariția celor doi copii am fost nevoită să devin mai eficientă și mai atentă la calitatea antrenamentelor. Am învățat din mers să îmi construiesc programe de antrenament care să mi se potrivească și să îmi permită să evoluez, dar să îmi facă plăcere în același timp.
De la începutul anului 2017 fac parte din echipa Velox Cycling Team și cu ajutorul coechipierilor am evoluat mult la proba de bicicletă.
Sportul meu preferat este alergarea montană pentru că muntele este preferatul meu. Ador senzația de libertate totală pe care mi-o oferă. Spre deosebire de mtb, care este imediat în topul preferințelor, alergarea montană îți permite să mergi peste tot și nu exclude cățărările.
Poți ajunge oriunde dorești, pe oriunde ai poftă. Îmi place diferența de nivel și prefer alergarile de tip sky-race (desfășurate la peste 2000m altitudine, cu o diferența de nivel de peste 1300m). Sunt câteva competiții de acest gen la noi, foarte bine organizate.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă, de fapt din orice cursă!, este combinația de adrenalină, efort și bucurie. Eu las libere senzațiile și îmi alimentez din ele starea de bine multe zile după ce evenimentul s-a sfârșit.
Competiția mea preferată este triatlonul pe distanță semi-lungă (half ironman). Este o competiție suficient de lungă (în cazul meu în jur de 5h 30min) să te epuizeze dar și îndeajuns de scurtă să te țină în priză în permanentă și să facă fiecare minut să conteze la clasamentul general. Trecerea de la o probă la altă îmi da o senzație fascinantă de reset.
Întotdeauna m-au atras sporturile de anduranță și triatlonul îmbină perfect trei probe care îmi plac foarte mult. La început mi-au plăcut concursurile de triatlon off-road dar apoi am descoperit plăcerea asfaltului și în special a catararilor de tip Transfăgărășan. Din acest motiv Transfier este, din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă competiție de triatlon de la noi din țară și este competiția care mi-a îndeplinit un vis: podium la campionatul național de triatlon pe distanță half-ironman (locul 1 la categoria de vârstă și locul 2 la general).
Cea mai mândra sunt de familia mea. Sunt fericită că, împreună cu soțul meu, pot să le arăt celor doi băieți de 5 și 3 ani ce frumoasă este lumea sportului și mă bucur de fiecare ieșire pe care o facem împreună pe bicicletă sau cu motocicletă. Încerc să îi iau cu mine la cât mai multe evenimente, sau să îi implic în organizarea diferitelor evenimente sportive. Sportul este modalitatea noastră de a petrece timp împreună, făcând ce ne place.
Prietenii mei spun că triatlonul este un sport care nu-mi va permite să ating maximul de performanță la niciuna din probe din cauza că trebuie să împart timpul de pregătire între înot, alergare și bicicletă.
Ei cred că bicicleta este punctul meu forte și că ar trebui să mă axez pe asta. Eu îi ascult și le dau dreptate dar ce să fac dacă momentan asta îmi place ??
Am aflat despre mine că pot face ceea ce îmi propun și apoi mai mult de atât. Că mereu va exista un vârf de cucerit, un obiectiv de atins și mă bucur să le descopăr treptat. Constat că îmi place la fel de mult să mă documentez, să îmi construiesc programul de antrenament și să îl urmez, precum îmi place să concurez.
Sportul mă face să mă simt sănătoasă și puternică. Îmi dă un sentiment de libertate pentru că tot ceea ce fac este din plăcere. Nu sunt sportiv de performanță și asta îmi permite să mă bucur de fiecare moment, fără presiune. Sunt competitivă, dar totul este în limita sănătății și a plăcerii personale.
Uneori, mi se întâmplă să particip la prea multe evenimente sportive și să uit că recuperarea este cel puțin la fel de importantă ca antrenamentul.
Obiectivul meu în 2018 este să descopăr un nou vârf de cucerit și mijloacele de a îl atinge.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că unul dintre cele mai importante lucruri în viață este să ai o pasiune și să o urmezi.
Cristina Dobre Calman: Am început să practic ciclismul la 45 de ani
la antrenament in Parcul Tineretului, Bucuresti
Am început să practic ciclismul la vârsta de 45 de ani, nu că n-aș mai fi încercat până la această vârstă şi alte sporturi. Am mai practicat gimnastică, handbal, scrimă şi bowling, însă am renunţat uşor.
Cu 4 ani în urmă, mi-am cumpărat o bicicletă, cu scopul de a face mişcare. Nu mă pricepeam deloc la biciclete, aşa că în momentul în care am fost intrebată ce vreau să fac cu ea am răspuns că vreau să mă plimb prin parcuri.
Într-una din zile, mai exact pe 1 decembrie 2013, am hotărât împreună cu soţul meu să mergem la o defilare pe biciclete, în București. Pe drum am întâlnit un grup de biciclişti, care ne-a întrebat dacă nu vrem să-i insoţim. Cu timpul, am cunoscut şi alte grupuri şi am început sa ies tot mai des la ture. Preferam traseele offroad (pădurea Cernica, Comana, Moara Vlasiei).
Îmi aduc aminte că la o ieşire pe Valea Prahovei, un prieten biciclist mi-a spus ca aş putea participa la concursuri pentru că mă dau bine şi am foarte mult curaj. La acea vreme nu ştiam nimic despre concursuri.
Întâmplarea a făcut ca la o lună de zile după acea discuţie să aflu că la Câmpina are loc un concurs mountain bike.
M-am dus. A fost un traseu cu multe emoţii si peripeţii. La jumătatea traseului am facut pană. Cum nu mă pricepeam să schimb camera, am luat-o pe jos pe lângă bicicletă, epuizată si dezamagită că nu puteam termina concursul.
Am mers vreo 300 m pe langă bicicletă, până în momentul în care am întâlnit un voluntar de pe traseu. L-am întrebat care este cel mai scurt drum spre linia de finish, dar el mi-a spus să nu renunţ la cursă pentru că la aproximativ 200 m există un punct de alimentare, unde se acordă şi asistenţă tehnică.
Am început să alerg pe lângă bicicletă (nu ştiu de unde am găsit atâta energie!), până acolo şi am fost surprinsă să întâlnesc un grup foarte mare de cicliști de la Catena, care era oprit la punctul de hidratare. Atunci am realizat că nu sunt chiar ultimul concurent de pe traseu şi imediat după remedierea penei am plecat în mare viteză.
prim plan cu pana de atunci 🙂
Surpriza și cea mai mare bucurie a fost să aflu că la categoria mea de vârstă eram prima concurentă care termină cursa :).
Fiind primul concurs la care am participat, Campina MTB rămane concursul meu de suflet.
Au urmat şi altele, Cozia MTB, Topoloveni, BikeXpert Challenge Pucioasa, Bucovina MTB si multe altele. Erau luni în care participam la câte două concursuri. Începuse să-mi placă atât de mult bicicleta, încât era nelipsită şi în perioada concediilor.
Mersul pe bicicletă mă aduce mai aproape de natură, mă ajută să-mi recapăt echilibrul interior şi-mi dă acea senzaţie de libertate şi de satisfacţie.
Am început să-mi intensific antrenamentele, în special în Parcul Tineretului, pe traseul de la Moon Time Bike şi am căutat să particip la curse tot mai lungi. Prima tură cu cei mai mulţi kilometri a fost cu Adevaraţii VeloPrieteni, un traseu de 160 km, urmat de Turul Munteniei, de 300 km. Cea mai lungă cursă a fost Cupa AV-Rovelo 2016, unde am obținut brevetul care atestă că am parcurs 400 km, cu 2000 de metri diferență de nivel. Am pedalat cei 400 de km în 23 de ore, continuu, limita de timp fiind de 27 de ore.
A fost cea mai lungă si cea mai grea tură. Practic, am plecat din Bucureşti, sâmbătă dimineaţa la ora 6 şi ne-am întors a doua zi la 5 dimineaţa. S-a pedalat încontinuu, cu opriri la cele patru puncte de control şi o pauză de masă la Târgovişte.
Pe parcursul traseului s-au format mai multe grupuri, în funcţie de viteza de rulaj. Grupul alături de care am pedalat a fost de aproximativ zece ciclişti, trei fete – eu, Roxana Ghilţ şi Simona Iuliana, restul baieţi. Îl menţionez pe liderul de grup, Florin Munteanu, pentru că este cel care m-a încurajat să particip la acest brevet şi nu numai, şi care a adaptat o viteză de mers astfel încât sa ramanem un grup compact pană la sfârşitul traseului.
Pe traseul de 400 de km, alaturi de o prietena, Roxana Ghilt
După un an de mers pe bicicletă și la îndemnul unui prieten, am început să alerg. Nu mai alergasem din școala generală. După primele două alergări, am fost tentată să renunț. Am făcut o pauză de o lună de zile, după care am reînceput să alerg și în anul următor când am participat la primul meu semimaraton – la Gerar.
in actiune la Gerar
Prietenii mei spun că am înnebunit şi nu pot înțelege cum de am căpătat această pasiune pentru sport tocmai la această varstă 🙂.
Singurul care îmi inţelege nebunia şi mă susţine în tot ceea ce fac, este soţul meu, căruia îi sunt recunoscatoare pentru răbdarea pe care o are cu mine.
La începutul anului trecut am primit propunerea de a face parte din prima și echipă de ciclism feminin pentru amatori din România, Daimon Women Cycling Team. A fost începutul unei poveşti frumoase, alături de nişte oameni minunaţi.
Odată intrată in această echipă, am început să particicp şi la concursurile de şosea, însă pasiunea cea mai mare rămane mtb-ul.
Obiectivul meu în 2017 este să particip la un semimaraton montan şi sper să mă pot bucura de cât mai multe competiţii pe bicicletă.
Dacă ar fi să recomand ceva din experienţa mea, aş spune că începi să te cunoşti mai bine atunci când îţi depăşeşti limitele. Celor care spun că vârsta reprezintă un impediment pentru a practica sport vreau să le transmit că doar încearcă să găsească o scuză :).
Alaturi de echipa Daimon
Scrisoare deschisă celui care mi-a furat bicicleta
Bun găsit, dragă hoțule,
(îmi pare rău, dar aceasta este titulatura ta, sunt sigură însă că nu te afectează)
aș vrea să știi că eu una te absolv de fapta asta în cazul în care bicicleta mea, pe care mi-ai furat-o de pe scară, ajunge fie la un copil care o va folosi, fie o folosești tu, pentru că poate îți place să mergi cu bicicleta și asta a fost singura variantă de pe Pământ pentru a ajunge la una.
Să îți spun câteva lucruri despre noua ta prietenă, căci așa ar trebui să te raportezi la ea, te implor să nu o privești ca pe o îmbinare de cadre sau ca pe o monedă de schimb.
Este rezistentă – am “alergat“ cu ea vreo 6-7 ani, pe munți, dealuri, văi, rădăcini umede dimineața, drumuri forestiere tăcute, potecuțe acoperite de verdeață fragedă, noroi cleios, bălți cu adâncimi incerte, drumuri nisipoase și alunecoase, goluri alpine friguroase, pietriș dansant, pământ reavăn, cald, pe ploi torențiale, pe vânt, pe caniculă…
Este un partener de nădejde – dacă din nedibăcia ta cazi, ea va face tot posibilul să nu te rănești foarte tare – o singură dată m-a aruncat peste cap, dar chiar nu avea ce să facă săraca, pentru că eu abia învățam să cobor (eram undeva prin Defileul Jiului și a doua zi aveam concurs), și am crezut că asta înseamnă să-ți dai drumul la vale cu toată viteza.
Te susține, indiferent de ce manevre idioate faci, când sari peste praguri fără o strategie, când apeși aiurea pe frâne sau când schimbi vitezele și ajungi la limita să-ți sară lanțul.
Se bagă în orice cursă îți trece ție prin cap și chiar dacă este mai grea decât suratele altor concurenți, uneori te ajută să câștigi.
Are personalitate. Iar aici îți doresc mult succes, pentru că sper că te va plăcea. Altfel, nu știu ce să zic, vei vedea singur.
Am ales-o acum 7 ani în detrimentul unei vacanțe exotice în Tenerife. I-am răspuns celui care mi-a oferit pachetul turistic: îmi pare rău, aleg să plătesc bicicleta. Ea îmi va aduce nenumărate vacanțe de acum înainte. Și așa a fost.
Mi-a schimbat viața. Mi-a dat curaj, m-a dus în locuri minunate, mi-a arătat libertatea și m-a făcut să jinduiesc la ea mereu.
Și sper că ți-o va schimba și pe a ta. Cu toții greșim, important e să ne pară rău și să nu mai greșim așa a doua oară. Dacă tu vei ieși să pedalezi cu bicicleta asta și dacă vei face asta de mai multe ori, vei vedea că îți va fi imposibil să mai furi o bicicletă vreodată. Te vei atașa de ea și poate vei înțelege că ai greșit.
În momentele când m-am simți singură sau am suferit, a fost lângă mine și a trecut cu mine prin asta și mi-a fost puțin mai ușor.
Dragul meu, ceea ce ai furat tu nu este doar o bicicletă. Este un portal minunat, care se deschide în fața ta și îți dăruiește. Sper să poți primi ceea ce îți va da.
(c) Triatlon Fara Asfalt, 2011
Muntii Capatanii, Carpatii Meridionali, 2012
(c) Surmont MTB Challenge, 2011
Trofeul Muscelului, 2013
Cursa Dunarii Calarasene, 2014
Riders Club, 2013
tura Azuga, 2013
Bogdan Mireanu: O coborâre nebună pe MTB îmi dă senzația unui zbor liber, asemenea unei păsări
Bogdan Mireanu
Am început să fac sport în jurul blocului, pe la 6-7 ani. Fugeam la 9 pietre, la fotbal, la furat de struguri, de fapt cred că eram cam cel mai sprinten când era vorba să fug de cineva. La 9 pietre toți mă voiau în echipa. Nevoia te învață de mic să lucrezi la anduranță.
În clasa a cincea, am intrat într-o clasă specială, cu profil sportiv, de handbal. Nu prea mi-a plăcut ca sport, dar știu că mergeam la antrenamente cu plăcere. Pe bicicletă sunt de când mergeam cu roți ajutătoare, apoi am trecut la Pegas și, prin ’98, am primit din Italia un mountainbike. Laser, frate! Era ca și cum acum aș conduce un Ferrari.
Îmi amintesc că prin 2007 îmi arătau câțiva colegi niște biciclete la vreo 1.000 de lei, Cube parcă, erau primele pe care le remarcasem prin magazinele de profil și ziceam că trebuie să fii nebun să dai atâția bani. Acum, și eu mă dau pe o bicicletă de carbon, care n-a fost deloc ieftină, deci se poate spune că m-a prins microbul.
Sugas Race, proba de mtb
Prima mea competiție a fost, ca la mulți alți pasionați, Prima Evadare. Era în 2010, parcă, unul din acei ani cu noroi, când ziceai că am ieșit la arat, nu la plimbare prin pădurile Snagovului. A fost crâncen, cu prieteni care au abandonat, cu timp de sosire de peste 5 ore, epic, ce să mai vorbim! Și uite așa, imediat după, m-am uitat ce alt concurs MTB ar mai fi prin țară. 🙂
Antrenamentele mele nu le-aș numi chiar antrenamente, pentru că nu mi-am fixat anumite obiective în fiecare an, să termin un anumit concurs în x ore. Toate turele, fie că sunt de alergare sau de ciclism, le fac din plăcere și doar de câteva ori pe an mai dau drumul la STRAVA pe un anumit segment ca să văd cum mai stau cu timpul. În rest, la alergare, îmi înregistrez timpii cu un ceas, dar nu analizez rezultatele. Am înțeles de mult timp că, fiind sportiv amator, trebuie să savurezi cursa, traseul, și nu neapărat să stai cu ochii pe ceas.
Sportul meu preferat este, în momentul de față, alergarea montană. O fi un trend acum, dar faptul că de ceva timp îmi duc veacul prin Brașov, am descoperit farmecul alergării montane. E o simplitate și o liniște când alergi prin pădure pe care nu le găsești la ciclism sau alergarea pe șosea. Pur și simplu ești tu și pădurea. Mi se pare fascinant să poți face câteodată câte 20 de kilometri prin pădure doar cu o sticlă de apă și o pereche bună de pantofi. Dacă în 2014 am alergat aproximativ 100 de km, în 2015 am strâns, fără să-mi propun, cam 800 de km de alergare doar prin pădure. Eu zic că e ceva!
Cea mai pregnantă amintire o am dintr-o cursă de la Maraton MTB Miercurea Ciuc, în 2014. Traseu de maraton: 70 de kilometri în luna august nu e neapărat o glumă bună. Cunoșteam traseul de anul trecut și știam că e mult de mers în câmp deschis, de aceea mi-am propus să o calc în primii 30 de kilometri, cât mai era răcoare şi, dacă dă căldura, să o las mai moale, doar că pe la kilometrul 20, poc! Pană! Scoate camera, montează, dă la pompe și nimic, frate, nu voia să se umfle, camera de rezervă era spartă și ea. Pune petec, dă la pompe din nou și bagă vreo 3 Tatăl Nostru ca să țină petecul. Am pierdut vreo 15 minute cu toată trebușoara asta. După încă vreo 20 de kilometri, pe o coborâre bolovănoasă spre un sătuc harghitean, poc! Iar pană! Tre’ să ai picioare la ture din astea, dar și psihic tare. Am mai pierdut vreo 10 minute, nu m-am stresat, cred că băgam și o țigară dacă aveam când terminasem de montat roata. I-am dat până la final cu ciudă și am scos vreo 5 ore și ceva.
Competiția mea preferată este fosta etapă MTB din Triada, Brașov XCM, varianta traseului lung, pe care nu am reușit să-l fac în regim de concurs, dar l-am rezolvat într-o sâmbătă cu soare.
Cel mai mândru sunt de faptul că am terminat Bate Toaca în 2015, concurs de alergare pe Ceahlău, 28 de km, cu 2.300 diferență de nivel. De fapt, dacă e să vorbim de un scop în 2015, cam ăsta a fost: să reușesc să termin onorabil această cursă. A fost cel mai dur concurs la care am fost vreodată.
la Bate Toaca
Prietenii mei spun că sunt Superman, dar ei nu știu prin câte senzații de vomă trec eu într-o cursă. Evident, glumesc! Dar, într-adevăr, prietenii care nu prea încearcă mai mult de o plimbare prin parc cu bicicleta zic că eu pot, pentru că sunt antrenat, că ei nu ar putea niciodată să ducă x km distanță, dar ei nu știu că lucrurile se fac treptat, cu plăcere și dorind să faci asta.
Sportul mă face să mă simt că zbor, la propriu. Cred că visăm cu toții, de mici, că zburăm. Pentru mine, o coborâre nebună pe MTB sau o alergare prin pădure îmi creează senzația unui zbor liber, asemenea unei păsări.
pe Transfagarasan, cu cursiera
Obiectivul meu în 2016 este să termin Ecomarathon și Maraton Piatra Craiului.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că sportul trebuie pus, ca și cititul unei cărți, mersul la un concert, timpul acordat celor dragi , pe același nivel al importanței. Menține un echilibru pentru aceste lucruri „sănătoase” din viața ta și nu se poate să nu te simți împlinit.
Haiduci și Domnițe: “apogeul“ unui sezon dubios
Când am plecat cu Purcaru din București spre Haiduci și Domnițe i-am spus: “Cursa asta va fi diferită. E prima dată când suntem punctuali!”. 🙂
Aveam dreptate, dar nu știam în ce fel. Ceva trebuia să fie diferit, până la urmă nu ni s-au mai întâmplat următoarele la nicio altă competiție la care am plecat în această formulă până acum, și anume: să ajungem la timp, să plecăm la timp de acasă, să luăm un start normal, cu încălzire, să ajung la Purcaru acasă și el chiar să fie, în ordinea asta, mâncat, echipat și cu toate cele în mașină.
Mă rog, a halit niște omletă cu pâine la volan, dar oricum, eram deja pe drum! Am ajuns cu vreo oră înainte! (good Lord!), așa că ne-am luat fără stress kiturile de concurs (de obicei ni le luăm când concurenții au luat deja startul :)) ) și am plecat într-o tură de încălzire. Și cu bomboana asta pe tort, Purcaru a rămas fără eterna scuză post concurs: “Păi, nu am avut timp să mă încălzesc, și de aia!!”
Era un frig înainte de startul concursului Riders Club, în pădurea Surlari, lângă Moara Vlăsiei (30 de km de București) de-și clănțăneau pietrele dinții, și se holbau neîncrezătoare la toată șleahta de indivizi pe două roți, care se pregăteau să invadeze potecile.
Am făcut și eu câteva urcări ca să îmi mai urce puțin pulsul, dar degeaba: îmi înghțaseră deja picioarele în pantofii SPD. După 10 minute de la start, muream de cald! Mă întrebam de ce naiba mi-am luat atâtea pe mine și… încercam să respir normal. Slabe șanse, am gâfâit tot traseul. Mă rog, nu chiar tot, pentru că nu am apucat să îl parcurg pe tot… 😀
Atâta cât l-am pedalat, mi s-a părut anevoios, deși toată lumea spune că e un traseu de „fugă”, plat și fără porțiuni tehnice. Eu platul ăsta l-am simțit ciudat, adică am fost cu inima în gât pe toată durata derulării evenimentelor. Am avut senzația de mult fals plat și a fost nevoie de ceva tehnică mai ales la curbele strânse, unde aveai toate șansele să intri în copăcei sau să cazi într-o apă (nu știu exact ce curge pe acolo, sau poate că era un lac). Pădurea a fost minunată, cu covorul ei de frunze (asta o știu dintr-a patra!) și cu pământul ușor umed, tomnatec. (merge, nu? 😀 eram bună la compuneri :))
I-am zis lui Purcaru în mașină, în drum spre casă: “Nu a fost totuși un traseu atât de ușor, eu am cam tras de mine pe acolo… “. El mi-a răspuns prompt și sec: “Este cel mai banal traseu pe care am pedalat vreodată”. Când a spus asta, i-am înhățat ultimele bucățele de bake rolls, ca să mă răzbun!
Aveam motive; la plural, deci. Să explic.
Pe una din urcări (V-AM SPUS CĂ N-A FOST PLAT CONCURSUL ĂSTA, DA?!), m-am gândit eu că ar fi oportun să urc în pedale, ca să împing mai bine, deoarece simțeam că îmi vor țopăi curând plămânii pe ghidon dacă nu o fac. Și nu știu unde naiba mă uitam sau ce s-a întâmplat în secunda aia, cert este că în vârful urcării, când mai aveam puțin și mă restabileam, să încep să bag viteză, ei bine, mi-am dat seama că o să cad. Am apucat să rostesc jumătate de înjurătură, apoi m-am făcut una cu pământul reavăn și tomnatec de care vă spuneam, numai că ăsta avea și pietre.
nu a mai trecut mult dupa asta si a urmat cazatura 🙂
Am căzut cu toată greutatea corpului pe tibia piciorului stâng și pe mâna stângă, m-am extras din pantofii SPD, și m-am pus pe bocit de durere și nervi. Începeau să treacă masiv concurenți pe lângă mine, toți mă întrebau dacă sunt ok. Well, sunt ok, da-mi trebe un telefon să sun la organizatori, să mă ducă la Ambulanță. Nu știam exact dacă am cu adevărat ceva grav la tibie. Nu părea să iasă niciun os, dar mă cam durea. Și mâna la fel.
Nu aveam telefon la mine, și dintre concurenți cam al 5-lea pe care l-am rugat să sune să anunțe a și făcut-o. E un raport bun pentru încrederea în umanitate! 🙂 Sau sunt eu prea optimistă, nu știu.
Cert e că nu mai aveam niciun chef să continui. În primul rând că nu mai puteam ține mâna pe ghidon și erau destul de multe hurducături, și apoi că trebuia să fiu sigură că e ok tibia. Așa că, “la cel mai banal traseu” de mtb, cum l-a numit colegul meu de club, la final de sezon 2015, a trebuit să spun stop în timpul unei curse și să înregistrez primul meu DNF în 5 ani de sport. Părea pasul imediat următor după prestațiile jalnice din ultima vreme :), gen Maratonul București, unde am ținut eu morțiș să termin, și am alergat într-un picior aproape 6 ore. A fost totuși un an în care sportul nu a fost o prioritate. Vom vedea cum va fi 2016 :).
Am fost recuperată de pe traseu de un ATV și am văzut ce puțin mai aveam până la finiș. Eram împăcată. Luasem cea mai bună decizie. La Ambulanță m-au dat cu un spray ceva și cam aia a fost. Nimic rupt, all ok, doar niste vânătăi urâte.
M-am dus la finiș să-l aștept pe Purcaru și să îl impresionez cu accidentarea mea. A ajuns, și când m-a văzut s-a holbat neîncrezător, apoi s-a uitat panicat în urmă, ca și cum de acolo trebuia eu să vin! Știa el că mă depășise pe traseu și nu îi ieșea matematica. Zic: “M-am accidentat“, cu o figură jalnică, să susțină dramatismul momentului. La care Purcaru, într-un acces de empatie, respirând ușurat: “A, credeam că m-ai depășit“. :))) Apoi a început să îmi povestească că nu știu cine l-a depășit, și că el e nervos și că nu înțelege! Oh, noroc că mai văzusem filmul ăsta de câteva ori :).
Purcaru, in actiune
credit foto: Events Photographer
Așadar, nu am mai apucat să ne luăm revanșa de la sezonul ăsta, nici io, nici Purcaru. Amenințăm însă serios 2016, am început cu niște sesiuni de antrenament în parc!! Purcaru le numește însă agrement, nu înțeleg de ce, poate pentru că la final le udăm cu bere. 🙂
CONCURS: Adrenallina vă trimite la Dumbrava cu Mărgăritar!
Hello, cu ce vă ocupați frumoasa dimineață a zilei de 8 august? 🙂 Vă dăm noi ceva de făcut!
Pentru că lansăm o invitație la o aventură mountainbike la Dumbrava cu Mărgăritar, o competiție aflată la cea de-a treia ediție, care face parte din calendarul de ciclism al Riders Club!
Fie că ați mai gonit în Parcul Natural Comana pe poteci sau drumuri forestiere în natură, fie ca sunteți începători, acum aveți ocazia unei super experiențe pe 8 august, foarte aproape de București. Pregătiți-vă de gonit pe biciclete pentru că Adrenallina vă oferă 3 invitații la concursul Dumbrava cu Mărgăritar!
Acestea sunt valabile indiferent de traseul pe care vreți să pedalați: Scurt, de 13 km, destinat copiilor între 6 și 13 ani și riderilor începători; Standard, de 20 km, dedicat celor de peste 14 ani, cu ceva mai multă experiență competițională; Epic, de 40 km, ce provoacă cicliștii cu antrenament și vechime în MTB.
Ce trebuie sa faceți pentru a câștiga cele 3 locuri gratuite în competiție:
- Să postați o poză în care vă regăsiți într-o ipostază amuzantă împreună cu bicicletele voastre și un comentariu explicativ scurt pe măsură, ca răspuns la postarea noastră de pe pagina Facebook a Adrenallina, care anunță acest concurs;
- Să dați un big Like la pagina Facebook a Riders Club și la Adrenallina; asta dacă nu ați dat deja!!
- Să faceți toți pașii indicați mai sus până pe 31 iulie, ora 18:00, cand vom spune „Stop!” și vom alege câștigătorii acestui concurs prin random.org și îi vom anunța pe pagina Facebook Adrenallina!
Concursul se desfașoară exclusiv pe pagina Facebook Adrenallina de luni, 27 iulie până vineri, 31 iulie, ora 18:00.
Detalii despre concursul Dumbrava cu Mărgăritar al Riders Club puteți găsi aici.
Mult noroc și să ne vedem la start! 🙂 Haideți cu pozele! 😀
Forestier si single track pe bike, la Dumbrava cu Mărgăritar
Cea de-a treia ediție a competiției „Dumbrava cu Mărgăritar” organizată de Riders Club va avea loc pe 8 august 2015 în Parcul Natural Comana. 500 de rideri au dat deja curs invitației și vor goni în încercarea de a cuceri un loc pe podium, sau cel puțin vor lua startul cu intenția de a se distra în natură.
40 de curse de poveste la Dumbrava cu Mărgăritar
Pe cele trei traseele pregătite de Echipa MPG împreună cu Răzvan Jugănaru, multiplul campion național la MTB, Ciclocros și Velodrom, drumurile forestiere se îmbină cu single-track-urile speciale.
Primul traseu este unul scurt, de 13 km, pe care orice rider începător poate pedala și se poate bucura de o cursă reușită. Al doilea este unul standard, de 20 km, dedicat celor cu ceva mai mult experiență competițională, iar ultimul este traseul Epic, de 40 km, care va provoca cicliștii cu antrenament și vechime în MTB să arate cât de bine stau la capitolele îndemânare și forță. Pe aceste trei rute se vor desfășura nu mai puțin de 40 de curse, împărțite pe 4 niveluri și 7 categorii de vârstă. Toate au ca punct de plecare localitatea giurgiuveană Mihai Bravu.
Până pe 19 iulie, taxa de participare la Dumbrava cu Mărgăritar este de 75 de lei, așadar grăbiți-vă să vă rezervați un loc la preț redus. Pentru copii, prețul de înscriere este unic de 25 de lei. Plata locului rezervat se poate efectua până în ultima zi deschisă înscrierilor online, respectiv 5 august.
Mountainbike la Trofeul Muscelului
Dacă vă doriți să pedalați într-un cadru natural deosebit, pe un traseu solicitant, dar care să vă ofere satisfacții extraordinare la final, atunci Câmpulung vă așteaptă pe 18 iulie! Răzvan Jugănaru, multiplu campion național la MTB, Ciclocros și Velodrom împreună cu Riders Club 2015 organizează concursul „Lupii Dacilor – Trofeul Muscelului”, o competiție plină de adrenalină, dar care oferă și posibilitatea unei aventuri pentru cei care au mai puțină experiență în ciclism.
Aventura montană începe la concursul Lupii Dacilor – Trofeul Muscelului
Organizatorii au amenajat două trasee care se întind pe drumurile forestiere și potecile ce străbat poienile și pajiștile alpine ale Muntelui Strâmtu, pădurile întunecoase de conifere ale Culmii Măgura, cursul râului Bughea, precum și cărărui adăpostite de fagii Dealului Ciocanu. Primul traseu este unul standard, de 29 de km, pregătit pentru cei care își doresc mai multă plimbare, și mai au de acumulat la capitolele abilități tehnice și rezistență fizică.
Traseul Epic, cel de-al doilea, este amenajat pentru riderii cu experiență, căliți bine în urcări istovitoare și coborâri rapide, ce solicită manevre tehnice. Prima parte coincide cu cea a traseului Standard, iar restul drumului până la 53 de km va avea o succesiune de urcări relativ lejere și scurte, urmate de single trail-uri special amenajate pentru mountainbike.
Va exista un concurs special, destinat puștilor sub 14 ani, înscrierea se va face la fața locului și va fi gratuită. Concursul pentru copii se va desfășura pe un traseu delimitat în centrul Municipiului Câmpulung, parcurs ce va fi adaptat posibilităților fizice și tehnice ale acestora.
Peste 500 de participanți s-au înregistrat până acum în cea de a treia ediție a competiției Lupii Dacilor – Trofeul Muscelului. Pentru cei care încă nu și-au rezervat locurile la start înscrierile sunt deschise online până pe 16 iulie pe pagina dedicată concursului. Totuși, dacă vă grăbiți , până pe 12 iulie este valabilă taxa de participare de 85 de lei de persoană.
Marius Buruianu: “Nu mai concep să treacă o zi fără bicicletă”
Am început să fac sport …
Sport… sport am început să fac de mic, dar nu de performanţă. Am cochetat un timp cu atletismul, am făcut apoi sărituri în apă, dar toate astea în timpul şcolii. Plimbări sau incursiuni cu bicicleta am făcut în funcţie de timpul liber pe care îl aveam. La început, prin anul 2000, am cumpărat primul meu FirstBike de la un magazin aflat pe Ştefan cel Mare, vis-a-vis de stadionul Dinamo. Bicicleta era argintie şi mi se părea cea mai frumoasă din toată România.
Asta până l-am cunoscut pe amicul meu Dan Bistriţeanu, de la care am aflat că mult mai interesante decât plimbările sunt concursurile de MTB, şi iată-mă în 2010 înscris la Prima Evadare. Atunci am înţeles un lucru foarte important, că numai cu un antrenament serios voi putea face faţă unui concurs de MTB.
Deci, m-am apucat serios de treabă! În următoarea duminică am plecat la Câmpulung unde se organizase o recunoştere a traseului ce urma să devină cel de-al doilea concurs la care voiam să particip dar la care n-am mai ajuns. Se anunţa o zi frumoasă şi caldă, cu cer senin. Plutonul, destul de mare, s-a pus în mişcare, însă pe prima urcare am rămas în urmă şi de epuizare începusem să văd numai galben-negru în faţa ochilor. Era clar că nu voi putea continua. M-am întins pe asfalt la umbra unui copac şi aşa cred că au trecut minute bune până am reuşit să-mi revin.
După aceste două episoade total demoralizante am decis că nu voi mai merge la competiţii. Mi se păreau mult prea dure pentru mine. Eram hotărât dar… iar revine Bistriţeanu şi mă convinge să mai paticip măcar o dată la un concurs aşa că, iată-mă la Azuga, la Surmont MTB Challenge! Fusese o dimineaţă ploioasă şi erau multe noroaie pe traseu. La un moment dat a început iar figura cu galben-negru. M-am dat jos de pe bicicletă şi m-am rezemat de o stâncă, să nu mă prăbuşesc pe drum.
La MTB Surmont Azuga, 2010
Aşa a început totul. Am stat tot mai mult pe forumurile de ciclism, am schimbat dieta, m-am lăsat de fumat, mi-am cumpărat un costum de ciclism şi, cum era de aşteptat, a venit şi rândul unei noi biciclete, mult mai frumoasă şi mai performantă, la care nici nu puteam visa cu câţiva ani înainte. Mi-am propus să ies la antrenament în fiecare zi şi, cu timpul, au început să apară şi primele rezultate, ca o încununare a eforturilor depuse de câţiva ani. De atunci încolo, viaţa mea s-a schimbat substanţial, iar astăzi nu mai concep să treacă o zi fără bicicletă.
Îmi amintesc că la început orice efort substanţial sau o cursă mai lungă de o jumătate de oră îmi dădeau o stare de epuizare extremă. Îmi amintesc de o tură spre Frumuşani-Budeşti când, plecat de la Delfinului până pe şoseaua Olteniţei, am fost nevoit să mă aşez 15 minute pe bordură ca să-mi revin.
Prima competiţie la care am participat a fost Prima Evadare în 2010. Aveam 47 de ani pe atunci, dar eram plin de optimism şi încredere. Toate pregătirile pentru concurs au fost… o tură de 30 de km înspre pădurea Cernica. Mi-am zis că până la 55 de km, cât era cursa de la concurs, oricum nu e aşa de mult, deci trebuie să o scot cumva la capăt. Am luat cu mine în cursă un rucsac de 2-3 kg unde, printre mâncare şi apă, se afla şi un aparat foto pentru că, nu-i aşa, trebuia să imortalizez momentele cele mai frumoase ale cursei. (!?) Eram echipat cu încălţăminte sport, pantaloni scurţi şi un tricou de bumbac. Am terminat concursul în 7 ore.
La Prima Evadare
Antrenamentele mele …
Vara trecută am ajuns să fac ieşiri zilnice doar de câte 2-3 ore, din cauza lipsei de timp şi doar la sfârşit de săptămână puteam acorda 4-5 ore pedalatului. Din această iarnă am încercat să combin spinning-ul cu „forţa”, în speranţa unor rezultate superioare.
Sportul meu preferat este…
În acest moment prefer ciclismul. Apropierea de natură, drumurile pe care le străbat îmi oferă linişte interioară şi satisfacție.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este Şugaş Race-2011.
Era o dimineaţă de octombrie cu temperatura sub 10 grade Celsius şi în depresiunea Baraoltului ploua. Când am ajuns sus, pe dealuri, ningea şi zăpada se aşezase de zece centimetri. Solul nisipos în amestec cu zăpada şi apa a distrus frânele. Frigul şi umezeala pătrunseseră prin haine. Toţi eram uzi şi o mare parte dintre noi eram fără frâne sau cu lanţul rupt. Cale de întoarcere nu prea era pentru că traseul de concurs rămânea cel mai scurt drum spre sosire, aşa că am ajuns cu toţii la finish uzi, îngheţaţi şi plini de noroi.
Competiţia mea preferată este Surmont MTB Challenge pentru că de ea mă leagă amintirea „debutului”, dar pentru frumuseţe, dificultate şi efort depus competiţia preferată rămâne Geiger Sibiu MTB Challenge.
Cel mai mândru sunt de progresele rapide pe care le-am făcut şi de podiumuri.
Prietenii mei spun că nu depun suficient efort în pregătirea mea.
Pe podium, după multă muncă
Am aflat despre mine că organismul uman este o maşinărie complexă, capabilă de un efort pe care creierul, uneori, nu reuşeşte să îl ia în calcul. Şi am mai aflat că, în managementul efortului, organismul este capabil de transformări uimitoare.
Sportul mă face să mă simt plin de energie şi îmi dă un tonus foarte bun întreaga zi.
Uneori, mi se întâmplă să visez cu ochii deschişi la noi trasee.
Obiectivul meu în 2015 este să fac ture de peste 200 de km pe zi.
Dacă ar fi să recomand ceva din experienţa mea, aş spune că perseverenţa şi determinarea duc către reuşită.
