Bogdan Mireanu: O coborâre nebună pe MTB îmi dă senzația unui zbor liber, asemenea unei păsări
Bogdan Mireanu
Am început să fac sport în jurul blocului, pe la 6-7 ani. Fugeam la 9 pietre, la fotbal, la furat de struguri, de fapt cred că eram cam cel mai sprinten când era vorba să fug de cineva. La 9 pietre toți mă voiau în echipa. Nevoia te învață de mic să lucrezi la anduranță.
În clasa a cincea, am intrat într-o clasă specială, cu profil sportiv, de handbal. Nu prea mi-a plăcut ca sport, dar știu că mergeam la antrenamente cu plăcere. Pe bicicletă sunt de când mergeam cu roți ajutătoare, apoi am trecut la Pegas și, prin ’98, am primit din Italia un mountainbike. Laser, frate! Era ca și cum acum aș conduce un Ferrari.
Îmi amintesc că prin 2007 îmi arătau câțiva colegi niște biciclete la vreo 1.000 de lei, Cube parcă, erau primele pe care le remarcasem prin magazinele de profil și ziceam că trebuie să fii nebun să dai atâția bani. Acum, și eu mă dau pe o bicicletă de carbon, care n-a fost deloc ieftină, deci se poate spune că m-a prins microbul.
Sugas Race, proba de mtb
Prima mea competiție a fost, ca la mulți alți pasionați, Prima Evadare. Era în 2010, parcă, unul din acei ani cu noroi, când ziceai că am ieșit la arat, nu la plimbare prin pădurile Snagovului. A fost crâncen, cu prieteni care au abandonat, cu timp de sosire de peste 5 ore, epic, ce să mai vorbim! Și uite așa, imediat după, m-am uitat ce alt concurs MTB ar mai fi prin țară. 🙂
Antrenamentele mele nu le-aș numi chiar antrenamente, pentru că nu mi-am fixat anumite obiective în fiecare an, să termin un anumit concurs în x ore. Toate turele, fie că sunt de alergare sau de ciclism, le fac din plăcere și doar de câteva ori pe an mai dau drumul la STRAVA pe un anumit segment ca să văd cum mai stau cu timpul. În rest, la alergare, îmi înregistrez timpii cu un ceas, dar nu analizez rezultatele. Am înțeles de mult timp că, fiind sportiv amator, trebuie să savurezi cursa, traseul, și nu neapărat să stai cu ochii pe ceas.
Sportul meu preferat este, în momentul de față, alergarea montană. O fi un trend acum, dar faptul că de ceva timp îmi duc veacul prin Brașov, am descoperit farmecul alergării montane. E o simplitate și o liniște când alergi prin pădure pe care nu le găsești la ciclism sau alergarea pe șosea. Pur și simplu ești tu și pădurea. Mi se pare fascinant să poți face câteodată câte 20 de kilometri prin pădure doar cu o sticlă de apă și o pereche bună de pantofi. Dacă în 2014 am alergat aproximativ 100 de km, în 2015 am strâns, fără să-mi propun, cam 800 de km de alergare doar prin pădure. Eu zic că e ceva!
Cea mai pregnantă amintire o am dintr-o cursă de la Maraton MTB Miercurea Ciuc, în 2014. Traseu de maraton: 70 de kilometri în luna august nu e neapărat o glumă bună. Cunoșteam traseul de anul trecut și știam că e mult de mers în câmp deschis, de aceea mi-am propus să o calc în primii 30 de kilometri, cât mai era răcoare şi, dacă dă căldura, să o las mai moale, doar că pe la kilometrul 20, poc! Pană! Scoate camera, montează, dă la pompe și nimic, frate, nu voia să se umfle, camera de rezervă era spartă și ea. Pune petec, dă la pompe din nou și bagă vreo 3 Tatăl Nostru ca să țină petecul. Am pierdut vreo 15 minute cu toată trebușoara asta. După încă vreo 20 de kilometri, pe o coborâre bolovănoasă spre un sătuc harghitean, poc! Iar pană! Tre’ să ai picioare la ture din astea, dar și psihic tare. Am mai pierdut vreo 10 minute, nu m-am stresat, cred că băgam și o țigară dacă aveam când terminasem de montat roata. I-am dat până la final cu ciudă și am scos vreo 5 ore și ceva.
Competiția mea preferată este fosta etapă MTB din Triada, Brașov XCM, varianta traseului lung, pe care nu am reușit să-l fac în regim de concurs, dar l-am rezolvat într-o sâmbătă cu soare.
Cel mai mândru sunt de faptul că am terminat Bate Toaca în 2015, concurs de alergare pe Ceahlău, 28 de km, cu 2.300 diferență de nivel. De fapt, dacă e să vorbim de un scop în 2015, cam ăsta a fost: să reușesc să termin onorabil această cursă. A fost cel mai dur concurs la care am fost vreodată.
la Bate Toaca
Prietenii mei spun că sunt Superman, dar ei nu știu prin câte senzații de vomă trec eu într-o cursă. Evident, glumesc! Dar, într-adevăr, prietenii care nu prea încearcă mai mult de o plimbare prin parc cu bicicleta zic că eu pot, pentru că sunt antrenat, că ei nu ar putea niciodată să ducă x km distanță, dar ei nu știu că lucrurile se fac treptat, cu plăcere și dorind să faci asta.
Sportul mă face să mă simt că zbor, la propriu. Cred că visăm cu toții, de mici, că zburăm. Pentru mine, o coborâre nebună pe MTB sau o alergare prin pădure îmi creează senzația unui zbor liber, asemenea unei păsări.
pe Transfagarasan, cu cursiera
Obiectivul meu în 2016 este să termin Ecomarathon și Maraton Piatra Craiului.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că sportul trebuie pus, ca și cititul unei cărți, mersul la un concert, timpul acordat celor dragi , pe același nivel al importanței. Menține un echilibru pentru aceste lucruri „sănătoase” din viața ta și nu se poate să nu te simți împlinit.
Haiduci și Domnițe: “apogeul“ unui sezon dubios
Când am plecat cu Purcaru din București spre Haiduci și Domnițe i-am spus: “Cursa asta va fi diferită. E prima dată când suntem punctuali!”. 🙂
Aveam dreptate, dar nu știam în ce fel. Ceva trebuia să fie diferit, până la urmă nu ni s-au mai întâmplat următoarele la nicio altă competiție la care am plecat în această formulă până acum, și anume: să ajungem la timp, să plecăm la timp de acasă, să luăm un start normal, cu încălzire, să ajung la Purcaru acasă și el chiar să fie, în ordinea asta, mâncat, echipat și cu toate cele în mașină.
Mă rog, a halit niște omletă cu pâine la volan, dar oricum, eram deja pe drum! Am ajuns cu vreo oră înainte! (good Lord!), așa că ne-am luat fără stress kiturile de concurs (de obicei ni le luăm când concurenții au luat deja startul :)) ) și am plecat într-o tură de încălzire. Și cu bomboana asta pe tort, Purcaru a rămas fără eterna scuză post concurs: “Păi, nu am avut timp să mă încălzesc, și de aia!!”
Era un frig înainte de startul concursului Riders Club, în pădurea Surlari, lângă Moara Vlăsiei (30 de km de București) de-și clănțăneau pietrele dinții, și se holbau neîncrezătoare la toată șleahta de indivizi pe două roți, care se pregăteau să invadeze potecile.
Am făcut și eu câteva urcări ca să îmi mai urce puțin pulsul, dar degeaba: îmi înghțaseră deja picioarele în pantofii SPD. După 10 minute de la start, muream de cald! Mă întrebam de ce naiba mi-am luat atâtea pe mine și… încercam să respir normal. Slabe șanse, am gâfâit tot traseul. Mă rog, nu chiar tot, pentru că nu am apucat să îl parcurg pe tot… 😀
Atâta cât l-am pedalat, mi s-a părut anevoios, deși toată lumea spune că e un traseu de „fugă”, plat și fără porțiuni tehnice. Eu platul ăsta l-am simțit ciudat, adică am fost cu inima în gât pe toată durata derulării evenimentelor. Am avut senzația de mult fals plat și a fost nevoie de ceva tehnică mai ales la curbele strânse, unde aveai toate șansele să intri în copăcei sau să cazi într-o apă (nu știu exact ce curge pe acolo, sau poate că era un lac). Pădurea a fost minunată, cu covorul ei de frunze (asta o știu dintr-a patra!) și cu pământul ușor umed, tomnatec. (merge, nu? 😀 eram bună la compuneri :))
I-am zis lui Purcaru în mașină, în drum spre casă: “Nu a fost totuși un traseu atât de ușor, eu am cam tras de mine pe acolo… “. El mi-a răspuns prompt și sec: “Este cel mai banal traseu pe care am pedalat vreodată”. Când a spus asta, i-am înhățat ultimele bucățele de bake rolls, ca să mă răzbun!
Aveam motive; la plural, deci. Să explic.
Pe una din urcări (V-AM SPUS CĂ N-A FOST PLAT CONCURSUL ĂSTA, DA?!), m-am gândit eu că ar fi oportun să urc în pedale, ca să împing mai bine, deoarece simțeam că îmi vor țopăi curând plămânii pe ghidon dacă nu o fac. Și nu știu unde naiba mă uitam sau ce s-a întâmplat în secunda aia, cert este că în vârful urcării, când mai aveam puțin și mă restabileam, să încep să bag viteză, ei bine, mi-am dat seama că o să cad. Am apucat să rostesc jumătate de înjurătură, apoi m-am făcut una cu pământul reavăn și tomnatec de care vă spuneam, numai că ăsta avea și pietre.
nu a mai trecut mult dupa asta si a urmat cazatura 🙂
Am căzut cu toată greutatea corpului pe tibia piciorului stâng și pe mâna stângă, m-am extras din pantofii SPD, și m-am pus pe bocit de durere și nervi. Începeau să treacă masiv concurenți pe lângă mine, toți mă întrebau dacă sunt ok. Well, sunt ok, da-mi trebe un telefon să sun la organizatori, să mă ducă la Ambulanță. Nu știam exact dacă am cu adevărat ceva grav la tibie. Nu părea să iasă niciun os, dar mă cam durea. Și mâna la fel.
Nu aveam telefon la mine, și dintre concurenți cam al 5-lea pe care l-am rugat să sune să anunțe a și făcut-o. E un raport bun pentru încrederea în umanitate! 🙂 Sau sunt eu prea optimistă, nu știu.
Cert e că nu mai aveam niciun chef să continui. În primul rând că nu mai puteam ține mâna pe ghidon și erau destul de multe hurducături, și apoi că trebuia să fiu sigură că e ok tibia. Așa că, “la cel mai banal traseu” de mtb, cum l-a numit colegul meu de club, la final de sezon 2015, a trebuit să spun stop în timpul unei curse și să înregistrez primul meu DNF în 5 ani de sport. Părea pasul imediat următor după prestațiile jalnice din ultima vreme :), gen Maratonul București, unde am ținut eu morțiș să termin, și am alergat într-un picior aproape 6 ore. A fost totuși un an în care sportul nu a fost o prioritate. Vom vedea cum va fi 2016 :).
Am fost recuperată de pe traseu de un ATV și am văzut ce puțin mai aveam până la finiș. Eram împăcată. Luasem cea mai bună decizie. La Ambulanță m-au dat cu un spray ceva și cam aia a fost. Nimic rupt, all ok, doar niste vânătăi urâte.
M-am dus la finiș să-l aștept pe Purcaru și să îl impresionez cu accidentarea mea. A ajuns, și când m-a văzut s-a holbat neîncrezător, apoi s-a uitat panicat în urmă, ca și cum de acolo trebuia eu să vin! Știa el că mă depășise pe traseu și nu îi ieșea matematica. Zic: “M-am accidentat“, cu o figură jalnică, să susțină dramatismul momentului. La care Purcaru, într-un acces de empatie, respirând ușurat: “A, credeam că m-ai depășit“. :))) Apoi a început să îmi povestească că nu știu cine l-a depășit, și că el e nervos și că nu înțelege! Oh, noroc că mai văzusem filmul ăsta de câteva ori :).
Purcaru, in actiune
credit foto: Events Photographer
Așadar, nu am mai apucat să ne luăm revanșa de la sezonul ăsta, nici io, nici Purcaru. Amenințăm însă serios 2016, am început cu niște sesiuni de antrenament în parc!! Purcaru le numește însă agrement, nu înțeleg de ce, poate pentru că la final le udăm cu bere. 🙂
Câștigă o invitație la Cernica Spring Trail Running!
Salut, alergători! Ce faceți duminica asta, pe 26 aprilie? 🙂 Știu eu ce ați putea face! 😀 Ați putea de exemplu să alergați la Cernica Spring Trail Running, competiție organizată de Adventuremania! Căci avem o invitație gratuită la cursă de oferit.
Sunt trei probe, iar câștigătorul își alege distanța pe care vrea s-o alerge:
42,2 km Maraton, 21,1 km Semimaraton, 10,5 km Cros
Ce trebuie să faceți? Păi… să spuneți 4 cuvinte care vă vin în minte când vă gândiți la o alergare prin pădure :), printr-un comentariu aici, la acest post. Cea mai interesantă combinație de 4 cuvinte (diferite, care nu trebuie să aibă legătură sau să facă sens unul cu altul) câștigă invitația. Juriul deliberator este echipa editorială Adrenallina, care va motiva alegerea.
Start concurs! Deadline: miercuri, 22 aprilie, ora 15.00! Succes!
Se apropie cursa de alergare Crosul Pădurii!
Sub sloganul „Aleargă și zâmbește!”, în 2015 ViitorPlus și Telekom te așteaptă cu noi curse și voie bună pe 28 martie, în Parcul Tineretului, la o nouă ediție, a 6-a, a Crosului Pădurii powered by Telekom. Dacă anul trecut pijamalele au fost uniforma de alergare, anul acesta nu contează cum te îmbraci atâta timp cât îți aduci zâmbetul cu tine și îl păstrezi cât mai mult de la start până la finish.
Te poți înscrie la una dintre cele 3 curse pentru adulți: de 5, 10 sau 15 km, iar pentru copiii mici și mari au fost păstrate cursele clasice de 500 m (4-7 ani) și 1 000m (8-13 ani).
Participând la Crosul Pădurii susții viața activă și sănătoasă și împădurirea sudului țării cu câte un puiet pentru fiecare nou-născut din România, prin proiectul Pădurea Copiilor. Sunt încă taxe reduse de înscriere la acest moment, aici se pot face înscrierile.
Mai multe detalii și noutăți găseşti pe site-ul Crosul Pădurii și pe pagina oficială de Facebook a evenimentului.
Proiectul „Pădurea Copiilor” a început în 2007, sub îndemnul „Adoptă un copac!” contribuind până în acest moment la realizarea a peste 37 de hectare de pădure (prin plantarea a peste 235.000 de puieți) pe terenuri degradate, în judeţele slab împădurite din sudul ţării.
Maratonul Olteniei, sau cum m-am îndrăgostit de trail running
Zarurile au fost aruncate, şi eu tocmai am aflat ce să fac cu alergarea din viaţa mea: o s-o duc pe drumuri şi poteci de munte, şi-o s-o scot din cenuşiul asfaltului de Bucureşti!
Am fost weekendul trecut la prima mea cursă de alergare trail, la Maratonul Olteniei, powered by CEZ Romania şi vreau să mă întreb doar atât: de ce naiba n-am încercat treaba asta până acum?!
Velo Compass 2012, competiție inedită de orientare pe bicicletă
Un concurs foarte interesant se anunță în luna mai, pe data de 19, în pădurea Băneasa: orientare pe bicicletă mountain bike, în echipe de 2 persoane. Competiția este organizată de Gabriel Solomon, maratonist, și Radu Milea, alergător și membru al Lotului de orientare sportivă al Clubului Unirea Alba Iulia, împreună cu Asociația Clubul pentru Protecția Naturii și Turism, iar regulamentul este unul foarte simpatic: echipa trebuie să se orienteze în pădure și să găsească foarte repede posturile de control instalate, folosindu-se de hartă și busolă. 🙂 Orientarea este așadar decisivă în acest caz, dar concurenții trebuie să termine traseul pe bicicletă, sau împingând bicicleta, dacă altfel nu se mai poate 🙂
fotocredit Antonia Georgescu
