Irina Dumitru: “Vreau să mă relaxez și să uit de tot”
Irina Dumitru, arhiva personala
Irina Dumitru, multiplă campioană națională la ciclism, atât la șosea cât și la mountainbike, a decis de curând să renunțe la a urma o carieră în domeniu. Irina devenise în ultimii ani un nume în ciclismul românesc feminin de performanță și o obișnuită a podiumului.
Cu decența ce o caracterizează, Irina s-a mărginit să ne dezvăluie că nu vedea un viitor pentru ea în această carieră sportivă, deoarece piața din România nu poate încă susține un ciclist junior în drumul către marea performanță.
Irina a concurat timp de 5 ani, în ultimii ani devenind un nume de referință pe scena competițiilor interne. Din 2014 a făcut parte din echipa BikeExpert, de care s-a despărțit recent. Irina a renunțat și la acreditarea ca ciclist profesionist în cadrul Federației Române de ciclism.
Pare pornită să uite un episod dureros, despre care nu e pregătită să dea detalii, și își dorește să rămâne cu amintirea unei perioade frumoase din viața ei. Un scurt interviu pentru Adrenallina, mai jos:
Adrenallina.ro: Salut, Irina. Am aflat despre decizia ta radicală, aceea de a renunţa la ciclismul profesionist. Poţi să ne spui ce a provocat această decizie bruscă? Ce s-a întâmplat?
Irina Dumitru: Salut! Da, aşa este. Am renunţat la tot ce înseamnă ciclism. Decizia finală am luat-o în urmă cu o lună şi ceva, când pur şi simplu am încercat să pun cap la cap unele lucruri, care nu ieşeau cum mi-aş fi dorit. Și evident că am ales să mă opresc.
Bineînţeles, motive sunt mai multe, este clar, altfel nu aş fi putut să fac pasul ăsta atât de important… dar cred că nu mai este cazul acum să dezbatem amănunţit problema, ceea ce contează în momentul de faţă este să mă relaxez şi să uit de tot.
Tu eşti un sportiv care a evoluat foarte rapid în ultimii 2,3 ani, ai dovedit cu rezultate talentul în ciclism şi munca depusă. De ce nu ai încredere într-o carieră în ciclism?
Aşa este. Am fost pe o pantă ascendentă. Factorii care au influenţat această evoluţie pozitivă sunt numeroşi. Munca individuală a fost esenţială şi pot afirma că nu este un sport uşor. Dar nici nu puteam avea randament fără sprijinul masiv al sponsorilor, ocazie cu care le aduc încă o dată multe mulţumiri.
Ca să mai sper la o carieră în ciclism este puţin greu, având în vedere nivelul din ţara noastră.
Ce anume ţi-a plăcut în anii ăştia şi ce anume te-a deranjat?
M-a fascinat ideea de a face sport în mijlocul naturii, chiar şi pe şosea. Foarte interesant este modul în care acest sport a evoluat în ultimii ani, atât prin numărul de participanţi cât şi prin numărul de evenimente din această sferă.
Îmi doresc să nu fie doar un foc de paie, ci lucrurile să avanseze pe toate planurile în acest domeniu.
Cât despre lucrurile care mi-au displăcut, îmi este incomod să vorbesc. Îmi place să uit repede tot ce este negativ şi ce nu mă ajută. Aşa că în momentul de faţă vreau să spun că am lăsat în urmă o periodă frumoasă din viaţa mea, de care vreau să-mi amintesc oricând cu mare plăcere.
foto arhiva personala
Cum simţi piața asta, acum că ai o experienţă în spate, de sportiv sub contract cu o echipa de ciclism dar şi legitimată la Federaţia Română de Ciclism. Cum ţi se pare că arată condiţiile pentru un tânăr ciclist care vrea să facă performanţă?
Acum, când deja am încheiat orice fel de contract cu echipa, iar legitimaţia la Federaţia Română de Ciclism nu mai este valabilă, din experienţa pe care am trăit-o în toţi aceşti 4 ani pot să spun că este destul de greu pentru un junior, de exemplu, să avanseze foarte repede, astfel încât să poată să ajungă la un nivel cât de cât mediu, comparabil cu cel din alte ţări.
Dar cum am spus şi mai sus, acest sport este în creştere şi cred că deja în următorii câţiva ani lucrurile se pot discuta mult diferit.
Road Grand Tour (c) Events Photographer
La ce te gândeşti pentru viitor?
Planurile de viitor sunt la stadiul de idei care se vor dezvoltă în perioada următoare. Deocamdată nu am decis ce voi face… este timp pentru toate.
Palmares
În primul ei sezon competițional, în 2012, când încă nu făcea parte din nicio echipă de ciclism, Irina a câștigat 3 curse de mountainbike și la celelalte 4 la care a participat a fost pe podium, pe locurile 2 și 3.
În 2013 era deja luată în vizor de echipa Giant, cu care semnează primul contract și devine ciclist profesionist.
În anul acela, obține locul 3 la ambele probe de la Campionatele Naționale de Șosea – fond și contratimp – și locul 3 și la Campionatul Național de MTB –XCO, de la Păltiniș.
La Campionatul Național de Velodrom, Irina a obținut de-a lungul timpului de 3 ori locul 1 și o data locul 2.
2014
- se alătură echipei BikeExpert
- ocupă iarăși locul 3 la Campionatele Naționale de Șosea, la ambele probe. Participă la Balkaniada de Ciclism în Macedonia-Scopje, unde face pană când se afla pe poziția 4 în cursă. În 2014, Irina Dumitru a câștigat 18 curse de ciclism interne (șosea și mountainbike), s-a clasat a 2-a de 9 ori și a 3-a de 5 ori.
2015
– Campionatele Naționale, locul 3 la ambele probe
– Câștigă Campionatul Național de MTB – XCO
– participă în Grecia la Thasos Cup, unde câștigă proba de mountainbike și se clasează a 2-a la șosea
– câștigă 26 de curse interne
2016
Participă la 6 competitii, dintre care cele mai importante sunt:
Avrig – 1
Ziua B – 1
Road Grand Tour- Casa Seciu- 2
Napo Cup XCO (UCI) – 3
În toți cei 5 ani cât a concurat a câștigat 63 de curse.
Geiger Mountain Bike Challenge 2015, foto arhiva personala
credit foto arhiva personala
Triatlonista Antoanela Manac, despre Baku 2015: “Mă temeam că o astfel de cursă va fi greu de terminat pentru mine”
Roxana Lupu
Triatlonul este un sport tânăr în lume: și-a făcut debutul olimpic la Jocurile Olimpice de Vară din Sydney, în anul 2000, și de atunci au apărut peste 120 de federații naționale afiliate la Uniunea Internațională de Triatlon (ITU), înființată și ea în 1989. În România anului 2008 existau doar două competiții de triatlon și câteva zeci de participanți. Federația Română de Triatlon s-a înființat în 2012, acum 3 ani. Acum, în 2015, sunt multe concursuri de triatlon în calendarul competițional național iar numărul celor care aleg să practice acest sport, fie ei profesioniști sau amatori, este în creștere spectaculoasă. Suntem însă la început.
Am avut nevoie de acest mic intro pentru a înțelege puțin contextul și momentul în care ne găsim. Recent, România a participat în premieră istorică la probele de triatlon femei și bărbați din cadrul Jocurilor Europene de la Baku 2015, prima ediție a Jocurilor Olimpice Europene, ce a avut loc între 12 și 28 iunie în capitala Azerbaidjanului, Baku. Cei doi reprezentanți ai României au fost Antoanela Manac – feminin și Ciprian Bălănescu – la masculin.
***Antoanela Manac, triatlonista de 19 ani legitimată ca sportiv profesionist la Atena Sport Club Constanța, a încheiat competiția pe locul 36, iar Ciprian Bălănescu nu a reușit să termine concursul. (a fost ajuns de liderii cursei la ultima tură de ciclism).
Înainte de orice concluzie, trebuie să înțelegem faptul că suntem la început, să înțelegem nivelul la care este acest sport în România, în condițiile în care avem o Federație Română de Triatlon cu doar 3 ani de existență la activ, și să ne bucurăm totuși pentru acest prim pas.
Am vorbit cu Antoanela Manac despre cursa ei la Baku, despre cum s-a pregătit pentru asta și despre ce planuri sportive are pentru viitor. Antoanela a fost desemnată anul trecut Campioană Balcanică la Triatlon pe distanța sprint (n.r. 750 metri înot, 20 km bike, 5 km alergare) iar la Baku a fost pentru ea a doua oară când a parcurs în competiție distanțele unui triatlon olimpic (n.r. 1, 5 km înot, 40 km bike, 10 km alergare).
Triatlon Challenge Mamaia, 2014
Delegația României a încheiat Jocurile Europene de la Baku pe locul 17 din 42 de națiuni care au punctat în clasamentul pe medalii, cu 12 medalii, din care trei de aur, cinci de argint și patru de bronz. Aurul a fost cucerit de Ana-Maria Brânză la spadă, de Andreea Chițu la judo (cat. 52 kg) și de echipa feminină de spadă (Ana-Maria Brânză, Simona Gherman, Simona Pop, Amalia Tătăran.
Pentru a fi alături de sportivii noștri, GROUPAMA Asigurări a lansat ”Delegația Virtuală a României” – o platformă prin care românii au putut fi alături de sportivii care ne-au reprezintat în competiție, încurajându-i virtual.
Dar să vorbim cu triatlonista noastră, care ne-a răspuns la întrebări din Elveția, Geneva, unde va reprezenta România la Campionatele Europene de Triatlon:
Adrenallina: Antoanela, în primul rând felicitări pentru performanțele tale și pentru evoluția la Jocurile Europene de la Baku. Cum a fost cursa ta? Cu ce temeri ai intrat în concurs și cum le-ai depășit?
Antoanela Manac: Mulțumesc frumos pentru felicitări și mă bucur că îmi dați ocazia să vă pot împărtăși momentele pe care le-am trăit.
European Cup, Istanbul, 27-28 iunie 2015
Cursa de la Baku a fost un carusel cu emoții. Am luat startul alături de campioana olimpică de la Olimpiada din Londra, în 2012 (n.r. elvețianca Nicola Spirig, câștigătoarea de la Baku) și multe alte campioane mondiale, sportive puternice și cu o experiență mult mai mare decât mine.
Mă temeam că e posibil ca o astfel de cursă să fie greu de terminat pentru mine dar apoi mă gândeam că am muncit destul alături de antrenorul meu și că nu am voie să îmi fac griji. După proba de înot am început să mă stabilizez emoțional. Am trecut la proba de bike și am reușit să o termin într-un timp foarte bun, spun eu, deși primele 2 ture le-am tras de una singură; din a 3-a tură m-am lipit de pluton și am stat acolo până la ultima tură.
La alergare am reușit să mai depășesc câteva adversare, dar multe dintre ele cedaseră din cauza temperaturii ridicate (n.r. la start s-au aliniat 48 de sportive, doar 38 au terminat cursa). Am trecut linia de sosire ocupând locul 36, un loc care multora nu le inspiră nimic dar care pentru mine a fost o reușită!
Ce a însemnat participarea aceasta pentru tine? Cum te-ai pregătit pentru cursa asta?
Participarea aceasta a însemnat foarte mult, deoarece a fost pentru prima dată când am fost parte din Lotul Olimpic și am reprezentat România la prima ediție a Jocurilor Europene. Am primit vestea în luna ianuarie iar de atunci m-am pregătit cum am putut mai bine. Am urmat un program de antrenamente mult mai complex iar inainte de cursa oficială am participat la o cursa de “încălzire” pentru ce urma să mă aștepte.
Cum a început pentru tine relația cu sportul și ulterior cu triatlonul?
Relația cu sportul a început încă de când eram mică, și aveam vreo 5 ani. Am început cu înotul, și în acest sport am făcut performanță. La triatlon am ajuns abia la vârsta de 17 ani. În orașul în care locuiesc, în Constanța, se organizează anual concursul de triatlon Challenge Mamaia și cursa m-a provocat, mai ales că am aflat că nu implică numai înotul.
Așa am început să practic triatlonul, dintr-o provocare și din curiozitatea de a testa toate cele trei sporturi.
Care este sportul preferat dintre cele trei? Dar distanța preferată?
Cu siguranță că înotul va rămâne proba mea dar m-am îndrăgostit și de bicicletă și alergare.
Distanța preferată nu o pot decide încă, dacă îmi place sprint că e mai scurt și mai ușor ca distanță, sau olimpic, că necesită o anduranță pe măsură – pentru că am făcut doar de două ori proba olimpică în competiție, în acest an.
Diferențele dintre sprint și olimpic din punctul meu de vedere sunt foarte mari. Trebuie să abordezi total diferit proba olimpică, ai nevoie de rezistență dar totodată și de viteză. Este necesar să fii la fel de rapid pe ambele distanțe, doar că trebuie să depui o muncă mult mai eficientă la olimpic, cu dozarea corespunzătoare de energie pe cele 3 probe.
Cu cine te antrenezi, cine îți supraveghează pregătirea?
La antrenamente
Antrenorul meu este Filip Grigorescu. Împreună ieșim la antrenamente, mai ales la ciclism, și mă supraveghează în toate cele 3 discipline. Obiectivul nostru este acela de a mă califica la Olimpiadă. Cea de la Rio, de la anul, este din scurt, dar nu este imposibil să ajung acolo.
Daca nu e Rio, atunci cu siguranță va fi Olimpiada de la Tokyo, din 2020. Obiectivul meu de acum, care mă apropie de Olimpiadă, este acela de a acumula un punctaj cât mai mare – punctele reies din clasarea în topul clasamentului la competiții internaționale.
Cum te antrenezi în perioada asta?
Sunt în sezonul competițiilor, tocmai de aceea aproape săptămânal sunt plecată la diferite concursuri internaționale – Cupe Europene, Campionat European, Balcaniadă, Cupa mondială…. Antrenamentele din această perioadă constau mai mult în menținerea unei forme de vârf; nu mai au o durată așa de lungă, sunt mai reduse ca timp dar mai puternice ca intensitate.
Ce te motivează?
Cel mai mult mă motivează gândul că pot să cresc ușor în performanțe. Asta mă face să mă antrenez cât mai mult. Motivația mai vine și din faptul că sportul îți oferă și alte beneficii: cunoști oameni minunați, sportivi sau nu, călătorești… Beneficiul cel mai mare vine odată cu rezultatul, și de aceea este o “sete” de rezultate cât mai bune. În afară de asta, în programul meu zilnic nu am timp să mă plictisesc. Îmi place ceea ce fac și am plăcerea aceea de a ieși la antrenamente.
Știu că pe lângă sport îți pregătești și o carieră în Medicină. Povestește-ne despre asta.
Da, mă pregătesc pentru o carieră de viitor medic. Medicina este o altă provocare pentru mine, o ocupație majoră în plus față de sport. Viața mea s-a schimbat de când am intrat la această facultate. Am început să înțeleg mai bine cum funcționează organismul uman, să corelez acest lucru cu ceea ce se întâmplă în timpul antrenamentelor, să percep durerea în alt mod și să trec peste ea.
Nu îmi este ușor să le fac pe amândouă, dar am avut un plan de pregătire adaptat, în funcție de orarul facultății, și acest lucru m-a ajutat enorm. Acest lucru a fost posibil datorită antrenorului meu, căruia îi mulțumesc pentru tot.
Cum vezi diferența între modul de pregătire și resursele sportivilor străini și cele ale sportivilor români? Tu, ca sportiv elite, cu ce te confrunți și ce ai dori să se îmbunătățească în primul rând în sistemul românesc în ceea ce privește sprijinul acordat sportivilor?
Diferențele dintre noi și sportivii străini sunt destule. Ei dispun de programe de pregătire, de echipamente calitative, de o echipă întreagă de oameni programați și dedicați sportului, care au datoria de a seta sportivi pe un obiectiv major.
Triatlonul în România este la început dar sunt sigură că vom crește și noi și vom beneficia cât mai curând de tot ce ne trebuie pentru a ajunge la un nivel înalt. Nu aș vrea să mă exprim cu ce ar trebui să se îmbunătățească în sistemul nostru pentru că aș avea destul de comentat. Consider o scuză faptul că suntem la început – Federația Română de Triatlon s-a înființat în 2012, acum 3 ani.
Singurul lucru pe care îl pot spune este că mi-aș dori să simțim că ne motivează pe noi sportivii să practicăm triatlonul, un sport nu tocmai ușor. Avem nevoie de susținere, în primul rând morală și apoi financiară!
Povestește-ne una dintre cele mai frumoase amintiri ale tale legate de sport.
Cea mai frumoasă trăire este aceea când sunt într-un moment de impas, într-un moment în care mi-aș dori să renunț în cursă mai mult decât să continui, și totuși merg la departe.
Este apoi acel moment în care aștepți să urci pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. Îți dorești să ajungi acolo cu orice preț și asta te motivează enorm.
O amintire dragă mie este finish-ul primului meu triatlon, mai exact Triatlon Fără Asfalt. Am fost întâmpinată de un val de aplauze și o mulțime de oameni care strigau și mă felicitau. Atunci am înțeles că triatlonul este următoarea mea preocupare.
***
Antoanela Manac a fost cronometrată la Baku cu timpul total de 2 ore, 19 minute și 14 secunde (22 min 08 sec la înot, 1 h 11 min 35 sec la ciclism și 44 min 06 sec la alergare). Medalia de aur a fost cucerită de elvețianca Nicola Spirig, în 2 ore și 28 de secunde, argintul a revenit olandezei Rachel Klamer, cu timpul de 2 ore, 1 minut și 44 secunde, iar bronzul a fost adjudecat de suedeza Lisa Norden, cu 2 ore, 1 minut și 46 secunde.
Vârstă: 19 ani (împlinește 20 în octombrie)
Sportiv legitimat la Atena Sport Club Constanța, Școala de Înot Răzvan Florea
Palmares
2015
Campionatul Național de Duathlon – loc 1
European Cup – Madrid ( 10 mai) – loc 33 (primul ei triatlon pe distanță olimpică)
Triathlon la mare -Vama Veche – loc 1 ștafetă mixt
Jocurile Europene de la Baku – loc 36 (distanță olimpică)
European Cup – Istanbul – Sprint – loc 12
European Championship – Geneva –
2014
Campioană Naționala la Duatlon
Campioană Balcanică la Duatlon
Vicecampioană Națională la Triatlon
Câștigătoare Romanian Triathlon Series
Campioană Balcanică la Triatlon
Locul 11 la Cupa Europeana de la Alanya
Andreea Crivoi : „Cred că mă număr printre cei care suntem făcuți pentru sport”
Am început să fac sport, mai bine spus mișcare, la 5 ani. Am primit atunci prima tricicletă, care nu era cu roți ajutătoare așa cum le cunoaste toată lumea, era o tricicletă cu trei roți, toate de acceași dimensiune – groaznic – multă muncă la pedalat și fără spor.
Mișcarea sub toate formele mi-a plăcut de la început. Am practicat la Casa Pionerilor gimnastică, unde profesoara a chemat-o pe mama să îi spună că ar fi cazul să acorde mai multă atenție și să mă îndrepte spre acest sport. După un vot 2:1 și un consiliu acasă, a învins cartea :).
Am învățat să înot foarte repede, practic nu am avut nevoie de colac și înotatul meu presupune și astăzi scufundările, atunci libere, astăzi cu cei de la Scubadiver. Cred că mă număr printre cei care suntem făcuți pentru sport, este singurul moment când mă regăsesc.
Pașii m-au îndreptat către sport în orice moment dar se ajungea mai mereu în acest punct, de exemplu – în ultima clipă părinții sunt informați de profesorul de educație fizică despre faptul că urmează să plec în cantonament deoarece am rezultate foarte bune și de fiecare dată votul alor mei a fost 2:1, adică NU.
Am practicat constant (de trei ori pe săptămână) baschet în perioada 1997-2005 până am reușit să fac ruptură de ligamente și a trebuit să uit orice sport cu stop pe picior.
Îmi amintesc că la început…
Am reușit să obțin prima bicicletă „adevărată”, un Pegas care se desfăcea la mijloc și avea niște „robineți” albi ca la chiuvetă, pentru a putea fi transportată în porbagaj. Era premiul alor mei pentru mine, de la sfârșitul clasei I, la vârsta de 7 ani, pentru că luasem coroniță.
Prima mea competiție ….
În același an când am primit tricicleta am participat și la primul meu concurs pentru copii, unde am ajuns la finish pe locul trei, o cumplită dezamăgire și jenă față de ceilalți concurenți, care nu aveau monstrul meu pe trei roți :). Acest loc trei aproape că m-a marcat toată viața și mi-a fost frică de el indiferent în ce domeniu. Tatăl meu obișnuia să mă încurajeze cu „ești cea mai bună dintre cei slabi și cea mai slabă dintre cei mai buni”.
Am reușit bineînțeles tot un loc trei J pe țară la ski, în anii ‘80, un copil apărut de nicăieri care nu mergea la cantonamente, care se „antrena” în spatele blocului, coborând și urcând un dâmb.
Eram foarte mandră când la atletism terminam prima pe școală și pe oraș sau când în concursurile de „circulație rutieră”, la capitolul bicicletă obstacole eram mereu prima în orașul meu.
Copilăria a culminat cu proba de la Bacalaureat, când toți din clasa mea am decis să alegem ca probă educația fizică în defavoarea fizicii, în semn de protest pentru cei care au pus aceste materii în aceeași categorie și țin minte că am reușit atunci cel mai bun punctaj din liceu (fete și băieți) la săritura de pe loc – 2,25m. (Aprecierile răutăcioase nu s-au lăsat așteptate – o colegă m-a făcut „capră comunală” :))
O experiență de neuitat este cea din 2007, când împreună cu soțul meu am traversat Tirolul, din Sudul Gemaniei Scharnitz până în Nordul Italiei Trentino, în cinci zile, cu bicicletele MTB.
Transtirol
Antrenamentele mele …
Am facut și ski tot de la 6 ani, îmi aminesc că în ziua în care am învățat să stau pe schiuri am skiat atât de mult că a doua zi nu puteam să merg și tatăl meu a trebuit să mă poarte în brațe toată ziua :). Așa am făcut cunoștință cu prima mea febră musculară. Skiurile erau de lemn, cu călcâiul detașabil și doar partea din față era fixă; am urcat și am coborât drumul de la Cabana Cheia până în Gura Humorului până în noapte, de aici cred că mi-a rămas plăcerea de azi de a folosi skiul de ture și nu cel de coborâre.
Așa numitele antrenamente și mă refer aici la bicicletă, le făceam zi de zi, dimineața înante de a merge la facultate; în weekenduri, când prietenii mergeau „la grătar” cu mașinile eu veneam cu bicicleta; în România acelor ani cultura sportului nu pătrunsese la noi, astfel că o femeie sportivă era o apariție, așa că primeam mereu comentarii sau aprecieri răutăcioase.
Este o imensă bucurie pentru mine că începând cu anul 2007 am observat o schimbare de mentalitate, iar astăzi există concurență în plan sportiv și în rândul femeilor, și nu doar simplu fapt că participă le asigură un loc pe podium.
Primul meu loc 1 la MTB a fost cel din 2009 la Padina, o surpriză pentru mine cât și pentru colegii mei de echipă de la acel moment, care m-au adoptat imediat. (Bikersteam)
Padina Fest 2009, primul concurs, primul podium
Nu pot să spun că am avut parte de antrenamente dar am alergat mult la început pe MTB până într-o zi când am primit pentru 3 zile o bicicletă Rabo Bank Test, de la GIANT. Cel care a făcut acest gest, Dan de la Giant, a spus: „Andreea, ai să ai o revelație!”. Și așa a fost, parcă mă împingea cineva de la spate așa cum se face la start la velodrom, este o senzație nemaipomenită; așa am parcurs 300 km în trei zile și pot să spun că acesta a fost primul meu antrenament adevărat.
Din păcate la acea vreme toți practicam acest sport fără prea multe cunoștințe, munca nu te lăsa să ai parte de un atrenament bine organizat iar concursurile din weekend ajungeau să se transforme în antrenamente.
Sportul meu preferat este
Nu cred că am un sport anume preferat, le practic pe toate, în egală măsura cu bucurie, ori de cate ori am ocazia, și fiecare din ele îmi face viața fericită – ciclism, scufundări, schi tură, alergare. Pe toate le-am practicat cu pasiune și am reușit să obțin rezultate bune în concursuri.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este Ploiești – Road Grand Prix – când am participat la categoria mea de vârstă cu băieți ;).
Competiția mea preferată a fost Geiger, tura lungă, 100 km. Astăzi este Velothon Berlin șosea.
Velothon Berlin 2014
Cea mai mândră am fost de terminarea cursei de 100 km MTB de la Sibiu – Geiger, chiar dacă au existat controverse în rândul organizatorilor și au decis să nu mai organizeze această distanță pentru fete. Dar și de Trofeul Muscelului, tura lungă.
De fapt toate concursurile, fie ele de ciclism, alergare montană, maraton, urcare scări îmi dau un sentiment de fericire, terminarea cursei este practic momentul plin de adrenalină care te îmbată cu o multitudine de sentimente strânse în timpul cursei – speranță, deznădejde, fericire, temeri, bucurie, satisfacție. Pentru acea clipă particip, pentru ea sunt acolo.
Prietenii mei spun că știu să trăiesc.
Am aflat despre mine că…
Chiar dacă mereu am spus că nu am instinct de luptător, am descoperit că de fapt îmi place să înving 😉
Sportul imi eliberează mintea și mă face să mă simt liberă. Nu știu dacă LIBERĂ e cuvântul bine ales, dar cred că știți la ce mă refer atunci când simți vântul în față, când ești în natură, doar tu cu tine.
Am învățat însă să nu fiu egoistă și împart cu mare bucurie aceste sentimente împreună cu echipa din care fac parte, Club Sportiv Adrenalina; particip cu gândul și sufletul alături de ei, sufăr sau sunt fericită pentru rezultatele lor. Cred că acest sentiment nu îl descopeream fără colegii mei și îmi aduce cea mai mare satisfacție.
Obiectivul meu în 2015 este să am curajul de a combina cel puțin două discipline sportive într-un cadru competițional organizat și să gust din nou Adrenalina!! 😉
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune să nu faceți ca mine, antrenându-vă doar la concurs; documentați-vă, cereți ajutorul sportivilor de performanță și îndrumarea specialiștilor atunci când practicați orice fel de sport.
Winter Tri, Jurnal de cursă: căutând un nou început
Am o legătură emoţională cu Winter Tri-ul, triatlonul de iarnă de la Izvorani. Am fost cred la toate ediţiile de până acum, în diferite formule: prima dată am făcut o ştafetă, cu Sorin Boriceanu la înot, eu alergarea şi bicla. De la asta mi s-a tras: m-am trezit că vreau şi eu să fac un triatlon întreg, cap coadă, iar asta a presupus să învăţ să înot. Anul trecut m-am prezentat la start la triatlon individual şi, deşi aveam deja motoarele pornite – intrasem în programul de pregătire pentru Ironman – prestaţia a cam lăsat de dorit: aflaţi totuşi CUM am trăit cu impresia că am CÂŞTIGAT cursa până în ultimul moment, chiar aici! 😀
Cursa de acum a fost interesantă şi a cuprins cred, în felul ei, situaţia în care mă găsesc acum în relaţia cu sportul. Un moment critic!, palpitant!, tensionat! :)). Încerc să fiu ironică doar, doar mai tai din amărăciune, dar nu-mi iese.
Am făcut proba de bicicletă anul ăsta, într-o ştafetă cu doi super domni, Andrei şi Vali, cu care m-am cunoscut în dimineaţa cursei. Asta nu ne-a oprit să funcţionăm ca o adevărată echipă şi, la final, să urcăm chiar pe podium. Pare a fi primul meu moment victorios! la Winter Tri, dacă e să calculăm după podium.
foto credit – Winter Tri
Dar eu nu calculez aşa. Scuze, am început cu finalul povestea asta, nu? 🙂 Adevărul este că băieţii au fost buni, şi la alergare şi la înot, iar eu, nu se ştie cum!, am făcut o cursă rezonabilă la bicicletă. Sigur, trebuie să ştiţi că băieţii mei au încheiat cursa la fel de deprimaţi ca tonul meu de acum – unul a zis că de fapt el a tras echipa în jos cu timpul lui, celălalt că nu înţelege cum a scos timpul ăsta, că la antrenamente face mult mai bine. S-au mai luminat când au văzut că suntem pe locul doi la ştafetă mixt, din… 26 de echipe.
După ce ne-am bucurat ca nişte copii, ne-am urcat în maşină, am plecat spre Bucureşti şi s-au stabilit următoarele: că Andrei a doua zi, duminică!, se duce la bazin să facă nişte teste să vadă de ce a scos un alt timp decât cel pe care şi-l dorea, Valentin a decis că trebuie să intensifice antrenamentele la alergare şi să facă asta cât mai curând, am stabilit de comun acord că suntem o echipă cu potenţial şi că ne alegem din calendarul de curse 2015 şi alte competiţii, în formula asta. Eu m-am întors acasă şi, în spiritul echipei, am căzut frumos în depresie (sau cred că eram deja), că de ce m-am prezentat la concurs fără antrenament la bicicletă şi de ce nu m-am antrenat pentru un triatlon full şi aşa mai departe.
Am gâfâit îngrozitor pe traseul celor 12 kilometri de plat!
Ce să mai zic după ce am ajuns cu bicla în tranziţie şi am alergat către intrarea în Complexul Izvorani! Aveam picioare de plumb, simţeam că o să cad în nas, împiedicându-mă în spd-uri, şi că o să fac infarct până ia colegul meu cipul. Dacă aş fi avut şi cursa de alergare la activ…
Dar mediocritatea panseurilor mele nu mi-a ştirbit nicio secundă din bucuria reîntâlnirii cu fiorul de concurs. Emoţiile cu o sută de ore înainte (aşa par, până când mai ai puţin şi se dă startul şi apoi timpul se comprimă), panica la gândul că ai putea face pană, momentul când creierul preia controlul corpului care parcă n-ar duce mai mult, dar o face până la urmă, aerul călduţ şi usturător de la bazin…
….oamenii care trag de ei pe culoarele de concurs, fiecare cu tensiunea şi gândurile lui, bucuria revederii cunoscuţilor la start sau înainte de start, strategiile de echipă, încurajările de pe margine, zâmbetele şi îmbrăţişările. Cronometrele şi focusarea.
Unul din cele 4 starturi Winter Tri 2015 foto credit: Orange
Proba mea de biclă de acum a fost un fel de rewind cu câteva etape ale evoluţiei mele sportive de-a lungul timpului: nici antrenată pentru un timp foarte bun la o probă de ştafetă, neantrenată pentru un triatlon întreg, o probă de înot pe care aş fi făcut-o poate mai bine decât în anii trecuţi, pentru că în ultima vreme m-am concentrat pe înot, o alergare cel mai probabil lamentabilă dacă s-ar fi întâmplat. Cam asta a făcut programul de antrenament Ironman din mine – nu prea mai pot participa la concursuri just for the fun of it. Cine nu trăieşte asta după un Ironman sau după ce a trecut printr-un program cât de cât standardizat de pregătire, e fericit. Chiar aşa, la voi cum e?
Eu ajung să îmi reproşez tot ce nu îmi pregătesc pentru o cursă – strategie, antrenamente… Sigur, la antrenamente nu ajung – de alergare sau bicicletă, iar asta se sedimentează undeva, în creieraşul meu fragil 😀 şi mă aduce în această situaţie. Care nu face decât să mă îndepărteze de sport. Căci sportul trebuie să fie lejeritate, bucurie. Sigur că mi-ar plăcea să deschidem un grup de suport pe tema asta sau variaţii ale acestei teme, exemplu: cum ne reîntoarcem la sportul fără target?! Cum ne bucurăm de sport, aruncând ceasul cronometru? Cum continuăm să trăim cu noi deşi nu ajungem la antrenamente? Putem să ne scoatem cuvântul antrenamente din vocabular şi să trăim aşa o cursă? Aşa cum era odată, când luam bicicleta după mine şi mă trezeam prin vreo pădure, la vreun concurs, şi era bucuria aia pură, fără timing, fără reproşuri, doar alunecare. Sper ca proba mea de biclă de la Winter Tri să fie, metaforic, acel nou-vechi început.
Una dintre primele mele competitii de mountainbike, septembrie 2010
