Diana Amza, Super 24h: “Mi-am dorit ca rezultatele alergătorilor români să fie recunoscute internaţional!”
Pentru cine n-a fost pe fază, anunțăm că în România a avut loc weekendul trecut prima cursă de alergare de anduranță tip ultra, recunoscută la nivel internațional, cu certificare Bronze Level a Asociației Internaționale de Ultramaraton: Super 24h.
Ce înseamnă asta? Păi, mai multe lucruri bune pentru sportul românesc: alergătorilor români le sunt recunoscute rezultatele la nivel internațional, se deschid premisele crearii unei echipe de ultra care sa ne reprezinte la competitii de profil, europene și mondiale, creste gustul pentru distantele ultra…
Competiția s-a desfășurat în Timișoara, în Parcul Copiilor Ion Creangă, pe un traseu de 1,236 km, și a avut patru probe: individual 24h și 12h, ștafetă 24h și ștafetă 12h.
Cea care a avut ideea acestui eveniment, care a depus toate diligențele pentru certificare și a reușit să marcheze această premieră împreună cu o echipă de antuziaști este Diana Amza, alergătoare de anduranță.
Am vorbit cu Diana ca să aflăm mai multe despre ea și proiectele pe care le derulează.
(c) arhiva personala
Adrenallina.ro: Cine este Diana Amza ? 🙂
Diana Amza: Sunt este o persoană extrem de optimistă şi determinată :). Am început să alerg atunci când fetiţa mea împlinea vârsta de 1 an, adică în 2013, din dorinţa de a scăpa de kilogramele în plus cu care rămăsesem după sarcină. Treptat însă am descoperit că alergarea nu m-a ajutat doar să revin la forma fizică dorită, ci mi-a îmbunătăţit starea generală a organismului, m-a făcut mai energică, mai încrezătoare, mai răbdătoare, practic mi-a echilibrat viaţa. Şi pentru că fac cu sufletul tot ceea ce fac, am ajuns să alerg 100 kilometri la 1 an de când mi-am cumpărat prima pereche de pantofi de alergare (22 noiembrie 2014).
Motto-ul meu în viaţa de zi cu zi este Dacă poţi s-o visezi, poţi s-o realizezi!. Fac muncă de voluntariat şi mă implic activ în acţiuni ce schimbă în bine comunitatea din care face parte.
Mi-am început activitatea de Life & Performance Coach, însoţind oamenii în drumul spre atingerea obiectivelor lor în alergare, însă treptat mi-am dus această abilitate la un alt nivel şi în prezent însoţesc oamenii în atingerea obiectivelor lor de viaţă.
Diana, la Transmaraton
foto arhiva personala
Ce este proiectul Supermamici alergatoare ?
Supermămici alergătoare este o comunitate născută în Timişoara în care mămicile se întâlnesc pentru a alerga împreună, dar şi pentru a schimba idei despre cum îşi pot aduce contribuţia în societate.
Am înfiinţat comunitatea Supermămicilor alergătoare în martie 2015 din dorinţa de a transmite şi altor mămici mesajul că beneficiile mişcării trec dincolo de trup şi se răsfrâng şi asupra minţii şi sufletului. Din martie 2015 şi până în prezent proiectul s-a extins şi în alte oraşe din România unde mămicile se întâlnesc să alerge împreună o dată pe saptămână la ore şi în locaţii prestabilite.
De fiecare dată când am ocazia, le reamintesc oamenilor că mişcarea întinereşte, energizează, creşte imunitatea organismului şi îi transformă în oameni mai veseli, mai răbdători, mai buni! Cu siguranţă ceea ce mămicile fac astăzi va fi modelul care va fi urmat de copii mâine, căci nu există o modalitate mai bună de a-i învăţa să facă mişcare şi să se implice în comunitate decât oferindu-le propriul exemplu.
(n.r. Mai multe detalii despre activităţile Supermămicilor alergătoare pot fi găsite pe pagina lor de Facebook: https://www.facebook.com/supermamicialergatoare sau accesând pagina www.supermamicialergatoare.ro)
De unde a pornit ideea „Super 24h”?
Îndrăgesc alergarea de anduranţă şi am parcurs la rândul meu distanţe de ultramaraton de 52 km, 61 km şi 100 km. Ideea de a organiza competiţia Super 24h a apărut din dorinţa de a oferi şi altor iubitori de alergare oportunitatea de a-şi testa limitele actuale.
Sunt de părere că lecţiile oferite de alergarea de anduranţă pot fi aplicate inclusiv vieţii de zi cu zi: să duci la bun sfârşit o sarcină în ciuda oboselii fizice, să faci faţă stresului, să ai încredere în corpul tău şi în tine, să iţi creşti disciplina şi perseverenta, să îţi întăreşti psihicul, să înveţi să depăşeşti orice obstacol îţi iese în cale.
Cursa a obţinut certificare IAU Bronze Level de la Asociația Internațională de Ultramaraton (IAU), ceea ce înseamnă recunoaștere oficială a competiției și a rezultatelor, la nivel internațional. Cum ai reușit asta și ce demersuri ai făcut?
Mi-am dorit foarte mult ca rezultatele alergătorilor români să poată fi recunoscute la nivel internaţional, ca numele alergătorilor noştri de ultra să se regăsească în bazele de date internaţionale.
Oricine poate obţine certificarea IAU Bronze Label cu condiţia ca traseul competiţiei să fie recunoscut şi măsurat oficial cu un instrument de măsurare special etalonat şi avizat. În cazul meu, Federaţia Română de Atletism a răspuns pozitiv invitaţiei de a veni la Timişoara si de a măsura traseul competiţiei Super 24h, drept urmare am aplicat pe site-ul Asociaţiei Internaţionale de Ultamaraton (http://www.iau-ultramarathon.org/) şi am obţinut certificarea dorită.
Cum a decurs competitia? Cat de complicată este organizarea unei curse de ultra? A trebuit sa respectati anumite standarde internationale?
Competiţia a decurs extraordinar de bine pentru toate persoanele implicate, de la organizatori la concurenţi. Fiecare şi-a făcut treaba la superlativ – organizatorii pe a lor, alergătorii pe a lor, drept urmare prima ediţie a concursului de alergare Super 24h a fost un real succes din toate punctele de vedere.
În ceea ce priveşte organizarea acestei curse de 24h, nu aş numi-o complicată, cât imensă ca volum de lucru! Logistic vorbind, am muncit neîntrerupt la ea timp de 3 luni de zile. Weekendul 23-25 septembrie 2016 a arătat atât de bine căci timp de 3 luni de zile m-am trezit dimineaţa şi am adormit seara cu S24H în gând :). M-am dedicat trup şi suflet acestui concurs şi i-am dedicat neîntrerupt toate resursele mele.
Da, a trebuit să respectăm cerinţele internaţionale pentru o cursă de 24h: traseul să fie circular, cu o lungime între 400 m şi 2,5 kilometri, să existe o distanţă de cel puţin 10 m între alergători, prin urmare la o buclă de 1200m să nu permitem participarea a mai mult de 120 concurenţi. În plus, am vrut să ne asigurăm că alergătorii au condiţii optime pentru a performa, de aceea am ales un traseu iluminat nocturn astfel încât starea lor de somnolenţă să nu se instaleze atât de rapid şi curbele să fie line astfel încât să nu se piardă timp cu frânarea şi schimbarea vitezei de alergare.
Ce planuri ai pentru perioada urmatoare?
Întâi de toate să mă odihnesc, să îi acord corpului meu un timp de odihnă şi de refacere. Cu siguranţă în perioada de linişte ce va urma voi avea viziunea următorului proiect căruia îi voi dedica energia mea.
(c) Super 24h
(c) Super 24h
(c) Super 24h
EXCLUSIV. Interviu Mihai Baractaru: “Psihologic, cursa Ironman Kona este extrem de greu de controlat”
Mihai Baractaru, primul sportiv român care reușește performanța calificării la cel mai important eveniment al triatlonului de anduranță tip Ironman (la Age-Group, amatori), vorbește în exclusivitate pentru Adrenallina despre cum a fost cursa lui Ironman Kona la Campionatul Mondial Ironman, care are loc anual în Hawaii, și strange laolaltă cei mai buni sportivi profesioniști și amatori din lume, pentru a-l încorona pe cel mai bun dintre ei.
Steagul României a fost prezent la Kona anul acesta în premieră istorică, iar Mihai Baractaru a reușit o performanță frumoasă: loc 48, din 112 concurenți la categoria lui de vârstă, 25-29 de ani, și un 390 la general, din 1705 concurenți bărbați, amatori!
Anul acesta au fost înscriși 2.381 atleți înscriși la Campionatele Mondiale, cel mai mare număr din istoria edițiilor acestui Campionat, care a debutat în 1981. (probele unei competiții de triatlon tip Ironman sunt: 3,86 kilometri înot, 180,25 kilometri ciclism, maraton – 42,185 kilometri).
Condițiile cursei de pe insula fierbinte au fost și mai vitrege în 2015: valuri enorme la înot, vânturi laterale și frontale foarte puternice, căldură năucitoare, umiditate crescută, ploaie. Mihai ne povestește de la Kona cum i-a fost în cursa vieții lui (încă nu a revenit în țară):
Mihai Baractaru, Romania, la Ironman World Championship, 2015
Adrenallina: Salut, Mihai, şi felicitări pentru o performanţă minunată! Te-ai calificat la Campionatele Mondiale Ironman, visul tău de peste 8 ani, şi apoi ai făcut o cursă foarte bine acolo, la Kona, proba de foc (la propriu) a triatlonului tip Ironman. Suntem nerăbdători cu toţii, cei de acasă, să ne povesteşti cum ţi-a fost cursa. Hai să începem cu înotul.
Mihai Baractaru: A fost cea mai grea probă de înot din viaţa mea. În loc să înot 3,8 km, cum e distanţa standard într-un Ironman, am înotat 4,5 km cel puţin, aşa mi-a spus ceasul. Au fost curenţi foarte puternici, în larg valuri foarte înalte şi la un moment dat, când am întors după nava din larg care marca punctul de întoarcere, a fost crunt: toţi sportivii se înghesuiau să întoarcă acolo, pe o porţiune de 300-400 m, aşa că a fost irespirabil, la fel că la start! Toată proba de înot nu am ştiut de mine!
Înotul în ocean este foarte diferit, eşti într-o continuă schimbare iar tehnica mea de înot din lac şi bazin nu m-a ajutat foarte mult.
La întoarcere am avut valuri din spate, care mă ridicau în poziţie verticală şi aveam senzaţia că stau efectiv în picioare! După ce trecea valul aveam senzaţia de cădere în gol, ca atunci când treci cu maşina peste hopuri mari.
Adrenallina: Ok, deci înotul la Kona este un înot Ironman înmulţit cu vreo 4, cel puţin anul ăsta. Spune-ne despre bicicletă, deşi nu ne aşteptăm să fi fost mai uşor. Am urmărit mulţi dintre noi transmisiunea live, şi vântul a fost năucitor la bike.
Mihai si bicicleta lui de cursa, Scott Plasma Team Issue, de la Bicishop, inainte sa plece la antrenament pe traseul Campionatului Mondial Ironman, in Hawaii
Mihai Baractaru: După ce am ieşit de la înot am alergat să-mi iau punga de tranziţie pentru bicicletă, am alergat apoi rapid către locul unde aveam bicicleta, m-am echipat şi am pornit. Primii 14 km i-am făcut în Kona pe lângă Ali’i Drive, (str Kuakini), după această porţiune am plecat către vestita Queen K (Queen Kaahumanu), pe care am visat-o atâta timp.
La bicicletă am avut constant vânt de faţă! Până în Waikoloa am avut câteva dealuri line dar foarte greu de abordat, pentru că panta era între 5 şi 7 %. Vântul de faţă era foarte frustrant, uneori nu puteam atinge mai mult de 25 km/h.
După ce trec de Waikoloa, traseul devine mult mai agresiv pe urcări iar vremea se schimbă, începe ploaia… Am pedalat cam 15 km pe ploaie până în Hawi. Era o ploaie mocănească, ajutată de vântul puternic. Asta făcea să pătrundă apă sub ochelarii de ciclism şi nu vedeam nimic în faţă. Pe porţiunea asta am atins viteză maximă pe urcare de 15 km/h.
Priveam în jurul meu atât cât puteam şi vedeam sportivi căzuţi sau cu pană la bicicletă. Mi-era teamă să nu o păţesc şi eu!
La întoarcere din Hawi a urmat o coborâre de 10 km, unde am reuşit să îmbunătăţesc puţin media orară – am mers cu 55-60 km/h.
Ajuns în apropiere de Waikoloa, condiţiile meteo se schimbă drastic, aici fiind extrem de cald, vânturi extrem de puternice şi umiditate crescută. Simţeam nevoia să mă răcoresc în permanenţă, aşteptam cu sufletul la gură următorul punct de revitalizare, să mă pot stropi cu apă pentru a mă răcori!
Adrenallina: Par regizate toate condiţiile astea meteo, că să facă din cursa asta una de Campionat Mondial! Alergarea este proba ta favorită, spune-ne că aici ţi-a fost mai uşor!
Mihai Baractaru: M-am echipat şi am ieşit din tranziţie liniştit, pentru că urma într-adevăr proba mea favorită, alergarea!
Prima porţiune de alergare a fost pe Ali’i Drive, cam 16 km, au fost destul de multe puncte de revitalizare, pe care le aşteptam cu nerăbdare. Pe la km 4, care a fost pe lângă faleză, încep să simt cu adevărat căldura şi umiditatea cursei. Soarele îmi arde pielea, pantofii simt că mă ard, aveam senzaţia că alerg pe cărbuni încinşi sau pe lavă. Îmi repetam în mod constant: “este cu adevărat foarte cald dar poţi să faci faţă! Fii puternic!”. Încercam să mă focusez doar pe tehnică şi hidratare, încercam să-mi eliberez mintea de alte gânduri! Eram în mod constant preocupat să-mi răcesc corpul prin diferite metode, pentru a nu mă supraîncălzi!
Mihai porneste in proba de alergare – 42 de km
După ce am trecut de Ali’i Drive, a urmat o pantă de 10-12 % pe o porţiune de 500 m, aici am simţit că urmează să am o contractură musculară, aşa că două minute am mers, ca s-o previn!
Ajuns în vârful pantei, a urmat o coborâre lină, unde am reînceput să alerg. Simţeam că am tălpile umflate şi efectiv ard, încep să fac bătături din cauza apei luate în pantofi la tranziţie, unde un tip de la organizare mi-a aterizat un prosop ud în cap, şi apa mi s-a scurs în pantofi. Am știut de atunci că nu e bine.
Pe Qeen K, de la km 15 la km 28, simţeam că alerg prin deşert fără pic de umbră, sub soarele arzător. Sunt eu şi o linie valonată-traseul, pe care trebuia să-l parcurg; greu şi cam demoralizant!
Am alergat cu bureţii uzi în mână, mă opream la punctele de revitalizare, mă hidratam şi după 4-5 minute gura îmi era tot uscată!
Pe ultimii 14 km la întoarcere, asta e ceea ce m-a ţinut motivat: “eşti primul român din istorie care termină acest concurs”. Şi mă inunda o bucurie că nu fac asta doar pentru mine.
Bucuros că se apropie de finish
“Pain is temporary. It may last a minute, or an hour, or a day, or a year, but eventually it will subside and something else will take its place. If I quit, however, it lasts forever.” Asta se derula continuu în mintea mea pe ultimii kilometri.
Adrenallina: Te apropii de finish… Cum este finish-ul la Kona?
Mihai Baractaru: Mă simţeam ca într-o poveste, foarte mulţi oameni care aclamă pe margine, zâmbesc, sunt zgomotoşi, mă încurajează, le zâmbesc şi văd poarta de finish, văd cum visul meu devine realitate!
Toate acele ore petrecute în sala de antrenament, vizualizând acest moment… Sunt fericit, mândru şi împlinit de ceea ce am realizat astăzi la concurs, mi-am spus.
Astăzi am scris istorie şi am adus România la Compionatul Mondial de Ironman din Hawaii. Am trecut de zona de Finish, încep să fiu copleşit de dureri şi simt cum tot corpul este acaparat de asta. Mă îndrept spre food court, mănânc ceva şi încerc să mă hidratez cât pot de mult.
Când am ajuns la cazare mi-am dat costumul jos am constatat că pe spate mi-au rămas efectiv siglele sponsorilor: m-am bonzat cu ele pe spate! Soarele a fost atât de puternic încât a trecut prin trisuit!
cu sponsorii tatuati: Emag, Arobs, Bicishop, Global Vision, JPS Group, Solaris, Shimano
Adrenallina: A fost Ironman Kona aşa cum ţi-ai imaginat?
Mihai Baractaru: Înainte de a veni pe insulă ştiam că o să fie cald şi umezeală mare, eram pregătit să întâmpin multă căldură şi umiditate. Însă netrăind înainte aceste senzaţii nu ştiam exact cu ce mă voi confrunta, puteam doar să-mi imaginez, iar asta nu a fost suficient!
Acum că am simţit pe propria piele, îmi dau seama că numai trăind aceste senzaţii poţi afla cu adevărat cum este Ironman Kona.
Să vizionezi nişte filmări şi să mergi de câteva ori pe traseu nu este suficient, este nevoie de mult mai mult.
Aclimatizarea nu constă doar în obişnuirea cu fusul orar şi temperatura, este nevoie de o perioadă de cel puţin o lună înaintea competiţiei, în care trebuie să faci antrenamente intense pe traseul conpetiției, să te obişnuieşti cu alimentaţia locală (să găseşti mâncare sănătoasă aici este o adevărată provocare, va spun sincer, în ultimele două săptămâni am mâncat kilograme de fructe ca să pot compensa deficitul de hrană sănătoasă).
Ironman Kona a fost peste aşteptările mele. Din punct de vedere psihologic, cursa este extrem de greu de controlat şi nu există grad de comparaţie între această cursa şi celelalte. După competiţia asta, mă dor toţi muşchii din corp, mai puţin muşchii fetei. 🙂
Cursele din circuitul Ironman reprezintă doar biletul de intrare şi nu garantează că eşti suficient de pregătit încât să poţi termina!
finish Ironman World Chapionship pentru Mihai
Steagul Romaniei pentru prima data la Campionatul Mondial Ironman, Kona. Multumim, Mihai Baractaru!
Ediția 2015 a Ironman World Championship, care a avut loc sâmbăta ce a trecut în Hawaii, a fost câștigată de către Jan Frodeno la masculine, cu timpul de 8 ore, 14 minute si 40 de secunde și de către Daniela Ryf la feminin, cu 8 ore, 57 de minute si 57 de secunde. Mai multe despre ediția Kona 2015, aici.
Cei mai tari sportivi aventurieri ai lumii (II)
Alexandru Kelerman
În ultimii zece ani, National Geographic a stat cu ochii pe 100 de aventurieri – unii dintre cei mai buni din lume și recent i-a mai întrebat ce nebunii au mai făcut în ultima vreme, cum au redefinit limitele și ce locuri necunoscute au mai explorat.
Dintr-un articol publicat pe site-ul National Geographic, am ales cele mai interesante povești ale sportivilor și aventurierilor acestei lumi și le împărtășim cu voi, în deja episodul doi :). Am ajuns la episodul 2, puteți citi și episodul I!
Să-i dăm bătaie!
Surferul pe valuri uriașe Greg Long
La numai un an după ce a fost salvat cu elicopterul Pazei de Coastă din Cortes Bank, luat pe sus în stare de inconștiență, din ghearele unui val uriaș, care se formează la 100 de mile de coasta Californiei, Greg Long s-a întors să facă surf acolo, unde aproape era să moară. Cum explică americanul, privit ca cel mai bun surfer de valuri mari din lume, acest fapt: ”Era de departe de cel mai mare sau cel mai bun val din viața mea”, spune Long în articolul pentru National Geographic. ”Am vrut să-mi găsesc potențialul mental și fizic ca ființă umană – așa am privit acest gest. Așa că am decis că trebuie să mă întorc”.
Long și-a menținut poziția printre cei mai decorați surferi pe valuri uriașe din lume. Hell and High Water, un documentar compus din trei episoade care urmează viața lui Long și viața altor trei surferi pe valuri uriașe a apărut în noiembrie anul trecut.
Vă las cu un video emoțional cu Greg, aici își spune povestea acelei reveniri fantastice de la moarte la viață, după ce a fost înghițit de valul pe care îl vâna cu placa lui.
The feelings of fear… I open my arms and I welcome them – Greg Long
Jennifer Pharr Davis – hiking
În timpul trimestrelor doi și trei ale sarcinii, Jennifer Pharr Davis a traversat cele peste 600 de mile ale GR11 din Munții Pirinei, din Spania și Laugavegurinn din Islanda. Nașterea fetiței sale, Charlotte, în noiembrie 2012, nu a părut să o încetinească pe cea care deține recordul de viteză la traversarea munților Apalași. Un record care a aparținut bărbaților, în ultimii 40 de ani, tradus astfel : 2,181 de mile parcurse prin hiking, 16 ore pe zi, începând cu 4.45 dimineața.
Împreună cu soțul și cu fetița ei, Jennifer intenționează să traverseze toate cele 50 de state din US. Cea mai recentă cartea a ei se numește Called Again: A story of love and triumph.
Because I didn’t know what to do, I just kept hiking. I learned that there is something very powerful and very healing about physical forward motion – Jennifer Pharr Davis
Povestea lui Jennifer, aici:
Aventurierii Sarah și Eric McNair-Landry
Încă din 2007, frații Sarah și Eric McNair-Landry au finalizat prima trecerere neasistată cu kite-buggy a deșertului Gobi din Mongolia. Au fost primii care au folosit un sistem kite-ski (o combinație de schiuri și zmeu) pentru a traversa 2000 de mile (3.300 km) prin Pasajul Northwest, Canada, Arhipelagul Canadian arctic, un peisaj glaciar cu urși polari, vânturi nefavorabile și gheață. Au fost atacați de un urc polar dar au scăpat cu viață, stabilind astfel o premieră mondială.
Povestea lor:
Schiorul Greg Hill
În 2005, Greg Hill a redefinit noțiunea despre ce este posibil și a escaladat și a schiat peste 300.000 de kilometri de vertical într-un an. În 2010, Hill a dublat acest număr și a escaladat și a schiat peste 600.000 de kilometri de vertical într-un an, urcând 71 de munți.
Viața este despre a-ți crea propriile oportunități pentru a trăi viața pe care o dorești – Greg Hill
