Dragos Ciobanu: Ziua în care am ajuns pe pista de atletism mi-a schimbat viața!
Am început să fac sport relativ tarziu, prin anul III de facultate. În copilărie am jucat fotbal ca toți copiii, în fața blocului, m-am plimbat cu o bicicleta Pegas și cam atât. În schimb nu îmi scăpa niciun eveniment sportiv televizat J.
Întâmplarea face ca într-o zi oarecare să ajung întâmplător pe pista de atletism a stadionului din Pitești. Văzând oameni care aleargă am zis să dau și eu câteva ture, părea interesant. Numai că la ce condiție fizică aveam, o jumătate de tură a reușit să mă obosească suficient cât să mă facă să mă opresc gâfâind puternic. Numai că acest lucru m-a ambiționat. Cum de alți oameni puteau alerga minute bune fără să se oprească, iar eu nu am rezistat decât 200 de metri?
Am revenit pe stadion zilele următoare și m-am ambiționat să termin o tură. Apoi două, apoi trei. În câteva luni am ajuns să alerg 15 ture și aici trebuie să le mulțumesc unor buni prieteni, Paul și George, cu care mergeam la alergat de două ori pe săptămână. Am continuat, 15 ture de fiecare dată, nici mai mult nici mai puțin, oricum mi se părea că suntem printre „cei mai buni” de pe stadion. Între timp am pierdut și un surplus de 20 de kg, mă simțeam foarte bine atât fizic cât și mental, alergatul îmi dădea doza de energie și optimism de care aveam nevoie.
Îmi amintesc că la început…
… habar nu aveam ce înseamnă tricou tehnic, pronație, pace, nutriție, hidratare, carbohidrați. Alergam într-un tricou alb de bumbac pe care îl transpiram până începea să curgă apa din el, ceea ce îmi dădea satisfacție. Nu mă gândisem că există competiții de alergare destinate amatorilor, eu nu participasem niciodată la un eveniment sportiv. Îmi amintesc ca odată, alergând 20 de ture de stadion alături de Paul mi-a venit o idee, mai mult în gluma: „ce ar fi să alergăm proba de maraton la Olimpiada de la Londra din 2012?” Cred că nici nu știam exact ce însemna un maraton, dar suna bine :).
Trei ani mai tarziu, perioadă în care am continuat să alerg mai mult sau mai puțin, dar am descoperit că îmi place foarte mult să merg cu bicicleta, navigând pe intenet într-o sâmbătă, mi s-a aprins un beculeț: trebuie să alerg un maraton! Am căutat și am găsit imediat că Maratonul Internațional București este în luna octombrie, m-am înscris și am făcut plata (ca să rămân motivat), am descoperit programul de antrenament de la myAsics și de aici a început aventura. Am terminat cu succes maratonul, a fost o caniculă teribilă, pe ultimii km ai cursei îmi ziceam că nu voi mai face niciodată așa ceva, pentru ca a doua zi să încep să caut noi și noi curse. De atunci nu m-am mai oprit și sper să nu o fac vreodată.
Prima mea competiție ….
… a fost ProSport Midnight Run, un cros de 10 km organizat în Parcul IOR din București. Eram în perioada de pregătire pentru primul maraton și aflând despre concurs m-am gândit că n-ar fi rău să văd cum stau lucrurile la o cursă organizată. Când m-am văzut cu număr de concurs pe piept și am auzit semnalul de start am rupt-o la fugă, ținând-o așa o bună bucată din cursă; nu știam că la alergare fiecare are ritmul lui sau că trebuie să plec moderat de la start. Am terminat cu puls 200 și abia am găsit un loc unde să îmi trag sufletul. Mi-am învățat lecția și am fost mai prudent în continuare.
A fost singura mea cursă „oficială” înainte de maraton.
Antrenamentele mele …
De obicei îmi stabilesc un maraton la care doresc să particip, fac un plan de antrenament, cel mai adesea utilizând aplicația myAsics și încerc să mă țin de el; un astfel de calendar mă împinge afară din casa și atunci când poate aș fi tentat să nu ies. Alerg de 3 ori pe săptămână, uneori mai des, alteori mai rar, combinând antrenamente de volum cu ședințe de intervale sau pante. E adevărat că fiind atâtea concursuri, antrenamentul se face de multe ori într-un cadru „oficial”, chiar la curse, iar calendarul de antrenament este depășit.
Nu sunt o fire prea competitivă, de obicei mă întrec doar cu mine și cu „performanțele” mele anterioare, sunt cel mai fericit om când reușesc un nou personal best deoarece se vede că am progresat. Îmi doresc ca într-o zi să urc și pe un podium, mai mult ca să mă bucur de senzația aia, dar nu e un scop în sine.
Suntem norocoși și că apar din ce în ce mai multe evenimente care ne țin în priză în cursul săptămânii, și aici mă refer la cele de genul Time Trial Running ori Romniceanu Stairs Run. De câteva luni am introdus în rutina săptămânală sesiuni de înot și bicicletă (afară sau pe hometrainer), triatlonul se apropie cu pași repezi.
Sportul meu preferat este…
E greu să alerg un singur sport, poate că de aceea, de când am auzit de triatlon gândul meu stă numai la astfel de concursuri. Îmi plac deopotrivă alergatul – pentru că îmi eliberează mintea de orice gânduri și îmi dă porția de energie de care am nevoie, ciclismul, și mai nou îmi place înotul, însă aici sunt începător și încerc să acumulez cât mai mult. S-ar mai adăuga mersul pe munte, cicloturismul, schi, puțin tenis …. Ah, de ar fi mai mult de 24 de ore într-o zi :).
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este maraton Roma. A fost o cursă foarte dificilă pe care am reușit să o termin doar pentru că m-am încăpățânat să nu mă opresc. Pentru mine acest maraton s-a împartit între primii 25 de km și următorii 17. Am avut parte de un start minunat de care m-am bucurat alături de cei 150 de alergători români veniți să alerge la Roma (19.000 de participanți în total), atmosferă de mare maraton, plecare bună, piatră cubică, 25 de km foarte plăcuți care m-au făcut să visez la timpi și recorduri, bucurie alături de mii de alergători, curmată brusc de o durere venită de nu știu unde în partea din spate a genunchiului stâng, resemnare, revenire, ambiție și un final care a venit lent, dar a venit și asta e ceea ce contează cel mai mult.
Nu știu dacă merită cu adevărat să alergi 17 km accidentat, faza cu “durerea trece, medalia rămâne” nu funcționează cu adevărat atunci când chiar doare și în plus e frustrant să primești un knock-out din senin, însă face parte din joc și uneori trebuie să accepți un duș rece pentru a reconsidera anumite aspecte. Evident că pentru noi, sportivii amatori, doar simpla participare și terminarea unui maraton sunt o performanță în sine, deci ar trebui să mă declar mulțumit că am alergat încă o cursă de 42 de km. Totuși am rămas cu un sentiment de ușoară frustrare la final pentru că am fost ‘trădat’ de propriul meu picior stâng undeva in pustiul de la km 25, așa din senin, fără niciun semnal în prealabil; mai am de lucrat la comuniunea om-genunchi J.
Aceasta zi este o bornă, de fiecare dată când voi fi tentat să spun că ceva este greu mă voi uita la medalia de la Roma și îmi voi aminti de chinul îndurat și de ambiția de fier de care am dat dovadă, pentru că niciodată nu am făcut ceva mai greu!
Competiția mea preferată este…
Au fost câteva competiții de care m-am atașat și de la care am zis că nu voi lipsi la nicio ediție. Într-o ordine aleatorie: Transmaraton, Semimaratonul Virșlilor, Delta Triathlon, Maraton Piatra Craiului, Semimaraton Brașov, Maraton 7500.
cu colegii de echipă de la Dacii Sprinteni
Cel mai mândru sunt de faptul că am început să fac sport la un moment dat și că de atunci nu m-am mai oprit. Sper să găsesc mereu motivația de a continua. De asemenea mă bucur că am reușit să conving și alți oameni să înceapă să facă mișcare.
Prietenii mei spun că …
Atunci când am început pregătirea pentru primul maraton eram entuziasmat, le-am povestit și prietenilor despre ceea ce doream să fac, dar puțini au înțeles care e rostul, de ce să alergi 42 de km, primești ceva? Desigur au fost și câțiva care m-au încurajat și au apreciat ceea ce făceam, dându-mi încredere să continui. La scurt timp după ce am terminat maratonul unii dintre ei au început să alerge, chiar foarte bine, reușind să termine la rândul lor maratoane. Faptul că am reușit să determin câteva persoane să se ridice de la computer și să facă sport este una din marile mele satisfacții.
Acum ei înțeleg această pasiune și de fiecare dată când mă întâlnesc cu cineva primesc întrebări de genul „pe unde mai alergi?, „care e următoarea cursă?”
Am aflat despre mine că daca imi stabilesc un obiectiv si imi construiesc un plan cu siguranta il voi duce la indeplinire. Obiectivele sunt visele care au termen limită de finalizare, de aceea cred că este foarte important să planificăm lucrurile; e frumos să visezi cu ochii deschiși, dar e minunat ca visele să și devină realitate.
Sportul ne învață că limitele mentale pe care le avem întipărite pot fi doborâte, ne învață să fim mai organizați și ne dezvoltă capacitatea de a ieși din zona de confort, ajutându-ne să evoluam ca indivizi. Multe din proiectele mele au fost puse la cale în timpul unei alergări prin parc pentru că atunci îmi vin cele mai bune idei și sunt creativ; de asemenea cele mai bune articole scrise pe blogul meu au fost concepute astfel.
Sportul mă face să mă simt liber, să visez frumos și să îmi doresc mai mult de la viață. Sportul îmi dă foarte mare încredere în mine și cred că am devenit dependent de starea de care mă bucur după ce fac mișcare. De fapt nu cred, ci sunt convins.
De când alerg am descoperit o comunitate de oameni minunați care, pe lângă faptul că își exercită pasiunea, încep să se implice în diverse acțiuni de dezvoltare a comunității, întreprind acțiuni caritabile, își ajută prietenii să treacă la un mod de viață mai sănătos, să își schimbe atitudinea și să gândească pozitiv.
În final constatăm că devenim niște oameni mai buni. Despre asta este sportul.
Obiectivul meu în 2015 este sa particip la un concurs de IRONMAN. De când am aflat că există așa ceva nu am mai avut pace cu mine. Îmi doream neapărat să particip cândva, inițial credeam că nu va fi posibil chiar anul următor, o vreme n-am mai spus despre asta cuiva de teamă că nu voi reusi. Dar mi-am luat inima în dinți și am aplicat aceeași metodă ca și la primul maraton: m-am înscris la cursă și am făcut anunțul public pe blog. Apoi am început să strâng informații, și să mă antrenez.
Va fi foarte dificil, 3.800 m de înot urmați de 180 km de pedalat pe bicicletă, la care apoi se adaugă 42,195 km de alergat nu pot fi făcuți decât urmând un plan inteligent de antrenament și rămânând motivat pe tot parcursul pregătirii. Dar va fi frumos, eu sunt convins că voi reuși, deja mă văd trecând linia de sosire într-o seară frumoasă de vară, pe 27 iunie 2015 la Oradea. Wish me luck!
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că totul trebuie luat gradat, pas cu pas, și că, indiferent de obiectivul pe care ni-l propunem, nu trebuie să uităm că suntem amatori și că practicam sportul pentru că ne aduce plăcere. Alergatul / ciclismul / înotul sunt modul nostru de evadare din cotidian, sunt metoda de relaxare după un program sedentar de la birou, așa că întotdeauna trebuie să mergem la antrenamente și la competițiii cu bucurie. Și să nu uităm niciodată să zâmbim în fața liniei de finish :).
fotografii din arhiva personală
Puteți citi aventurile sportive ale lui Dragoș pe blogul lui, www.dragosciobanu.ro
