Maratonul Olteniei – de câte ori poți să cazi? O dată, de două ori, de trei ori…
Prima dată…
M-am trezit într-un șanț. De ciment. La nici 4 minute de când se dăduse startul la Maratonul Olteniei. Eram pe urcarea inițială (sau cum se numește o urcare continuă de câțiva kilometri care apoi continuă cu alte urcări).
Pornisem la startul probei lungi de mountainbike de la Maratonul Olteniei – 52 de km cu 1600 de metri diferență de nivel – conștientă că voi fi usor pe modul survival.
Anunțasem aici într-un post anterior că anul ăsta e hardcore la MO, și că mă bag la turele lungi, sâmbătă la mtb și duminică la semi, la alergare. La momentul postării aveam vise mari de antrenament! dar chiar daca ele nu s-au materializat nu puteam da înapoi!
Anyways. Pregătită sufletește pentru câteva ore bune de tras și împins și pedalat, eram în lumea mea când, la urcarea de pe ciment, înainte de a intra în pădure, simt că mă împinge cineva. Next thing I know e că sunt în șanț, cu bicicleta mea peste mine, cu picioarele într-un fel de șpagat. Peste mine, un domn + bicicleta sa. Știu că nu gândeam decât: oare mi-am rupt vreun picior? Și dacă l-am rupt, când începe să mă doară?
La impact norocul meu a fost că eram pe viteză foarte mică, pe urcare. Căzătura a fost așadar aproape fără urmări, mai puțin faptul că m-a enervat teribil domnul ciclist. Și-a cules frumos bicicleta și a plecat mai departe în cursă ca și cum nimic nu s-a întâmplat. I-am strigat din urmă să mă ajute să ies din șanț, că din cauza lui sunt acolo, și mi-a răspus că nu e adevărat, că trebuie să mă dau la o parte, că el a strigat. Wow. Este cel mai non fairplay comportament peste care dau în 6 ani de competiții. Ca să nu spun altfel.
M-a extras un alt tip din șanț, pentru că singură nu prea avem cum, blocată fiind cu bicla peste mine, în șpagat. 🙂
Am plecat mai departe!
A doua oară
A urmat cazna lui Sisisf, pe urcarea interminabilă, continuată cu alte urcări, dar măcar nu așa abrupte. Ăsta e profilul traseului :D:
traseu mountainbike, tura lunga, Maratonul Olteniei
Am ajuns în punctul unde se despart cele 2 trasee – cel lung mai face o buclă sănătoasă, de 18 km cu vreo 700 de metri diferență de nivel. Am sărit pe bunătățile de la punctul de alimentare – aveau mure proaspete printre altele, puteți să vă imaginați așa ceva?? Am balotat glucoză, stafide, portocale, lămâie…
punctul de alimentare 😀
Am stat frumos de vorbă cu oamenii de acolo, mi-am luat apă proaspătă în bidon… Bine, bidonul nu era al meu… Uhm, era al altcuiva, nu știu cine!
Pe coborârile lungi am dat peste cimitirul bidoanelor de energizant – am văzut vreo 6 pe drum!, căzute de la hurducături. Când am terminat coborârea mă uit în suport – plecase și al meu în lumea celor drepți.
Așa că m-am holbat cu ochi de beduin (ăla din deșert :)) la un copil dintr-o curte și l-am rugat să-mi dea ceva apă. Un tip care făcea ca și mine push bike pe urcarea din sat, îmi întinde efectiv un bidon și zice: uite, p-ăsta l-am găsit pe drum… dacă ai nevoie. Aleluia, brother! (insert church bells). După ce am murit de sete anul trecut pe același traseu, pen’ că plecasem fără bidon, îmi învățasem bine lecția și știam că e fundamental să am apă la mine!
Am luat frumos recipientul salvator, care nu încăpea în suportul meu, și l-am băgat în buzunarul de ciclism de la spate!! Acolo a stat cuminte toată cursa, l-am scos de câte ori am avut nevoie. Sigur, cu oprire, frumos, ca la picnic :).
M-a mai salvat ceva în cursa asta: energizantele sărate de la Isostar, din noua gamă!
Am descoperit cracker-ii cu cremă de șuncă și brânză. OAU. Au un gust absolut genial și te hrănesc instant.
Sunt ca un fel de sandwich, crocanți, doar că exact în formula care îți trebuie pentru efort susținut, care trece de 3, 4 ore. Sunt bogați în proteine dar și carbohidrați. Iar trebușoara asta contribuie la hranirea fibrei musculare in efort. Și îți dau senzația de sațietate!
Am trăit pe traseu și cu 2 pliculețe de băutură izotonică cu roșii și busuioc. Faza mișto la ele este că au rolul de a compensa pierderile de electroliți – tot ce ne pleacă din corp la efort susținut. Are sodiu mult, iar asta e grozav pentru că reface ceea ce pierzi prin transpirație, carbohidrați, ca să îi dai înainte și vitamine.
Am băgat și tablete energizante, tot de la Isostar: pline cu magneziu, potasiu și vitamine. Ce mai, am avut toate condițiile :)). Am înțeles într-un târziu cât de important este să îi dai corpului ce îți cere în efort. Înainte nici nu opream punctele de alimentare! Dar acum nu mai fac asta.
Mai ales la turele lungi. Ador bucla suplimentară de la cursa lungă în aceeași măsură în care o urăsc. 🙂 Știți cum e acolo? E ca și cum intri într-o altă dimensiune. Pădurea este mult mai … stufoasă și mai sălbatică și mai umbroasă, potecile mult mai înguste, iar râpa de jos, care răsare în partea dreaptă a primei poteci, este un hău pe care e bine să îl observi la timp :). Mai ales că poteca single track este pe coborâre abruptă, cu rădăcini. Chiar trebuie atenție acolo.
Nu, n-am căzut în râpă. Dacă se întâmpla asta, nu mai apucam să povestesc. Dar imediat după ce m-au chinuit urcările acestei bucle, când simțeam că nu mai am vlagă, i-am dat tare pe o coborâre și m-am trezit pe jos. Of, ce singurătate! Eu cu bicla, pădurea și căzăturile. 🙂 Măcar să mă plâng și eu cuiva! Nu trecea nimeni. La punctul de alimentare 2, în bucla suplimentară, o doamnă zice: Tu ai fost și anul trecut, nu? (uitându-se la ceas și la fața mea cam distrusă) Și… parcă atunci ai venit puțin mai bine la noi la punct, nu? Ha, cine mai știe. De fapt, dacă mi-aș fi amintit corect, nu știu dacă mai eram tot pe aici :))), pe tura lungă.
A treia
2 căzături și nicio durere pe nicăieri. E bine. Totuși, ce naiba se petrece? N-am căzut atâta în toate concursurile din ultimii 6 ani! Ori am început să îi dau prea tare pe coborâri, ori nu am apucat să mă obișnuiesc cu noile frâne ale biclei (luată direct din revizie în concurs. Nu faceți asta!) ori … it was that kind of day… Când nimic nu pare să meargă.
Și a venit a treia. Eram pe o coborâre. Spre finish. Mai aveam maximum 4 kilometri. Eram nervoasă. Tocmai o luasem anapoda, ieșisem din traseu și când m-am prins a trebuit, nu-i așa, să urc ce coborâsem greșit!! Superb. Când făceam și eu sfeștanie că am scăpat de coborâri, mi-am făcut singură rost de urcări inutile.
Îi dădeam tare, eram pe un single track printre copaci, și am pus o frână brusc, pentru că trebuia să ocolesc un copac întrucât părea că mă îndrept spre el! Mda, bicla peste mine, am căzut cumva pe lateral, piciorul era încă prins în spd, iar la pulpa stângă aveam o rană deschisă, plină de praf. În cap mi se învârteau niște steluțe, ca-n desene animate.
Hai sus! Eram cam dezumflată și dezamăgită de prestația mea – pe bune, să cazi de 3 ori într-un concurs pe care l-ai mai făcut de nenumărate ori??, și n-aveam niciun chef să merg la ambulanță.
Am ajuns la finish în starea asta, m-a curățat doamna doctor cu ceva apă oxigenată de am zis că mă urc pe ambulanță, am mers să fac un duș și m-am culcat :))).
Și cumva, a doua zi, la tura scurtă, de 10 km (nu, chiar nu mai eram în stare să susțin semimaratonul) m-am simțit grozav. Pe coborâri mai ales. Așa se face că am scos cu vreo 4 minute mai bine decât anul trecut :). Asta m-a mai înveselit.
Cu prieteni, la start: eu, Toni Dumitru, Bogdan Ciubuc, Narcis Drejan (Sport Total FM)
La anul voi fi uitat iarăși urcările și căzăturile și îmi voi aminti doar răcoarea pădurii, libertatea coborârilor, apa băută exact atunci când ți-e sete, strategul din tine, pe care-l descoperi atunci, când ai nevoie să știi ce trebuie să faci, oamenii care se bucură de traseu, cu tine, și care te ajută cum pot: anul trecut mi-au dat apă, anul ăsta mi-au dat bidon :). O să îl uit pe tipul care m-a aruncat în șanț. O să uit epuizarea de la tura lungă. O să uit căzăturile. Și o să mă înscriu iar, cu aceeași emoție și același entuziasm. 🙂
cu amicul Cezar, jurnalist la Sport Total Fm
start proba de mountainbike
Saint Ana Lake Xterra Triatlon – înapoi la „am ieșit din apă”
Acum 3 ani făceam primul meu triatlon și mă prezentam la start într-o stare de panică maximă. Înotam pentru prima dată în mare, într-un concurs, la 2 luni de când învățasem să înot. Marea dar mai ales eu înotând în ea s-a dovedit o experiență cam traumatizantă, aici e povestea :).
Eh, mi-am zis, așa e prima oară!! La două săptămâni după momentul ăsta, iată-mă înotând într-un lac la Oradea, în proba de Half Ironman – 1.900 m de înot. Bun găsit, atac de panică, și aici – din seria dacă doriți să revedeți, iată povestea cursei!
Mă rog, am mai fost la câteva triatloane de atunci – nu chiar foarte multe, și povestea s-a repetat. Pentru mine concursul începea cu adevărat după ce reușeam să ies naibii din prima probă.
Pe 9 iulie sunt la startul Saint Ana Lake Xterra Triatlon 2016, se spune unul dintre cele mai grele triatloane din România.
(c) Saint Ana Lake Xterra 2016
Moartă de frică. Panicată. Terifiată. După atâta timp. Din același motiv: că nu o să ies din apă, că o să fac atac de panică în apă, că ceva o să meargă foarte prost în apă!
Cu o săptămână înainte abia am putut să mănânc de stres. Cine mă cunoaște știe cât de mult îmi place să mănânc! 😀 Ei bine, nu s-a putut. Dincolo de asta, mai era ceva: făceam ștafetă cu colegul meu de echipă de la Club Sportiv Adrenalina, Alexandru Marcu, proaspăt racolat de Purkaru în rândurile noastre, ale obsedaților de sport. Trebuia să îi dau înotul. Dacă se întâmpla ceva, cursa lui nu mai avea loc.
Urși & revelații
Cum am ajuns la Tușnad am mâncat ceva și am decis că trebuie să merg să fac o probă în lac. Să depășesc puțin pragul psihologic, ca să fie (mai) în regulă a doua zi. Să înot din nou în apă deschisă după mult timp. Să testez noul neopren de la TriSport, ochelarii noi, Tyr, tot de acolo…
De la Tușnad până la lac sunt vreo 20 și ceva de kilometri și pe drum mă holbam pe geam, cu inima bătându-mi cu putere și realizând ceva: la naiba, au fost atâtea triatloane la care puteam merge și nu am făcut-o. Sigur, mereu au fost diverse motive – am de lucru în București, am alte priorități acum, nu sunt antrenată, etc etc. Dar dacă motivul real a fost de fapt că mi-a fost groază de înot?!
Am ajuns la lac și domnii de la intrarea în rezervație (Lacul Sfânta Ana este parte dintr-o rezervație naturală) ne-au spus că e deja 8 și nu mai e voie să coborâm la lac. Dacă vrem s-o facem o facem pe propria răspundere, pentru că seara vin animăluțele sălbatice să se adape din lac. Ursul, gen.
Evident, am coborât, mi-am luat neoprenul în brațe, decisă să intru neapărat în lac – oricum nu am luat foarte în serios avertismentul, și foarte rău am făcut. Și eu și Alex și Carmen, soția lui, am luat-o urgent la goană înapoi la mașină: ne-au tăiat calea doi urși. 😀
Superb! Nu puteam să am și eu o noapte liniștită, de ce s-o am când pot să n-o am.
Here we go again…
Dimineață când îmi așezam lucrurile în tranziție și mă autoîncurajam, în principal încercând să respir normal, mi-au căzut ochii pe marca de neopren: Dare to Swim. 🙂 Practic, era prima dată când vedeam ce scrie, deși e cât capul nebunului.
(c) Alex Marcu
La start cred că eram pe 180 puls în repaos :D.
Când a început numărătoarea inversă mi-a trecut prin cap să merg pe mal, să-mi iau ceva de băut și să stau liniștită, privind concursul de pe margine. Dar apoi m-am gândit să fac așa: voi rămâne ultima, îi aștept pe toți să se îndepărteze și înot în legea mea. Mă așezasem foarte în stânga lateral față de prima baliză – tot ca să evit îmbulzeala brațelor și picioarelor, așa că la un moment dat trebuia să fac dreapta pe diagonală ca să ajung la ea și apoi s-o ocolesc.
După ce învălmășeala s-a potolit, am pornit și eu, cătinel, cătinel :))). Targetul era, la halul în care mă găseam, următorul: să termin proba de înot. Se pare că uneori trebuie să te întorci la un T 0 și s-o iei de la capăt, ca și cum T1, T2, T20, T 100 (aici cred că e Ironman :D) nu s-a petrecut niciodată.
Am început să înot, era liniște :), apa era numai bună, lină, un pic cam cenușie dar asta nu mă deranja câtuși de puțin. Tot înotând așa am realizat că mai nimic nu mă deranjează, de fapt. Că… sunt ok.
Atât timp cât continui să înot, totul e ok. Am început să ajung concurenti dar de teamă să nu apară drăguțul de atac de panică am decis să nu:
- depășesc prea mulți concurenți iar când o fac să am grijă să nu ajung la mijloc, între ei și să nu
- accelerez și să-mi pierd suflul.
Așa că eram la o tură de înot de relaxare în lacul Sfânta Ana și mă simțeam destul de bine! 🙂 Alunecam excelent cu noul neopren, cât despre ochelari, a fost primul înot în apă deschisă în care am văzut absolut totul în jur, nu mi-a intrat apă în ei, nu s-au aburit, nu m-au strâns… Iar detaliile astea mici sunt vitale.
Soarele era sus pe cer și eu mă apropiam de finalul celei de a 2-a ture de înot – la Sfânta Ana parcurgi de 2 ori 450 de m, ieșind pe mal și intrând iar în apă pentru a 2-a.
Când am ajuns în tranziție și i-am dat cipul lui Alex eram în culmea bucuriei. Mă cam clătinam dar cred că m-am mișcat destul de repede cu spd-urile și cu bicicleta. Nu mi-aș fi iertat-o dacă nu reușeam să ajung la traseul de bicicletă. Auzisem că e greu, că e foarte tehnic… Știam că 23 de km cu 800 de metri diferență de nivel înseamnă multă urcare, dar abia așteptam.
Cum a fost bike-ul
Tot entuziasmul meu s-a cam spart la începutul probei, pentru că a început cu o urcare susținută pe asfalt (cred că urăsc asfaltul, în special dacă sunt pe un mtb), apoi a continuat cu o urcare susținută pe teren accidentat – deja altă treabă, chiar dacă urcările nu sunt punctul meu forte. Cum necum am început să depășesc.
Știam că pot recupera pe coborâri, unde am tehnică și viteză, așa că îi dădeam maxim. Până când m-am prins că traseul ăsta este unul unde ai nevoie de ceva foarte important, pe lângă tehnică: prudență este cuvântul.
Mi-am dat seama de asta când am căzut într-un foarte mic șănțuleț – pur și simplu era nevoie continuu de manevre – să ocolești pietre, pietroaie, rădăcini, gropi, șanțuri, iarbă înșelătoare sub care se găseau alte gropițe sau pietre, treceri bruște și neașteptate la coborâri destul de periculoase…
Hm. Iată un traseu la care odată intrat pe o trasă nu te poți relaxa, pentru că terenul nu îți permite asta. Nicio clipă de relaxare, pare să spună traseul de bike de la Afânta Ana. Mereu în alertă, ca să nu ți-o iei – să te rănești, să cazi sau să faci pană…
Totul era ok, deja depășisem destul de multe fete, până când a venit o nouă urcare susținută pe asfalt. Doamne, cât am urât-o! Nu aveam absolut niciun chef de ea, așa că m-am mișcat în reluare și am pierdut nepermis de mult timp.
Alergarea – mai stau puțin să respir, ok?
Am ajuns în tranziție și am plecat destul de repejor la alergare. Sigur, repejor ăsta se va transforma în mai puțin de 3 minute în aproape stat. Prima porțiune de alergare este o urcare PIEPTIȘĂ!!! de vreun kilometru. Care m-a făcut zob. Abia puteam merge. Abia puteam respira. Bun găsit, triatlon! Uitasem cât de greu ești. Mulțumesc că îmi reamintești, îmi fusese dor de tine!
Proba de alergare a continuat la fel de sincopat.
(c) Saint Ana Lake Xterra 2016
Deși am ajuns pe poteci perfect alergabile în pădure. Unde am făcut uz la greu de fluierul portocaliu din kitul de înscriere, despre care organizatorii ne-au spus că e pentru urs. 🙂 Eram singură cuc și ca să nu fiu singură urs :)), am suflat din ăla cu ultimele rezerve de oxigen.
Da… era greu de acceptat, îmi venea să mă dau cu capul de pereți copaci dar fix asta se întâmpla: după fiecare kilometru aproape că mă opream ca să respir. Și nu, nu vă imaginați că sprintam rău de tot. Aveam picioarele grele, de plumb, suflul era scăpat de sub control și noroc că a venit o coborâre lungă și mi-am mai revenit.
Pe final mă aștepta poarta de finiș, de cealaltă parte a lacului, pe care trebuia să-l ocolesc. Au fost cred 2 kilometri. Groaznici. Abia m-am târât. Mintea îmi cerea să accelerez dar corpul meu nu putea!! De unde fusesem singurică pe tot traseul de alergare, acum mă ajungeau concurenți pe ultimii 2 km. Super. Fete să mai vină și tot ce am tras până atunci se ducea în bălării.
Ce lecție îți dă triatlonul și cum te așază acolo unde ți-e locul. 🙂 Exact cât investești în el exact atât îți dă înapoi. De ce am fost ruptă la alergare? Păi, pentru că nu m-am antrenat specific, legând disciplinele între ele. Și pentru că nu am antrenament pe trail. Pentru că, pentru că…
Chiar dacă distanțele par poate mici luate separat – am avut 900 de metri de înot, 23 de km de bicicletă cu 800 de metri diferență de nivel și 6 km de alergare cu vreo 300 de metri diferență, cred – , atunci când legi aceste 3 sporturi într-unul singur, situația devine alta.
Nu mă așteptam ca timpii mei să conteze la podium amatori, but it did. Saint Ana Lake Exterra m-a primit ca o mamă iubitoare, care-și învață copilul o lecție, iar la final îl mângâie pe cap. Îi spune drăgăstos: vezi, anul ce vine să știi mai bine!
Nu știu dacă Triatlonul Sfânta Ana este cel mai greu triatlon din România, așa cum se spune. Dar știu că s-ar putea să-mi fi deschis apetitul ca să parcurg cât mai multe și să pot veni la final cu o comparație și un verdict. 🙂
Până atunci, sper să ne tot vedem la start! 🙂
Andreea, Narcis, Ana, Bogdan, spre primul lor semimaraton: Antrenamentele m-au învățat să-mi scot din cap acel “nu pot”
Acum 3 luni și ceva am pornit la drum. Fiecare cu scopul lui, fiecare cu motivația lui, cu temerile și întrebările lui. Am mai înaintat, am mai dat înapoi, am avut zile când nu am reușit să ne ținem de program, am avut zile când am fost obosiți și am preferat să ne odihnim, zile când am ieșit să alergăm pe ploaie sau pe ninsoare. Suntem cu toții oameni cu joburi full time, cu facturi de plătit, cu responsabilități, ne trezim dimineața ca să ajungem la serviciu, unii dintre noi lucrăm în a doua parte a zilei, dar avem un vis, care în numere arată așa: 21 de kilometri, pe 15 mai, iar numele lui este OMV Petrom Bucharest Half Marathon :).
Spre primul meu semimaraton este un proiect Adrenallina, “energizat” de Sloop, și începând de astăzi o să vă povestim, aici și pe pagina noastră de Facebook, cum reușim (sau nu :)) să integrăm antrenamentele în viața noastră și, mai ales, cum reușesc niște oameni să pornească de la 0 kilometri alergați în viața lor și să ajungă la finish-ul unui semimaraton. Noi așa sperăm că se va întâmpla!
În cele ce urmează, vă prezint temerarii acestui drum deloc ușor 🙂 : Andreea, Narcis, Ana, Bogdan. Eu și Toni am mai făcut semi, dar asta nu înseamnă că e totul roz cu pregătirea noastră, dimpotrivă J. Ne întâlnim cu toții, în gașcă completă, 1 dată pe săptămână, atunci când facem long run. În toate celelalte zile, fiecare este cu programul lui de pregătire, adaptat la nivelul lui. Cu Toni este mai complicat, pentru că nu e din București, așa că ne vom joncționa direct la start! 🙂
Mulțumim Sloop pentru hidratarea de la antrenamente! Sloop e suc natural de fructe fără zahăr adăugat, fără conservanți, coloranți, aditivi. I se spune smuti, o adaptare simpatică a lui smoothie, sunt conservate toate calitățile nutritive ale fructelor, prin tehnologia de procesare și presare la rece.
Așadar, să facem cunoștință cu alergătorii adrenalitici! 🙂 Ne povestesc chiar ei:
Andreea Archip
Andreea Archip, foto arhiva personala
Alergatul a fost întotdeauna sportul care mi s-a potrivit cel mai bine. Când toată lumea exersa la câmp, cu sapa sau coasa, eu, în adolescență, alergam ca să slăbesc. Nimeni de la mine din sat nu înțelegea de ce fugeam fără să am vreo treabă în direcția spre care mergeam. Dacă alergi, trebuie să ai un motiv. Să dai o veste, să întâmpini pe cineva… Nu doar așa, în dorul lelii…
Vecinilor mei le-a trecut nedumerirea, eu am perseverat… Cu întreruperi, cu voință sau trasă de prieteni, să fac mișcare a devenit o activitate obligatorie în viața mea. Sportul de plăcere e precum materiile facultative la școală: sunt facultative până când le alegi, apoi devin obligatorii și trebuie să te duci la oră musai.
Ideea e așa: faptul că fac mișcare de cel puțin trei ori pe săptămână mi-a limpezit mintea și îmi dă energie, mă motivează și modelează, fizic și psihic. Dar nici prin cap nu mi-a trecut vreodată să particip la un semimaraton. Când mi-a propus Roxana, n-am dormit toată noaptea gândindu-mă că o să leșin după 5 kilometri. Frica mi se spulberă atunci când încep să alerg, în parc, în sală. Când cuceresc kilometru după kilometru…
Așa că particip la semimaraton pentru că vreau să îmi testez limitele, să trec în partea cealaltă. Presupunând că partea cealaltă e delimitată clar de cei 21 de kilometri pe care trebuie să-i alerg. Poate voi reuși, poate că nu, dar știu acum că alergatul nu înseamnă să fugi de ceva. Mulțumesc, Roxana, pentru curaj!
Bogdan Ciubuc
M-am apucat de alergare acum vreo trei luni; recunosc că nu mă țin de treabă pe cât ar trebui, așa că ținta de anul ăsta – să alerg măcar un semimaraton – e cam la fel de departe ca și anul trecut. Dar sunt optimist; chestia asta pare, totuși, realizabilă. La urma urmelor, am reușit să mă las de țigări după 19 ani de fumat; cât de greu poate să fie să dai trei-patru ture în jurul Herăstrăului?
Ana & Bogdan, foto arhiva personala
Ana Maria Jităriță
AMR – 61 de zile. Cum sună asta? Vă spun eu! Groaznic pentru un om care se antrenează pentru primul ”semi” din viața lui. Mai ales după ce, în ultimii 10 ani, a alergat numai după proiecte, clienți, subiecte, a luat 17 kg în greutate și s-a lăsat de fumat de vreo trei ori – să sperăm că ultima a fost pentru totdeauna.
Dar până la cei 21 de km pe care sper să-i închei – sunt multe de zis și de învățat.
Ce m-au învățat ultimele 3 luni de antrenament? Mai întâi – că pot să alerg fără să-mi cadă ficatul, splina, să mi se taie respirația etc. Apoi că dacă ceva nu te-a durut până acum, sigur o să te doară – spatele, mâinile, picioarele – milimetru cu milimetru. E doar o chestiune de timp. E și o treabă bună în povestea asta – afli că ai mai mulți mușchi și mai multe oase decât știai până acum. M-au învățat să-mi scot din vocabular ”nu mai pot”. La început o spuneam de vreo doua-trei ori în fiecare minut, acum o dată la fiecare tură de alergare.
Spuneam că mai sunt multe de învățat până la cei 21 de km. De pildă cum să-i parcurgi pe ultimii 13 – eu aici mai am de lucrat. Dar cred că toate eforturile de până acum și de aici înainte sunt răsplătite cu o doză de optimism și de bucurie de care nu mai știam că sunt în stare la 38 de ani.
Alergați, fraților, nu vă costă nimic 🙂
Narcis Drejan
Narcis Drejan, foto arhiva personala
Cred că am început cam târziu să ţintesc spre un semi-maraton sau maraton. Dar să o iau uşor. Nu, nu sunt corporatist, nu mi-aş dori vreodată, nu există nicio motivaţie venită pe linie de uzină, nu am deadline-uri, doar ştiu că trebuie să împing nişte limite.
Aşa cum am început să joc tenis, în urmă cu 3 ani, deşi nu ştiam nici să ţin racheta în mână şi nu o foloseam pe cea Reghin decât pe post de chitară, am hotărât să alerg.
Dar nu pentru că mă simt bine, ci pentru că nu am stare şi pentru că nu mă plictisesc niciodată. Parcul IOR e cel mai bun prieten al omului care vrea să alerge, dimineaţa, la primele ore, sau seara târziu.
Dar fără niciun scop… până când a venit Roxana Lupu, fosta mea colegă de la Adevărul, şi m-a tot bătut la cap că aş putea să fac ceva din alergatul ăsta fără creier.
Mi-e un pic teamă, de la colegul meu Cezar, de la radio, care aleargă şi când doarme, aleargă după radio, aleargă când mănâncă, aleargă şi aleargă. După Maratonul Bucureşti a ajuns la spital, dar ştiu, i se trage de la o amandină, cică ar fi fost un pic expirată.
Eu n-o să mănânc amandine, dar ştiu că timpul e scurt şi încerc să îmi depăşesc limita celor 3 kilometri din IOR… e un pic distopic pentru mine, pentru că antrenorul de la tenis îmi spune că sunt suficienţi cei 3 kilometri.
Şi dacă o să ajung să termin semi-maratonul şi mi se va face rău, iar prietenii mă vor întreba ce-a fost în capul meu, ştiu ce le voi răspunde: Că se poate!
Roxana Lupu
eu, pacer la Maratonul Bucuresti, proba de semi, acum 2 ani 🙂 foto arhiva personala
Semimaratonul București a fost prima cursă de alergare pentru care m-am pregătit, și de aceea este foarte aproape de inima mea. Dacă atunci am vrut doar să o termin, acum mi-aș dori să reintru în formă și să scot un timp decent sau chiar mai mult decât atât. Am la activ cam 4 semimaratoane, dar cumva asta nu contează prea mult :).
Alergările mele din ultima vreme au fost cam dezorganizate și pe sărite, iar asta nu prea ajută. Cumva, parcă după întreruperi, totul devine din nou foarte greu la antrenamente, și alergarea devine o piatră de Sisif pe care o tot cari după tine și o cari. Faptul că am intrat cu toții într-un program de pregătire, personalizat pentru nivelul fiecăruia dintre noi, schimbă total ecuația. Dar nu o face mai ușoară.
De exemplu, pentru mine pare că intrarea în formă se face fooarte greu. Am picioare de plumb, trag de corpul meu și el de mine, sunt obosită, am un pace de nerostit, o sincronizare lamentabilă a mișcărilor. Ultima dată, la o alergare cu pante, m-am așezat la baza dealului, în șezut și am început să bocesc! A trecut pe acolo o tipă care își făcea alergarea în parc și mi-a dat 2 felii de măr! Le-am ronțăit și apoi m-am dus acasă și m-am culcat. Uneori, când nimic nu pare să meargă, trebuie să te culci! Asta e concluzia mea 🙂). A doua zi am ieșit din nou și a fost un pic mai bine! 🙂. Așa sper să fie în fiecare zi până pe 15 mai, și în ziua cursei la fel: un pic mai bine.
Toni Dumitru
Toni Dumitru, foto arhiva personala
Greu a mai fost 2015! Greu tare. Dar despre asta v-am mai povestit aici. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat puţin, dar, hei! – e de bine! Am făcut un pas mic, care-mi dă un dram de încredere după o perioadă teribil de dificilă, când eram la pământ, şi mă bucur ca un copil, de zici că am luat primul meu 10 la teza de mate.
N-am făcut nimic ieşit din comun, pur şi simplu m-am refugiat în alergare şi am luat-o aproape de la zero, dacă nu de la minus, ţinând cont de “pârjolul” psihic prin care am trecut. Am avut răbdare şi am adunat pas cu pas, kilometru după kilometru, la început pe distanţe mici, prin parc, iar în weekenduri ceva mai mult, în ritm uşor, fără presiune, în pădure.
Revenirea e dureroasă la orice nivel, indiferent că eşti un sportiv de top, unul mediu sau un amator avansat, cum mă consideram eu – mă uit cât de greu fac acum lucruri pe care altădată le făceam aproape cu nonşalanţă, când obţineam mult mai uşor ceea ce urmăream, şi mă macină neputinţa. Aproape că nu pot să cred că eu am alergat 6 maratoane şi nu-mai-ştiu-câte-semi-uri, că mă antrenam cu 4.30 pe kilometru, că făceam serii de intervale de 400, 800 şi 1.000 de metri. Acum, dacă încerc să trag cu 5 minute pe kilometru rămân repede fără aer. Şi picioarele se resimt.
Mai am de tras, dar important e că am revenit la plăcerea alergării şi asta contează mai mult decât viteza. Am nevoie de rutină, de volum, de perseverenţă şi de continuitate, apoi, cu timpul, lucrurile se vor regla, “piuliţele” se vor unge şi totul va deveni mai uşor.
Pentru mine, acum, singura cursă 100% sigură de anul viitor este Semimaratonul Petrom de la Bucureşti. Va fi un test serios, care îmi va arăta unde mă aflu, aşa că am de gând să mă pregătesc cât pot eu de bine. Am o schemă care nu m-a dezamăgit niciodată, dar marea provocare va fi să îmbin acest grafic de pregătire gândit pentru asfalt cu alergarea de trail de la sfârşit de săptămână, la care nu vreau să renunţ nici în ruptul capului.
Obiectivul meu pentru Semimaratonul din luna mai va fi să nu scot un timp mai slab decât la celelalte ediţii, adică să-l termin sub 1.50. Dar pentru asta va trebui să mă injectez cu ambiţie şi să muşc cu poftă din asfalt. După un an jalnic, se apropie vremea revanşei.
fotocredit Asociatia Bucharest Running Club
Jurnal de cursă 4 pedale. Cu 6 era mai bine.
Ah, n-am mai fost la un concurs de mountainbike ștafetă de acum 5 ani, cred că a ăla fost printre primele mele concursuri, și nici prea bine nu s-a terminat. Colegul meu de atunci a făcut pană pe traseu și deși am avut chiar o strategie de cursă, n-a fost să fie. Pană în 10 km… Așa e când ai ghinion.
La competiția aia, tot în Băneasa a fost, cred că era Skoda Velo Challenge, am rămas să ne uităm la bicicliștii care au urcat pe podium, și, printre ei, era un domn care avea să devină coleg cu mine la Club Sportiv Adrenalina, și apoi colegul meu de ștafetă, la 4 Pedale. Purcaru.
Imprevizibilă este viața, aș exclama, și când e nișată pe competiții mountainbike de ștafetă, atunci să te ții! Făcând acest arc peste timp, am și o concluzie: n-am noroc la ștafetă! :))
Sigur că despre noroc vorbim, că antrenament… Să vă raportez starea echipei noastre, Adormiții din Pădure, înainte de startul istoric din Băneasa, de sâmbătă, orele 11.00? Imediat: Purcaru, care are 52 (atât ai, colega?!) a constatat că în ultima vreme s-a îngrășat 5 kile, cu o zi înainte de concurs s-a gândit să se antreneze puțin, și a pedalat din Pipera până într-o comună limitrofă ceva, apoi acasă, prin Piața Sudului.
Eu nu m-am mai antrenat pentru că pe 30 august am pedalat la Râmnicu Vâlcea de mi-au ieșit ochii din cap, la Maratonul Olteniei, 56 de km cu 1.700 de metri diferență de nivel, și am considerat că acumularea asta mă ține lejer până la sfârșitul anului. În plus, am mai mers în 2015 și la două ture mai lungi, deci totul este aranjat, a!, și încă un concurs prin… iunie?!, tot la Riders Club, deci e totul sub control, mai ales că sunt așezată la startul unei curse de viteză, de 20 de kilometri. Aveam chiar și o strategie! Purcaru pleca primul, ca să luăm ceva avans, apoi eu a doua. Hm, nu sună chiar ca o strategie, a…?
la start
În fine, a plecat Purcaru în cursă, și eu am rămas să-l aștept și să îmi rod unghiile în timp ce deja apar primii plecați pe traseu și dau ștafeta fetelor, care pleacă, lăsându-mă pe mine în urmă, cu ochii umezi și triști. Noi eram ștafetă mixt, deci ne băteam (nu e la propriu, ok?) cu echipele de la mixt. Una, două, trei, patru, cinci, șase, șapte, wtf?!, opt… PURCARUUUUU!
Cred că peste 8 fete am numărat, toate cu noi la nivelul 2, plecate cu avans în cursa asta. A venit și Purcaru, la 13 minute de primul sosit, dar mie mi s-a părut o veșnicie. Am plecat în alergare cu bicla, până la linia de start, și am decis că trebuie să mă sufoc pe traseu încercând să ajung fetele din față.
La atac!
În primele 14 minute am trecut pe lângă 3 fete, în jumătate de oră am mai depășit vreo 3, și aproape de finiș, pe ultimii 4 kilometri, alte 3 sau 4. Eram foarte senină, mi se părea că am fost cât de rapidă se putea și că am recuperat cam tot ce era posibil.
La finiș, Purcaru era cam palid. :)) Zic: am recuperat tot! Purcaru: păi cum, c-ai avut multe fete care-au venit în fața ta. Hm. Ne-am luat o bere, ne-am găsit cu Ana și Vanessa, colegele noastre, și ne-am pus pe dezbătut.
Deci dacă tu ai venit dupa X minute și Y a plecat atunci… Purcaru, unde naiba te gândeai? :))
Cum dezbăteam noi așa, în legea noastră, că eu am tras, și eu am tras!, și că dacă ăla a plecat la câte minute și dacă tu ai recuperat nu știu câte minute, și dacă veneai mai devreme sau dacă scoteai măcar cu 2 minute mai bine și tot așa, începe dezastrul: întâlnim divserși prieteni, și aflăm că și ei au fost la mixt, calculăm și realizăm că au venit înaintea noastră, și de la un optimist loc 4, care ne-ar mai fi salvat la limită moralul, aflăm că suntem de fapt pe 6. La câteva secunde de echipa de pe 5.
Am decis că plecăm frumos acasă. În drum spre mașină ne întâlnim cu un tip de la nivelul 3 (3 e teoretic un nivel mai slab decât 2 în sistemul Riders Club), care ne spune timpul lui, și care e mai bun decât al nostru cu câteva minute. Am decis să nu mai vorbim cu nimeni până ieșim din aria de concurs, și nu mai privim înapoi! Și nici la telefon să nu răspundem! Sigur e cineva care a mers mai bine ca noi la concursul ăsta, sau, dacă n-a participat, sigur ar merge mai bine!!!
Ultima palmă a destinului ne-a fost aplicată când au fost afișate rezultatele în site. Fiecare și-a făcut calculele lui și la final a rezultat: suntem praf!
Așa că ne-am decis că la final de sezon ne apucăm de antrenamente! :)) Nu se poate totul încheia așa! 2015, we dare you! 😀
Colegul Purcaru în acțiune
Cursa Dunării Călărășene 2015: impresii post race
Didona Goanță
A doua ediție a Cursei Dunării Călărășene a avut loc în perioada 12-13 septembrie la Călăraşi, iar cursa de şosea a reprezentat ultima etapă din Road Grand Tour, cea mai importantă competiţie de şosea din România.
De asemenea, concursul a găzduit și prima ediţie de după 1989 a Campionatului Naţional de Tandemuri. Fondul generos de premii, de 4000 euro, probele din care au putut alege atât începătorii cât și avansații, decorul natural au fost doar câteva din motivele pentru care participanți au ales să uite de ploaie de sâmbătă, de la proba de șosea și să se bucure de soarele de duminică, de la cursa de mountainbike. La Cursa Dunării Călărășene, participanții au putut alege una sau mai multe dintre cele cinci probe, în funcţie de preferințe (şosea/offroad) şi de vârstă (probe pentru copii, juniori şi adulți).
Sâmbătă, 12 septembrie, a fost „Ofensiva asfaltului”, o cursă clasică de 78 km, care a reprezentat ultima etapă din Road Grand Tour și a fost câștigată de Marius Petrache, urmat de Daniel Crista și Vlad Dobre.
Campionatul Naţional de Tandemuri, la prima ediţie după 1990, a fost organizat în parteneriat cu Asociaţia Tandem. La competiţie au participat, în premieră pentru România, 10 echipaje în componenţa cărora au existat 10 nevăzători, care au pedalat împreună cu 10 persoane valide, pe o distanţă de 45 de km. Astfel, s-a facut un nou pas în demersul de a susţine integrarea persoanelor cu deficienţe prin intermediul sportului. Cursa a fost câștigată de echipa Electrosoft, urmată de Tandem Arena 3 și Pontes 6.
A doua zi, Cursa insulei (53 km) a fost o cursă offroad unică în România: a început cu traversarea Dunării (Braţul Borcea) cu barca, iar startul și finișul au avut loc pe Plaja Mare din Călăraşi.
La MTB, câștigătorii au fost: Marc Sandu, Leonard Barbu și Mihai Cristian Dan. Evenimentul a fost organizat de Consiliul Judeţean Călăraşi, prin Centrul Cultural Judeţean Călăraşi, cu sprijinul Clubului Sportiv Smart Atletic, parteneri: Călăraşi Cycling Team, Road Grand Tour, Asociaţia Tandem.
Rezultatele, fotografiile și clipurile video sunt la:
site-ul oficial: ro/cursadunarii/
pagina de Facebook: facebook.com/CursaDunariiCalarasene/
evenimentul pe Facebook: facebook.com/events/540887166066992/
pagina Centrului Cultural Judeţean Călăraşi: facebook.com/pages/Centrul-Cultural-Județean-Călărași/1403520123242695
Maratonul Măcin: prima mea cursă de trail running
Toni Dumitru
Privesc “cocoaşele” care sparg orizontul Dobrogei şi mă gândesc că eu am vrut-o: nu pot să dau vina pe nimeni. Tovarăşul meu de drum, Claudiu Dinescu, m-a adus aici şi e convins că o să-mi placă. Eu simt că am două variante mari şi late: va fi ceva magnific sau voi muşca din ţărână şi nu voi mai părăsi niciodată asfaltul. Pe 2 mai, în zori, când lumea încă nu şi-a revenit după “fiesta” cu mici şi bere, părăsim orăşelul nostru de câmpie ca să cucerim munţii tociţi de vânt ai Dobrogei.
Sunt debutant la o cursă montantă, aşa că un semi la Maratonul Măcin mi s-a părut cea mai potrivită ocazie pentru a părăsi asfaltul şi a încerca altceva. E o competiţie nouă, micuţă, eco, aflată la a doua ediţie, la care vin mulţi alergători din zonele de câmpie, dornici să facă saltul la înălţime, dar şi concurenţi cu experienţă care se pregătesc pentru cursele mai grele, cu diferenţă mare de nivel. Eu vin din curiozitate. N-am mai participat niciodată la aşa ceva.
Am găsit prin casă o pereche de pantofi Nike cu talpă groasă şi profilată, cu aderenţă, dar când mă uit la pantofii cu crampoane ai camaradului meu înţeleg imediat unde mi-e locul: e ca şi cum m-aş prezenta la un maraton clasic încălţat în tenişi. Amândoi ne-am înscris la distanţa de 24 de kilometri, dar el se pregăteşte pentru maratonul de la Moeciu, de peste o săptămână, în timp ce eu mă declar mulţumit dacă ajung la finiş.
Ajungem cu două ore înaintea startului în comuna Greci, judeţul Tulcea. În centrul localităţii, Asociaţia “Aleargă Zâmbeşte Trăieşte” organizează aici o cursă în care ni se promite că com alerga “împreună cu broaşte ţestoase şi iepuri voioşi, pe vârful Tuţuiatul, pe culmea Pricopanului, prin poieni cu bujori, pe lângă lanuri înverzite şi printre sute de alte specii de floră şi faună”. Sună bine.
Suntem doar o mână de oameni în centrul localităţii. Primim într-un minut tricoul tehnic şi numărul de concurs, mai schimbăm impresii şi încep să apară tot mai mulţi concurenţi. Îi privesc cu atenţie, le analizez trupurile robuste şi picioarele zdravene, ca nişte butuci – altă specie de alergători faţă de “iepurii” de şosea.
Muntele îmi spune cinstit câţi ani am
La ora startului ne strângem cam 100 şi ceva de entuziaşti. Printre ei şi Ilie Roşu, cu nelipsitele lui steaguri, şi brăileanul Victor Ilie, românul cu peste 200 de maratoane la activ, semn că Măcinul începe să atragă elita autohtonă a alergătorilor.
Diferenţa de nivel la maraton e de 1.900 de metri, cu opt ore timp limită, în timp ce distanţa de la semi este de 24 de kilometri, cu 1.000 de metri diferenţă de nivel şi cinci ore timp limită. Am ales ultima variantă. Pe traseu ne aşteaptă patru puncte de alimentare si trei de hidratare. Suntem bine primiţi aici – soarele ne îmbrăţişează şi ne lasă în plata vântului şi a stropilor mărunţi de ploaie pe vârfurile Ţuţuianu, Îmbulzita şi Piatra Râioasă.
Se dă startul şi grupul se înşiră repede pe uliţa noroioasă care ne scoate repede în afara comunei. Şi aici apare repede primul meu şoc: nici n-am început să urcăm, iar eu deja gâfâi. După 300 de metri, părăsim ultimele case şi ne îndreptăm pieptiş spre prima urcare. Eu-s cam la jumătatea grupului care acum s-a răsfirat rapid. Pe primii nici nu-i mai zăresc, pe cei din urmă îi văd abia ieşind din sat. Nimeni nu mai aleargă, luăm panta la pas şi începem să urcăm susţinut pe cărarea care ne conduce deasupra platoului Dobrogei. Efortul mă năuceşte – îmi aud inima bubuind de parcă aş fi un cal de curse şi mă întreb ce naiba a fost în capul meu să mă bag la aşa ceva fără o minimă pregătire. Dar parcă mai contează acum…
Tot ce-mi rămâne de făcut e să-mi temporizez un pic efortul, să-mi trag sufletul şi să înaintez. Şi, cumva, după o urcare continuă de 40 de minute, reuşesc să mă adun şi să susţin efortul. E greu, dar simt că-mi place, dacă m-ar ruga cineva să mă opresc n-aş ceda. Urmează tot tacâmul: coborâri abrupte, în care încerc din răsputeri să frânez, convins că-mi voi rupe gâtul sau picioarele în râpa din faţa mea, apoi o bucată bună de vale lină, prin pădure, în care alerg cu o foame de nestăvilit şi depăşesc tot ce întâlnesc în cale şi încă o urcare cruntă, care-mi seceră puterile şi mă îngenunchează, realmente. Mă opresc de trei ori ca să ajung pe vârful stâncos, bătut de vânt, unde cei dinaintea mea par nişte furnici.
Pentru prima oară în cei trei ani de când alerg, acolo mi-am simţit vârsta reală: nu mai eram copilul de odinioară, de nestăpânit, bucuros să zburde ore în şir. Inima îmi bubuie, gâfâi şi privesc neputincios cum toţi cei pe care i-am depăşit la alergare trec pe lângă mine. Oribil! Chiar nu contează deloc că am alergat şi eu nişte maratoane?! Simt că am luat-o de la zero.
Îmi dau seama cât de jos sunt dacă mă târăsc la o cursă pe nişte dealuri, căci ăştia sunt Munţii Măcin. Dar eu vrut să fac asta şi nu pot să dau vina pe nimeni, aşa că mă reamintesc că am venit la o plimbare, nu să fac un record. Plăcere. Explorare. Peripeţii. Distracţie – astea-s cuvintele-cheie.
Şi uite aşa ajung şi eu în vârf, unde realizez, ca toţi ceilalţi, că avem o mică problemă: marcajul se bifurcă, iar unii o iau în stânga, alţii în dreapta. Ne întrebăm între noi încotro s-o luăm, hărţile nu ne lămuresc, iar cineva sună jos, în sat, şi află că o luăm în dreapta, pe cărarea şerpuind printre stânci. Aşadar, toţi cei care au luat-o în partea opusă au scurtat din greşeală traseul şi au ratat un punct de control. Printre ei şi tovarăşul meu, care ajunge la finish cu timpul 1:49:15, dar apoi află că a parcurs doar 19 kilometri din cei 24. Organizatorii şi-au asumat eroarea marcajului neclar şi au întocmit un clasament separat pentru toţi cei care au luat-o pe scurtătură, iar Claudiu a încheiat pe primul loc la categoria de vârstă 40-49.
Broscuţa nu-i acasă
Noi, “dreptacii”, continuăm să şerpuim printre stânci. Ajung la un punct de control, prind o bucată bună de drum şi bag viteză, apoi uit că trebuie să casc bine ochii la marcaje şi mă las în voia drumului, de parcă aş fi la mine acasă, pe şosea. Imediat vine şi “răsplata”: când mă dumiresc, nu mai văd niciun semn roşu. Un alt concurent apare mergând agale spre mine şi-mi dau seama că am ieşit de pe traseu. Ne întoarcem, mergem şi urcăm, simţim cum trec minutele şi ne stoarcem aiurea “bateria”, dar n-avem ce face. Regăsim drumul, intrăm pe o cărare şi urcăm din nou, gâfâind şi asudând. Apoi o nouă bifurcare, unde iarăşi alegem greşit, dar după câţiva paşi ne întorc din drum alţi rătăciţi şi o luăm repede în direcţia corectă.
Oboseala mă apasă, dar nu mă las. Îmi place mult aici şi simt că n-am de ce să mă grăbesc. Ştiu că greşeala de a pierde marcajul m-a costat destul de mult, aşa că mă opresc relaxat, fără să-mi pese de timp, dau jos rucsacul de alergare şi fac poze. Salut şi o ţestoasă care nu mă bagă în seamă – stă pitită în carapacea ei, camuflată în iarbă şi nu răspunde la interfon. Ce să zic, îi promit că nu scapă nici la anul de mine, aşa că ne mai vedem noi.
Flori de soc înainte de medalii
Acum vine partea cea mai uşoară. Coborâm abrupt până ajungem la un drum drept de pământ – mai sunt şase kilometri până la sosire. În sfârşit, aici e de mine! Atac ultimul “cartuş” cu gel, îmi fixez bine rucsăcelul în spate şi bag viteză. Dar viteza e doar în mintea mea, tot ce pot e să alerg constant şi să depăşesc câţiva oameni pe care nu i-am văzut la urcare. Pe toţi cei care merg îi încurajez, ştiu că pentru ei este la fel de greu cum era pentru mine la urcuş. Ultimul tip pe care îl depăşesc e singurul care mă ascultă şi mă urmează. Îl aud cum începe să alerge şi zâmbesc mulţumit – am reuşit să ajut pe cineva să creadă în el şi să mă urmeze.
Mai am câţiva paşi până în sat când cvadricepsul stâng începe să mă înţepe, aşa că încep să merg prudent. Din spate, omul pe care l-am încurajat se apropie şi îl aud: “Acum, dacă tu m-ai ajutat, e rândul meu să te ajut. Hai să alergăm, mai e puţin”. Facem cunoştinţă. El e Cristian Petre, din Constanţa. Îmi dă să beau isotonic din bidonul lui cu furtunaş, apoi pornim spre sosire.
Parcurgem uliţele din Greci cu ultimele forţe, iar piciorul meu stâng este pe punctul de a se bloca, dar nu apuc să-l bag în seamă: câţiva copii din sat ne ies în cale şi ne oferă bucheţele de flori de soc şi atunci, acolo, simt că ăsta este de departe cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat de când alerg. Trecem linia de sosire ca doi învingători, cu florile în mână.
Un bebeluș la punctul de alimentare
Rezultatele le găsiţi pe pagina Maratonului Măcin. Eu am terminat distanţa de 24 de kilometri în 3:46:41, al şaptelea din 12 participanţi la categoria de vârstă 40-49 de ani, la egalitate cu tovarăşul de finish pe care l-am ajutat şi care m-a ajutat. Ce poate fi mai frumos? Am primit o medalie din lemn, simplă şi frumoasă, am dăruit florile unei voluntare, am băut o bere şi am mâncat o porţie de tocăniţă, gătită în două cazane uriaşe, ca la cantină. M-am simţit grozav şi m-am bucurat de prima mea alergare montană ca de maratoanele de la Berlin şi Paris, cu tot “glamour-ul” lor.
Îmi place la nebunie cursa asta mică, aflată la început, aproape neştiută dacă o comparăm cu alte competiţii care atrag vedete din showbiz şi sportivi cu brand. Măcinul are un parfum boem, un aer necomercial, al alergării de plăcere, fără surle şi fără trâmbiţe, fără premii în bani, cu volutari puţini dar entuziaşti – printre ei şi o tânără mamă care şi-a aşezat bebeluşul pe o păturică şi a împărţit zâmbind pahare cu apă concurenţilor.
Îmi plac oamenii din sat care ne-au salutat şi ne-au încurajat, îmi plac culmile stâncoase, mângâiate de vânt, ca-n Scoţia, de pe care poţi vedea covorul multicolor al Dobrogei întins sub picioarele tale. Îmi plac montaniarzii de toate vârstele care ne felicită şi ne aplaudă.
Am suferit serios la Măcin, dovadă că febra musculară n-a trecut nici după patru zile. Dar mă bucur că, în calitate de “iepuraş de câmpie” nu mi-am prins urechile acolo şi încă îmi vin în minte secvenţe din coborârile ameţitoare pe care le-am parcurs. Abia aştept să treacă anul ăsta şi să mă întorc acolo!
Drumul spre Paris. Jurnal (IX): Între un mic dejun franţuzesc şi ciocnirea medaliilor
de Toni Dumitru
A venit vacanţa cu avionul de Franţa! Gata cu poezia, cu gândurile adânci, cu închipuirile mele despre ce şi cum va fi! Astăzi e plecarea şi lucrurile încep să se aşeze, aşa, în general, dar şi în valiza mea. Ultimele două zile le-am petrecut pe “repede-înainte”, într-un continuu dute-vino, străduindu-mă să-mi rezolv sarcinile de serviciu, să acopăr necesarul pentru deplasare şi să vă ţin şi pe voi la curent cu mersul “experimentului Paris”. Sunt mulţumit că am reuşit să bifez tot ce am avut trecut în “Top To Do List”. Las totul “la cheie” şi de acum mă pot îndrepta spre Paris.
Mă simt cam obosit, dar e normal, sunt obişnuit, aşa păţesc mereu când trebuie să plec la drum lung, se adună multe lucruri de făcut şi consumul fizic şi mental este pe măsură. Dar îmi place această stare de febrilitate, ar fi nefiresc să n-o resimt.
Psihic stau bine şi sper să nu fie o senzaţie înşelătoare. Cred că pot face un maraton bun. Fizic, mă simt puţin obosit şi asta pentru că, fiind de felul meu o fire nocturnă, nu am adormit în această săptămână mai devreme de miezul nopţii. Ultima alergare am făcut-o miercuri, 5 kilometri, un easy run de dezmorţire şi de verificare. Totul e în regulă pe plan sportiv, ceea ce contează enorm.
Mi-am pregătit gelurile, vitaminele (am mers pe Supradyn, de luni), medicamente şi unguente antiinflamatoare, echipamentul, de la suportul de telefon pentru braţ până la centura cu bidoane, care mă va scuti de opririle la punctele de hidratare. Voi lua cu mine şi “Biblia alergătorilor” (“Născuţi pentru a alerga”), care m-a inspirat de fiecare dată şi m-a motivat foarte mult.
Se anunţă cald la Paris în ziua cursei, cu o maximă de 18 grade Celssius, dar prefer să iau mai multe lucruri la mine, pe principiul “mai bine să le ai decât să plângi după ele”. Mi-am pregătit pantofii, şosetele, tricoul şi şapca nelipsită. De data asta voi purta un element în plus, o eşarfă neagră pe care o voi lega pe braţul drept – un semn distinctiv în memoria studenţilor creştini masacraţi în Kenya de către membrii unei organizaţii islamiste. Este micul meu semn de omagiu.
Organizatorii şi-au făcut bine treaba şi ne-au ţinut la curent cu toate informaţiile necesare. Voi încerca să ajung vineri seară în Parc des Expositions de la Porte de Versailles, locul de întâlnire pentru ridicarea numerelor de concurs, dar cum aterizarea e la ora locală 17.20 iar expoziţia se închide la ora 20.00, nu cred că am timp suficient să ajung la hotel ca să las bagajele şi apoi să rezolv toate formalităţile.
Sâmbătă va fi, aşadar, o zi plină. La ora 9.00 voi participa la The Paris Breakfast Run, o cursă lejeră de 5 kilometri pe străzile din centrul oraşului, la care iau parte 3.000 de oameni, maratonişti şi joggeri de ocazie sau pur şi simplu debutanţi, şi care se încheie cu un mic dejun parizian, pregătit de organizatori. E o cursă populară, deschisă oricui, unde, pentru o sumă modică (7 euro) oricine poate simţi plăcerea de a alerga pe străzile oraşului împreună cu mii de oameni.
Va fi ultima verificare, o plimbare de dezmorţire. Iar după prânz, “înarmat” cu notificarea de participare, certificatul medical şi actul de identitate, mă voi prezenta la “Le salon du Running“, un fel de “mall” al alergării, unde voi lua kitul de concurs care conţine numărul şi chip-ul de înregistrare a timpului. Este locul în care uiţi cu uşurinţă valoarea timpului, căscând gura în stânga şi-n dreapta, într-un pavilion imens care adăposteşte 200 de expozanţi. Tot ce e nou şi important în materie de alergare există acolo, iar doritorii pot testa şi cumpăra mii de produse şi servicii.
Seara voi căuta să fiu devreme la hotel şi destul de obosit ca să-mi înving neliniştile şi obişnuita insomnie. Dacă dorm bine, a doua zi voi fi liniştit şi voi putea urma planul pe care mi-l trasez.
Duminică va fi ziua cea mare. Maratonul va fi difuzat şi în România, de Eurosport, de la ora 9.30, într-o transmisiune directă de 150 de minute.
Fiecare alergător va lua startul dintr-o zonă de culoare aferentă timpului propus. Eu voi pleca din sectorul mov, unde obiectivul este 3 ore și 45 minute. Când m-am înscris, socoteam că pot atinge acest obiectiv.
Voi lua startul la ora locală 9.15, 10.15 ora Bucureştiului. Accesul în sectorul nostru va fi închis cu 15 minute înainte de start, aşa că va trebui să fiu devreme la locul faptei, mai ales că mă aştept la măsuri de securitate foarte stricte după atentatele din ianuarie. Sper să fie o duminică liniştită, în care să triumfe spiritul curat al alergării. Apoi, de Paştele ortodox, românii vor ciocni medalii la Paris. 🙂
Odisee mountainbike la Cursa Dunării Călărăşene!
Cred că aveam mai mult chef de plantat panseluţe sâmbăta asta, decât să mă trezesc la 6 dimineaţa să-mi fac bagajele pentru Călăraşi. S-a dovedit că m-am trezit oricum prea devreme, pentru că lui Cristi Purcaru, colegul meu de echipă de la Club Sportiv Adrenalina, îi juca feste siguranţa ( electrică:) ) şi a trebuit să stea acasă s-o repare. Era deja opt fără ceva cred când a ajuns la mine să mă ia, şi până am încărcat cele 4! bicle – două mtb şi două şosea– în remorca maşinii se făcuse deja o oră periculoasă pentru succesul operaţiunii noastre: Cursa Dunării Călărăşene, 56 de km offroad mountainbike, start concurs ora 10.00.
Maratonul Olteniei, sau cum m-am îndrăgostit de trail running
Zarurile au fost aruncate, şi eu tocmai am aflat ce să fac cu alergarea din viaţa mea: o s-o duc pe drumuri şi poteci de munte, şi-o s-o scot din cenuşiul asfaltului de Bucureşti!
Am fost weekendul trecut la prima mea cursă de alergare trail, la Maratonul Olteniei, powered by CEZ Romania şi vreau să mă întreb doar atât: de ce naiba n-am încercat treaba asta până acum?!
Comana Bike Fest, Raport de cursă
Comana Bike Fest 2012. foto credit Maya B.
Toată săptămâna mă gândisem că nu am chef să ajung sâmbătă la concursul de bicicletă de la Comana, că aș putea să am un weekend liber, două zile pline de somn și plimbări fără țintă.
Până la urmă am zis să mă înscriu – mergeau cam toți colegii mei din Bikersteam. Joi și vineri a plouat, sâmbătă dimineață la ora 6.30, ploua. N-aveam niciun chef să mă dau jos din pat, să mă îmbrac, să-mi fac bagajul, să mă urc pe bicicletă și să plec spre punctul de întâlnire. În plus, o durere surdă în genunchi. Îl anunț pe colegul meu Cristian Drăghici că nu mai pot ajunge, mă simt groaznic, deplorabil, etc. De la 6.30 și până la 7 m-am foit continuu. Nu mai aveam vreo șansă să adorm, afară era un peisaj din Bleak House a lui Dickens, mă durea genunchiul și mai tare, așa că ce naiba să faci? Te trezești și pleci la un concurs de bicicletă. 😉
