Roxana Siboiu: Aş înlocui studiul inconştientului cu alergarea ultra
Roxana Siboiu
Am început să fac sport din curiozitate. Am fost cea mai comodă persoană de pe planeta toată copilăria şi tinereţea.
Să transpir sau să mă murdăresc era de-a dreptul inacceptabil. Până acum 3 ani, când întâmplarea a făcut să mă aflu la linia de finish a Transmaratonului.
Priveam cu ţigarea in colţul gurii (da, la vremea respectivă eram fumătoare de 15 ani, cu o medie de 2 pachete pe zi) cum soseau la finish alergatorii, ii aplaudam şi eram de-a dreptul stupefiata de bucuria lor…Conversând cu mai mulţi dintre ei, am auzit în ziua aia cuvintele ” Şi tu poţi,trebuie doar să încerci”… care au ramas undeva acolo şi au rezonat până m-au determinat să încerc.
Îmi amintesc că la început era cumplit.
Nu puteam respira, ma sufocam şi mi se părea îngrozitor de greu totul. Îmi plăcea însă teribil momentele pe care le aveam eu cu mine, în parc, cu muzică sau fără.
Cumva, eram obligată să mă suport doar pe mine în timpul alergării, doar eu cu gândurile mele, le măcinam şi le întorceam pe toate feţele, iar când terminam antrenamentul eram eliberată de toată presiunea de peste zi.
Prima mea competiție a fost cursa populară de la Maratonul Bucuresti, alături de o colega de serviciu.
Doar că a fost prea scurt ca să-mi dau seama ce s-a întamplat acolo, aşa că la doar 2 luni am participat la Baneasa Trail Run. Mi se pare şi acum amuzant cum mă ascundeam prin pădure să fumez înainte de cursă pentru că mi-era cumva ruşine printre atâţia alergători să am astfel de vicii.
De fumat m-am lăsat in anul următor – cumva, am simţit ca trebuie să fac această alegere pentru a putea continua să alerg. Şi nu regret nici o secundă.
Antrenamentele mele au fost foarte mult timp la nivel mental. Mai întâi de toate a trebuit să-mi antrenez mintea să accepte disciplina cu care eu n-am fost niciodata prietenă.
La început erau joacă, alergări de seară în parc, nimic planificat sau structurat. La finalul lui 2016 am intrat într-un program de antrenament serios cu Radu Milea (TeamRun) si lucrurile s-au schimbat. În bine zic eu, cu rezultate vizibile, dar şi cu mai multa muncă, mai mult timp investit, mai multe bombăneli în barbă sau chiar cu glas tare. 🙂
Am noroc că in ultimul timp mă antrenez alături de Mela (Rădutoiu) şi conştiinciozitatea de care dă dovadă de fiecare dată mă ajută teribil şi mă motivează. Au fost zeci de dăţi în care dacă aş fi fost de capul meu probabil aş fi ales să nu mă ridic din pat sau să mă opresc după prima tură de gâfâituri (în special la bucăţile de viteză pe care le iubesc din toată fiinţa mea), însă faptul că era acolo, că trăgea alături de mine, a contat maxim. Mulţu’, Iepurila!
Alaturi de prieteni: Mela Radutoiu, coach Radu Milea
Sportul meu preferat este alergarea pe distanţe lungi, la munte, pentru că acolo sunt eu cu adevărat.
Nu-mi place asfaltul, ma plictiseşte – deşi e oarecum ipocrit să spun asta dupa 5 alergări, săptămână de săptămână, în veşnicul parc IOR. În plus, cumva în mintea mea asfaltul este asociat cu viteza. Pe munte lucrurile se schimbă, nimic nu e la fel, e ca în viaţă: după urcări abrupte întotdeauna vor urma coborări, şi invers. 🙂 Nu te poţi plictisi.
Iar cu cât drumul ăsta e mai lung, cu atât ai ocazia de a căuta cât mai adînc în interiorul tău.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este primul DNF, Maratonul International Cluj, unde cu fractura de stres la piciorul stâng incercam să mă conving că durerea e doar în capul meu…
N-a funcţionat prea mult. Apoi, primul duş rece din partea lui Boss Milea, chiar după abandonul din 2016 la Maraton 7500. O replica de genul – asa-ţi trebuie dacă te înhami la ce nu poţi să duci. Am bombănit săptămâni întregi încercând să mestec dezamăgirea.
Apoi o alta amintire din cursă: zăpada de la Maratonul Braşov de anul trecut. Feeria albă şi rostogolirile pe moale care au făcut deliciul intregii curse. Doamne, cât m-am putut distra prin nămeţii din pădure şi mai apoi bălăceala în noroiul de pe Tâmpa….
Urmează în topul amintirilor de cursă ultima urcare spre Şaua Strunga in vara lui 2017 – Maraton 7500 Elite – când mă luptam cu o foame de lup însă nu mai puteam înghiţi nimic din ce aveam la mine şi dormeam cu ochii deschişi visând prăjituri.
Voluntarul de pe vârful Grohotiş care m-a întâmpinat cu Eşti a doua fată, frumoasa mea! . Am zâmbit tâmp până la baraj Mâneciu, hrănindu-mă cu energie din vorbele lui.
….Salomon Cappdocia Ultra Trail 119km, când oficial erau anunţaţi doar 110 km şi nu se mai apropia finish-ul. Când după km 60 mi s-a blocat genunchiul drept şi m-a forţat să şchiopătez până la final, îngropând în nisipul până la glezne ideile de abandon.
Transylvania 50 k 2017
Cappadocia Ultra Trail 2017
Competiția mea preferată este verticalul.
Nu am reusit să concurez încă la unul, dar asta îmi doresc printre altele pentru anul ăsta: o pantă pe care să trag la maxim de picioare. 🙂
Cel mai mândră sunt de cum am evoluat până acum.
Că am continuat în nebunia mea începută târziu, că am tras de mine să văd până unde. Şi încă nu am aflat. Şi de fii-mea. Căreia până acum am reuşit să-i insuflu dragul de voluntariat, târând-o după mine la concursuri. Şi poate, în viitorul apropiat, voi avea un partener drag de curse. Încă aştept să se decidă la prima ei participare…poate o ştafetă mamă-fiică. 🙂
Legat de alergare, marea mea realizare a anului trecut este locul 3 open feminin la Ultra Ciucas.
Am dat tot ce-am avut mai bun la cursa aia şi mi-a ieşit. Sper să mai pot repeta experienţa şi în alte situaţii, sentimentul este unic.
Cred că preocupările triază şi prietenii. 🙂 Acum, mare parte din prietenii mei sunt alergători şi ne întâlnim cu mare drag în antrenamente sau competiţii. Cei care au rămas necorupţi, să zicem, deşi sunt doar câteva excepţii, au mers măcar o dată la o oră de cycling sau o plimbare pe munte. Şi se aşteaptă să nu renunţ uşor!
Am aflat despre mine că pot fi disciplinată, că pot lupta pentru ceea ce îmi doresc.
Că cea mai bună şedinţă de autoanaliză se face pe Bucşoiu sau pe Valea Gaura. Freud scria: De cînd am început studiul inconştientului îmi par mie însumi extrem de interesant. Păcat numai că trebuie păstrată tăcerea despre ce este mai intim. Eu aş înlocui studiul inconştientului cu alergarea pe distanţe lungi.
Şi-am mai aflat că sunt ambiţioasă. Şi că uneori mă iau prea mult în serios.
Sportul mă face să mă simt liberă.
Acolo, pe munte, eşti tu cu tine. Şi dacă cele 2 entităţi nu sunt prietene… devine problematic în cursele de ultra.
Uneori, mi se întâmplă să am nevoie de extra motivaţie pentru a ieşi din casă şi a duce la capăt antrenamentele.
Alteori trebuie să înteleg că există zile bune şi zile proaste, că există eşecuri şi nu sunt neapărat capat de ţară.
Obiectivul meu în 2018 este să am un an mai bun decât 2017.
Să mă surprind cu ce pot face şi unde pot ajunge. Să continui să evoluez, cu rezultate bune care să-mi facă mândru antrenorul şi echipa din care am onoarea să fac parte incepând din acest an – SportGuru BCR Racing Team. Să dau tot ce am mai bun la Ultra Trail du Mont Blanc şi să pot spune că m-am bucurat la maxim de experienţă.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că lucrurile se fac cu răbdare şi pasiune.
Şi cu încăpăţânarea de a merge mai departe, în ciuda semnelor raţionale care te îndeamnă să renunţi. Că bucuriile vin câteodată şi din inconştienţa de a visa.
*Fotografii arhiva personala
Diana Amza, Super 24h: “Mi-am dorit ca rezultatele alergătorilor români să fie recunoscute internaţional!”
Pentru cine n-a fost pe fază, anunțăm că în România a avut loc weekendul trecut prima cursă de alergare de anduranță tip ultra, recunoscută la nivel internațional, cu certificare Bronze Level a Asociației Internaționale de Ultramaraton: Super 24h.
Ce înseamnă asta? Păi, mai multe lucruri bune pentru sportul românesc: alergătorilor români le sunt recunoscute rezultatele la nivel internațional, se deschid premisele crearii unei echipe de ultra care sa ne reprezinte la competitii de profil, europene și mondiale, creste gustul pentru distantele ultra…
Competiția s-a desfășurat în Timișoara, în Parcul Copiilor Ion Creangă, pe un traseu de 1,236 km, și a avut patru probe: individual 24h și 12h, ștafetă 24h și ștafetă 12h.
Cea care a avut ideea acestui eveniment, care a depus toate diligențele pentru certificare și a reușit să marcheze această premieră împreună cu o echipă de antuziaști este Diana Amza, alergătoare de anduranță.
Am vorbit cu Diana ca să aflăm mai multe despre ea și proiectele pe care le derulează.
(c) arhiva personala
Adrenallina.ro: Cine este Diana Amza ? 🙂
Diana Amza: Sunt este o persoană extrem de optimistă şi determinată :). Am început să alerg atunci când fetiţa mea împlinea vârsta de 1 an, adică în 2013, din dorinţa de a scăpa de kilogramele în plus cu care rămăsesem după sarcină. Treptat însă am descoperit că alergarea nu m-a ajutat doar să revin la forma fizică dorită, ci mi-a îmbunătăţit starea generală a organismului, m-a făcut mai energică, mai încrezătoare, mai răbdătoare, practic mi-a echilibrat viaţa. Şi pentru că fac cu sufletul tot ceea ce fac, am ajuns să alerg 100 kilometri la 1 an de când mi-am cumpărat prima pereche de pantofi de alergare (22 noiembrie 2014).
Motto-ul meu în viaţa de zi cu zi este Dacă poţi s-o visezi, poţi s-o realizezi!. Fac muncă de voluntariat şi mă implic activ în acţiuni ce schimbă în bine comunitatea din care face parte.
Mi-am început activitatea de Life & Performance Coach, însoţind oamenii în drumul spre atingerea obiectivelor lor în alergare, însă treptat mi-am dus această abilitate la un alt nivel şi în prezent însoţesc oamenii în atingerea obiectivelor lor de viaţă.
Diana, la Transmaraton
foto arhiva personala
Ce este proiectul Supermamici alergatoare ?
Supermămici alergătoare este o comunitate născută în Timişoara în care mămicile se întâlnesc pentru a alerga împreună, dar şi pentru a schimba idei despre cum îşi pot aduce contribuţia în societate.
Am înfiinţat comunitatea Supermămicilor alergătoare în martie 2015 din dorinţa de a transmite şi altor mămici mesajul că beneficiile mişcării trec dincolo de trup şi se răsfrâng şi asupra minţii şi sufletului. Din martie 2015 şi până în prezent proiectul s-a extins şi în alte oraşe din România unde mămicile se întâlnesc să alerge împreună o dată pe saptămână la ore şi în locaţii prestabilite.
De fiecare dată când am ocazia, le reamintesc oamenilor că mişcarea întinereşte, energizează, creşte imunitatea organismului şi îi transformă în oameni mai veseli, mai răbdători, mai buni! Cu siguranţă ceea ce mămicile fac astăzi va fi modelul care va fi urmat de copii mâine, căci nu există o modalitate mai bună de a-i învăţa să facă mişcare şi să se implice în comunitate decât oferindu-le propriul exemplu.
(n.r. Mai multe detalii despre activităţile Supermămicilor alergătoare pot fi găsite pe pagina lor de Facebook: https://www.facebook.com/supermamicialergatoare sau accesând pagina www.supermamicialergatoare.ro)
De unde a pornit ideea „Super 24h”?
Îndrăgesc alergarea de anduranţă şi am parcurs la rândul meu distanţe de ultramaraton de 52 km, 61 km şi 100 km. Ideea de a organiza competiţia Super 24h a apărut din dorinţa de a oferi şi altor iubitori de alergare oportunitatea de a-şi testa limitele actuale.
Sunt de părere că lecţiile oferite de alergarea de anduranţă pot fi aplicate inclusiv vieţii de zi cu zi: să duci la bun sfârşit o sarcină în ciuda oboselii fizice, să faci faţă stresului, să ai încredere în corpul tău şi în tine, să iţi creşti disciplina şi perseverenta, să îţi întăreşti psihicul, să înveţi să depăşeşti orice obstacol îţi iese în cale.
Cursa a obţinut certificare IAU Bronze Level de la Asociația Internațională de Ultramaraton (IAU), ceea ce înseamnă recunoaștere oficială a competiției și a rezultatelor, la nivel internațional. Cum ai reușit asta și ce demersuri ai făcut?
Mi-am dorit foarte mult ca rezultatele alergătorilor români să poată fi recunoscute la nivel internaţional, ca numele alergătorilor noştri de ultra să se regăsească în bazele de date internaţionale.
Oricine poate obţine certificarea IAU Bronze Label cu condiţia ca traseul competiţiei să fie recunoscut şi măsurat oficial cu un instrument de măsurare special etalonat şi avizat. În cazul meu, Federaţia Română de Atletism a răspuns pozitiv invitaţiei de a veni la Timişoara si de a măsura traseul competiţiei Super 24h, drept urmare am aplicat pe site-ul Asociaţiei Internaţionale de Ultamaraton (http://www.iau-ultramarathon.org/) şi am obţinut certificarea dorită.
Cum a decurs competitia? Cat de complicată este organizarea unei curse de ultra? A trebuit sa respectati anumite standarde internationale?
Competiţia a decurs extraordinar de bine pentru toate persoanele implicate, de la organizatori la concurenţi. Fiecare şi-a făcut treaba la superlativ – organizatorii pe a lor, alergătorii pe a lor, drept urmare prima ediţie a concursului de alergare Super 24h a fost un real succes din toate punctele de vedere.
În ceea ce priveşte organizarea acestei curse de 24h, nu aş numi-o complicată, cât imensă ca volum de lucru! Logistic vorbind, am muncit neîntrerupt la ea timp de 3 luni de zile. Weekendul 23-25 septembrie 2016 a arătat atât de bine căci timp de 3 luni de zile m-am trezit dimineaţa şi am adormit seara cu S24H în gând :). M-am dedicat trup şi suflet acestui concurs şi i-am dedicat neîntrerupt toate resursele mele.
Da, a trebuit să respectăm cerinţele internaţionale pentru o cursă de 24h: traseul să fie circular, cu o lungime între 400 m şi 2,5 kilometri, să existe o distanţă de cel puţin 10 m între alergători, prin urmare la o buclă de 1200m să nu permitem participarea a mai mult de 120 concurenţi. În plus, am vrut să ne asigurăm că alergătorii au condiţii optime pentru a performa, de aceea am ales un traseu iluminat nocturn astfel încât starea lor de somnolenţă să nu se instaleze atât de rapid şi curbele să fie line astfel încât să nu se piardă timp cu frânarea şi schimbarea vitezei de alergare.
Ce planuri ai pentru perioada urmatoare?
Întâi de toate să mă odihnesc, să îi acord corpului meu un timp de odihnă şi de refacere. Cu siguranţă în perioada de linişte ce va urma voi avea viziunea următorului proiect căruia îi voi dedica energia mea.
(c) Super 24h
(c) Super 24h
(c) Super 24h
Extreme Movie Night, cu Andrei Roșu, Vlad Tănase și Andrei Gligor
foto credit Padurea Copiilor
Andrei Roșu, Vlad Tanase și Andrei Gligor, românii care au reprezentat România la unele dintre cele mai epice curse de anduranță de pe Pământ, au ales să prezinte imagini în premieră din epopeele lor sportive la un eveniment dedicat… donatorilor. Așa că băieții le-au dat întâlnire la la EXTREME Movie Night! :D, la Clinica Eliade, de altfel unul dintre sponsorii importanți ai deplasării lor (la 6633, Cercul Polar).
Cine sunt însă donatorii și de ce sunt ei importanți? Mai întâi, e de spus că Andrei Vlad și Andrei au avut în cursele lor o cauză mai mare decât a lor și aceea este Pădurea Copiilor.
DE CE?
Pădurea Copiilor este un program de împădurire, plantare și îngrijire de păduri iar anul acesta a demarat o campanie de informare și provocare la acțiune privind schimbările climatice. Care era urgența? Păi, România se confruntă cu cel mai instabil an din punct de vedere al condițiilor meteo, cu treceri de temperatură de la frig la cald de până la 20-25 de grade Celsius în intervalul aceleași zile iar sudul țării este amenințat de deșertificare.
Așa că participarea la 2 curse de ultrarunning, cu temperaturi extreme, a fost ocazia perfecta de a vorbi despre aceste anomalii climatice care ne amenință și de a atrage atenția asupra lor, invitându-i pe ceilalți, pe noi toți, să se alăture.
Platforma Galatom a fost spațiul unde băieții au strans donațiile aferente campaniei Aleg Să Împăduresc, bănuți care vor merge către plantări de copaci. Pentru că pădurea este “medicamentul“ deșertificării și biletul nostru și al generațiilor viitoare către o viață trăită pe o planetă vie și sănătoasă.
Este, de fapt, un call cu action către noi toți, pentru că dacă Andrei Roşu, Vlad Tănase şi Andrei Gligor au ca hobby alergarea şi prin aceasta au ales să contribuie la lupta împotriva schimbărilor climatice, oricare dintre noi, prin oricare alt hobby, le poate urma exemplul şi poate deveni ambasador al pădurii.
CURSELE
Știți deja despre cursele băieților, nu? Participarea lor a generat un val de implicare și susținere pe Facebook, generând zilnic sute de mesaje de susținere și distribuiri ale ultimelor actualizări legate de curse.
Așadar, Andrei Roșu și Vlad Tănase au înfruntat cea mai grea competitie în condiții de frig extrem de pe Terra, La Cercul Polar, este vorba despre 6633 Ultra, iar Andrei Gligor s-a luptat cu soarele și nisipul, la temperaturi de peste 50 de grade Celsius, în desert, la Marathon des Sables.
O să vă las cu câteva extrase din Jurnalele lor de cursă. Sunt fragmente care m-au mișcat pe mine, dar dacă nu ați apucat să citiți relatările de la nebuniile astea, mai e timp :). Poate că e acolo ceva ce vă va folosi la un moment dat, chiar dacă nu aveți legătură cu sportul la puterea ultra :).
Povestea ultramaratonului de la Cercul Polar. Varianta lui Andrei Rosu:
“Viata este (si) despre a duce lucrurile la bun sfarsit. Despre a face acele lucruri de care avem chef mai putin, in acele momente in care am vrea sa facem cu totul altceva. Despre a amana, macar pentru cateva zile sau saptamani, recompensele. Despre a da 200%, mai ales atunci cand simtim ca si 10% este prea mult. Despre a ne astepta la ce este mai bun, dar a ne pregati pentru ce este mai rau. Despre a alerga in intuneric avand convingerea ca undeva, acolo, urmeaza o licarire sau rasaritul. Despre a ne construi, zilnic, o versiune mai buna. Despre a ne baza pe oamenii de langa noi, de a le asculta povestea si de a vedea dincolo de ambalaj. Despre a avea vise cu termen-limita. Despre a lupta pentru lucrurile in care credem. Despre a inlatura orice bariera din creierul nostru.”
Vlad Tănase: 6633. Prima parte
“Dar totuși, concret, ce face din 6633 să fie o cursă atât de grea și inaccesibilă? OK, frig, vânt, distanță etc. Dar parcă totuși cam 80 km/zi nu sunt ceva de speriat. Chiar mă întrebam asta cu Andrei înainte de concurs pentru că nici noi nu puteam înțelege de unde rata asta atât de scăzută de finisheri. Martin ne-a lămurit spunându-ne: <<Băieți, această cursă, spre deosebire de multe altele, este 80% psihică, 10% fizică și 10% logistică. Cursa asta vă va termina psihic, vă va demola. Acum câțiva ani, l-am găsit pe PJ (ocupantul locului secund din acest an) plângând de frig pe marginea drumului spunând că nu vrea să moară, că vrea acasă. A abandonat. Anul trecut am avut la start 6 ofițeri din armata britanică, 5 au eșuat, a reușit doar unul, o femeie. Și acești ofițeri, la fel ca marea majoritate a celor care eșuează aici, nu reușesc pentru că pur și simplu clachează psihic. Aici nu veniți să vă arătați mușchii, băieți. O să înțelegeți în câteva zile despre ce vorbesc. O să îmi dați dreptate.>> I-am dat.”
Andrei Gligor: Highway to hell or stairway to heaven?
“Ma aflam la 6km de CP2 si am ramas cu foarte putina apa (cred ca mai erau doua guri pe fundul unui bidon). Aveam frisoane de vreo 10 minute, cel mai probabil de la insolatie iar gatul mi se uscase de la deshidratare. Am simtit brusc cum nu mai am nici un strop de energie, pulsul sarise de 180 (imi simteam inima in gat) si mi s-au inmuiat picioarele. M-am asezat pe o piatra cu capul in maini si am avut oribila senzatie ca nu mai am absolut nici un control asupra corpului meu, ca nu ma mai intereseaza nimic si ca voi sta acolo pana va veni cineva sa ma culeaga de pe jos. Nu mai eram in stare sa gandesc limpede iar faptul ca pentru cateva minute nu am fost in stare sa ma ridic de pe piatra aceea m-a speriat groaznic. Mi s-au derulat in minte o multime de imagini in acele momente insa cele care m-au trezit din acea stare au fost cele ale sotiei si fetitei mele de 4 luni, Sara. Nu imi aduc aminte cum m-am ridicat de acolo si m-am tarat efectiv 6km pana la CP2. Acea senzatie de abandon, de a ma lasa prada sortii si de a nu mai fi in stare sa imi controlez corpul m-a speriat teribil si este ceva ce sincer nu as vrea sa mai experimentez vreodata. Am terminat etapa a treia cu peripetii si ma intrebam la modul cel mai sincer, se poate mai rau de atat?”
Rezultate studiu sportul de anduranţă (I): Cei mai mulți sportivi amatori au între 30 și 40 de ani, cel mai practicat sport e alergarea, pe 2 ciclismul
Avem si primele rezultate si concluzii ale studiului derulat de noi dedicat sporturilor de anduranță în România! Vă mulțumim încă o data vouă, celor care ați completat chestionarul nostru!
Am fost împreună 300 de respondenți, femei și bărbați, cu vârste cuprinse între 20 şi 60 de ani iar chestionarul online a fost distribuit prin e-mail şi social media.
Iată câteva concluzii interesante:
Cei mai mulți sportivi amatori de anduranta au intre 30 si 40 de ani
26% dintre practicanţi – cel mai mare procent – au vârsta cuprinsă între 30 şi 34 de ani;
25% dintre ei au vârsta cuprinsă între 35 şi 40 de ani;
16% se situează între 25 şi 29 de ani.
Destul de mulţi români trecuţi de 40 de ani practică sporturi de anduranţă.
Astfel, 24% dintre românii care participă la maratoane şi ultramaratoane de alergare, maratoane de ciclism, competiţii de anduranţă la înot, triatlon, Half Ironman sau Ironman au vârsta cuprinsă între 40 şi 50 de ani.
Tinerii care practică sport de anduranţă sunt destul de puţin reprezentaţi: un procent de doar 7,5 % pentru vârste cuprinse între 18 şi 24 de ani.
Studiul arată că în cazul sexului amatorilor de sport de anduranţă, procentul este dezechilibrat: 80% dintre ei sunt bărbaţi şi doar 20% femei. This unacceptable and has to change! 😀 (nota editorului)
Un aspect foarte interesant este că cei care practică sporturi de anduranţă consideră că viaţa li s-a îmbunătăţit de când au descoperit această nouă pasiune, şi mai ales viaţa profesională.
Astfel, la întrebarea:
Cum vi s-a schimbat viaţa profesională de când practicaţi sport/sporturi de anduranţă?
52% dintre respondenţi au spus că au devenit mai organizaţi şi mai energici, că dau mai mult randament şi se concentrează mai bine la locul de muncă.
31% dintre ei spun că au dezvoltat un sistem de time management mult mai bun decât înainte, iar 17% mărturisesc că au devenit mai populari printre colegi şi o inspiraţie pentru cei din jur (colegi, şefi, subordonaţi).
Primele 3 cele mai practicate sporturi
Cei mai mulţi dintre participanţii la studiu, adică 34% dintre ei, practică alergarea pe distanţe lungi şi foarte lungi (semimaraton – 21,1 km, maraton – 42,195 km, ultra – peste 42,195 km).
Al doilea cel mai practicat sport de anduranţă în România este ciclismul (19% dintre respondenți), iar al 3-lea cel mai practicat sport de anduranţă de către români este triatlonul – 17,5%.
18% dintre sportivii de anduranță practică Half Ironman și Ironman
Sporturile de anduranţă pe distanţe foarte lungi, cum sunt triatlonul de tip Half Ironman şi Ironman sunt practicate de către 18% dintre respondenți, astfel:
10 % ≈ Ironman
8 % ≈ Half Ironman
Distanţele unei competiţii de triatlon tip Halfironman sunt: 1.9 km înot, 90 km ciclism şi 21.1 km alergare (semimaratonul).
Distanţele unei competiţii de tip Ironman sunt 3,8 km înot, 180 km ciclism, 42, 195 km alergare (maratonul)
Înotul de anduranţă este practicat într-un procent de 11,5%.
În ceea ce priveşte banii pe care îi alocă românii practicanţi ai sporturilor de anduranţă, cei mai mulţi dintre ei (49%) cheltuiesc lunar între 500 şi 800 de lei.
33% scot din buzunar pentru practicarea hobby-urilor sportive între 200 şi 500 de lei şi 12% investesc peste 800 de lei pe lună în sporturile preferate.
Studiul a fost derulat de Adrenallina, Sports PR & more, prima agenție de comunicare sportivă din România și Adrenallina.ro.
Joi, 10 martie, de la ora 18.30, la Connect Hub, rezultatele detaliate ale studiului vor fi dezbătute în cadrul evenimentului Cum am devenit ultrarunner, organizat de Adrenallina, Sports PR & more şi Connect Hub.
Evenimentul îi are ca invitaţi pe alergătorii de anduranţă:
Dragoş Rouă, Florin Ioniţă, Iulia Gainariu, Aris Necula, Alex Kelerman şi triatloniştii Mihai Baractaru (primul român calificat la Campionatul Mondial Kona, Hawaii) şi Liviu Dan Zburătura (triatlonist amator)
Andrei Nana, ultrarunner, fondator Internaţional 100+ UltraRunning Foundation, Inc., Director de cursa Icarus Florida UltraFest, sportiv de anduranţă stabilit în America, va interveni prin Skype în timpul evenimentului.
Intrarea este liberă. Vă așteptăm!
Răzvan Norocel: Îmi amintesc că la început era să leşin după 300 metri de alergare
Am început să fac sport pe la 6 ani. Am început cu înot, hochei şi apoi a urmat atletismul. Am avut noroc deoarece stăteam foarte aproape de zona Lia Manoliu.
Am făcut atletism cam 10 ani apoi am continuat să fac sport doar de întreţinere. Au urmat nişte ani de pauză şi deja nu-mi plăcea cum mă simţeam şi cum începusem să arăt. Aşa că m-am reapucat de alergare în 2014. Inspirat de Dragoş Rouă şi Andrei Roşu.
Ultramaraton 100forchildren, credit foto Radu Cristi, Donez Amintiri
Îmi amintesc că la început era să leşin după 300 metri de alergare. Îmi lăsasem băiatul la înot şi am zis să folosesc ora pe care o aveam la dispoziţie. Planul era să dau o tură de parc IOR. Restul turei am mers. Data următoare am alergat două bucăţi de 300 metri şi tot aşa. În 2 săptămâni am reuşit să alerg o tură întreagă şi eram tare mândru. A venit şi tura 2 şi apoi întâlnirile cu Dragoş Rouă şi Andrei Roşu, şi am decis să alerg la Maratonul internaţional Bucureşti, în octombrie 2014, proba de semimaraton. Aşa au început antrenamentele, 2 -3/ săptămână .
Prima mea competiţie …. 21 km în octombrie 2014. O zi frumoasă , cald. M-am întâlnit cu Dragoş Rouă la start. El urma să alerge un maraton. Am avut mare noroc să alerg cu el căci am alergat constant toată cursa, m-am hidratat şi totul a ieşit bine. Am reuşit să termin primul meu seminmaraton în 2 ore şi 7 minute.
Am 3 antrenamente pe săptămâna: unul de viteză, unul de forţă şi un long run. Între ele alergare uşoară. Deşi am făcut atletism în adolescenţă, ce fac acum e cu totul şi cu totul diferit. Atunci am făcut sărituri (săritură în înălţime ) Acum alerg de la 5.000 metri în sus, plat sau pe munte, până la ultra. Fiind încă la început, experimentez.
Sportul meu preferat este alergarea montană, pentru că mă forţează să îmi depăşesc limitele într-un cadru special. De asemenea, mă atrage şi triatlonul.
Retezat SkyRace
La câte curse au fost anul ăsta e greu de zis care a fost cea mai tare. Fiecare cursă a avut ceva special. Amuzant a fost la Campionatul Naţional de Duathlon. Îmi luasem bicicletă de 10 zile şi am mers de 4 ori pe ea. Practic am învăţat atunci să merg. Bicicleta era un MTB decent, dar nu de şosea. Ştiam că nu am nicio şansă, dar cum visul meu este IronMan am zis că trebuie să acumulez experienţă. Planul de acasă era să trag tare pe primii 5 km de alergare, apoi să termin cei 20 de bicicletă şi să recuperez cât pot pe ultimii 2 km. Şocul a fost după ce am coborât de pe bicicletă şi am vrut să alerg! Râdea un arbitru de pe margine de mine căci primii paşi au fost un fel de mers apoi picioarele şi-au mai dat drumul.
O altă experienţă interesantă a fost la un ultra montan. Trebuia să fie o alergare de 82 km. La km 12 am călcat strâmb de 2 ori şi a început distracţia. Se spune ce distanța ce depășeșete 42 de km în alergare e considerat ultra, iar eu voiam să alerg cât mai mult aşa că am decis să continui şi am reuşit 68 km, scurtând puţin din traseu pentru a evita punctul de hidratare de la km 45, deoarece ştiam că acolo riscam ca organizatorii să mă oprească, pentru că ajunsesem târziu. În astfel de momente nu e despre alergare, ci despre minte. Mi-am imaginat că trebuie să-mi duc băiatul acasă, că suntem numai noi doi şi aşa am mers/alergat până la finish, uneori cântând urcă soldăţeii urcă, aleargă soldăţeii aleargă.
Competiţia mea preferată este orice cursă în care este şi o componentă socială caritabilă.
Cel mai mândru sunt de faptul că am început să inspir oameni să iasă din casă. Nu am performanţe dar fac asta cu pasiune și asta se simte. Prietenii mei spun că sunt nebun şi că deja am luat-o razna cu atâtea antrenamente şi competiţii.
Dar mă simt bine când fac mişcare. Am slăbit mai bine de 10 kg. Starea de sănătate este mult mai bună şi nu am mai răcit de un an jumătate, chiar dacă uneori alerg pe munte, în ploaie sau frig doar în tricou.
Am aflat despre mine că …am multe resurse interioare. Se spune că fizic putem îndura aproape orice şi doar mintea trebuie convinsă. Cred că asta fac şi asta caut.
Maratonul Zapezii Isostar
Sportul mă face să mă simt… puternic, încrezător şi îmi dă o stare de bine. La sfârşitul antremanentelor am o stare de satisfacţie. Este senzaţia lucrului bun dus la capăt. La competiţii ador să mă întâlnesc cu ceilalţi concurenţi. Cu fiecare competiţie, legăturile dintre noi devin din ce în ce mai puternice.
Uneori, mi se întâmplă să am câte o problemă în cursă dar concurenţii care trec pe lângă mine şi mă întreabă dacă sunt ok îmi dau putere. Sunt momente când vreau să renunţ de epuizare dar mă montez şi îmi spun : Astăzi este ziua în care o să termin această cursă. Și de cele mai multe ori termin şi asta mă ajută apoi şi în viaţa de zi cu zi.
Obiectivul meu în 2016 este să am un parcurs competiţional cât mai bun, fără accidentări, dar marele meu obiectiv este legat de Lions Running Program, un program de mers, alergare şi nutriţie de 3 luni. Are ca scop principal formarea obiceiului de a face mişcare şi vreau să-l împărtăşesc cu cât mai mulţi oameni.
Dacă ar fi să recomand ceva din experienţa mea, aş spune că în viaţă avem perioade bune şi mai puţin bune, dar alergarea şi o sănătate bună ne ajută în orice situaţie. După 37 de ani garantez oricui că nu există scurtături în niciun capitol al vieţii, aşa că ia-o treptat şi antrenează-te zi de zi.
“Să alergi sau să mori” – a apărut în România cartea recordmen-ului mondial Kilian Jornet!
Mulţi sportivi, puţini campioni. Este seva aia diferită, care distanţează un sportiv care încearcă de unul care reuşeşte, şi Kilian Jornet o are. A depăşit recorduri mondiale de ascensiuni montane în alergare înainte de a împlini 25 de ani.
