Câștigă 2 invitații gratuite la maratonul montan Ciucaș X3!
Ciucaș X3 este o competiție de alergare montană de anduranță, ce include trei curse tip circuit pe munții Ciucaș, Grohotiș, Tătaruși, Siriu, cu startul și finish-ul în stațiunea Cheia, comuna Măneciu.
Nu este o cursă pentru oricine, indiferent de distanța pe care o alegi, așa că dacă ai mai alergat pe munte, concursul acesta este pentru tine!
Adrenallina pune la bătaie 2 invitații gratuite la concurs, și ca să intri în joc trebuie să faci următoarele:
– Să te înscrii la newsletter-ul Adrenallina (este pe homepage www.adrenallina.ro, în partea stângă)
– Să ne spui de ce alergi pe munte, într-un comentariu la acest post, mai jos, în secțiunea comentarii.
Atât. 🙂 Cele mai convingătoare două pledoarii pentru frumusețea alergării montane câștigă. Câștigătorii vor fi anunțați pe pagina de Facebook Adrenallina, miercuri, 9 septembrie!
Secțiuni din traseul cursei sunt regiuni alpine înalte, unde participanții trebuie să aibă experiență montană, să nu aibă probleme cu echilibrul, să poată merge în siguranță pe trasee, așa că vă sugerăm să văî înscrieți doar dacă îndepliniți aceste criterii.
Ciucaș X3 include trei curse tip circuit pe munții Ciucaș, Grohotiș, Tătaruși, Siriu, cu startul și finish-ul în stațiunea Cheia, comuna Măneciu:
• Semimaraton Montan 22 km cu 1400 M diferență de nivel: Timp limită 7 ore cu timp intermediar 5 ore la Cabana Ciucaș;
• Maraton Montan 42 km cu 2350 M diferență de nivel: Timplimită 9 ore cu timp intermediar 7 ore la Cabana Ciucaș;
• Ultramaraton Montan 105 km cu 4900 M diferență de nivel: Timp limită 24 ore.
Traseul este alcătuit din drumuri forestiere, poteci de munte, chei, zone tehnice și drum asfaltat.
Vă puteți alege ce distanță doriți, pentru mai multe informații legate de traseu, înscriere, regulament, premii, accesați site-ul competiției, www.ciucasx3.ro.
Baftă!
Ultra, maraton, semimaraton și mountainbike, în Călimani!
de Adelina Meilie
Anul acesta maratonul Via Maria Theresia 2015, care se află la cea de-a doua ediție, va avea loc pe 8 august.
Tăşuleasa Social şi Raiffeisen Bank România în colaborare cu Parcul Naţional Călimani au amenajat trasee pentru cinci provocări sportive, în în Pasul Tihuța, Călimani: ultramaraton, maraton, mountain bike, semi – maraton , dar și drumeții pentru cei care nu au chef de o competiție.
Probele ultramaraton, maraton, mountainbike şi semi-maraton au ca punct de plecare Fosta Exploatare Minieră de sulf din judeţul Suceva, traseele terminându-se la Piatra Fântânele, judeţul Bistriţa Năsăud. Pentru proba de semi-maraton punctul de Finish este la capătul drumului forestier Tihu.
În această ediție noutatea este ultramaratonul, un circuit care măsoară 81 km, o diferenţă pozitivă de nivel cumulată de aproximativ 4700 m!
Concurenții vor străbate creasta principală a munţilor Călimani, atât pe vârfuri, cât şi pe curbă de nivel. Traseul de mountain bike are o dificultate mare, iar organizatorii îl recomandă bicicliştilor cu experienţă pe trasee tehnice.
Pentru cei care aleg să nu participe la competiții pot să meargă pe un traseu din cele patru amenajate special. Acestea sunt clasificate după distanță, între 5 și 9 km, toate având o dificultate medie, putând fi parcurse și de copii.
Înscrierile la Maratonul VMT sunt deschise până pe data de 25.07.2015 şi se pot face online pe site-ul oficial – http://via-maria-theresia.ro. Pentru mai multe detalii şi noutăţi urmăriţi pagina de facebook şi cea a evenimentului.
Materiale foto şi video de la prima ediţie găsiţi aici, aici şi aici.
Drumul pe care se desfășoară maratonul Via Maria Theresia este unul tematic, construit la vechea graniță a Imperiului Austro – Ungar din Munții Călimani.
Acesta a fost restaurat anul trecut de Asociaţia Tăşuleasa Social, cu sprijinul Raiffeisen Bank 
România, făcându-l accesibil pentru public pe tot timpul anului.
Timp de peste 100 de zile 250 de voluntari au montat 395 de borne şi 465 de momâi din piatră la o altitudine de 1.700 de metri pe o distanță de 42 de kilometri. Înaugurarea noului drum astfel creat a constituit prima ediție a Maratonului Via Maria Theresia.
Poteca tematică este atât un îndemn la practicarea sporturilor şi mişcării în aer liber cât şi o modalitate informală de educaţie ce pune accentul pe interpretare, comunicare şi informare într-o manieră interactivă. Realizarea ei în munţii Călimani este o şansă pentru noi toţi să ne înţelegem mai bine trecutul (istoria) şi viitorul (cadrul natural şi pădurea) şi să le putem proteja.
Daniel V. Tănase: A nu face sport e ca şi cum ţi-ai sabota singur fericirea
Am început să fac sport ….
încă de când eram la şcoala generală. Mi-a plăcut foarte mult tenisul de masă pe care îl practicam cu băieţii din cartier la locul de joacă dintre blocuri. Am fost atât de pasionat încât am început să joc din ce în ce mai bine şi am ajuns campion pe şcoală. La liceu m-am îndrăgostit şi de baschet, ceea ce m-a ajutat să cresc mult în înălţime. Dacă în clasa a 9-a eram printre cei mai mici, în clasa a 12-a am ajuns printre cei mai înalţi, cu ai mei 1,83 m. Am rămas prieten cu tenisul de masă.
Tot la liceu m-am apucat şi de karate, practicând cam până prin anul doi de facultate, apoi, din cauze pe care nu le pot identifica acum, m-am lăsat. A fost o influenţă foarte bună, pentru că m-a ajutat să am un psihic din ce în ce mai puternic şi cred că mi-a definit firea mea calmă.
Baschetul şi tenisul de masă m-au însoţit şi în facultate, pentru că la ASE Bucureşti am avut o sală de baschet foarte bună pentru anii respectivi, adică sfârşitul anilor 90, începutul anilor 2000. După facultate m-am apucat şi de tenis de câmp, pentru că am abandonat baschetul din cauză ca nu mai aveam cu cine să joc.
Începând cu anul 2003 am devenit angajat şi nu ştiu cum se face că, odată cu trecerea timpului, a cam trecut şi apetitul meu pentru sport. Am devenit sedentar şi am practicat din greu schimbatul vitezelor la maşină şi doar din când în când tenis de masă şi de câmp. Aşa am continuat până la sfârşitul anului 2013, când am luat o hotărâre: am 34 de ani şi îmi doresc să fac un sport regulat în viaţa mea. Punct. Extrem de hotărât.
Probabil universul mi-a auzit şi simţit dorinţa, astfel că mi-a adus în cale un prieten vechi şi de suflet, căruia îi mulţumesc ori de câte ori am ocazia, şi anume Traian Ştefănoiu. El era cu alergatul, din ce văzusem pe Facebook. Viaţa ne-a adus cumva aproape şi am început să alerg alături de prietenul meu.
Îmi amintesc că la început…
m-a atras faptul că doar iei ceva pe tine, pui ceva în picioare şi ai plecat. La început mi-a fost foarte greu şi vă mărturisesc că după 800 de metri, maxim 1 kilometru eram rupt. Mă dureau toate cele pe interior, febră musculară… în schimb dormeam bine.
Uşor, uşor am început să trec de faza de început. Prietenul meu Alexandru Kelerman se apucase şi el de alergat, din cu totul alt motiv, şi anume să slăbească. Aşa că am mai avut încă un factor de motivaţie. Şi ca să fie totul bătut în cuie şi alergatul să devină un obicei în viaţa mea m-am înscris la proba de 10 km de la Semimaratonul Internaţional Bucureşti din 18 mai 2014.
Prima mea competiție ….
a venit şi era clar că este un test. Atât din punct de vedere al faptului că trebuia să-mi demostrez mie că pot, dar şi pentru că oarecum aveam nevoie să-mi validez încrederea în mine. Am luat startul la ora 11.30 şi îmi aduc aminte că a fost foarte cald, în jur de 27 de grade, ceea ce mi-a creat ceva disconfort.
A fost super cursa şi am terminat-o cu brio, cu toate că pe ultimul kilometru mă simţeam doborât. Una peste alta, uitându-mă în urmă la timp, am ajuns la finish în 50 de minute, ceea ce nu este rău deloc, având în vedere că în urmă cu aproximativ două luni mă apucasem de acest sport şi nu aveam obiective prea mari sau prea ambiţioase. Repet, scopul a fost să fac un sport regulat în viaţa mea.
Antrenamentele mele …
se desfăşoară acum după un plan bine stabilit. Alerg de minim 4 ori pe săptămână, cu variaţii de alergări uşoare de 5 km, medii ca intensitate şi ca distanţă 8-12 km, dar şi alergări lungi de peste 16 km, cu grad mediu de confort.
Planul meu în acest moment urmăreşte antrenarea pentru primul maraton din viaţa mea, şi anume Ecomaraton Moeciu din data de 9 mai 2015. Înainte, dar şi după antrenament fac şi câteva exerciţii de stretching cu care m-am obişnuit, dar cel mai uşor am început să mă încălzesc alergând efectiv.
Daniel împreună cu Alexandru, bunul său prieten
Acum pot să spun cu mâna pe inimă că sportul meu preferat este alergatul. Îmi place să alerg doar în aer liber, indiferent de vreme. Nu îmi place vremea noroioasă şi ploioasă, dar m-am obişnuit și cu acest aspect. În schimb am experimentat prima alergare pe zăpadă şi viscol şi a fost foarte tare! 🙂
Alergarea mă face să mă simt bine, îmi clarifică gândurile, mă motivează, îmi dă încredere de sine, mă binedispune, îmi dă energie. Nu mai spun de faptul că mi-a reglat şi alimentaţia. Alergatul devenind un obicei cheie în viaţa mea, am decis că doresc să-mi schimb alimentaţia, să mănânc din ce în ce mai sănătos, porţii mai mici, mâncare cu aport de energie, mai multe lichide şi fructe.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este …
Momentan, cea mai pregnantă amintire este terminarea primului semimaraton din viaţa mea, pe 5 octombrie 2014, în cadrul Maratonului Internaţional Bucureşti. De ce? Din două motive, primul fiind acela că am trecut linia de finish împreună cu prietenul meu Alex şi în al doilea rând pentru că am scos exact timpul pe care mi-l propusesem, adică sub 1 oră şi 50 de minute.
Competiția mea preferată este…
Încă nu am o competiţie preferată, pentru că nu am apucat să particip la foarte multe până acum, dar pot să declar că cea mai importantă şi preferată, să spunem, este competiţia cu mine însumi.
Cel mai mândru sunt de faptul că am implementat cu succes sportul regulat în viaţa mea. Simt din plin această schimbare şi s-a resimţit atât la nivelul familiei mele, în special părinţii, care au fost uimiţi de ceea ce fac, dar şi prietenii care îmi spun că am devenit un alt om.
Prietenii mei spun că mă apreciază pentru ceea ce fac. Glumesc, doar prietenii apropiaţi mă apreciază şi poate mai sunt câţiva pe facebook, nu foarte mulţi. Alţii mă consideră nebun şi nu îşi închipuie de ce fac asta, când am timp şi de ce nu consider că activitatea de alergat este una plictisitoare. Eu le respect părerea, dar fiecare alege în fiecare zi ce face cu viaţa lui.
Am aflat despre mine că pot mult mai mult decât aş fi crezut vreodată. În ultimii ani, am devenit o persoană complet schimbată şi caut mereu oportunităţi de creştere şi dezvoltare personală. Alergatul face parte din dezvoltarea mea personală, iar beneficiile acestuia pentru mine sunt nemăsurate.
Sportul mă face să mă simt al naibii de bine. Am energie, mă simt puternic, simt cum îmi curge sângele în vine, simt că trăiesc şi nu doar exist, aşa cum face majoritatea oamenilor. Sportul este cheia unei vieţi din ce în ce mai bune şi mă face să afirm că cine nu face nu sport nu trăieşte. A nu face sport sau a ignora mişscarea în viaţa ta este ca şi cum ţi-ai sabota singur fericirea, obiectivele, viaţa în ansamblul ei.
Mai presus de toate sportul mă face să mă simt eu, iar când mă întorc de la un antrenament şi mă uit în oglindă, mă văd transpirat, cu sarea pe frunte, îmi îndrept degetul arătător către oglindă şi îmi spun cu voce tare: „You’re the man! Yes!”
Daniel a mobilizat mai mulți alergători, pentru un ultramarton caritabil, în sprijinul unui copil de 3 ani diagnosticat cu ADHD şi autism. Așa a bifat primul lui ultramaraton.
Uneori, mi se întâmplă să alerg şi să uit cum trece timpul sau pe la ce kilometru sunt. Odată, eram aşa de dezorientat încât aşteptam vocea feminină din telefon să-mi spună kilometrii și ceilalți indicatori de viteză, etc. Culmea este că, pierdut în alte gânduri, tocmai ce bifasem un nou kilometru şi am tot asteptat să aud vocea. Dar nu m-am obosit prea mult din cauza asta şi m-am bucurat de peisajul din parc şi de liniştea dimineţii. Alergarea este bucurie de viaţă, nu-i aşa?
Obiectivul meu în 2015 este să particip la cât mai multe competiţii de alergare. Mă voi axa pe alergarea montană, pentru că este cu siguranţă mai faină decât cea pe plat şi îmi şi doresc acest lucru. Primul maraton din viaţa mea va fi unul montan şi asta spune totul.
Mi-am fixat aproximativ 10 competiţii pentru acest an în diverse locuri din ţară, astfel mă voi bucura şi de călătorii şi de faptul că îmi place să cunosc mereu oameni noi. Este foarte posibil ca anul acesta să fac şi primul ultra din viaţa mea. Dacă totul decurge conform planului, se va întâmpla prin toamnă.
De asemenea, un alt obiectiv major este să alerg pentru susţinerea unei cauze sociale, a unei organizaţii sau ONG. De ce? Pentru că îmi place să ajut oamenii, iubesc oamenii şi îmi doresc să fac orice pot în acest sens.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că… cel mai dificil este să începi. Ştiai că indiferent de ce activitate faci, fie că vorbim aici de alergat, citit, scris, făcut curat, făcut de mâncare sau orice altceva, cel mai dificil este începutul, primele 2 minute? De ce? Pentru că odată ce te-ai apucat doar nu te vei opri brusc. Cel puţin aşa cred eu.
Sfatul meu este: oameni buni de pretutindeni, indiferent ce sport alegeţi, doar alegeţi unul şi implementaţi sportul regulat în viaţa voastră. Aşa veţi adăuga ani vieţii voastre. Succes!
Vlad Tănase: Ce îmi oferă sportul de anduranță nu am găsit nicăieri altundeva
Am început să fac sport ….
Povestea mea începe acum ceva timp, mai exact acum vreo 6 ani. Pe-atunci aveam un job care îmi permitea, aveam timpul necesar să fac lucrurile care îmi treceau prin cap la acea vreme. Așa că m-am apucat de fitness. Și cum tot îmi mai rămânea ceva timp, m-am apucat și de o limbă străină. Timpul a trecut și după vreo 4 ani de fitness lucrurile au început să se schimbe. Jobul, programul, totul, totul s-a schimbat.
Odată cu noul job în mediul corporatist în care tocmai intrasem, am făcut cunoștință și cu o „cutumă” împământenită în compania pentru care lucrez și în prezent. Aici s-a creat un grup destul de numeros de oameni care aleargă. Și alergau oamenii ăștia cam de 2 ori pe an, în cadru organizat, la Semimaratonul Internațional București și la Maratonul Internațional. Toți purtau și încă poartă tricouri roz pe spatele cărora tronează o maximă: „Breaking my record”. Sună bine. 🙂
La un moment dat, unul dintre noii mei colegi mi-a propus să vin și eu, să intru în grup și să alergăm împreună la Semimaratonul Internațional București, care urma să aibă loc peste o lună de-atunci. Tot ce știam despre alergat la acel moment era că reușeam să parcurg cam 4 km pe bandă, la sală. Cam atât. Și era extraordinar pentru mine mai ales că începuseră colegii de fitness să se uite la mine ca la OZN, ei fiind concentrați exclusiv pe „fiare”. Eu însă voiam să mai slăbesc, de-aia alergam. Fără o linie de finish, fără un timp în minte, fără gândul că trebuie sa parcurg acea distanță. Pur și simplu dacă aveam chef bine, dacă nu, mă opream după 2 sau 3 km. Simplu.
Îmi amintesc că am primit pe e-mail formularul de înscriere și că am ezitat… M-am înscris la proba de 10 km. Mi-am urmat antrenamentele de fitness dar atât, mă gândeam că 10 km or să fie doar ceva mai greu de parcurs decât cei 4 km pe care-i făceam în sală. Ziua concursului a venit iar eu am ajuns la start după o noapte agitată și puțin cam amețit. Am pornit în cursă fără să am habar de cum o să fie, de ce o să am nevoie, de cum o să îmi reacționeze corpul. Și am terminat-o într-o oră și un minut. Mă credeam invincibil.
A urmat Maratonul Internațional București unde m-am înscris la proba de semimaraton. Era a doua cursă din viața mea. La fel de nepregătit, la fel de ignorant, la fel de … amețit. 2 ore și 2 minute, ăsta este un lucru de care îmi amintesc. Cel de-al doilea lucru de care îmi amintesc este că pe la km 16 am început să mă târăsc efectiv. Încălțările necorespunzătoare, lipsa experienței și a antrenamentului începeau să-și spună cuvântul. Îmi amintesc că atunci ceva s-a întamplat…din pașii mărunți pe care-i făceam cu capul în pământ, picioarele au început să mi se miște. Pur si simplu mi se mișcau, aproape independent de restul corpului, de cum mă simțeam. Am crezut că mi se pare însă split-urile oficiale de pe ultimii 5 km mi-au confirmat faptul că de la acel moment totul s-a desfășurat într-o manieră incredibilă: timpul pe fiecare km din cei 5 a fost același, la secundă – 6:12/km. Ceva se întâmplase, mi-era clar. Resursele au existat, erau acolo, doar ca eu nu fusesem capabil să le accesez până la acel moment de cumpănă. A început să îmi placă să alerg.
Au urmat alte semimaratone și gândul unui maraton a început să încolțească în mintea mea. Am început un plan de antrenament de câteva luni, cu 4 alergări pe săptămână. Dar timpul nu îmi mai permitea luxul acesta. Faptul că lucrez destul de mult și nu știu când ajung acasă și dacă mai sunt în stare să fac antrenamentele, m-a făcut să îmi regândesc strategia. Așa că am început să mă antrenez dimineața. La prima oră eram în Politehnică, alergând. Ajungeam la birou fresh și plin de energie. Dădeam randament și ziua trecea altfel.
A venit și ziua cursei. Cu emoții dar și cu încredere în antrenamentele făcute am reușit să termin maratonul în 3:49, doborând cu 33 minute timpul estimat de planul de antrenament. Îmi amintesc că am fost atât de concentrat în acea cursă încât nu am observat nimic pe lângă mine, ochii imi erau pe ceas și pe pace.
Au urmat alte curse însă după finalizarea fiecareia am rămas pe margine privindu-i și aclamându-i pe ceilalți. Am înțeles de-atunci că nu toți se gândesc la timp, mulți vor doar sa ajungă la finish. Aveam să simt asta pe propria-mi piele. Am văzut oameni în vârstă, bunici, ținându-se de mână și terminând cursa împreună. Am văzut oameni cu dizabilități locomotorii severe care ajungeau la final prăbușindu-se. Am început să înțeleg că dincolo de sportul în sine, pentru unele persoane terminarea unui maraton este o provocare, o experiență de viață.
Și că tot vorbesc de provocări, am început să mă gândesc la triatlon. Atleții ăia puternici care înotau, pedalau și alergau la viteze amețitoare m-au fermecat. Dar aveam câteva probleme: nu știam să înot craul și nu aveam bicicletă de șosea. Înotul meu se rezuma la câteva mișcări haotice, cât să nu ma înec, așa că am plecat la bazin încrezător că am să învăț de unul singur să înot așa cum vedeam la TV. Greșit. N-am reușit. Am apelat la ajutorul unui instructor care în numai 8 ședințe m-a învățat să înot așa cum era necesar pentru astfel de competiții. După numai o lună am luat startul unui eveniment caritabil unde am înotat 5 km. După alte 7 zile am participat la primul meu triatlon cu o bicicletă pe care o aveam prin debara. Am ieșit pe locul 10 la categoria mea de vârstă.
Mintea a inceput sa îmi zburde și gândurile mi-au ajuns la Ironman, o competiție la care mulți visează, la care puțini ajung și pe care și mai puțini o finalizează. Să înoți 3.8 km, să pedalezi 180 km și apoi să alergi un maraton poate să fie oricum, numai ușor nu. Dar tot n-aveam bicicleta necesară. Am început să strâng bani și în cele din urmă am reușit să o procur cu ajutorul unui bun prieten, care îmi este principalul furnizor de echipament sportiv. Împreună am participat și la Oradea la triatlonul pe distanta de Half-Ironman (1,8 km înot, 90 km pedalat și 21 km alergare) unde proba de alergare a fost punctul meu forte. Am reușit un loc 10 național la categoria de vârstă și imi amintesc că după trecerea liniei de sosire am izbucnit în lacrimi. Și băieții plâng câteodată. 😛
Toate aceste curse m-au făcut să îmi dau seama că nu vreau să cresc viteza ci distanțele. Desigur că sub 3 ore la maraton sau sub 5 ore la proba de Half-Ironman sunt deziderate pentru oricine dar pe mine mă atrag mai mult acele trăiri de care ai parte într-o cursă de anduranță.
Mișcarea imediată: ultramaratonul. Dean Karnazes spunea: „Dacă vrei să alergi, aleargă un km. Dacă vrei o experiență de viață, aleargă un maraton. Dar dacă vrei să vorbești cu Dumnezeu, atunci aleargă un ultramaraton.” Primul dintre ele a fost Marathon 7500, cea mai dificilă cursă de gen din România. A trecut și asta și alte câteva. Dar experiența care m-a definit ca alergător a fost Ciucaș X3, unde am luat startul la proba de ultramaraton: 105 km. Ceea ce am simțit în acea cursă a fost dincolo de tot ce mi-aș fi putut închipui. Acea cursă pur și simplu m-a doborât. Am căzut, m-am târât, m-am chinuit și am jurat că nu mai vreau. Au fost momente în care am realizat că nu voi termina în timpul regulamentar de 24 de ore și mă simțeam împăcat cu asta. Au fost momente în care corpul nu mă mai asculta, în care mi-era sete dar nu puteam bea apă, mi-era foame dar nu puteam mânca. Aveam dureri în locuri de care nu știam că există. La un moment dat îmi amintesc că m-am trezit rugându-mă și am realizat că spuneam Tatăl Nostru de 20 de minute, în continuu…
Singura dată când am zâmbit în cursa asta a fost după 22 ore și jumătate când, auzind câteva „Bravo!” în noapte și văzând lumina unei lanterne, am realizat că am reușit, că am trecut și peste asta.
Ce m-a învățat acea cursă? În primul rând m-a învățat asta – corpul nostru este o mașinărie incredibilă. O mașinărie pe care trebuie să o conduci și poți să faci asta numai dacă ești îndeajuns de pregătit din punct de vedere mental. Eu n-am fost. Au fost momente când n-am mai crezut în mine și atunci totul s-a năruit. Cumva, nu știu cum, am trecut peste și am găsit resursele necesare să termin, chiar dacă am făcut-o în genunchi.
Ce urmează pentru mine în 2015? Urmează două competiții A pentru care am renunțat la toate celelalte pe care le aveam planificate: Ultrabalaton – un ultramaraton în Ungaria de 220 km, (n.r. cursă completată), și Ironman Barcelona, pe 4 octombrie. Prietenii mei se amuză pe seama mea și dacă avem vreun drum de făcut pe undeva, îmi spun că nu mă mai iau cu mașina, pentru că pot alerga până acolo. Alții îmi spun că nu mă mai fac bine. 🙂 Și nu-i pot contrazice.
Între timp, până am publicat noi materialul, Vlad a alergat ultramaratonul din Ungaria, 220 de km! 🙂
Ceea ce îmi oferă sportul de anduranță nu am reușit să găsesc nicăieri altundeva, în nicio altă sursă. Iar faptul că acest tip de sport mă face să vorbesc cu mine, cu corpul meu, să îl ascult și să îl determin să mă ducă acolo unde vreau, m-a făcut să-l îmbrățișez aproape ca pe un mod de viață. E drept, nu sunt anti-social și nu sunt „habotnic”, am și eu viciile mele, însă în același timp am și un program destul de strict de antrenament. Sunt genul care funcționează după un plan bine stabilit, nu mă pot antrena fără un program anume. Așa că momentan încerc ca 6 zile din 7 să mă antrenez, fie că e vorba de sală, alergare, bicicleta sau înot…sau toate astea combinate într-o singură zi.
Am lăsat pentru final un alt câștig pe care aceste sporturi – alergatul, de șosea sau montan, și triatlonul – ți-l oferă, și acest câștig îl reprezintă oamenii. Am cunoscut persoane extraordinare cu povești de viață pestrițe și unele dintre ele incredibile. Cei mai mulți dintre ei mi-au devenit prieteni. Dar n-o să fiu ipocrit, acolo în cursă suntem rivali. Până la un punct însă. Până la acel moment când unul dintre noi are nevoie de ajutor, atunci totul se oprește și competiția nu mai există. Am ajutat competitori și am fost ajutat de ei. Astea sunt aspecte pe care nu le regăsești în kitul de participare la nicio competiție.
Nu mă simt în măsură să fac recomandări, până la urmă m-am apucat de-abia de ceva mai bine de un an și jumătate de alergat și triatlon, așa mai serios. Dar un lucru mie mi-e clar: dacă vrei să termini o cursă pe picioare, indiferent de distanță, astfel încât după ce treci linia de sosire să te fi bucurat de sport și să te așezi în fața PC-ului să cauți noi provocări, trebuie să planifici, să anticipezi. Trebuie să ai un plan de antrenament riguros și o disciplină de fier. Trebuie să încerci să controlezi tot ce poți controla și este imperios necesar să ai cel puțin un plan de avarie. Se întâmplă lucruri neprevăzute la care trebuie să te adaptezi și să mergi mai departe, altfel ești pierdut sau vei termina cursa ca mine la Ciucaș X3, în genunchi.
Știți reclama celebră la adidași care sună cam așa: „Dacă vrei, poți!” Și chiar așa este. Dar trebuie să VREI, nu să îți dorești, aici e cheia.
Ultramaratonul 100 for Children, dedicat copiilor din centrul social ProVita – Valea Plopului
Sâmbătă, 31 mai, peste 40 de maratoniști și ultramaratoniști amatori vor uni în alergare, în mod simbolic, Bucureștiul de Valea Plopului, pe o distanță de 100 de kilometri.
Ultramaratonul “100 for Children” este un eveniment caritabil și are ca scop strângerea de fonduri pentru finalizarea construcției unui centru social în Vălenii de Munte, începută de Asociația ProVita anul trecut. Acest centru va facilita copiilor din comunitatea de la Valea Plopului accesul la continuarea studiilor liceale în Vălenii de Munte.
Daniel Mereuţă, iniţiatorul proiectului
I AM IRONMAN. Mugur Fratila: „Stiam ca nu voi abandona pentru nimic in lume si ma intrebam daca am sa mai ies sau nu din apa”
Mugur Fratila aproape ca nu mai are nevoie de introducere, dar povestea lui trebuie spusa si respusa la infinit, ca o dovada a faptului ca odata descoperit, sportul iti intra in sange si te schimba, intotdeauna in bine.
Acum 5 ani, in pragul varstei de 40, Mugur Fratila a inceput o alta viata: a renuntat la cafea, alcool si tigari si a inceput sa alerge. Cu o foame incredibila, transformata intr- o pasiune nebuna pe care o traieste zilnic, chiar daca are un job solicitant. Ajunge tarziu acasa si nu mai are vreme de antrenament? N-are nimic, a gasit solutia, pentru ca intotdeauna exista una cand iubesti ceva: alearga de la job spre casa, incercand sa depaseasca autobuzul! Pe care, by the way, chiar il depaseste :).
Mugur Fratila a trecut de la maratoane de alergare la triatlon, si de la triatlon la Ironman. A fost printre primii 14 romani care au terminat aceasta cursa in Romania, la prima editie a acestui concurs, in 2011!
Sa il ascultam:
Mugur Fratila, la proba de inot la Ironman Nagyatad, Ungaria, 2013
Maratonistul Aris Necula alearga „Marathon des Sables”, cea mai dura cursa de anduranta de pe Pamant – 6 zile in desertul Sahara
Oare am spus cati oameni misto cunosti facand sport? Aris este o noua descoperire, l-am cunoscut la Semimaraton Gerar, am facut echipa in concurs. A alergat cu un rucsac in spate 21 de kilometri si cred ca a fost prima intrebare pe care i-am adresat-o cand am inceput cursa: DE CE ALERGI CU UN RUCSAC IN SPATE?! Atunci mi-a dat un raspuns foarte interesant, avand in vedere ca noi incepusem sa alergam semimaratonul pe cod portocaliu, cu ninsoare abundenta si zapada pe jos: „ma antrenez pentru un maraton in desert”. Aha!
Haideti sa cunoastem mai bine un tip de 46 de ani, maratonist convins, sustinator al unei cauze umanitare, PRO VITA, sub culorile careia va alerga in aprilie una dintre cele mai dure ultramaratoane din lume, Marathon des Sables.
Aris Necula
UniCredit Leasing TransMaraton, concurs extrem pe Transfăgărășan!
Andrei Roșu, alergător și recordman mondial în ultramaratoane, organizează împreună cu Gabi Solomon, maratonist, în colaborare cu Ro Club Maraton , o competiție de alergare pe culmile Transfăgărășanului, pe 9 iunie anul acesta. O premieră interesantă, o competiție cu două componente: un semimaraton de 22, 1 kilometri și un ultramaraton de 70 de kilometri, pentru cei mai vajnici alergători (categorie limitată la 10 locuri).
Andrei Roșu: “Ca să ajungi undeva, trebuie să te vizualizezi mental acolo”
Acum doi ani de zile, Andrei Roșu își petrecea serile la televizor, cu o bere în față și un bagaj de frustrări. Era supărat pe politicieni, pe recesiune și, în general, pe mai multe lucruri și mai mulți oameni. A vrut să schimbe ceva la viața lui, pentru că nu-i plăcea cum arată. Și-a zis că trebuie să înceapă de undeva, și s-a gândit că poate punctul de pornire este chiar el însuși. Așa a început transformarea lui Roșu Andrei în Andrei Roșu, primul român care avea să participe acum 2 ani la maratonul extrem de la Polul Nord – 42 de kilometri la temperaturi de minus 32 de grade Celsius. Ăsta a fost primul lui maraton și de atunci și până acum, în doar 2 ani de zile, a crescut miza cu fiecare cursă: a alergat în deșertul australian, în Antarctica, în Sahara, pe Everest, a trecut la distanțe de 100 de kilometri în condiții greu de imaginat, a finalizat 5 ultramaratoane pe 5 continente.
Andrei Roșu
