urcari

credit foto Cozia MTB

Când a sunat ceasul la 5, m-am gândit că aș putea să îl inchid pur și simplu și să-mi acord șansa unui weekend cu somn, lectură și păpică. Dar antamasem un lanț întreg de resurse externe: cineva își luase din timpul lui și se întâlnise cu mine ca să-mi dea bicicleta cu care să concurez, Purcaru vorbise cu un prieten de-a lui care ne aștepta să ne ia cu mașina de undeva de prin Militari și să ne ducă la Călimănești, Purcaru însuși mă aștepta la el la Piața Sudului, la ora 6 fix, ca să plecăm cu mașina lui spre cealaltă mașină… Complicat.

Mă culcasem la 2 și în cele 3 ore de somn am dormit iepurește, cu gândul că nu voi reuși să mă trezesc. Ce să mai, eram fresh. Numai bună de demarat spre un concurs la distanță, cu 1.000 de metri diferență de nivel îngrămădită în puțini kilometri: 32. Cozia MTB.

Știam deja de la Maratonul Olteniei că pare ceva total lejer din afară distanța asta, dar pe traseu te ia naiba la diferența asta de nivel dacă nu ai antrenament, pentru că urci de ți s-apleacă. Mă rog, eu am mai urcat pe bicicletă… Uite, acum 2 luni am făcut o tură de 80 de km… Și…. acum 3 am fost la oră de spinning!! Și… am mai mers și cu bicla prin oraș de cîteva ori! Mergem la concurs!

Am decis că trebuie să-mi șochez organismul ca să reintru brusc în formă! :D, iar Cozia MTB e ocazia perfectă. Citisem un raport de recunoaștere a traseului pe Freerider și scria acolo că nu prea sunt abordări tehnice. Purcaru nu prea era de acord – el a fost la toate edițiile competiției și știa traseul.

Fast forward la start, cu Purcaru și Alex, prietenul lui. Mă uit în jos în timp ce toată lumea se grupează deja spre plecare și realizez că roata spate e mult prea moale. Cer o pompă în jur, un băiat drăguț se oferă să-mi umfle roata și cum vorbeam noi așa începe să iasă aer din roată și în câteva secunde mă uit la cauciucul flasc. Teroare! Purcaru e la toaletă, îl sun disperată și-i zic că avem o problemă. Alex pleacă în goană la mașină – parcată la mama naibii, ca să aducă o nouă camera. Nu, eu nu am toate aceste ustensile la mine niciodată. Nu știu de ce, cred că îmi plac momentele astea de adrenalina :))). Începem să facem pana, în câteva minute oamenii pleacă la concurs, noi rămânem uitându-ne cum se îndepărtează cu poliția. E ok, ni s-a mai întâmplat și altă dată! 😀 Dacă nu erau ei nu mai luam startul la concurs. Au terminat pana și pornim și noi.

Îi ajungem oricum din urmă, gonind ca la nebuni printre mașinile din Călimănești. Ușoară încălzire pentru ce avea să urmeze. O urcare interminabilă de…. 7 kilometri!!! Cam așa arată profilul cursei.

Ce să zic, picam ca muștele de pe bicicletă, așa că am făcut push bike și pe porțiunea asta destul de mult. Zic și pe asta pentru că au urmat și altele! 🙂

Eram deja cu suflul în gât dar când am realizat că sunt din nou, după atâta timp, pe cărări de munte; că miros copacii, că-mi intră greieri în ochi :))– bine, exagerez, dar tot mi s-a urcat un greiere gigantic pe față! :), că ajung în sate departe de asfalt și că văd în curte animăluțe și fâneață în poduri și simt mângâierea vântului, toate astea m-au făcut brusc și iremediabil fericită.

În această stare de beautitudine m-am uitat în jos la picioarele mele și am observat că sunt încleiată în nămol, în mijlocul unui șanț, că trag după mine bicicleta plină de noroi și că în jurul meu alți oameni fac același lucru. Unii se încăpățânează să urce pe ea, dar nu s-au inventat roțile care să facă față la urcarea asta năclăită. Mai apare câte un dâmb care promite o vale sau măcar un plat, dar sunt rare și, mai ales, scurte. Sunt condamnată să urc până la epuizare.

credit foto Cozia MTB

Nici nu-mi ia mult să ajung la acest punct, având în vedere forma în care mă aflu. Dar apar apoi niște coborâri interesante și-mi mut atenția. Îi dau cu toată puterea la vale și sar peste pietre și mă gândesc ce fain e că pot fi aici. Cât de dor îmi fusese de libertatea asta.

Au venit și altele, foarte abrupte și cu nămol, pe care toată lumea a fost nevoită să descalece. Apoi au fost coborârile pe poteci umbroase, printre copaci, apoi au fost cele tehnice, pe pietre de râu sau pe forestier… Îmi amintesc ca prin vis și ceva coborâre cu asfalt, dar nu bag mâna în foc, am totuși o vârstă. Am vorbit despre ele mai mult ca să nu-mi amintesc de interminabilele urcări, unde, din păcate, am făcut mult push bike. În una din ele, ajunge un tip lângă mine și-mi spune, epuizat și el ca mine: Uite, ne așteaptă la check point să ne facă poze. Crezi că ar trebui să urcăm pe bicicletă? Zic: Nu mă urc pe ea nici să-mi dea de mâncare. Ne bătea soarele în cap și ne miscam cu încetinitorul, eram la kilometrul 20 și ne apropiam de punctul de alimentare. Apoi tipul zice: oricum, se vede că faci asta des, ești în formă. Mă uit la el și mă gândesc: M-ai văzut cum merg pe lângă ea, sau după ce te-ai luat? Lui îi zic: mm, nu chiar… 

Și paradoxul va continua și la finish, unde am ajuns aproape a doua zi :))), dar unde am auzit la microfon că sunt pe locul 2. Purcaru m-a întâmpinat și m-a întrebat dacă am pățit ceva pe traseu, că el voia să anunțe autoritățile, deoarece până am venit eu el a mâncat și a dormit, sau ceva de genul.

Împrejurimile sunt absolut minunate acolo, în județul Vâlcea, dacă s-ar putea să trăiesc într-o căsuță de lemn într-un copac și pe geam să văd în vale Călimăneștiul și vârful Cozia, ar fi grozav. Marcajele foarte bune pe traseu, echipă de intervenție cu ATV-uri, puncte de alimentare cu absolut tot ce trebuie (glucoza m-a ținut în viață!!), premii faine, un super trofeu lucrat de un meșter popular și o echipă de organizatori inimoasă, asta a fost experiența Cozia MTB. Nu înțelegeam ce tot preaslăveau colegii mei de Club concursul ăsta. Că ce frumos, că mergem la toate edițiile, că traseul și oamenii sunt super și pun suflet în treaba asta, de aceea iese mișto de fiecare dată. Ok, în cele din urmă, la ediția a V-a, m-am convins și eu. 🙂

Purcaru, incadrat de mine si Ana. Toata lumea premiata si fericita