Home Sportiv Invitat Vlad Tănase: Ce îmi oferă sportul de anduranță nu am găsit nicăieri altundeva
Vlad Tănase: Ce îmi oferă sportul de anduranță nu am găsit nicăieri altundeva

Vlad Tănase: Ce îmi oferă sportul de anduranță nu am găsit nicăieri altundeva

2
Distribuie pe:

Am început să fac sport ….

Povestea mea începe acum ceva timp, mai exact acum vreo 6 ani. Pe-atunci aveam un job care îmi permitea, aveam timpul necesar să fac lucrurile care îmi treceau prin cap la acea vreme. Așa că m-am apucat de fitness. Și cum tot îmi mai rămânea ceva timp, m-am apucat și de o limbă străină. Timpul a trecut și după vreo 4 ani de fitness lucrurile au început să se schimbe. Jobul, programul, totul, totul s-a schimbat.

Odată cu noul job în mediul corporatist în care tocmai intrasem, am făcut cunoștință și cu o „cutumă” împământenită în compania pentru care lucrez și în prezent. Aici s-a creat un grup destul de numeros de oameni care aleargă. Și alergau oamenii ăștia cam de 2 ori pe an, în cadru organizat, la Semimaratonul Internațional București și la Maratonul Internațional. Toți purtau și încă poartă tricouri roz pe spatele cărora tronează o maximă: „Breaking my record”. Sună bine. 🙂

vlad1

La un moment dat, unul dintre noii mei colegi mi-a propus să vin și eu, să intru în grup și să alergăm împreună la Semimaratonul Internațional București, care urma să aibă loc peste o lună de-atunci. Tot ce știam despre alergat la acel moment era că reușeam să parcurg cam 4 km pe bandă, la sală. Cam atât. Și era extraordinar pentru mine mai ales că începuseră colegii de fitness să se uite la mine ca la OZN, ei fiind concentrați exclusiv pe „fiare”. Eu însă voiam să mai slăbesc, de-aia alergam. Fără o linie de finish, fără un timp în minte, fără gândul că trebuie sa parcurg acea distanță. Pur și simplu dacă aveam chef bine, dacă nu, mă opream după 2 sau 3 km. Simplu.

Îmi amintesc că am primit pe e-mail formularul de înscriere și că am ezitat… M-am înscris la proba de 10 km. Mi-am urmat antrenamentele de fitness dar atât, mă gândeam că 10 km or să fie doar ceva mai greu de parcurs decât cei 4 km pe care-i făceam în sală. Ziua concursului a venit iar eu am ajuns la start după o noapte agitată și puțin cam amețit. Am pornit în cursă fără să am habar de cum o să fie, de ce o să am nevoie, de cum o să îmi reacționeze corpul. Și am terminat-o într-o oră și un minut. Mă credeam invincibil.

A urmat Maratonul Internațional București unde m-am înscris la proba de semimaraton. Era a doua cursă din viața mea. La fel de nepregătit, la fel de ignorant, la fel de … amețit. 2 ore și 2 minute, ăsta este un lucru de care îmi amintesc. Cel de-al doilea lucru de care îmi amintesc este că pe la km 16 am început să mă târăsc efectiv. Încălțările necorespunzătoare, lipsa experienței și a antrenamentului începeau să-și spună cuvântul. Îmi amintesc că atunci ceva s-a întamplat…din pașii mărunți pe care-i făceam cu capul în pământ, picioarele au început să mi se miște. Pur si simplu mi se mișcau, aproape independent de restul corpului, de cum mă simțeam. Am crezut că mi se pare însă split-urile oficiale de pe ultimii 5 km mi-au confirmat faptul că de la acel moment totul s-a desfășurat într-o manieră incredibilă: timpul pe fiecare km din cei 5 a fost același, la secundă – 6:12/km. Ceva se întâmplase, mi-era clar. Resursele au existat, erau acolo, doar ca eu nu fusesem capabil să le accesez până la acel moment de cumpănă. A început să îmi placă să alerg.

Au urmat alte semimaratone și gândul unui maraton a început să încolțească în mintea mea. Am început un plan de antrenament de câteva luni, cu 4 alergări pe săptămână. Dar timpul nu îmi mai permitea luxul acesta. Faptul că lucrez destul de mult și nu știu când ajung acasă și dacă mai sunt în stare să fac antrenamentele, m-a făcut să îmi regândesc strategia. Așa că am început să mă antrenez dimineața. La prima oră eram în Politehnică, alergând. Ajungeam la birou fresh și plin de energie. Dădeam randament și ziua trecea altfel.

A venit și ziua cursei. Cu emoții dar și cu încredere în antrenamentele făcute am reușit să termin maratonul în 3:49, doborând cu 33 minute timpul estimat de planul de antrenament. Îmi amintesc că am fost atât de concentrat în acea cursă încât nu am observat nimic pe lângă mine, ochii imi erau pe ceas și pe pace.

Au urmat alte curse însă după finalizarea fiecareia am rămas pe margine privindu-i și aclamându-i pe ceilalți. Am înțeles de-atunci că nu toți se gândesc la timp, mulți vor doar sa ajungă la finish. Aveam să simt asta pe propria-mi piele. Am văzut oameni în vârstă, bunici, ținându-se de mână și terminând cursa împreună. Am văzut oameni cu dizabilități locomotorii severe care ajungeau la final prăbușindu-se. Am început să înțeleg că dincolo de sportul în sine, pentru unele persoane terminarea unui maraton este o provocare, o experiență de viață.

vlad 3Și că tot vorbesc de provocări, am început să mă gândesc la triatlon. Atleții ăia puternici care înotau, pedalau și alergau la viteze amețitoare m-au fermecat. Dar aveam câteva probleme: nu știam să înot craul și nu aveam bicicletă de șosea. Înotul meu se rezuma la câteva mișcări haotice, cât să nu ma înec, așa că am plecat la bazin încrezător că am să învăț de unul singur să înot așa cum vedeam la TV. Greșit. N-am reușit. Am apelat la ajutorul unui instructor care în numai 8 ședințe m-a învățat să înot așa cum era necesar pentru astfel de competiții. După numai o lună am luat startul unui eveniment caritabil unde am înotat 5 km. După alte 7 zile am participat la primul meu triatlon cu o bicicletă pe care o aveam prin debara. Am ieșit pe locul 10 la categoria mea de vârstă.

vlad 5Mintea a inceput sa îmi zburde și gândurile mi-au ajuns la Ironman, o competiție la care mulți visează, la care puțini ajung și pe care și mai puțini o finalizează. Să înoți 3.8 km, să pedalezi 180 km și apoi să alergi un maraton poate să fie oricum, numai ușor nu. Dar tot n-aveam bicicleta necesară. Am început să strâng bani și în cele din urmă am reușit să o procur cu ajutorul unui bun prieten, care îmi este principalul furnizor de echipament sportiv. Împreună am participat și la Oradea la triatlonul pe distanta de Half-Ironman (1,8 km înot, 90 km pedalat și 21 km alergare) unde proba de alergare a fost punctul meu forte. Am reușit un loc 10 național la categoria de vârstă și imi amintesc că după trecerea liniei de sosire am izbucnit în lacrimi. Și băieții plâng câteodată. 😛

vlad7Toate aceste curse m-au făcut să îmi dau seama că nu vreau să cresc viteza ci distanțele. Desigur că sub 3 ore la maraton sau sub 5 ore la proba de Half-Ironman sunt deziderate pentru oricine dar pe mine mă atrag mai mult acele trăiri de care ai parte într-o cursă de anduranță.

Mișcarea imediată: ultramaratonul. Dean Karnazes spunea: „Dacă vrei să alergi, aleargă un km. Dacă vrei o experiență de viață, aleargă un maraton. Dar dacă vrei să vorbești cu Dumnezeu, atunci aleargă un ultramaraton.” Primul dintre ele a fost Marathon 7500, cea mai dificilă cursă de gen din România. A trecut și asta și alte câteva. Dar experiența care m-a definit ca alergător a fost Ciucaș X3, unde am luat startul la proba de ultramaraton: 105 km. Ceea ce am simțit în acea cursă a fost dincolo de tot ce mi-aș fi putut închipui. Acea cursă pur și simplu m-a doborât. Am căzut, m-am târât, m-am chinuit și am jurat că nu mai vreau. Au fost momente în care am realizat că nu voi termina în timpul regulamentar de 24 de ore și mă simțeam împăcat cu asta. Au fost momente în care corpul nu mă mai asculta, în care mi-era sete dar nu puteam bea apă, mi-era foame dar nu puteam mânca. Aveam dureri în locuri de care nu știam că există. La un moment dat îmi amintesc că m-am trezit rugându-mă și am realizat că spuneam Tatăl Nostru de 20 de minute, în continuu…

vlad 6Singura dată când am zâmbit în cursa asta a fost după 22 ore și jumătate când, auzind câteva „Bravo!” în noapte și văzând lumina unei lanterne, am realizat că am reușit, că am trecut și peste asta.

Ce m-a învățat acea cursă? În primul rând m-a învățat asta – corpul nostru este o mașinărie incredibilă. O mașinărie pe care trebuie să o conduci și poți să faci asta numai dacă ești îndeajuns de pregătit din punct de vedere mental. Eu n-am fost. Au fost momente când n-am mai crezut în mine și atunci totul s-a năruit. Cumva, nu știu cum, am trecut peste și am găsit resursele necesare să termin, chiar dacă am făcut-o în genunchi.

Ce urmează pentru mine în 2015? Urmează două competiții A pentru care am renunțat la toate celelalte pe care le aveam planificate: Ultrabalaton – un ultramaraton în Ungaria de 220 km,  (n.r. cursă completată), și Ironman Barcelona, pe 4 octombrie. Prietenii mei se amuză pe seama mea și dacă avem vreun drum de făcut pe undeva, îmi spun că nu mă mai iau cu mașina, pentru că pot alerga până acolo. Alții îmi spun că nu mă mai fac bine. 🙂 Și nu-i pot contrazice.

Între timp, până am publicat noi materialul, Vlad a alergat ultramaratonul din Ungaria
Între timp, până am publicat noi materialul, Vlad a alergat ultramaratonul din Ungaria, 220 de km! 🙂

Ceea ce îmi oferă sportul de anduranță nu am reușit să găsesc nicăieri altundeva, în nicio altă sursă. Iar faptul că acest tip de sport mă face să vorbesc cu mine, cu corpul meu, să îl ascult și să îl determin să mă ducă acolo unde vreau, m-a făcut să-l îmbrățișez aproape ca pe un mod de viață. E drept, nu sunt anti-social și nu sunt „habotnic”, am și eu viciile mele, însă în același timp am și un program destul de strict de antrenament. Sunt genul care funcționează după un plan bine stabilit, nu mă pot antrena fără un program anume. Așa că momentan încerc ca 6 zile din 7 să mă antrenez, fie că e vorba de sală, alergare, bicicleta sau înot…sau toate astea combinate într-o singură zi.

Am lăsat pentru final un alt câștig pe care aceste sporturi – alergatul, de șosea sau montan, și triatlonul – ți-l oferă, și acest câștig îl reprezintă oamenii. Am cunoscut persoane extraordinare cu povești de viață pestrițe și unele dintre ele incredibile. Cei mai mulți dintre ei mi-au devenit prieteni. Dar n-o să fiu ipocrit, acolo în cursă suntem rivali. Până la un punct însă. Până la acel moment când unul dintre noi are nevoie de ajutor, atunci totul se oprește și competiția nu mai există. Am ajutat competitori și am fost ajutat de ei. Astea sunt aspecte pe care nu le regăsești în kitul de participare la nicio competiție.

vlad 4Nu mă simt în măsură să fac recomandări, până la urmă m-am apucat de-abia de ceva mai bine de un an și jumătate de alergat și triatlon, așa mai serios. Dar un lucru mie mi-e clar: dacă vrei să termini o cursă pe picioare, indiferent de distanță, astfel încât după ce treci linia de sosire să te fi bucurat de sport și să te așezi în fața PC-ului să cauți noi provocări, trebuie să planifici, să anticipezi. Trebuie să ai un plan de antrenament riguros și o disciplină de fier. Trebuie să încerci să controlezi tot ce poți controla și este imperios necesar să ai cel puțin un plan de avarie. Se întâmplă lucruri neprevăzute la care trebuie să te adaptezi și să mergi mai departe, altfel ești pierdut sau vei termina cursa ca mine la Ciucaș X3, în genunchi.

Știți reclama celebră la adidași care sună cam așa: „Dacă vrei, poți!” Și chiar așa este. Dar trebuie să VREI, nu să îți dorești, aici e cheia.

Distribuie pe:
Roxana Lupu Fondator & editor Adrenallina.ro, Roxana a inceput sa faca sport la 29 de ani, cand a descoperit bicicleta. A invatat sa inoate la 30 de ani si a inceput sa participe la curse de triatlon, finalizand o cursa tip Ironman – 3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km alergare. Este una dintre primele 10 femei din Romania care a finalizat acest tip de cursa. Ulterior, a devenit campioana nationala la triatlon, amatori, categorie de varsta, atat in circuitul de sosea (2014) cat si in cel offroad (2016) si continua sa caute curse prin care sa isi depaseasca limitele.

Comentarii(2)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *