Toni Dumitru: Alergarea îți ucide toate fricile
Am început să fac sport ….
în primăvara anului 2012, la 38 de ani, când am obținut permisiunea de a lucra de acasă, după opt ani foarte grei, în care am făcut zilnic naveta, pe o distanță de 300 de kilometri dus-întors, luptând din greu cu oboseala cronică, cu stresul și depresia care mă apăsa. Bunul meu prieten Emilian Isailă mi-a spus că dacă nu voi începe să fac mișcare, voi ajunge să zac în fiecare zi în fața computerului, iar monotonia cotidiană mă va toca psihic. Trebuie să sparg, cumva, rutina care se prefigura. Așa că am ales să alerg, îndrumat de la distanță de Emi. Maratonist cu vechime, el m-a ghidat și a anticipat multe dintre greșelile care m-ar fi măcinat fizic și psihic. Dar tot am reușit să comit câteva, unele elementare, ca să am și eu ce povesti altora.
Maraton Macin, 2015
Îmi amintesc că la început…
alergam în bascheți. Da, râdeți, așa-mi trebuie! Alergam cu tricou obișnuit, din bumbac, și cu un șort cu un număr mai mare decât măsura mea. N-aș putea spune că am mare experiență, dar acum, când privesc înapoi, realizez că habar n-aveam cum trebuie să te echipezi pentru alergare. Nu știam și nu-mi păsa. N-aveam nici minimul necesar, dar eram decis să nu mă opresc. Senzația incredibilă de libertate pe care am trăit-o după primii pași m-a copleșit. Nu mă mai simțisem așa din copilărie, mă redescopeream pe mine așa cum n-o mai făcusem niciodată.
Îmi amintesc că după primele zile m-am ales cu niște dureri serioase la tendoanele lui Achile, dar eu am continuat să alerg. Ultima încercare de a mai face asta a fost un chin, mai mult mă târam. Dar eu fusesem atât de entuziasmat, încât mi-am ignorat și instinctul de supraviețuire. Alergam ca un mânz scăpat din pripon și apoi eram convins că dacă voi continua îmi va trece. De fapt, aveam un început de tendinită și am fost la un pas de o accidentare urâtă. Abia mai puteam urca și coborî scările.
După două săptămâni de pauză, măcinat de îndoieli, speriat că nu voi mai putea relua alergarea, mi-am revenit cu greu și, încet-încet, am reluat alergările hai-hui prin parc. Să vă spun cum am început? Iar o să râdeți: 5 minute alergare ușoară (undeva pe la 7 min/hm), 5 minute de mers. Și am ținut-o în ritmul ăsta de pensionar vreo lună. Apoi am trecut la două reprize de 10 minute de alergare cu 5 minute de mers. Apoi 20 de minute de alergare cu 5 minute pauză. De aici am ajuns la două reprize de 30 de minute alergare cu 5 minute de mers. Spre toamna lui 2012, când am izbutit o oră de alergare, mă simțeam în stare de orice. Mi se părea incredibil.
Emi mă tot bătea la cap să-mi fixez un obiectiv, altfel mă voi plafona. Avea dreptate, dar eu eram atunci prea “boboc” ca să înțeleg. “Nu vreau presiune, vreau să alerg liber”, îi spuneam. Când mi-a propus să mă înscriu la maratonul de la București, m-am retras speriat în carapacea mea. “Ce să caut eu acolo? Nu-i de mine!”, mi-am zis. Dar simțeam că nu voi putea să mai alerg mult așa, singur, fără timp, fără obiectiv.
Prima mea competiție….
N-o s-o uit niciodată, desigur. 19 mai 2013. Semi-maratonul Petrom, de la București. Emi mi-a băgat în cap chestia asta și până am apucat eu să protestez, el deja mi-a făcut cinste și mi-a plătit înscrierea, ca să nu mai pot da înapoi. Apoi mi-a dat un program pentru nivelul intermediar, conceput de antrenorul american Hal Higdon. Mi-a dat și un ceas. Și primii pantofi, o pereche de Adidas Zero albaștri ușori, cu care fugeam de rupeam pământul – mă rog, așa simțeam eu. Omul ăsta avea ceva cu mine și mă ducea tot timpul acolo unde nu puteam emite vreo tentativă de refuz. În materie de alergare sunt creația lui, peste 95% din ceea ce știu despre alergare am învățat de la el. Am avut șansa să încep această aventură cu un mentor bun care m-a modelat cu toată priceperea lui și am scăpat de experimente care m-ar fi costat mult timp și bani, ca să nu mai pomenesc de riscuri.
Am început antrenamentele, am dat de gustul vitezei și am descoperit miza alergării cu presiunea timpului. Dar, mai ales, am descoperit alergările pe distanțe lungi în afara orașului. Țin minte că la prima “evadare” m-am simțit ca și cum aș fi fost un puști fugit de acasă, a fost o aventură inedită.
Am terminat programul cu bine și eram încrezător, dar mă și temeam. În noaptea de dinaintea cursei n-am închis un ochi. Totul părea să meargă pe dos. Dimineața n-am apucat să mănânc nimic sau măcar să beau o cafea. Era foarte cald pentru acea perioadă, iar prognoza meteo anunța o temperatură record. Și așa a fost. Înainte de start, îmi zic că e mai bine să tai de pe listă orice lucru neprevăzut, așa că mă așez la coadă la toaletă. Apoi intru în zona de start. Agitat, frământat, nedormit, nemâncat, încep să mă încălzesc ușor, mă uit la ceilalți, încerc să mă calmez. Și, dintr-o dată, simt că pulsul mi-o ia razna: de ce au toți numere de altă culoare decât mine? Și de ce nu mai pornim spre linia de start? Întreb unde trebuie să mă așez pentru statul la semi și mi se spune că “ai mei” au tulit-o deja. Ăia la care mă zgâiam eu se pregăteau pentru startul la 10 km! O iau panicat spre start și întreb dacă pot să trec mai departe, iar voluntarii dau din mâini ca agenții de la Rutieră în intersecție: “Du-te, trebuia să pleci de mult!”. Toată strategia mea s-a făcut praf: publicul de pe ambele părți ale traseului aplauda de zor ultima “rățușcă”, care încerca speriată să-și prindă din urmă “suratele” grăbite.
Alături de Ani, soția lui, și Emi, prietenul care l-a inspirat să alerge
Știu doar că am alergat cât am putut de repede. Și că după un kilometru i-am ajuns pe ultimii. Și după cinci kilometri am depășit sute de oameni. Cu lacrimi în ochi de ciudă, supărat pentru greșeala prostească, îmi făceam loc cum puteam prin fluviul de alergători, alergând în zig-zag, când pe dreapta, când pe stânga, disperat să îndrept startul ratat. Apoi căldura m-a topit. După coborîrea de pe Calea Victoriei simțeam cum intru în agonie. Iar după primul kilometru pe Splai am simțit că nu se mai termină. Îmi doream să alerg fără oprire, era prima mea cursă și n-aveam de gând să o stric nici pentru doi pași de mers, dar căldura mă strivea; îmi venea să mă arunc în apa liniștită a Dâmboviței. Mă rugam ca următorul pod să mă ducă pe celălalt mal, unde-i vedeam pe fericiții care mai aveau doar un kilometru până la finish. Apoi am ajuns la ultimul punct de alimentare. Apoi la ultimul kilometru. Am mai găsit putere și pentru un sprint de 100 de metri. Am ajuns la finish și am primit întâia mea medalie. Am încheiat cu un timp net de 1:56:30. Eram fericit.
De atunci am mai participat la o cursă de semi-maraton și patru maratoane. Astăzi pot spune că 21 de kilometri înseamnă o alergare de rutină pentru mine. Dar tot acea cursă rămâne cea mai grea pe care am făcut-o până acum.
Antrenamentele mele …
Mă bazez întotdeauna pe un program pentru că, am învățat asta, te ajută să vezi cum evoluezi și lucrezi organizat. Din mica mea experiență pot spune deja că în zilele în care nu alerg sunt mai puțin eficient în programul de lucru. În plus, nu te plictisești, pentru că de fiecare dată ai altceva de făcut. Timpii și distanțele sunt calculați în funcție de obiectivul pe care ți-l propui la maraton.
La început am lucrat cu schemele concepute de Hal Higdon, cu șase alergări pe săptămână, fără timpi. Apoi am trecut pe un program cu timpi, extras din cartea “Run less, run faster”, care așa cum spune și titlul, îți dă mai rar de lucru, dar te solicită mai mult. Fac acest program pentru maraton pentru a patra oară și încă nu m-am plictisit de el. În plus, m-a ajutat de fiecare dată să scot timpi mai buni în curse.
Programul include trei alergări pe săptămână, pe care le fac luni, miercuri și sâmbătă. Lunea fac viteza, pe distanțe de la 200 până la 1.600 de metri. Miercurea am alergările tempo, de la 9 kilometri până la 13 spre finalul programului. Sâmbăta am distanțele lungi – 13 kilometri în prima săptămână, apoi ajung la un 29 și un 32. Programul se încheie cu alergarea pentru care mă antrenez: maratonul.
La ultima cursă, maratonul din toamnă de la București, am scos cel mai bun timp al meu, 3.45. Acum îmi doresc să cobor mai mult sub acest record personal.
Sportul meu preferat este…. pentru că ….
Alergarea, 100%. Pentru că te lupți cu tine, cu distanța și cu timpul. Pentru că îți faci prieteni pe viață și cunoști mulți oameni buni. Pentru că nu poți să trișezi și să te vaiți, că n-ai de ce. Și pentru că e singurul sport din lume în care participi la spectacolul sportiv alături de profesioniști. Pentru că îți dă cele mai puternice senzații – ești, pe rând, slab și puternic, pierdut și încrezător, sfârșit și învins.
Alergarea e mama tuturor sporturilor, iar mama asta are grijă de tine și te învață tot ce trebuie să știi: ce valoare are o secundă, de ce e bun frigul, cât să mănânci, când să bei, când să tragi tare, cum să-ți asculți corpul. Tot. Te apără de demoni și îți ucide toate fricile. Te face puternic, te organizează și îți dă încredere în tine. Te schimbă mult și doar în bine.
Și, așa cum scrie Christopher McDougall în “Biblia alergătorilor”, “Născuți pentru a alerga”, dacă nu găsești răspunsul la o problemă după patru ore de alergat, nu-l vei găsi niciodată. Am găsit mereu răspunsul căutat.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este …
Am trei și nu pot alege care e mai puternică.
– Primul meu start la o cursă oficială, cu stângul. Din fericire, finișul a fost cu dreptul.
– Panta de pe Calea Victoriei, de la semi-maratonul Petrom, din mai 2012, când am descoperit ce pot face căldura, oboseala și deshidratarea. Am fost șocat să văd oameni alergând ca niște zombie, cu ochii dați peste cap, prăbușindu-se inconștienți pe asfalt. Am văzut un alergător târându-se pe trotuar în coate și în genunchi, încercând să se ridice, neputincios, până la leșin. Mi-au rămas în minte privirea sa goală, țeasta spartă și sângele curgându-o pe obraji, în timp ce oamenii încercau să-l trezească până la sosirea ambulanței. Am fost îngrozit, nu credeam că o cursă poate oferi astfel de scene. Atunci mi-a fost teamă să nu ajung și eu pe targă. Din câte îmi amintesc, 7 alergători au ajuns atunci la spital, iar unul a rămas internat o săptămână.
– Makoto Takeuchi, un alergător exotic, pe care l-am întâlnit, în timpul maratonului de la Berlin 2014. N-ai cum să nu-l observi: poreclit “Marathon Jesus”, aleargă toată cursa în bustul gol și în tălpile goale, cu o cruce imensă legată în spate. Am sacrificat secunde prețioase pentru a-l poza și pentru a-l încuraja. A meritat.
Competiția mea preferată este…
Maratonul. Dar simt tot mai mult tentația de a trece la ultra. Maratonul te ține printre oameni. Alergi pe străzi, voluntarii te ajută, publicul te susține. În ăia 42 de kilometri alergi cât de tare poți, dai tot ce poți. Din ce am citit, ultra înseamnă mai mult decât atât – te scoate din oraș și te lasă doar cu tine, ore în șir, în care trebuie să-ți dozezi bine resursele și priceperea.
Dintre maratoane, Berlinul, cea mai rapidă cursă din lume grație traseului foarte plat, va avea mereu un loc special în sufletul meu. Am ajuns acolo printr-o șansă neașteptată și am trăit fiecare clipă ca într-un vis. Dintre cursele la care n-am participat îmi plac Bostonul și New York-ul. Normal, cui nu-i place?
Cel mai mândru sunt de …
Soția mea, Ani, care mă urmează. După un an în care m-a încurajat, a început și ea să alerge, iar acum vine tare din urmă. N-am pisat-o niciodată la cap să alerge, fiindcă am socotit mereu că trebuie să ai acel impuls de neoprit ca să o iei din loc. Ea singură s-a apucat. Iar când Emi Isailă a pariat că ea poate alerga mai bine decât noi doi, m-a făcut să o iau mai în serios. E mai puternică decât mine și are toate calitățile pentru a evolua rapid. A făcut deja o cursă de 10 km și un semi-maraton, iar acum țintește primul său maraton. Trebuie neapărat să trec la ultra, văd că se ține scai de mine 🙂
Prietenii mei spun că …
Am prieteni din două categorii. E simplu: cei care aleargă și cei care nu aleargă. Eu țin la toți.
Cei care nu aleargă spun că e bine să alergi, dar ei nu pot face asta. Sunt norocos că am mulți prieteni și toți sunt încântați de ocupația mea, atât timp cât rămâne doar a mea 🙂 Un amic mai șugubăț, îmi spune în glumă că “alergarea nu-i bună, îți dă organismul peste cap”.
Prietenii care aleargă mă înțeleg perfect și mă ajută. Am nevoie de ei ca de aer! Deși am început ca un singuratic, am înțeles că fără Emi, Geo și Cătălin alergarea n-are același sens. E tot alergare, dar e mai săracă, nu-mi dă tot atâta împlinire.
Am aflat despre mine că …
În primul rând, am aflat că nu am 40 de ani. Bine, se pare că mai am puțin și fac 41, dar de ce v-aș minți, chiar nu-i simt! Cel mult, aș zice că percep vreo 30 și câteva zile 🙂
Serios acum, am aflat că sunt puternic. Că pot să îndur. Că pot mai mult, că nu mă predau. În singura zi când s-a întâmplat să mă dau bătut, la un antrenament în care mai aveam doar 3 kilometri de parcurs, am înțeles că acel “nu mai pot” a fost o iluzie căreia i-am cedat, iar eu am căzut în capcana propriei minți. Foarte bine mi-a prins, am învățat și din asta, sper să nu se mai repete!
Am aflat despre mine că nu mă mai tem și că pot înfrunta provocările cu mai multă forță. Pentru că un om care aleargă 42 de kilometri nu se mai teme de nimic.
Sportul mă face să mă simt…
Fericit. Puternic. Liber. Naiv ca un copil.
Uneori, mi se întâmplă să…
dorm cam mult dimineața. Iar asta nu uneori 🙂
Să sperii câinii (ce animale inteligente, întotdeauna analizează perfect situația și decid rapid să nu riște atacând un om care aleargă hotărît în direcția lor) sau oamenii, care mă privesc contrariați.
Să văd fazani, iepuri și căprioare atunci când alerg în afara orașului.
Să mă iau la întrecere cu bicicliști sau căruțe.
Să treacă câte o mașină cu retrovizoarea la doar o palmă de mine.
Să mă avertizeze un echipaj de Poliție Rutieră, prin megafonul mașinii: “Vă rugăm circulați pe trotuar!”. Dar eu nu circul ca orice pieton, alerg, chiar nu se vede?! Așa că trebuie să o țin înainte pe contrasens ca să mă păzesc de mașinile care vin din față, dar trebuie să stau pe șosea, pentru că acolo e o vale, cel mai rapid sector de pe traseu, iar pe trotuar fie pierd timp, fie îmi pierd dinții dacă nu reduc viteza. Așa că mai bine să-mi dea amendă. Dacă mă prind!
Să-mi doresc să alerg un ultra. Și să-mi fie frică de asta. Cum naiba o să izbutesc asta? Și cum rămâne cu omul care aleargă 42 de kilometri și nu se mai teme de nimic? Păi nu se mai teme de nimic până la 42, de acolo totul este necunoscut. Poți să știi cum e cu necunoscutul ăsta? 🙂
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că…
Alergarea e un dar minunat, care te face mai bun și mai puternic, așa că bucurați-vă de el cum puteți mai bine. Cu sau fără program, cu sau fără un obiectiv, alergarea trebuie să fie o plăcere.
Din mica mea experiență le pot spune celor care se află la început că întotdeauna afară nu e atât de frig pe cât pare atunci când te uiți pe fereastră. Și că febra din primele zile n-o să dureze o veșnicie. Iar febra de după prima cursă oficială – n-o să crezi, dar îți va fi dor de ea…
La capitolul sfaturi practice, v-aș recomanda să încercați să alergați dimineața pentru a beneficia de vârful bioritmului din prima parte a zilei, să vă alegeți pantofii poate cu jumătate de număr mai mari, pentru că picioarele se umflă pe distanțele lungi; și să nu judecați după brand, preț sau aspect, lucru valabil și pentru echipamentul din fiecare sezon.
Nu ezitați să puneți întrebări alergătorilor experimentați. Folosiți trasee cât mai variate pentru a evita monotonia și alergați cum vă place – mai puțin dar mai repede sau mai încet dar mai mult, cu muzică în căști, cu GPS, cu sau fără ceas, însă cu mare atenție la hidratare, mai ales pe căldură.
Important e să abandonezi tentația confortului și să pui în picior în fața celuilalt, pentru fiecare metru alergat și pentru fiecare kilometru.
Mihai Baractaru, primul român calificat la Kona: “Mi s-a împlinit visul pentru care am muncit 10 ani”
Roxana Lupu
Acum 3 ani, Mihai Baractaru ne spunea într-un interviu la Adrenallina că vrea să devină primul român calificat la Campionatul Mondial Ironman de la Kona, Hawaii și iată că 3 ani mai târziu s-a ținut de cuvânt.
Un triatlonist de anduranță surprinzător, unul care tace și face, Miță, cum îi spun prietenii, a reușit o performanță frumoasă la Ironman Klagenfurt, Austria : un timp final de 9 ore și 15 minute pe distanța unui triatlon Ironman, adică 3.800 de metri înot, 180de kilometri – ciclism și 42 de kilometri-alergare.
Mihai Baractaru
A bătut recordul național pe distanța Ironman, care era de 9 ore și 30 de minute, și era deținut… tot de el.
Când s-a apucat de triatlon, în 2006, Mihai nu știa să înoate, alerga destul de prost și mergea pe bicicletă cu greutate. I-a luat 10 ani ca să ajungă aici și, chiar dacă este vorba despre o calificare la Age Group, adică la amatori, categorie de vârstă, și nu la Elite, înseamnă enorm pentru triatlonul de anduranță din România. Este un prim mare pas și, cum acest tip de concurs nu ține cont neapărat de vârstă pentru performanță, Miță are toate șansele să ajungă într-o zi să concureze pentru România la Elite – profesioniști.
L-am prins între antrenamente și l-am rugat să ne povestească despre cum a fost cursa lui din Austria, cum se pregătește pentru Kona – e în linie dreaptă, mai sunt două luni până la Campionat – și ce va face mai departe.
Adrenallina: Cât te-ai pregătit pentru cursa asta și care era strategia de calificare? Te așteptai să te califici?
Mihai Baractaru: Pentru cursa de la Klagenfurt, Austria, m-am pregătit 7 luni. Strategia era să obțin timpii pe care mi i-am propus, ca să am șanse să mă calific la Campionatul Mondial de Ironman din Hawaii. (n.r. calificarea la Capionatul Mondial Ironman se face acumulând un anumit punctaj la competițiile marca Ironman din toată lumea, aici mai multe detalii despre calificare).
Înainte să iau startul, gândul meu a fost numai la Hawaii, să pot reuși să mă calific. Apoi când am coborât de pe bicicletă, am fost puțin dezamăgit de timp, iar în proba de alergare mi-a revenit moralul și mi-am spus că o să fac tot ce-mi stă în putință să obțin calificarea.
Timpii pe care mi i-am impus înainte de concurs au fost următorii:
– la înot – sub 1h (am reușit 58 min și 47 sec)
– la bicicletă – să parcurg distanța în 4h 51min cu o medie de 37 km/h (am reușit să scot 5h 8 min cu medie de 35km/h)
– la alergare – să scot un timp de 3h pe maraton cu medie de 4:17/km ( am scos 3h și 2 min cu medie de 4:19/km)
La înot și la alergare mi-am îndeplinit target-ul, mai trebuie să lucrez la bicicletă.
Cum a fost cursa? Cum te-ai simțit la fiecare probă? Ce ai mâncat și cum te-ai hidratat/energizat în timpul ei?
La înot a fost destul de interesant, deoarece am cam fost “căpăcit”. Niciodată de când practic triatlon nu mi-am luat pumni, picioare și coate în așa hal. Culmea este că nu m-am poziționat foarte în față, m-am așezat în a 3-a linie, am spus că nu sunt mare înotător și să nu îi încurc pe ceilalți. Dar faptul că am primit pumni și picioare m-a determinat să înot mai rapid, să îi depășesc. Așa am reușit sa înot sub 1h pe 3,8 km.
La bicicletă am încercat să pedalez cât mai constant. Au fost 2 ture de 90 km pe care le-am parcurs în 2h 34 min. Am avut câteva momente dificile pe urcări, în special pe cele de la final, dar am reușit să nu forțez mai mult decât îmi propusesem. În timpul probei la bicicletă am folosit batoane proteice, banane, geluri energizate. Le-am luat la un interval de 15-30 de minute și în permanență am fost foarte bine hidratat.
la proba de alergare, la Ironman Klagenfurt
În proba de alergare, am simțit la kilometrul 6 că se golește “rezervorul”, m-am alimentat cu banane, pepene și cola. După ce am mâncat, am început să cresc progresiv ritmul. După ce mi-am atins viteza de “croazieră” am menținut-o până la final, cu mici diferențe de timpi.
În ce moment al cursei ai știut că vei reuși performanța asta?
Știam când m-am dat jos de pe bicicletă că îmi va fi extrem de greu să recuperez timpul pierdut, așa că mi-am propus să alerg cât pot eu de bine. Bineînțeles, trebuia să îmi bat timpul de 9h 30 min.
Dar pe la km 21, la jumătatea probei de alergare, am știut că o să scot un timp de 9h 15 min. Până în momentul acela am preferat să nu mă gândesc, că oricum nu puteam să trag mai tare.
Ce urmează acum pentru tine? Cum estimezi că va arăta antrenamentul tău până la momentul Kona, în toamnă? Ce probă e nevralgică pentru tine sau ai nevoie s-o îmbunătățești?
Ironman Oradea, 2011
Am reînceput antrenamentele pentru Campionatul Mondial de Ironman de la Kona. Practic am la dispoziție încă 2 luni intense de antrenament specific pe temperaturi destul de ridicate. Proba cea mai “slabă” pentru nivelul la care mi-am propus să fiu acolo este bicicleta. Mi-am propus să vin în primii 6 la categoria de vârstă, deoarece condițiile meteo din acea perioadă vor fi destul de aspre, și anume: vânturi puternice din față și din lateral, umiditate crescută până la 75-80% , și temperaturi de 35 până la 38 de grade Celsius.
Cum te simți după reușita asta? La ce te gândești cel mai frecvent?
După acestă reușită mărturisesc că mă simt grozav. Simt că sunt pe cale să-mi realizez visul! Acel vis la care am lucrat 10 ani.
Mă bucur foarte mult că am reușit o asemenea performanță. Asta îmi demonstrează că în timp și cu pași mici pot ajunge să concurez cu profesioniști de la Kona. Este un sentiment fantastic! Totodată, mă bucur că pot să reprezint România la un asemenea eveniment. Să pun România pe harta internațională a concursurilor de anduranță.
Ce înseamnă Kona pentru tine și care e următorul tău target?
Toți sportivii vor să se autodepășească. Mulți vor să ajungă la olimpiadă. Pentru mine Olimpiada este Campionatul Mondial de Ironman. Consider că nu sunt o persoană cu calități motrice extraordinare încât să pot termina înotul într-o probă olimpică (1,5km inot, 40 km bike si 10 km alegare) îndeajuns de bine încât să ajung la finish în top 10. Și nu-mi place să fac antrenamente de viteză ci de anduranță, la o viteză moderată. Îmi place acest tip de efort și îmi doresc de acum înainte să pot participa în fiecare an la Kona.
Visul meu este ca în următorii 5 ani să fiu în top 40 mondial pe proba de Ironman!
Îți tinem pumnii! Și… baftă la Kona! 🙂
*Sponsorii sportivului pentru Ironman World Championships 2015 sunt Arobs, Emag, Bicishop, Global Vision, JPS Group, Solaris, Shimano.
Să ne răcorim-vine Aqua Challenge, maraton de înot în mare!
Pe 22 august e distracție la mare! Vine a 5-a ediție Aqua Challenge – maraton de înot în Marea Neagră, cu 3 probe și distanțe pentru toată lumea. Avem, așadar:
Poba super scurtă- 500 de metri
Proba scurtă- 1500 metri
Proba lungă – 5000 de metri
Înscrierile sunt deschise și se pot face accesând formularul de înscriere de pe site-ul competiției. Locurile sunt limitate la 350 la toate probele. Vor fi doua zile dedicate: vineri, 21 august (predarea kiturilor și ședința tehnică) și sâmbătă, 22 august (predare kituri de concurs și desfășurarea propriu-zisă a evenimentului).
Detalii despre programul regulament, probe, concurenți înscriși și kit de concurs vizitați trichallenge.ro/aquachallenge, iar pentru a fi la curent cu noutățile acestei ediții urmăriți pagina de facebook a evenimentului.
Competiția se va desfășura în zona Plaja Zoom Beach din Constanța.
Premieră: cea mai mare comunitate românească pe acoperișul Africii – Kilimajaro
Roxana Lupu
Extreme Travel, prima agenție de turism de aventură din România, marchează o nouă premieră: spre final de iulie a condus pe Kilimanjaro o expediție cu 10 români, care au reușit să cucerească cel mai înalt vârf muntos al Africii, Uhuru Peak (5.895 m), devenind astfel cea mai mare comunitate românească pe acoperișul Africii.
Dor Geta Popescu şi Radu Vatcu
În cadrul aceleiași expediții, echipa Extreme a condus-o pe Dor Geta Popescu spre performanța de a cuceri, la doar 12 ani, Uhuru Peak (5895 m). Geta, membră a Clubului Sportiv Montan Altitudine și componentă a lotului naţional de escaladă copii, multiplă campioană naţională, cu clasări pe podium la competiţiile balcanice şi concursurile de Grand Slam europene, a stabilit astfel noul record feminin românesc de vârstă al acestui vârf, devansându-și sora, pe Crina Coco Popescu. Cu jumătate de oră înainte de Geta, Mara Savinescu, o altă componentă foarte tânără a expediției, reușise și ea acest record, bătut curând de Geta – diferența de vârstă dintre cele două este de câteva luni, Geta fiind cea mai mică dintre ele.
“Am trăit cu toții un moment istoric, având ca fundal un peisaj monumental. Ne bucurăm pentru recordul celor două tinere colege de expediție iar Getei îi urăm succes în circuitul 7 Summits. Pentru Extreme Travel a fost cea de a 16-a expediție pe Kilimanjaro“, spune Radu Vatcu, alpinist & ghid, fondator Extreme Travel.
Extreme Travel, cel mai experimentat tour operator român în Africa de Est, conduce români în destinații spectaculoase ale planetei: de la cele mai înalte și celebre culmi muntoase – Mont Blanc (Franța), Mount Kenya (Africa), Aconcagua (Argentina), la trekking și aventură în Patagonia, Venezuela,Tanzania, Borneo, Antarctica, Peru, America Centrala, și multe altele.
Recent, echipa Extreme a reușit traversarea în cadrul unei expediții turistice românești a celui mai arid deșert din lume, deșertul Atacama, din America de Sud, apoi peste munții Anzi către cel mai mare deșert de sare al lumii, Salar de Uyuni în Bolivia, cu jeep-urile.
*** Extreme Travel este prima agenție de turism (extrem) de aventură din România, înființată în 2010 de Radu Vatcu (ghid montan). Programele Extreme Travel includ circuite pe toate continentele lumii și se adresează atât persoanelor cu experiență în escaladarea vârfurilor muntoase cât și celor fara aptitudini fizice deosebite, dar cu spirit de aventura si dorinta de a descoperi locuri deosebite si de a invata din cultura altor popoare. Echipa Extreme Travel este formata din ghizi de turism profesioniști și alpiniști, care însoțesc grupul turistic în fiecare expediție.
Informații despre Extreme Travel se găsesc pe website-ul www.extreme-travel.ro și la pagina de Facebook, aici.
De ce este diferită alergarea de trail de alergarea de șosea?
Roxana Lupu
Îți trece prin gând să încerci alergarea și pe poteci, nu doar pe asfalt? Nu alunga ideea asta, habar nu ai unde te poate duce :).
Într-o lume minunată, bineînțeles. În primul rând n-o să mai vezi aceleași magazine & stopuri și n-o să mai înghiți toate reziduurile din trafic, ci toate astea sunt înlocuite cu ceea ce are natura mai frumos: copăcei, verdeață, cer albastru, cărări interminabile și misterioase. Da, asta e vestea bună: este mult mai frumos să alergi în sălbăticia naturii decât prin oraș, pe asfalt. Reversul monedei este că… e mai greu.
foto runningcompetitor.com
1. Suprafața neomogenă și terenul variat provoacă altfel mușchii, așa că trebuie să muncești ca să îți menții echilibrul mai mult decât o făceai pe asfalt. Ai nevoie de mai multă forță.
2. Când faci această tranziție, de la alergarea de șosea la alergarea de trail, vei simți că… ai regresat. Parcă nu mai ești alergătorul acela încrezător, care avea deja ritmul setat pe tura de parc… Ia uite, gâfâi ca un novice și parcă abia înaintezi. Păi… da. Asta e senzația, pentru că e nevoie de exercițiu la trail. Nu fă greșeala că încerci să alergi aici la același ritm la care erai obișnuit pe asfalt! Ai nevoie de altă concentrare și de o formă mult mai bună! Așa că încetinește. Ai nevoie de antrenament ca să te simți confortabil.
3. Nu te gândi la distanță când ești la început în alergarea de trail. Mai degrabă stabilește-ți ca timp cât vrei să alergi: 30 de minute, 45 de minute, o oră jumătate…
Eu, de exemplu, în perioada asta mă antrenez pentru proba de 10 kilometri trail de la Maratonul Olteniei, de pe 30 august. În alergările lungi încerc să bag la un ritm mai lejer cam o oră de alergare. Și ca să mă apropii cât de puțin de ideea de trail în București :D, alerg în Parcul Tineretului, pe traseul de cross country al competiției de ciclism MoonTime Bike, nu știu dacă auzit despre. Traseul e aici dacă vreți să îl încercați, are super urcări și super coborâri, este destul de tehnic – eu l-am făcut acum doi ani cred, pe biclă, în concurs.
P.S. Cei care vizează un semi maraton de trail – poate v-ați înscris la 21 km la Maratonul Olteniei – atunci puteți alerga lejer, având setat un obiectiv de timing în antrenament, deci puteți alerga și o oră jumătate. Dar ușor. Sfatul meu este să căutați un traseu cu multă urcare – că o să aveți din plin la Râmnicu Vâlcea, pe 30 august. (cam așa arată traseele; dar nu vă impacientați, mai este o lună până atunci, așa că aveți timp pentru antrenamente!)
4. Spre deosebire de asfalt, trail running-ul necesită exersarea mai multor abilități, pentru că e … mai periculos, să spunem. Totul e frumos în jur, ne fură peisajul și la picioarele noastre se deschide fie o gropiță, fie apar niște rădăcini sau pietre. Nu-ți trebuie foarte mult să te accidentezi aici dacă nu ești atent. Fii cu ochii nu doar acolo unde pășești ci și acolo unde vei păși. Trebuie să știi cum abordezi terenul cu vreo 10 pași înainte, dacă nu mai mult.
Sigur că sugestia este ca, la nivel macro, să studiați traseul de concurs înainte, dacă vă pregătiți de vreunul. Să știți în ce parte a cursei aveți concentrate urcările grele, sau coborârile abrupte, unde anume puteți să vă mai trageți sufletul, unde anume puteți sprinta.
5. Alergarea de trail este mult mai … aventuroasă 😀. Poți zări pe traseu diverse anumăluțe! De preferat să nu fie un ursuleț :D. Adio eticheta de la alergarea de asfalt, unde apari ca scos din cutie. La trail îți vei face apariția probabil stropit cu noroi, cu ceva julituri la activ, bluza puțin agațată de la vreo creangă… Hai că dai mai bine în poze, pare că ai mai multe de povestit :D.
Vă las în compania unor comparații la tema alergătorul de șosea versus alergătorul de trail, ușor discriminatorii la adresa primilor :)), aici e, pe Trailrunnermag.com.
Baftă la alergat, pe șosea sau trail! 🙂
Cele mai tari aventuri din Jurnalul tău! (P)
de Raluca Mihăilă
Care crezi că este utilitatea unei vacanțe? Păi, dincolo de relaxare… să ai timp să ți-o programezi pe îndelete pe următoarea! 😀 Așa că ai putea avea nevoie de un Jurnal de Aventuri! 🙂 Jurnalul de la Inspirel conține o colecție de peste 300 de experiențe pe care trebuie să le încerci, împreună cu 8 hărți răzuibile, pentru a ține în timp real evidența tuturor aventurilor tale.
Jurnalul de aventuri Inspirel. foto – www.inspirel.ro
Lista este împarțită pe continente și conține 64 de pagini de experiențe din 4 categorii: natură, cultură, activități și gastronomie. Adună inspirație pentru tot anul și reunește-ți gașca pentru călătorii memorabile!
Hai să vedem pe unde ai putea pleca hai hui!
AFRICA
Înoată cu țestoasele- N’Gouja Beach, Comoros & Mayotte
În apele calde din Oceanul Indian, în jurul micilor insule Comoros și Mayotte găsești o mulțime de broaște țestoase de mare care abia așteaptă să înoți alături de ele! Plaja este un loc important pentru cuiburile testoaselor, asa ca Noaptea poți vedea puii ieșind din ouă și alergând spre apă, căci aici își “cazează” cuiburile!
foto: www.cameldive.com
Scufundare la epavă – SS Thistlegorm, Egipt
SS Thistlegorm a fost un vas englezesc care s-a scufundat în Marea Roșie în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Epava se află în apropierea insulei Sinai și este o destinație populară pentru scufundări, începând cu redescoperirea sa din 1995. La bordul său pot fi găsite motociclete, camioane, artilerie și chiar tancuri.
Jacques Cousteau a descoperit epava încă din 1955, dar a ținut secret locul pentru a-l proteja de vânătorii de suveniruri.
La degustat… viermi Mopane – Gwanda, Zimbabwe
Viermele mopane este o omida a Moliei Împărat și, în același timp, una dintre mâncărurile preferate din Zimbabwe. Omida, de mărimea unui trabuc, este savurată ca fel principal. 🙂
Găsești ușor acest tip de mâncare, la vânzătorii ambulanți sau în restaurantele din orașele principale. Și un detaliu interesant: viermele mopane are mai multe proteine decât carnea de vită J.
foto: www.foxnews.com
Înotând cu crocodilii – Australia
Imaginează-ți cum ar fi să înoți alături de crocodili, având ca protecție doar costumul de baie. 😀 În Darwin, lângă Kakadu National Park, în Teritoriul de Nord, te poți apropia de crocodili uriași de apă sărată, fiind scufundat într-un container cu apă perfect transparent. Crocodili de 5 – 6 m vor fi tare curioși să te cunoască de aproape!
Cea mai provocatoare cățărare din lume – Tasmania, Australia
“Totem Pole” este un stâlp înalt, o formațiune naturală de pe coasta sudică a Tasmaniei, una dintre cele mai deosebite și provocatoare cățărări din lume. O ascensiune verticală de 65 m pe stâncă te va duce însă în vârf, unde vei fi răsplătit cu o priveliște deosebită!
Stâlpul are doar 4 m diametru la bază și este în permanență lovit de ape, și se spune că se poate prăbuși oricând din cauza eroziunii.
Excursie cu elicopterul la Ghetarul Franz Josef, Noua Zeelanda
O aventură pe care trebuie să o încerci cât mai curând deoarece ghețarul se cam topește. Ia elicopterul și admiră de sus imaginile incredibile, apoi continuă-ți călătoria direct pe ghețar. Vei înțelege astfel de ce constituie atracția principală a coastei de vest a Noii Zeelande.
EURASIA
Bere cu spirulina, Mandalay, Myanmar
Berea cu spirulina este o bere neobișnuită, de o culoare galben aprins – verzui, ce are la bază alga spirulina, și se găsește prin Mandalay, deci dacă aveți drum pe acolo n-o ratați 😀 Este o băutură foarte apreciată de localnici, considerată foarte sănătoasă, având proprietăți anti aging, chiar dacă vorbim despre alcool.
Serviți cea mai scumpă cafea din lume – Chang Rai, Thailanda
Să rămânem în zona de hidratare, deși cafeaua face tocmai invers. Undeva în nordul Thailandei, Black Ivory Coffee creeaza un tip de boabe de cafea arabica care au trecut printr-un… elefant. Se presupune că aroma este îmbunătățită de sistemul digestiv al elefantului, care descompune proteinele din boabe, cafeaua devenind mai rafinată și mai puțin amară. Este una dintre cele mai scumpe tipuri de cafea din lume, așa că trebuie să te bucuri de fiecare strop!
Este nevoie de 33 de kg de boabe pentru a da naștere la 1 kg de cafea Black Ivory. Multe boabe sunt mestecate, distruse sau pierdute prin tufișuri înainte de a fi colectate. 🙂
EUROPA
foto aaronstrasburg.aminus3.com
Călător pe… aripa avionului- Yorkshire, Anglia
Inițial un exercițiu practic, pentru a demonstra echilibrul și stabilitatea avionului, sau pentru a realimenta avionul în timpul zborului, a devenit rapid un sport extrem. Performerii sunt “Barnstormers”, din Marea Britanie și SUA, care se dau în spectacol cu public. Dacă ești în trecere prin Anglia, ești așteptat să te sui într-un aeroplan vintage, restaurat, să încerci chiar tu cascadoria, deasupra peisajului rural.
Mersul pe aripa avionului este un sport cu vechime în Anglia, înregistrat încă din 1911.
CONCURS: Adrenallina vă trimite la Dumbrava cu Mărgăritar!
Hello, cu ce vă ocupați frumoasa dimineață a zilei de 8 august? 🙂 Vă dăm noi ceva de făcut!
Pentru că lansăm o invitație la o aventură mountainbike la Dumbrava cu Mărgăritar, o competiție aflată la cea de-a treia ediție, care face parte din calendarul de ciclism al Riders Club!
Fie că ați mai gonit în Parcul Natural Comana pe poteci sau drumuri forestiere în natură, fie ca sunteți începători, acum aveți ocazia unei super experiențe pe 8 august, foarte aproape de București. Pregătiți-vă de gonit pe biciclete pentru că Adrenallina vă oferă 3 invitații la concursul Dumbrava cu Mărgăritar!
Acestea sunt valabile indiferent de traseul pe care vreți să pedalați: Scurt, de 13 km, destinat copiilor între 6 și 13 ani și riderilor începători; Standard, de 20 km, dedicat celor de peste 14 ani, cu ceva mai multă experiență competițională; Epic, de 40 km, ce provoacă cicliștii cu antrenament și vechime în MTB.
Ce trebuie sa faceți pentru a câștiga cele 3 locuri gratuite în competiție:
- Să postați o poză în care vă regăsiți într-o ipostază amuzantă împreună cu bicicletele voastre și un comentariu explicativ scurt pe măsură, ca răspuns la postarea noastră de pe pagina Facebook a Adrenallina, care anunță acest concurs;
- Să dați un big Like la pagina Facebook a Riders Club și la Adrenallina; asta dacă nu ați dat deja!!
- Să faceți toți pașii indicați mai sus până pe 31 iulie, ora 18:00, cand vom spune „Stop!” și vom alege câștigătorii acestui concurs prin random.org și îi vom anunța pe pagina Facebook Adrenallina!
Concursul se desfașoară exclusiv pe pagina Facebook Adrenallina de luni, 27 iulie până vineri, 31 iulie, ora 18:00.
Detalii despre concursul Dumbrava cu Mărgăritar al Riders Club puteți găsi aici.
Mult noroc și să ne vedem la start! 🙂 Haideți cu pozele! 😀
Weekend sportiv pentru copii: Târgul Sporturilor și Activităților Recreative
Mâine, 24 iulie începe în parul Tineretului din București Târgul Sporturilor și Activităților Recreative și de Dezvoltare Personală, eveniment organizat de către site-ul de educație și parenting Smart & Happy Child și Asociația Educație pentru Leadership.
Prima zi este ziua dedicată dezvoltării personale, așa că sunt numeroase ateliere dedicate copiilor. Cei de la Orășelul Cunoașterii vor organiza vineri între orele 10-12, 17-19 atelierul Magia Apelor (acest atelier va fi susținut și sâmbătă și duminică, orele 10-12, 17-19). Vor pune la bătaie și premii: 10 intrări all-day la orășel; la standul lor veți găsi câteva dintre jocurile existente în orășel și le puteți încerca gratuit, alături de micuți.
Asociația Psiart îi așteaptă pe copii vineri, sâmbătă și duminică la standul lor pentru a participa la o distracție pe cinste: războiul cu apă și jocurile copilăriei.
Vor fi la Târg și ateliere de bune maniere și ateliere de imagine personală susținute de către Ștefania Miret de la Asociația Manieres. Atelierele sunt gratuite și vor avea loc pe 24 iulie, primul atelier la 10:00 dimineața, urmând apoi încă o serie de ateliere începând cu orele 17:00 (între orele: 17:00 și 19:30, sesiunea are în jur de 45 de minute).
Cei de la Școala de Vorbire vor susține două ateliere, unul de voice acting pentru copii, în cadrul căruia micuții vor putea experimenta vorbirea la microfon și vor putea înregistra o reclamă, o scurtă poveste sau un scenariu de desen animat și un al doilea atelier, intitulat Reader’s children theatre.
Sâmbătă va avea loc Startul la Crosul Copiilor și Crosul Familiilor. Cei care nu au apucat să se înscrie o pot face și înainte de eveniment la masa organizatorilor.
La ora 11:00 ne delectăm cu demo-uri de arte marțiale, unul dintre acestea fiind susținut de către micuții luptători de la Invictus București, club condus de către campioana mondială la Jujitsu Cătălina Mihalache și Mihail Ioniță.
Competiția de dans este deschisă de cunoscutele dansatoare Anca Raluca Niță și Atonia Teișanu. Ele vor face un demo de Fetno, un dans de folclor reinterpretat.
Pe 25 iulie, începând cu orele 13:00, va fi un moment de gătit în aer liber susținut de chef Geta Ciocarlan de la Bistro Le Oac Oac. Ea va prepara salată de cozi de raci și cremă de brânză cu trufe. Toți participanții la acest show vor avea ocazia să deguste gratuit aceste preparate.
***
Evenimentul este susținut de Itsy Bitsy iar partenerii principali sunt: Primăria Municipiului București, Direcția pentru Sport și Tineret a Municipiului București, Patrula Călare a Municipiului București, RPG Security, Societatea Română pentru Prevenirea și Recuperarea Medicală a Persoanelor cu Accident Vascular Cerebral.
Parteneri: Solaris, Ciocolata Atenție, Acvamania, Mr Mentorus, Funny Land, Sarida Family Club, Orașelul Cunoașterii, Școala de Vorbire, Garanția pentru Tineret, Editura Sigma, Editura Diana, Cutezătorii, Secom, Journey Pub.
Parteneri media: Cariere, România Pozitivă, Bookblog, ArtLine.ro, Blitz Tv, Calendar Evenimente, Cutezătorii, ExamenulTău, Fundația Calea Victoriei, Gratuitor, Intuitex, IQool, Kidsnews.ro, Orașul Meu, Suflet de Mămică, Suntparinte.ro, Supermamici Alergatoare, Mini Me.
Laura Baciu: Sportul mă face să țin capul sus oriunde
Am început să fac sport pe la 24 ani. Păi cum să mă fi apucat înainte, dacă până la vârsta aia am crezut o viață întreagă că sunt prea slaba și voiam să mă îngraș? (nu-mi dăduse prin cap că sportul ar putea ajuta, masă musculară, treburi…) Mi se părea că trebuie să mă conserv, doar doar se pune ceva pe mine.
Bine, în copilărie, părintii m-au trimis la ceva cursuri de înot, tenis (n-am trecut niciodată de un nivel de bază) și ski, dar nu cred că se pune în „economia de ansamblu”. Am cam lenevit deci până după facultate.
Îmi amintesc că la început făceam escaladă. Nu atât pentru sportul în sine, cât pentru că grupul era fain și era atât de bine când ieșeam la stâncă, dormeam la cort, spuneam povești la foc și râdeam mult. O atmosferă pe care n-am regăsit-o ulterior nicăieri. Cred că de cățărat mi-a fost de fapt mereu frică, dar mânată de prieteni, am tras de mine. Era pe vremea când alergatul mi se părea cel mai plictisitor lucru de pe pământ. Ziceam că n-o să fac asta niciodată. Am un prieten foarte bun, Tibi, care s-a străduit ani de zile să mă ducă la alergat; îi spuneam „Cum, de ce să alerg? E degeaba. Nici măcar n-ai o minge cu tine, alergi după ce? Hai mai bine la tenis”. Până la urmă, tot el m-a dus la escaladă, și așa a început totul.
2010 – Tri Challenge Mamaia – foto Va Al
Am făcut escaladă vreun an și jumătate, cred că ajunsesem la un nivel mediocru spre decent. Și-apoi, într-o zi, la birou, un coleg m-a întrebat dacă nu vreau să fiu în echipă cu el la Maratonul DHL, să alerg 7 km (văzuse el că am sărit cu parașuta și că urc stânci, deci s-a gândit că sigur sunt bună la alergat – d’oooh 🙂)). Așa că în seara respectivă am alergat în jurul blocului, pentru prima oară, cât am putut eu. Și-un pic peste. Eram frântă, obosită, sfârșită, nu mai știam de mine.
Eram convinsă că alergasem mult peste 7 km și că sunt pregătită să câștig la DHL. Și pentru că, evident, nu aveam ceas de alergare și nici telefon cu Endomondo pe vremea aia, am luat mașina pe același traseu ca să văd cât amar am alergat. Iei, erau aproape 2km… J; mda. M-am deprimat groaznic, dar a doua zi dimineața eram hotărâtă să ajung să alerg la DHL. În anul ăla nu s-a mai ținut, dar microbul intrase.
Prima mea competiție a fost alergarea în ștafetă „3 muschi tari”, cu încă doi prieteni, la triatlon la Mamaia, în 2010. Minunat, avem niște amintiri frumoase tare, cred că a fost primul concurs pentru toți trei, așa că înotătorul (Iepu) a participat în neopren de scuba (a iesit din apă vânăt, abia respira, îl și închisese prea strâns la gât, trăsese și prea tare față de cât era de antrenat, am crezut că aia e, gata, obștescul sfârsit pentru echipă), apoi biciclistul (Andu) s-a luptat cu un spin de la un trandafir și a făcut pană, iar la mine…na, se vede în poza de mai sus ce bine a fost (încă purtam tricoul preferat de la cățărat :)).
Culmea, n-am terminat primii, deși auzisem pe-atunci că dacă mănânci paste în seara dinainte de cursă, vei fi un zmeu. Am facut și noi asta, dar poate totuși nu funcționează la toată lumea…
2014 – Maratonul Olteniei – foto Tache Foto
Antrenamentele mele sunt ca mine. Când prea organizate și cuminți, când haotice și surprinzătoare. După ce 2 ani de zile am auzit zilnic că trebuie să alerg mult și să iau podium (ca doar „e o porcărie asta cu <mergi ca să participi>”), am trecut în tabăra cealaltă, în care mi-am dat seama că sunt șanse totuși limitate de a ajunge la Olimpiadă și că dacă nu mai e plăcere, e chin. Iar mie nu-mi place să mă chinui.
Sportul meu preferat : Oscilez. Îmi place alergarea foarte mult, în parte și pentru că e cel mai ușor sport ca pregătire (adică poți alerga oriunde și oricând), dar am perioade când aș înota mult, muuuult. La înot însă nu am niciodată aceeași consecvență a antrenamentelor pe care o am la alergare, așa că nu prea progresez; cred că asta îl înfurie rău pe antrenorul meu, Flabio (n.r. Flabio Carmona), căruia îi mulțumesc și aici că are atâta răbdare cu mine.
Greu de ales. Dar pot să spun liniștită că dintre cele 3 sporturi ale triatlonului, cu bicicleta mă împac cel mai greu. Nu merge și nu merge. Nu m-am trezit în nicio dimineață de când mă știu să sar din pat și să zic: „ Moamă, am chef să mă urc în șa și să pedalez până la Giurgiu și înapoi!” Nici măcar până la ieșirea din București. Singurele dăți când îmi place să iau bicicleta sunt când merg la câte o terasă și am chef de un pahar de vin. Sau ca să mă duc la o cafea în Poiană, când sunt acasă, la Brasov.
2013 – Tri Challenge Mamaia – foto Triathlon Challenge
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este din triatlonul de la Mamaia, în 2013. Eram înscrisa la individual, dar și la ștafetă cu Ana și Laura (High5 Rock&Roll Girls). Rolul meu era sa înot într-o apă neprietenoasă, cu valurile alea cele mai enervante, nici mici, nici mari. Eram destul de la început cu înotul și era printre primele curse, aveam ambiții mari și știam că fetele depind de mine.
Startul a fost ca orice start de la triatlon, știu ca am luat câteva guri sănătoase de apă când un băiat (simpatic, sunt convinsă) a trecut efectiv peste mine și mi-a trântit apoi și un picior pe undeva prin piept. Ei, și asta combinată cu valurile enervante au reușit să mă amețească cu totul. Și înotam, și mi s-a făcut rău de la valuri și voiam să ridic mâna să mă ia barca, și iar înotam, și iar mă gândeam să renunț, mai ales când realizam că nu făcusem nicio treime din traseu.
Sunt convinsă și acum că singurul lucru care m-a dus până la ieșirea din apă a fost gândul la fete. Și faptul că știam că mă așteaptă pe margine cu sufletul la gură. Dacă nu aș fi fost cu ele în echipă și făceam doar individualul, cred că ridicam frumușel mâna, urcam în barcă, vă pup, ne vedem la anul! Până la urmă, se vede treaba că am făcut bine că nu am renunțat, că am și câștigat atunci la ștafete.
2014 – confirmarea de la NY Marathon
Competiția mea preferată este Maratonul de la New York, cum altfel? Cred că nu am transmis nimănui, nici măcar celor foarte apropiați, exact ce a însemnat cursa asta pentru mine. Mi-am dorit-o foarte mult (cumva în secret, pentru că după primul și singurul maraton de până atunci, spusesem că rămân doar la curse mai scurte și m-am înscris la tragerea la sorți mai mult în joacă).
A fost o experiență incredibilă, pe care o doresc oricărui alergător, pentru că nu se compară cu nicio altă cursă.
Am fost foarte egoistă în ceea ce privește maratonul asta, în sensul în care am povestit destul de limitat despre el, am vrut și vreau în continuare să țin foarte mult din experiența doar pentru mine.
Cert e că m-au impresionat foarte mult americanii și atitudinea lor față de acest maraton, incredibil cât de mulți oameni puteau fi pe străzi. Peste un milion de persoane, peste tot pe traseu, cu o energie îngrozitoare – adică știți cum e în general la curse, când zici „stai să trec de pâlcul ăsta de oameni, că fac dreapta și nu mă mai vede nimeni dacă mă opresc un pic lângă copăcel”? Ei, aici nu puteai, că erau peste tot! Mai puțin pe poduri, că acolo i-ar fi zburat vântul. Dar acolo nici nu mi-aș fi dorit să slăbesc ritmul, la ce rafale erau.
Am râs mult, am dedicat fiecare 2 km câte unei persoane importante (mi-ar fi fost imposibil să găsesc 42 de persoane importante) și am plâns foarte mult de prea multă fericire la final. Este singura cursă în care îmi doream să mai fie, să nu fie doar 42 km, că e prea frumos.
Am plecat de acolo cu gândul (scris pe bucket list) că mă voi întoarce ca voluntar sau ca susținător.
2011 – 3 muschi tari la Fara Asfalt – foto High5
Cel mai mândra sunt de faptul că am avut inspirația să accept propunerea lui Cristi și să mă ocup de High5 de la începuturile lui în România. High5 m-a conectat cu lumea asta minunată a sportului, am cunoscut oameni care m-au inspirat și pe care sper să îi am aproape mereu. A fost o onoare să lucrez cu brandul ăsta până unde e el azi. Iar acum (pentru că de curând am ieșit și nu mă mai ocup de operațiunile din România) mă uit în spate cu drag la cei peste 4 ani pe care i-am dedicat și-mi vine să mă bat pe ambii umeri că am luat așa o decizie bună și că m-am implicat. De fapt, nu doar că-mi vine, chiar o fac.
Prietenii mei spun că nu sunt destul de „rea” în curse. Și că, la cât sunt de lungă, ar trebui să alerg și să înot mult mai bine decât o fac.
Dar și că am inspirat oameni să se apuce de sport. Și când aud asta, mă îmbujorez și mă bucur și îi iert pentru cele de mai sus.
2015 – Ecomarathon – foto Andrei Valentin Dragusanu
Sportul mă face să mă simt frumoasă. Da, și nu pentru că el conturează frumos forme (un pic și de-asta), ci pentru că mă face să țin capul sus oriunde. Știu că am ajuns să am o mare încredere în mine și o atitudine pozitivă în parte datorită sportului.
Am învățat despre mine că pot să îmi găsesc timp pentru toate pasiunile mele. Și că niciodată nu ești prea ocupat. Și mi-ar plăcea să transmit asta și mai departe, pentru că văd din păcate prea mulți oameni care nu fac lucruri care le plac și care se complac în situații care îi fac nefericiți, ascunzându-se în spatele scuzei că sunt prea ocupați și că muncesc prea mult.
Uneori, mi se întâmplă să – vai de mine cate continuari poate avea formularea asta, ohohoooo 😀
Bine, legat de sport: mi se întâmplă să îmi zic „cine te-a pus să vii la concursul ăsta? Nu puteai să stai frumos acasă, să vezi un film, în loc să fii pe urcarea asta care nu se mai termină? Nu vezi că n-ai nicio treabă cu alergarea?” (dar na, mâna sus cine nu aude vocile astea în concursuri).
Mi se mai întâmplă și să merg la concursuri neantrenată și să îmi promit că nu mai fac asta niciodatăniciodată, că uite ce bine ar fi fost dacă te-ai fi trezit în diminețile alea cu ploaie, prințesă…
Bine, și mai e ceva: mi se întâmplă câteodată să visez cu ochii deschiși cum trec linia de sosire de la un maraton în timp ce aud orchestra cântând partitura mea preferată din Ceaikovski. Asta e, am zis-o. Sper că nu am stricat ceva și nu se mai întâmplă din cauză că am dat în scris.
2015 – No Stress Olimp 2 – foto Donez Amintiri
Obiectivul meu în 2015 este să alerg maratonul din Istanbul în sub 4 ore. Sunt consecventă, îl păstrez de anul trecut, a fost același obiectiv și pentru New York J Acolo nu mi-a ieșit și vreau să-mi iau revanța. Istanbulul este orașul meu preferat, mă mir că abia acum m-am gândit să alerg acolo. Și abia aștept să asezonez maratonul cu niște gozleme și baclava.
Dacă ar fi să recomand ceva din experienta mea, aș spune că echipamentul de mulți bani e bun când știi ce să faci cu el. Am mai spus-o și o voi repeta: în parc sau pe pistă, cei mai buni alergatori sunt cel mai simplu echipați.
2015 – Semi Intersport Brasov – foto Rares Popa
Așa că nu dați din primul moment bani pe biciclete scumpe, cel mai bun ceas de alergare sau gama completă de energizante (chiar dacă sunt High5 :)). Nu de la început. Că nici nu vă vor face mai fericiți, nici nu veți fi mai rapizi. Plus că în echipament de compresie se vede burtica mult mai bine.
Mai degrabă bucurați-vă de sport în sine, indiferent ce alegeți să faceți. Pentru că, din fericire, suntem într-o țară în care se poate face aproape orice sport vă doriți.
Anul acesta alerg din nou la Maratonul Olteniei!
Când am descoperit eu alergarea de trail nu mai eram nici așa de tânără și nici așa de odihnită! 😀 Practic, aveam 33 de ani (nu am o problemă să îmi strig vârsta în gura mare) și încă nu mă recuperasem complet după o cursă Ironman. Știu, cursa a fost pe final de iunie iar revelația mea cu alergarea de trail s-a petrecut cam 2 luni mai târziu. Dar oboseala aceea îți rămâne cumva, oricât ai dormi, mânca…
So, ca toate lucrurile faine din sport cu care m-am găsit cam după frumoasa bornă de 30, așa s-a petrecut și cu alergarea de trail: m-am prezentat frumușel la start, în Râmnicu Vâlcea, la Maratonul Olteniei, powered by CEZ Romania, și am început cu distanța unui semimaraton – încă eram sub imperiul ideii de anduranță și 10 kilometri mi se păreau o glumă. Sigur, între timp nu mai râd așa tare când mă așteaptă distanța asta în alergare :D.
Am început frumușel cu 1.2 km de șosea, apoi ne-a lovit pe toți un urcuș din ăla ticălos și apoi am intrat pe potecă, și ne-am întâlnit cu o nouă urcare dușmănoasă.
Curgeau apele de pe noi ca la concurs :D, dar s-a întâmplat ca după primii kilometri să uit cumva de traseu și de greutate. Era o zi luminoasă, un verde crud în jur, copăcei și surprizele pădurii la tot pasul: ba o urcare nisipoasă, ba o coborâre cu rădăcini, ba un sătuc izolat la care nici nu știam când am ajuns, ba un concurent care încerca să te depășească…
Lucrurile au devenit cu adevărat intense după o oră de urcări și coborâri, de alergătură cu “concurența“ în ceafă. Aici e povestea cursei, din seria “dacă doriți să revedeți“.
Toată combinația asta de natură pură și endorfine și pământ – v-am spus că urăsc asfaltul?; la mine în cartier asfaltează ăștia, într-un final, și, în timp ce toți vecinii se bucură, eu suspin – deci toată combinația asta, cu sudoare, adrenalină și durere în muschi și scrâșnit din dinți m-a cucerit. Așa am aflat și eu că atunci când merg în Tineretului e mult mai distractiv să alerg printre copaci decât pe asfalt, în jurul lacului. Dar lasă, vine și ziua aia când mă mut eu la munte! 😀
Anul ăsta mă bag la tura de 10 kilometri de alergare – nu, nu mi se mai pare amuzantă distanța asta, nu am mai alergat foarte lung lately, dar o să recuperez la biclă. Mă așteaptă 50 și ceva de km cu diferență de nivel. Can’t wait!
Maratonul Olteniei este pe 29 și 30 august, timp de pregătire și hidratare e :D, așa că ne vedem acolo.
Concursul va fi la cea de a 3-a ediție, va fi ca de obicei inițiat și energizat de Grupul CEZ în România. Sunt două zile de sport și aventură, 2 trasee de mountainbike, de 33 de km și respectiv 52 km iar pentru pasionații de alergare 21 de km, adica semimaratonul și cursa de 10 kilometri.
Până atunci, mai povestim pe aici cum anume să abordăm cursa, cum să ne antrenăm pentru distanțele de alergare, ce echipament să avem la noi pentru traseul ăsta și tot așa. Fiți pe poziții și spor la antrenamente!
