Am mai tăiat încă o săptămână din calendar. Parisul e tot mai aproape, iar eu am descoperit că pot trăi cu durerea. Am ajuns să mă supun și s-o accept. Pot conviețui cu ea. Asta nu înseamnă că am abandonat lupta, ci am trecut la alt nivel, cel al înţelegerii.
Mi-a luat mult timp să înţeleg că uneori, oricât ai înfrunta durerea, ea nu va dispărea. Va fi mereu acolo. Tot ce poţi face e să schimbi modul în care te raportezi la ea: o înfrunţi cu toată forţa, o loveşti cu toată furia, o deteşti, o priveşti cu teamă, o sfidezi cu convingerera că o vei alunga. Dar în cele din urmă, când orice ai face, ea stă acolo ca în prima zi, neschimbată şi neînduplecată, simţi că nu mai are rost să te temi. Te obişnuieşti cu ea. O iei după tine în fiecare zi, face parte din tine. Ajungi s-o respecţi.
“Hai să alergăm niţel”, îi spun în gând, încercând s-o împac pentru câteva ture. Nu pot s-o păcălesc, după trei kilometri îşi face “numărul”. Şi atunci mă retrag. Am făcut un armistiţiu: eu alerg puţin, iar ea nu mă mai atacă mişeleşte. Am început s-o cunosc, s-o primesc ca pe ceva necesar, să mă ridic deasupra ei îndurând. Nu mai am încotro.
N-am cum să fug de ea – acum este umbra mea şi stă lipită de mine, oriunde m-aş duce. Aşa că trebuie să fiu realist și să mă adaptez la situația de faţă. Sunt într-un picior, n-am mai alergat 10 kilometri legaţi de aproape două luni, un semi mi se pare acum cât un marathon.
Dar simt că am depăşit teama de necunoscut şi trăiesc cu un amestec de curiozitate şi nerăbdare startul de la Paris. S-ar putea să fiu inconştient, s-ar putea să fi ajuns în punctul în care nu mai am nimic de pierdut. Mai rău de atât nu putea fi decât să mă accidentez chiar acum, după o pregătire ca la carte – atunci da, aş fi suferit ca un câine, pentru că ar fi fost nedrept.
Dar acum, după aproape două luni de târît prin pustiul neputinţei, simt că am scăpat de teama de eşec. Da, am şanse mici să termin cu bine maratonul ăsta. Toate regulile jocului spun că o voi da în bară şi că voi colecţiona primul meu DNF – Did Not Finish. Coşmarul oricărui maratonist e pe cale să mă înghită şi pe mine. Dar, cumva, sunt împăcat cu situaţia. O înţeleg, dar nu mă predau. Dacă ar fi aşa, nici nu m-aş mai prezenta la start, la ce bun?!
Cumva, în mine s-a instalat o linişte neaşteptată. Nu mai am presiune, nu mai am obiectivul celui mai bun timp personal, nu mai am nici măcar aşteptarea de a ajunge la finish. Orice e posibil, iar eu mă simt liber. Da, voi alerga liber!
Niciodată n-am alergat cu adevărat liber la un maraton, de fiecare dată am tras cât am putut de tare pentru un rezultat mai bun. Acum voi adopta o tactică nouă: “Ce-o fi o fi”. O ştiaţi pe asta? Eu nu. E singura care mi-a mai rămas şi nu-mi displace. Simt că e o aventură în necunoscut, e un test inedit şi rămâne de văzut cum îl voi încheia.
Dar un lucru îl ştiu sigur şi îmi dă curaj: de fiecare dată când cineva m-a subestimat sau am simţit că mă confrunt cu ceva care mă depăşeşte, tot ce ceea ce ar fi trebuit să mă înfunde – disperarea, panica, stresul – m-a împins de la spate şi m-a făcut să-mi adun toate forţele.
N-am multe maratoane la activ, ăsta va fi abia al cincilea, dar din puținul pe care l-am învăţat din toată nebunia frumoasă a alergării un lucru mi-a intrat bine în cap: fiecare cursă are povestea ei. De asta e frumoasă alergarea, pentru că niciodată nimic nu este la fel. Uneori poate să-ţi iasă prost, oricât de bine te-ai pregăti, alteori poţi găsi resurse nebănuite şi te trezeşti că devii un soi de… Birdman – îţi iei zborul şi simţi că nimic nu te mai poate opri. Desigur, dacă nu te antrenezi ai şanse uriaşe să muşti din ţărână, dar e interesant că nici dacă o faci nu ai garanţia că nu vei da greş, tot ce poţi face e să reduci marja de risc. E ca-n viaţă.
Mă simt ciudat: pentru prima oară mă voi prezenta nepregătit la marele examen. Accidentarea de la genunchi nu m-a lăsat să fac nici 10% din planul de antrenament. Mai rău, în fiecare zi am dovezi că am involuat: obosesc ușor, mă dor bicepșii după doar trei kilometri alergați, nu reușesc nici să scap de surplusul de greutate acumulat. Mi-ar prinde bine să dau jos vreo două-trei kilograme ca să reduc un pic sarcina pe genunchiul dureros, dar dacă nu mai alerg vârtos, cum obișnuiam, rezultatul e greu de obținut.
După cinci zile în care am luat antiinflamatoare care mi-au cam ciuruit stomacul nu mai am nevoie să mănânc atât şi nu mai bat drumul spre frigider după ora 20.00. Mai sunt trei săptămâni până la Paris, teoretic am timp să mai slăbesc un pic.
În plus, pe 1 aprilie am programare pentru analize. Trebuie să le fac ca să primesc avizul medicului, fără parafa lui nu primesc numărul de concurs. De vreme ce nu mai alerg ca înainte, nu mă aştept la rezultate excepţionale, dar cred că voi lua fără probleme o “notă de trecere”.
Până atunci, voi merge din nou la doctor şi vom vedea ce e de făcut cu genunchiul meu drept. E posibil ca diagnosticul, miozita de muşchi femural, să necesite mai mult timp de refacere. Dar mă gândesc că şi printr-o minune, dacă m-aş trezi mâine şi nu aş mai simţi durerea, tot ar fi prea târziu pentru a mai recupera pe plan sportiv.
Mi-am pierdut cadenţa, rezistenţa, suflul. Ar fi ca şi cum elevul care a bătut mingea toată vara vrea să dea gata un vraf de cărţi nesuferite în noaptea de dinaintea examenului de Bacalaureat. N-ai cum să îngraşi porcul în ajun, singura şansă e să pici pe subiect. Dar în cazul meu subiectul nu se schimbă: 42 de kilometri rămân tot 42 de kilometri. Singura mea şansă e să-i înfrunt încet, pas cu pas, şi armistiţiul cu durerea să dureze. Sau va fi război.
Astăzi s-au deschis înscrierile la Herbalife Braşov Triathlon! Competiţia se va desfăşura pe 19 iulie şi este dedicată tuturor pasionaţilor de înot, ciclism şi alergare. Concursul vine cu un concept inovativ, cu multe noutăţi şi surprize pentru toţi participanţii care vor lua startul în oraşul din inima Transilvaniei.
Herbalife Braşov Triathlon este o competiție cu un caracter unic printre concursurile de triatlon din România și din țările învecinate, atât prin gradul de dificultate al traseului și frumusețea acestuia.
”Triatlonul Braşov a devenit un eveniment de referinţă în calendarul competiţiilor de triatlon din România reuşind să treacă testul primelor două ediţii. Începând cu anul acesta, ne-am asociat cu două organizaţii puternice, Herbalife şi Clubul Sportiv Smart Atletic, care vor ridica valoarea şi nivelul de organizare al evenimentului”, declară Alex Enache, organizator al competiției Herbalife Braşov Triathlon.
Înscrierile sunt deschise atât celor care se află la primul lor triatlon, cât și celor mai competitivi. Participanții pot opta între probele individuale sau de ștafetă, iar distanțele sunt:
Anul acesta sunt disponibile 300 de locuri la probele individuale şi 50 de locuri la ştafete. Traseul este unul cu totul deosebit, zona de start fiind situată în zona Codlea, proba de bicicletă va trece prin Poiana Braşov, iar finishul va fi în centrul istoric al oraşului – în Piaţa Sfatului (între Biserica Neagră şi Biserica Muzeu), cu trecere pe lângă zidul cetăţii vechi şi Bastionul Ţesătorilor, pe sub Tâmpa.
Noutățile acestei ediții le găsiţi pe site-ul brasovtriathlon.ro/ și pagina de Facebook a evenimentului.
Competiţia este organizată de Asociaţia Şapte Scări Braşov, în parteneriat cu Clubul Sportiv Smart Atletic, două organizaţii cu experienţă în dezvoltarea de evenimente sportive de masă.
Toni Dumitru
S-a mai dus o săptămână şi eu bat pasul pe loc. Am crezut că va fi etapa în care voi demara decis pe drumul spre Paris (episodul 1, aici), dar se pare că am un ghinion teribil: nu reuşesc să mă antrenez deloc, iar apropierea maratonului îmi dă emoţii. Dacă tai din calendar săptămâna care se încheie în ziua startului, pe 12 aprilie, mai rămân doar 21 de zile în care ar trebui să fac măcar o alergare de 30 de kilometri. Şi eu nu izbutesc să trec de 5!
După o lună de stat, durerea de picior părea uitată. Mai mult mă durea capul de nervi că după atâta timp pierdut cu accidentarea, m-a lovit o gripă cruntă. Nu vreau să fiu fatalist, dar pur şi simplu nu pot să nu observ că tot timpul mi se întâmplă câte ceva care mă împiedică să mă pregătesc pentru maratonul ăsta. Parcă ar fi un blestem!
Chiar nu eram pregătit de boală (cine poate fi?) mai ales că în ultimii trei ani, de când alerg, nici guturai n-am avut. Mă lăudam cu o imunitate ridicată, plesneam de sănătate şi îmi plăcea să glumesc că virusurile se sperie de mine. Coincidenţă sau nu, exact în perioada în care n-am mai putut să alerg gripa s-a cuibărit în mine şi şi-a făcut damblaua o săptămână. Am crezut că am gripă aviară combinată cu porcină – trei zile am tuşit şi mi-am zdruncinat plămânii. Şi pe deasupra, mi-a clătinat zdravăn moralul. prea devreme, “protejându-mă” de o recidivă. Pe naiba! “M-a protejat” de n-am mai putut…
Când tusea a început să se înmoaie, iar eu am reuşit “să văd din nou color”, m-am enervat: nu mai rezistam fără alergare. Trecuseră cinci săptămâni de când m-am oprit – dacă nu făceam nimic săptămâna asta, pe urmă nu mai conta, ar fi fost prea târziu. Nu poţi avea doar condiţii ideale pentru a alerga. Uneori, pur şi simplu trebuie să te răzvrăteşti împotriva sorţilor potrivnici, oricât de greu ar fi.
Lunea trecută am început promiţător, cu 5 kilometri în 30 de minute. Am preferat pământul cu iarbă de pe digul de la marginea oraşului meu, Slobozia, pe malul râului Ialomiţa – deşi e o suprafaţă cam accidentată, m-am gândit că e bine să evit asfaltul la început. Am intrat mai uşor decât mă aşteptam în ritm, dar la un tempo de 6 minute pe kilometru m-am simţit excelent, iar piciorul a lucrat bine. Pe ultimii 500 de metri mi s-a părut că dă semne de oboseală, dar m-am oprit la timp. Am trăit din nou libertatea şi mulţumirea pe care alergarea ţi le oferă. Cât de mult mi-a lipsit alergarea!
A doua zi am făcut stretching în casă, cu atenţie la mişcările de flexare a piciorului. Totul a fost în regulă. Încep să cred că nu e totul pierdut.
Miercuri am făcut iar 5 kilometri, de data asta în parc, pe asfalt. Am alergat mai încet, cu 7 minute pe kilometru şi nu s-a aprins niciun senzor în bord. Dacă totul merge bine, în weekend mă gândesc să cresc distanţa la 15 kilometri, evident pe un ritm easy.
Joi am venit la redacţie, în Bucureşti, unde lucrez. Şi în timp ce-l ascultam pe “profesorul” meu de alergare, Emi Isailă, care-mi prezenta încântat noul lui ceas pentru triatlon, am făcut o mişcare care m-a secerat: durerea a reapărut brutal. Schimonosit de durere, m-am târît spre biroul meu, am luat un ibuprofen şi, cu inima sfărâmată, mi-am jurat că a doua zi mă voi duce la medic.
Cam aşa arată genunchiul meu sărăcuţul:
Am oroare de doctori, dar acum mi-e mai teamă de durerea asta duşmănoasă care s-a întors când mă aşteptam mai puţin. Nu-i de joacă!
De ce mă doare piciorul? Când o să-mi treacă durerea? Cum scap de ea? Calm, domnul Constantin Pitea, un medic experimentat, bonom, cam la 60 de ani, specializat în medicină sportivă, îmi răspunde la toate întrebările şi mă asigură că nu e atât de grav cum credeam eu. După câteva verificări de rutină, îmi spune diagnosticul: miozită a bicepsului femural – o întindere a muşchiului care ajută la îndoirea piciorului.
Dacă ar fi fost ligamentul colateral exterior, cum credeam eu, aş fi avut dureri atroce, îmi spune doctorul în timp ce îmi scrie reţeta. Voi lua antiinflamator, Ketorol şi Clorzoxazon, de trei ori pe zi. Deocamdată, mă asigură el, nu e nevoie de proceduri, în două-trei zile ar trebui ca durerea să cedeze, inclusiv la nivel lombar, unde am probleme mai vechi. Şi trebuie să o iau din nou de la zero, încet, cu alergări uşoare de 2-3 kilometri. Paşi mici şi răbdare.
Medicul mi-a ridicat moralul. În două ore după ce am ieşit pe uşa cabinetului eram din nou pe dig, încercând o alergare uşoară pe pământ şi iarbă. Mai mult de un kilometru n-am reuşit – durerea muşca din picior până sus, spre şold. Seara voi lua prima porţie de pastile.
E momentul în care realizez că după o lună pierdută aiurea am ajuns acolo unde ar fi trebuit să încep: la medic. Doar frica mea copilărească de doctori m-a făcut să pierd timp preţios, crezând naiv că mă pot “repara” singur. Evident, am greşit; uneori sunt atât de imposibil încât nici eu nu mă mai înţeleg.
Am pierdut timpul degeaba, dar proiectul Paris continuă. Cu durere, cu chin, cu frământări.
Am început să fac sport, mai bine spus mișcare, la 5 ani. Am primit atunci prima tricicletă, care nu era cu roți ajutătoare așa cum le cunoaste toată lumea, era o tricicletă cu trei roți, toate de acceași dimensiune – groaznic – multă muncă la pedalat și fără spor.
Mișcarea sub toate formele mi-a plăcut de la început. Am practicat la Casa Pionerilor gimnastică, unde profesoara a chemat-o pe mama să îi spună că ar fi cazul să acorde mai multă atenție și să mă îndrepte spre acest sport. După un vot 2:1 și un consiliu acasă, a învins cartea :).
Am învățat să înot foarte repede, practic nu am avut nevoie de colac și înotatul meu presupune și astăzi scufundările, atunci libere, astăzi cu cei de la Scubadiver. Cred că mă număr printre cei care suntem făcuți pentru sport, este singurul moment când mă regăsesc.
Pașii m-au îndreptat către sport în orice moment dar se ajungea mai mereu în acest punct, de exemplu – în ultima clipă părinții sunt informați de profesorul de educație fizică despre faptul că urmează să plec în cantonament deoarece am rezultate foarte bune și de fiecare dată votul alor mei a fost 2:1, adică NU.
Am practicat constant (de trei ori pe săptămână) baschet în perioada 1997-2005 până am reușit să fac ruptură de ligamente și a trebuit să uit orice sport cu stop pe picior.
Îmi amintesc că la început…
Am reușit să obțin prima bicicletă „adevărată”, un Pegas care se desfăcea la mijloc și avea niște „robineți” albi ca la chiuvetă, pentru a putea fi transportată în porbagaj. Era premiul alor mei pentru mine, de la sfârșitul clasei I, la vârsta de 7 ani, pentru că luasem coroniță.
Prima mea competiție ….
În același an când am primit tricicleta am participat și la primul meu concurs pentru copii, unde am ajuns la finish pe locul trei, o cumplită dezamăgire și jenă față de ceilalți concurenți, care nu aveau monstrul meu pe trei roți :). Acest loc trei aproape că m-a marcat toată viața și mi-a fost frică de el indiferent în ce domeniu. Tatăl meu obișnuia să mă încurajeze cu „ești cea mai bună dintre cei slabi și cea mai slabă dintre cei mai buni”.
Am reușit bineînțeles tot un loc trei J pe țară la ski, în anii ‘80, un copil apărut de nicăieri care nu mergea la cantonamente, care se „antrena” în spatele blocului, coborând și urcând un dâmb.
Eram foarte mandră când la atletism terminam prima pe școală și pe oraș sau când în concursurile de „circulație rutieră”, la capitolul bicicletă obstacole eram mereu prima în orașul meu.
Copilăria a culminat cu proba de la Bacalaureat, când toți din clasa mea am decis să alegem ca probă educația fizică în defavoarea fizicii, în semn de protest pentru cei care au pus aceste materii în aceeași categorie și țin minte că am reușit atunci cel mai bun punctaj din liceu (fete și băieți) la săritura de pe loc – 2,25m. (Aprecierile răutăcioase nu s-au lăsat așteptate – o colegă m-a făcut „capră comunală” :))
O experiență de neuitat este cea din 2007, când împreună cu soțul meu am traversat Tirolul, din Sudul Gemaniei Scharnitz până în Nordul Italiei Trentino, în cinci zile, cu bicicletele MTB.
Antrenamentele mele …
Am facut și ski tot de la 6 ani, îmi aminesc că în ziua în care am învățat să stau pe schiuri am skiat atât de mult că a doua zi nu puteam să merg și tatăl meu a trebuit să mă poarte în brațe toată ziua :). Așa am făcut cunoștință cu prima mea febră musculară. Skiurile erau de lemn, cu călcâiul detașabil și doar partea din față era fixă; am urcat și am coborât drumul de la Cabana Cheia până în Gura Humorului până în noapte, de aici cred că mi-a rămas plăcerea de azi de a folosi skiul de ture și nu cel de coborâre.
Așa numitele antrenamente și mă refer aici la bicicletă, le făceam zi de zi, dimineața înante de a merge la facultate; în weekenduri, când prietenii mergeau „la grătar” cu mașinile eu veneam cu bicicleta; în România acelor ani cultura sportului nu pătrunsese la noi, astfel că o femeie sportivă era o apariție, așa că primeam mereu comentarii sau aprecieri răutăcioase.
Este o imensă bucurie pentru mine că începând cu anul 2007 am observat o schimbare de mentalitate, iar astăzi există concurență în plan sportiv și în rândul femeilor, și nu doar simplu fapt că participă le asigură un loc pe podium.
Primul meu loc 1 la MTB a fost cel din 2009 la Padina, o surpriză pentru mine cât și pentru colegii mei de echipă de la acel moment, care m-au adoptat imediat. (Bikersteam)
Nu pot să spun că am avut parte de antrenamente dar am alergat mult la început pe MTB până într-o zi când am primit pentru 3 zile o bicicletă Rabo Bank Test, de la GIANT. Cel care a făcut acest gest, Dan de la Giant, a spus: „Andreea, ai să ai o revelație!”. Și așa a fost, parcă mă împingea cineva de la spate așa cum se face la start la velodrom, este o senzație nemaipomenită; așa am parcurs 300 km în trei zile și pot să spun că acesta a fost primul meu antrenament adevărat.
Din păcate la acea vreme toți practicam acest sport fără prea multe cunoștințe, munca nu te lăsa să ai parte de un atrenament bine organizat iar concursurile din weekend ajungeau să se transforme în antrenamente.
Sportul meu preferat este
Nu cred că am un sport anume preferat, le practic pe toate, în egală măsura cu bucurie, ori de cate ori am ocazia, și fiecare din ele îmi face viața fericită – ciclism, scufundări, schi tură, alergare. Pe toate le-am practicat cu pasiune și am reușit să obțin rezultate bune în concursuri.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este Ploiești – Road Grand Prix – când am participat la categoria mea de vârstă cu băieți ;).
Competiția mea preferată a fost Geiger, tura lungă, 100 km. Astăzi este Velothon Berlin șosea.
Cea mai mândră am fost de terminarea cursei de 100 km MTB de la Sibiu – Geiger, chiar dacă au existat controverse în rândul organizatorilor și au decis să nu mai organizeze această distanță pentru fete. Dar și de Trofeul Muscelului, tura lungă.
De fapt toate concursurile, fie ele de ciclism, alergare montană, maraton, urcare scări îmi dau un sentiment de fericire, terminarea cursei este practic momentul plin de adrenalină care te îmbată cu o multitudine de sentimente strânse în timpul cursei – speranță, deznădejde, fericire, temeri, bucurie, satisfacție. Pentru acea clipă particip, pentru ea sunt acolo.
Prietenii mei spun că știu să trăiesc.
Am aflat despre mine că…
Chiar dacă mereu am spus că nu am instinct de luptător, am descoperit că de fapt îmi place să înving 😉
Sportul imi eliberează mintea și mă face să mă simt liberă. Nu știu dacă LIBERĂ e cuvântul bine ales, dar cred că știți la ce mă refer atunci când simți vântul în față, când ești în natură, doar tu cu tine.
Am învățat însă să nu fiu egoistă și împart cu mare bucurie aceste sentimente împreună cu echipa din care fac parte, Club Sportiv Adrenalina; particip cu gândul și sufletul alături de ei, sufăr sau sunt fericită pentru rezultatele lor. Cred că acest sentiment nu îl descopeream fără colegii mei și îmi aduce cea mai mare satisfacție.
Obiectivul meu în 2015 este să am curajul de a combina cel puțin două discipline sportive într-un cadru competițional organizat și să gust din nou Adrenalina!! 😉
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune să nu faceți ca mine, antrenându-vă doar la concurs; documentați-vă, cereți ajutorul sportivilor de performanță și îndrumarea specialiștilor atunci când practicați orice fel de sport.
Toni Dumitru
Parisul e un vis frumos, născut din întâmplare. Astă-vară m-am jucat cu norocul şi m-am înscris în glumă la loteria maratonului de la Paris, fără să mă mai gândesc la “ce-ar fi dacă”.
Câteva zile mai târziu, hazardul îmi făcea ostentativ cu ochiul. Uitasem să verific mailul când am primit vestea că am fost selectat. M-am simţit cu adevărat norocos. Dar aşa cum nu mă gândeam că am şanse să ajung acolo, tot aşa nu-mi închipuiam că va fi un drum teribil de greu, că Parisul la care mă aşteptam eu nu va mai fi niciodată acelaşi şi că voi trece prin toate caznele neputinţei până la momentul startului. Căci asta mă aşteaptă şi asta trăiesc deja. Să vă povestesc.
Din ziua în care am plătit taxa de participare, experienţa mea de alergător a oscilat între sublim şi deşertăciune, între bucuria a două maratoane reuşite într-o săptămână, oroarea provocată de atentatul de la Charlie Hebdo şi agonia unei accidentări sâcâitoare.
Mai sunt 32 de zile până la start – cursa e pe 12 aprilie, şi eu stau şi mă întreb ce mai pot face. Am devenit subiectul de studiu al propriului experiment, în care simt că m-am pierdut şi în care ştiu că trebuie să mă regăsesc. Nu ştiu dacă voi reuşi, dar voi încerca să fac tot ce pot pentru a reaprinde în mine scânteia alergării. Uneori am încredere că totul va fi bine. Dar am şi temeri că mă voi prăbuşi. Veţi fi martorii drumului meu spre Paris.
Căci Parisul se apropie, iar pe 12 aprilie eu voi fi acolo. Tu, cel care citeşti acum, iubeşti alergarea şi ştii că trebuie să te pregăteşti serios pentru ziua cea mare, aşa-i? Ei bine, de data asta e invers: hai să vedem ce se întâmplă când totul iese pe dos şi trebuie s-o iei cam de la zero cu o doar o lună înainte de start! Am să-ţi arăt cum e să participi la un maraton important fără să simţi că ai controlul asupra situaţiei. Cum este să numeri zilele şi să te întrebi când ai alergat ultima oară. Cum e să te întrebi dacă chiar ai alergat vreodată sau dacă totul a fost un vis şi te vei trezi dimineaţa, înapoi în viaţa “de dinainte”. Şi dacă durerea mai stă la pândă, gata să te înjunghie mişeleşte, sau umbra sa e doar închipuirea disperării care îţi dă târcoale.
Îţi voi spune tot ce n-ai vrea să ţi se întâmple dar ai dori să ştii, ca să fii pregătit pentru orice. La final, vom vedea împreună dacă Toni a reuşit. Ce e frumos este că acum nici el nu ştie.
Am o legătură emoţională cu Winter Tri-ul, triatlonul de iarnă de la Izvorani. Am fost cred la toate ediţiile de până acum, în diferite formule: prima dată am făcut o ştafetă, cu Sorin Boriceanu la înot, eu alergarea şi bicla. De la asta mi s-a tras: m-am trezit că vreau şi eu să fac un triatlon întreg, cap coadă, iar asta a presupus să învăţ să înot. Anul trecut m-am prezentat la start la triatlon individual şi, deşi aveam deja motoarele pornite – intrasem în programul de pregătire pentru Ironman – prestaţia a cam lăsat de dorit: aflaţi totuşi CUM am trăit cu impresia că am CÂŞTIGAT cursa până în ultimul moment, chiar aici! 😀
Cursa de acum a fost interesantă şi a cuprins cred, în felul ei, situaţia în care mă găsesc acum în relaţia cu sportul. Un moment critic!, palpitant!, tensionat! :)). Încerc să fiu ironică doar, doar mai tai din amărăciune, dar nu-mi iese.
Am făcut proba de bicicletă anul ăsta, într-o ştafetă cu doi super domni, Andrei şi Vali, cu care m-am cunoscut în dimineaţa cursei. Asta nu ne-a oprit să funcţionăm ca o adevărată echipă şi, la final, să urcăm chiar pe podium. Pare a fi primul meu moment victorios! la Winter Tri, dacă e să calculăm după podium.
Dar eu nu calculez aşa. Scuze, am început cu finalul povestea asta, nu? 🙂 Adevărul este că băieţii au fost buni, şi la alergare şi la înot, iar eu, nu se ştie cum!, am făcut o cursă rezonabilă la bicicletă. Sigur, trebuie să ştiţi că băieţii mei au încheiat cursa la fel de deprimaţi ca tonul meu de acum – unul a zis că de fapt el a tras echipa în jos cu timpul lui, celălalt că nu înţelege cum a scos timpul ăsta, că la antrenamente face mult mai bine. S-au mai luminat când au văzut că suntem pe locul doi la ştafetă mixt, din… 26 de echipe.
După ce ne-am bucurat ca nişte copii, ne-am urcat în maşină, am plecat spre Bucureşti şi s-au stabilit următoarele: că Andrei a doua zi, duminică!, se duce la bazin să facă nişte teste să vadă de ce a scos un alt timp decât cel pe care şi-l dorea, Valentin a decis că trebuie să intensifice antrenamentele la alergare şi să facă asta cât mai curând, am stabilit de comun acord că suntem o echipă cu potenţial şi că ne alegem din calendarul de curse 2015 şi alte competiţii, în formula asta. Eu m-am întors acasă şi, în spiritul echipei, am căzut frumos în depresie (sau cred că eram deja), că de ce m-am prezentat la concurs fără antrenament la bicicletă şi de ce nu m-am antrenat pentru un triatlon full şi aşa mai departe.
Am gâfâit îngrozitor pe traseul celor 12 kilometri de plat!
Ce să mai zic după ce am ajuns cu bicla în tranziţie şi am alergat către intrarea în Complexul Izvorani! Aveam picioare de plumb, simţeam că o să cad în nas, împiedicându-mă în spd-uri, şi că o să fac infarct până ia colegul meu cipul. Dacă aş fi avut şi cursa de alergare la activ…
Dar mediocritatea panseurilor mele nu mi-a ştirbit nicio secundă din bucuria reîntâlnirii cu fiorul de concurs. Emoţiile cu o sută de ore înainte (aşa par, până când mai ai puţin şi se dă startul şi apoi timpul se comprimă), panica la gândul că ai putea face pană, momentul când creierul preia controlul corpului care parcă n-ar duce mai mult, dar o face până la urmă, aerul călduţ şi usturător de la bazin…
….oamenii care trag de ei pe culoarele de concurs, fiecare cu tensiunea şi gândurile lui, bucuria revederii cunoscuţilor la start sau înainte de start, strategiile de echipă, încurajările de pe margine, zâmbetele şi îmbrăţişările. Cronometrele şi focusarea.
Proba mea de biclă de acum a fost un fel de rewind cu câteva etape ale evoluţiei mele sportive de-a lungul timpului: nici antrenată pentru un timp foarte bun la o probă de ştafetă, neantrenată pentru un triatlon întreg, o probă de înot pe care aş fi făcut-o poate mai bine decât în anii trecuţi, pentru că în ultima vreme m-am concentrat pe înot, o alergare cel mai probabil lamentabilă dacă s-ar fi întâmplat. Cam asta a făcut programul de antrenament Ironman din mine – nu prea mai pot participa la concursuri just for the fun of it. Cine nu trăieşte asta după un Ironman sau după ce a trecut printr-un program cât de cât standardizat de pregătire, e fericit. Chiar aşa, la voi cum e?
Eu ajung să îmi reproşez tot ce nu îmi pregătesc pentru o cursă – strategie, antrenamente… Sigur, la antrenamente nu ajung – de alergare sau bicicletă, iar asta se sedimentează undeva, în creieraşul meu fragil 😀 şi mă aduce în această situaţie. Care nu face decât să mă îndepărteze de sport. Căci sportul trebuie să fie lejeritate, bucurie. Sigur că mi-ar plăcea să deschidem un grup de suport pe tema asta sau variaţii ale acestei teme, exemplu: cum ne reîntoarcem la sportul fără target?! Cum ne bucurăm de sport, aruncând ceasul cronometru? Cum continuăm să trăim cu noi deşi nu ajungem la antrenamente? Putem să ne scoatem cuvântul antrenamente din vocabular şi să trăim aşa o cursă? Aşa cum era odată, când luam bicicleta după mine şi mă trezeam prin vreo pădure, la vreun concurs, şi era bucuria aia pură, fără timing, fără reproşuri, doar alunecare. Sper ca proba mea de biclă de la Winter Tri să fie, metaforic, acel nou-vechi început.
Lucrurile încep să arate din ce în ce mai bine la noi pentru sportivii de anduranţă şi triatlonişti: competiţiile se calcă în weekenduri pe călcâie, şi e bine că e aşa, avem mai multe variante, iar numărul celor care se apucă de triatlon sau îşi stabilesc ca obiectiv curse de anduranţă este în creştere.
So, anul acesta, în calendarul competiţional şi-a făcut loc o nouă competiţie, pe distanţă specifică unui half ironman – 1.900 de metri înot, 90 de km bicicletă şi 21 de km alergare. (pe lângă cea existentă deja, la Oradea – Xman România, pe distanţe atât de half cât şi full).
Este vorba despre Transfier, aşa cum mulţi dintre voi ştiu sau s-au înscris deja. Am făcut rost de mai multe detalii despre această cursă spectaculoasă, al cărei spaţiu de desfăşurare este… Transfăgărăşanul. Aşa că Mihai Preda, organizator al competiţiilor NoStress, serie din care face parte şi Transfier, ne-a spus mai multe despre traseu, organizare şi obiective ale evenimentului care se va petrece pe 25 iulie 2015.
Adrenallina: Cum v-a venit ideea unei competiții de tip Half Ironman?
Mihai Preda: Ideea îi aparține lui Răzvan Varabiescu, care, trecând prin zona Transfăgărășanului, și-a spus că aici trebuie făcută o competiție „între prieteni”, o competiție haiduceasco-sportivă. Și a și făcut-o, într-o ediție pilot, restrânsă, cu ajutorul lui Dan Bucureanu la partea de organizare.
Primul Transfier, care s-a petrecut în vara lui 2014, pe 10 august, a avut ceva magic, pornind de la vremea excepțională, frumusețea lacului Vidraru sau numărul de participanți: 7 magnifici, fantastici, samurai :). Cristi Farcaș a fost cel care a câștigat prima ediție, fiind și singurul care a terminat competiția. Apoi, prin septembrie, ne-am întalnit toți trei – Răzvan, Dan și Mihai și am decis să facem împreună, sub umbrela NoStress, un Transfier organizat ca la carte, începând cu ediția din 25 iulie 2015.
Cum ați ajuns la acest traseu și de ce ați decis să fiți atât de sadici :D: înot în Vidraru, bicicletă pe Transfăgărășan, cu 20 de km în cățărărare continuă, cu peste 1.400 de metri diferență de nivel acumulată în acest interval, finish în urcare pe scări, 300 de trepte?! 🙂
De fapt sunt 392 de trepte :). Traseul însă a fost ales în primul rând pentru frumusețea peisajului și apoi pentru dificultate. Evident că piesa de rezistență o reprezintă „cel mai frumos drum din lume”, după cum au zis cei de la Top Gear. Și cred că nu există ciclist în România care să nu-și fi dorit să urce măcar o dată Transfăgărășanul.
Chiar așa se cheamă această statuie unde e finish-ul competiției și al celor 300 de trepte, “omul de fier” ? 🙂
Se numește Prometheu. Dar arată exact ca un IronMan. Mai mult, arată așa de prin 1970, cu ani buni înainte să se nască competitia din Hawaii. Deci, de ce să nu ne mândrim noi, românii, că avem primul IronMan? 🙂
Spune-ne mai multe detalii despre competiție și organizare – de câți voluntari veți avea nevoie, e închis Trans-ul, ce temperatură va avea aproximativ apa din Vidraru..?
Pai nici nu stiu cu ce sa încep… Da, Trans-ul va fi închis, asta-i una dintre cheile de organizare. Foarte greu la noi să faci așa ceva, dar așa va fi, concurenții vor avea drumul doar pentru ei. Am început să închidem drumurile pentru competiții la Bike&Like, la Sibiu, apoi la Triathlonul NoStress de la Olimp, în plin sezon, pe 23 august.
Voluntari vor fi peste 50, atât echipa NoStress cât și alți prieteni și apropiați. Vrem să fie totul cât mai bine făcut, vom fi foarte atenți la siguranța participanților. Chiar insist foarte mult pe protejarea concurenților și pe semnalizarea fiecărei curbe din coborârea de la Bâlea. Cei care nu ţin banda dreapta la coborâre şi taie curbele vor fi descalificaţi. Trebuie să ne luăm măsuri de siguranţă foarte serioase, iar regulamentul va fi aplicat drastic.
Apa din Vidraru va avea între 16 şi 21 grade, dar oricum costumul de neopren este obligatoriu. Asta pentru că în lacurile de munte, apa poate să aibă la suprafaţă un strat de 1 metru cu temperatura de 19 grade, să zicem, iar de la 1 metru în jos să aibă 12 grade. Deci, obligatoriu costum :).
Cum arată primele feedback-uri primite de la cei care au auzit despre competiție? Până acum singura probă de Half avea loc la Oradea, la Campionatul de Triatlon pe Distanța Lungă.
Competiţiile pentru amatori se dezvoltă în România pe toate planurile, fie că vorbim de triatlon, ciclism sau alergare montană, lucru care ne bucură. Vor mai apărea şi alte competiţii pe distanţe de half sau de full, familia de Ironman si Ironwoman va creşte anual, destul de accentuat. Aşadar, feedback-ul a fost clar unul pozitiv, oamenii cam aşteptau să mai apară măcar încă un concurs pe distanţă lungă. Am şi fixat data la o distanţă suficientă de Oradea pentru ca cei care vor să facă o „dublă” în 2015 să aibă această posibilitate.
Există însă și varianta mai light a acestei competiții, nu? Triatlonul olimpic. Spune-ne câte ceva despre asta.
Da, mă bucur de această întrebare, pentru că încă nu se ştie că, în aceeaşi zi şi loc, se va desfăşura şi Triathlonul Transfier Olimpic, cu distanţe de 1 km înot, 40 km de ciclism şi 10 km de alergare. Înotul e aproximativ jumătate (1 km), iar la proba de bicicletă vor fi 20 km dus şi 20 întors, adică exact prima parte din traseul de la half, fără urcarea până la Bâlea. Practic e plat.
Alergarea e de 10 km şi se termină cu urcarea a numai 200 de trepte. Aşadar cei care termină triathlonul olimpic nu vor urca până la picioarele statuii de fier, ci doar până la jumătatea drumului. Finish-ul de la picioarele statuii este accesat doar de cei de la half. Dar ce e mai important e că cei de la Olimpic vor putea să-i aplaude pe cei de la half, să-i aştepte la finish. Vor avea şansa să înoate, pedaleze şi alerge împreună cu cei care şi-au propus să parcurgă 70.3 mile.
Care sunt provocările cu care vă confruntați ca organizatori ai unei astfel de competiții? Pe câți participanți mizați? Ce vă doriți cel mai mult de la acest concurs?
Fiind prima ediţie, încercăm pe cât posibil să prevedem ce s-ar putea întâmpla. Trebuie să fim foarte atenţi la tot ce înseamnă siguranţa participanţilor. Asta presupune măsuri suplimentare de semnalizare a zonelor cu potenţial de pericol, o gândire foarte bună a zonelor de intersecţie, asigurarea echipelor de intervenţie. Apoi, evident, lupta cu birocraţia, documentele, avizele, etc. Apoi, confortul participanţilor, preluarea tuturor grijilor, găsirea de locuri de cazare, parcare, depozitare materiale, etc.
NoStress inseamna în primul rând ca participantul nu are nicio grijă. Înseamnă „tu concentrează-te pe cursă, de restul ne ocupăm noi”.
Ce vrem? Vrem să aducem câteva nume importante de triatlonişti, care au terminat pe primele locuri la curse importante din Europa. Vrem să poziţionăm Transfierul pe harta triatloanelor din Europa.
Ca număr de participanţi, noi credem că vom avea 200 de concurenți la half şi cel puţin la fel la olimpic. Este şi o problemă de dimensionare a numărului maxim de participanţi. Pentru siguranţa acestora, nu vom permite mai mult de 500 în total. Până acum s-au înscris deja 100.
În urma accidentului grav de anul trecut, când 16 şerpaşi au murit în urma unei avalanşe, în încercarea de a urca pe Everest, autorităţile nepaleze au închis ruta funebră, cunoscută sub numele de South Col. Astfel, cei care vor dori să urce Everestul vor urma un nou traseu. Acesta va evita ghețarul Khumbu, locul tragediei, unde riscul de avalanşă este în continuare crescut, după cum au anunţat autorităţile.
Şerpaşii din zonă au cerut autorităţilor şi condiţii mai bune de lucru dar şi un salariu mai bun, având în vedere riscurile la care se supun. Guvernul nepalez a ținut cont de cerințele șerpașilor, iar pe lângă schimbarea traseului de escaladare a Everestului, au importat cabluri și scări noi.
Mai mult de 4.000 de oameni au atins vârful Everest (8,848 metri) în aproximativ 62 de ani, şi aproximativ 800 sunt aşteptaţi să intre în această aventură de cucerire a vârfului anul acesta.
Dintre cele 250 de victime pe care le-a luat muntele de-a lungul timpului, aproximativ 40 au fost ucişi în zona gheţarului.
Mai multe despre noul traseu şi alte informaţii pe subiect, găsiţi în articolul de pe Emunte.ro.
Am început să fac sport …. cam de la 5 ani, dar atunci se numea joaca. La acea vârstă am reușit să îmi țin echilibrul pe 2 roți. Apoi mi-a placut mult baschetul, insa dupa ce echipa din liceu s-a reunit mai rar am trecut pe sporturi individuale cum ar fi mountain-bike si alergare.
Prima mea competiție a fost una de MTB in anul 2007. Urmarisem de ceva timp forumurile de ciclism si mi-am planificat o plecare la Sibiu pentru a participa la un concurs de XCO (traseu scurt, pe ture) organizat de ciclism.ro. Aici am descoperit o comunitate si un grup interesant ce m-a ajutat sa evoluez si sa explorez trasee prin tara cu ajutorul competitiilor.
Sportul meu preferat a devenit alergarea pentru simplitatea si sinceritatea ce o ofera. Nu mai sunt diferente intre sportivi la nivel de echipament si te poti concentra mai mult pe conditia fizica si mai putin pe tehnologii ajutatoare ca la mtb.
Îmi amintesc că la început prietenii ma chemau sa alerg in parc cu ei, dar nu reuseam mai mult de 2-3 km si nici nu vedeam rostul, cand puteam sa merg pe bicicleta. Prin 2010 insa s-a intamplat ceva, m-am hotarat sa alerg pe carari prin munti, dar nu puteam sa alerg destul pe plat asa ca a fost destul de greu.
Antrenamentul meu este variabil si nu am reusit sa ies zilnic la alergat. Imi tin un jurnal al alergarilor ca majoritatea alergatorilor amatori si mi-am impus o limita minima lunara de 60 km. Long-run fac destul de rar, majoritatea iesirilor la alergat nu depasesc 10 km. Se adauga si alte sporturi ca un antrenament complementar, chiar si schi sau patinaj in sezonul de iarna.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este startul de la Bucegi 7500 proba de 45km ce a avut loc la ora 6 dimineata. Aveam ceva ajustari de facut la bagaj, mancare de luat, de lasat si am uitat sa verific cat e ceasul. Deodata aud 10.. 9.. 8.. si eu fuga spre start cu rucsacul deschis, betele in cealalta mana, fara incalzire si cam nedormit. A urmat o urcare grea spre vf. Omu.
Competiția mea preferată este Maraton Piatra Craiului, prima mea competitie de alergare montana (am aflat, trebuia sa incep cu ceva mai usor).
Cel mai mândru sunt de finalizarea unui triatlon, chiar si cu inotul in bazin, si anume Winter Challenge Izvorani 2014. Primele doua probe le-am abordat in regim de concurs ca apoi sa se termine cu proba de inot in bazin si sa trec in modul supravietuire. Am simtit ca mi-am depasit limitele si am reusit sa o fac fara accidentari ceea ce ma bucura.
Prietenii mei spun că sunt prea slab, sa mai pun ceva pe mine, sa mananc mai mult. Imi spun asta de ani de zile si tot degeaba. Ma ingrasasem la un moment dat, dar nu m-am simtit bine deloc, asa ca am revenit la starea mea naturala conform tabelului inaltime/greutate undeva aproape de subponderal.
Am aflat despre mine, prin sport, că pot trece peste multe frici. Si acea frica in o doza mai mica ma ajuta sa fiu constient si precaut spre indeplinirea unui obiectiv. Cand altii vad rezultatul se mira si nu isi imagineaza de unde am pornit, ce dificultati a trebuit sa depasesc si ca uneori e greu sa iesi din casa pentru antrenament.
Sportul mă face să mă simt viu si fericit. Pe langa asta am nevoie si de competitii pentru a putea compara evolutia cu alti sportivi si pentru a avea o motivatie sa merg la 100%.
Uneori, mi se întâmplă să nu imi mearga toate bine sau sa nu ma antrenez destul inainte de un eveniment, dar cand simt ca ceva e in neregula incetinesc, reduc ritmul pe cat posibil cat sa ajung la finish.
Obiectivul meu în 2015 este sa termin cursa Bucegi 7500 proba de 90 km, sa fac un triatlon sprint, adica sa inot in apa deschisa, sa ajung la 37 min pe 10 km si altele ce vor fi adaugate pe parcurs.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că sportul practicat constant la o intensitate mica, medie e mai benefic decat a merge tot timpul la maxim si a pati tot felul de accidentari. Fiecare isi stie mai bine corpul si trebuie sa ii dea ce are nevoie si din cand in cand sa il supuna la un challenge amical, oficial.