Triatlon

Este cum nu se poate mai simplu: vrei să fii performant la triatlon, faci un bebeluș!

Este o metodă în curs de testare, lucrez intens la ea, dar am deja câteva rezultate preliminarii, pe care doresc să le împărtășesc cu voi! De ce să beneficiez numai eu de acest upgrade? Mă simt generoasă.

Așadar. Iată cum se schimbă – în bine! – rutina ta de triatlonist, în ceea ce privește antrenamentele, mentalul, nutriția etc etc, odată ce ai devenit părintele unui bebeluș.

1. Începi să faci ceea ce ai evitat întotdeauna: forță!

Vei avea un interval destul de lung acordat exercițiilor de forță. Zilnic, chiar mai multe sesiuni. Vreo 6, 7, așa, atunci când încerci să îți adormi bebelușul și orice ai încerca nu dă rezultat: doar purtatul pe brațe. Dacă ai norocul ca bebelușul tău să fie puțin mai pufos decât media (al meu este, ha!!), atunci eficiența ședințelor este garantată!

2. Yoga și pilates

Dacă ar fi să numeri de câte ori în cariera ta de triatlonist ai zis că te duci la clasele alea de yoga și pilates, ca să îți întinzi mușchii, ca să îți relaxezi spatele tensionat după tura pe cursieră sau să faci odată stretchingul ăla pe care nu apuci niciodată să-l faci după alergare…

Ei bine, acum faci yoga și pilates non stop! Exemple concrete: l-ai adormit pe bebe la prânz și vrei să te ridici ca să faci toate cele 5.674.962 de lucruri din lista ta de to do, în intervalul lui de somn – care variază de la 30 de minute la 1 oră, maximum o ora jumătate; dar stai liniștit, sigur îți reușește primul punct de pe lista în timpul ăsta!!). Așa, ziceam că trebuie să te ridici.

Dacă l-ai adormit, ești deja de ceva timp înțepenit într-o postură. Foarte bine! Urmează să treci, progresiv, prin altele, staționând în așa fel încât să nu trezești bebelușul. Dacă scoate un icnet, cât de mic, retrogradezi la postura anterioară, unde stai pana poți iar avansa la următoarea.

Iată câteva posturi yoghine pe care este posibil să le experimentezi, în timp ce îți duci core strenght-ul la un nivel pe care nu îl credeai posibil.

3. Stai în planșă

În sfârșit, apuci și tu să faci flotarea aia scândură, sau “statul în planșă”, cum se mai numește. Ocazii: vezi punctul 2 de mai sus. Așa ajungi să activezi toți mușchii posibili – pectorali, abdominali, glutei și femurali – fără să faci de fapt sport.

4. Îți sculptează caracterul

Din triatlonistul ăla plin de “aere”, care explică cu emfază anturajului holbat cum face el 3 probe consective, fără oprire, ajungi să pui accent mai mult pe “pași”, având în vedere că sunt cam 2 plimbări pe zi cu căruciorul. Ai devenit genul ăla care “își face pașii zilnici”, de care tu – de ce să nu recunoșți – cam radeai. Ei bine, ai devenit mai umil în urma acestei situații și ti-a pierit și rânjetul pe undeva pe traseu…

5. Faptul că ai un bebeluș te menține în parametrii normali ai unui triatlonist: nu ai timp să gândești

Păi, după ce că te antrenezi pentru 3 sporturi, te duci la job, și faci tooate celelalte lucruri pe care le fac oamenii într-o zi, când dracu’ să mai ai timp să gândești/meditezi?

Acum rezolvi instant situații cognitive de genul: să îl acopăr cu păturica sau mai bine nu? S-a udat atât de tare bavețica încât este nevoie să o schimb cu alta?! Dacă îl scot afară să ii pun un rând de sotete sau două?

Perfect: meditație/gândit=0

6. Nu mai ești încărcat de vina de a nu fi ajuns la antrenamente

Pentru că acum, dacă nu ai ajuns la ora 6 a.m. la bazin, la antrenamentul de înot, nu a mai ținut de tine, corect? A fost nevoie să stai cu bebe, nu? Păi, dacă puteai, te duceai și rupeai norii… Dar așa.. pur și simplu nu s-a putut, și NU din cauza ta!

7. Revenire

Da, exat, chestia aia peste care treci fără să o iei în calcul. Tu știi una și bună: trebuie să tragi în jug, kilometri după kilometri, alergare, bicicletă, înot, înot, bicicletă, alergare.

Ei, acum este altceva: ești într-o revenire continuă! Încerci să îți revii după o noapte mai nedormită, încerci să îți revii după colici, încerci să îți revii după sesiunile de plâns neconsolat, încerci să îți revii. Altă treabă acum, când faci atât de multă revenire! Știi și tu cât contează, de fapt știai și înainte, noroc cu bebe că acum o și pui în practică.

8. Nu mai mănânci ca spartul

Pentru că pur și simplu nu mai apuci. La revedere 2 feluri de mâncare plus desert! Începi cu prima lingură de ciorbă și trebuie să te ridici! Sau, dacă este o zi prielnică, ajungi la felul 2, numai că ești cu lingura la jumătatea distanței față de gură și… da. Trebuie să te ridici.

Păi cât mancai tu în zilele cu ture lungi de biclă, a? Sau după 2 ore de înot în bazin. Răspunde!

Acum este ok, devii mai fit pe zi ce trece.

9. Ești mult mai rapid în curse, deși nu ai acordat la fel de mult timp antrenamentelor

Te așteaptă bebe la finish și dacă trebuie să ajungi la el ca să-l alăptezi pur și simplu te trezești că ai superputeri. Mai faci si depasiri!

10. Ai un mental de fier

Mai ales după prima febră a bebelușului sau după prima vizită la urgențe. După ce treci de un 38 cu 8 pe termometru si intervii salvator cu un supozitor poți să spui fluierând: Ironman, ești o glumă!

11. Nu mai depinde starea ta de spirit de endorfinele de la antrenament

Înainte, stăteai la birou cu ochii pe ceas și abia așteptai să pleci să ajungi dracului la antrenament, să uiți de taskuri și kpi-s și șefi și… Să pleci să te întâlnești cu drăguțele de endorfine, să vezi și tu viața în culori mai frumoase.

Gata cu dependența asta!

Când ai bebeluș, endorfinele sunt acolo continuu, trebuie doar să îl privești sau să te gândești la el. 🙂

Pentru cine nu mă crede îl invit să facă un bebeluș! Vă provoc!

Chiar dacă probabil aveam și eu un as în mânecă față de concurența mea feminină la triatlon și tocmai l-am aruncat pe fereastră!

Acestea fiind spuse, ne întâlnim la liniile de start ale sezonului 2019! Ca niciodată, eu sunt deja pregătită! 🙂

Răzvan, la finish-ul cursei de la Austria Triathlon Podersdorf, 2 septembrie 2017

Știți deja despre performanța incredibilă pe care a reușit-o Răzvan Staicu recent, pe 2 septembrie, la Triatlonul pe distanță foarte lungă, din Austria, Podersdorf: a devenit noul recordmen național pe distanța Ironman, cu timpul de 9 ore și 11 minute, bătând vechiul record, deținut de Mihai Baractaru.  (09:15:03) A povestit în exclusivitate pentru Biciclistul.ro, la scurt timp după cursă.

Ca să înțelegem mai bine această reușită, trebuie să știm câteva lucruri despre Răzvan. El nu este sportiv profesionist, nu, este un tip care s-a autodepășit constant în ultimii ani din viața lui. Totul a început pentru Răzvan într-o zi, când s-a decis să mai dea jos din cele 100 de kilograme şi s-a apucat de alergat. 🙂 Acolo este momentul T zero pentru Răzvan, un medic stomatolog care descoperă triatlonul… 

Acum 3 ani vorbeam cu Răzvan într-un interviu pe Adrenallina și spunea așa: Cred că anul asta o să mă focusez mai tare, să-mi îndeplinesc visul: să bat recordul naţional pe distanţă de Ironman şi să încerc să mă calific la Campionatul Mondial. 

Ei bine, au trecut 3 ani de antrenamente, de căderi psihice, de accidentări… Finalizate cu nebunia asta :). Acest interviu este mai ales despre tribulațiile unui sportiv de anduranță, căderile și revenirile, durerea, efortul, determinarea și apoi, într-o zi, șansa aceea care te pune în valoare și îți arată că poți mai mult decât credeai că poți. Care îți arată că toate orele și zilele și sacrificiile nu au fost în van.

Este un text cam lung pentru timpurile digitale pe care le trăim, dar merită :).

Roxana Lupu, Adrenallina.ro: Ai reuşit așadar 3 ani mai târziu… 🙂 Eşti incredibil. Cum a fost drumul până aici? Ce au însemnat anii ăştia? 

Răzvan Staicu: Într-adevăr, la momentul discuţiei noastre de acum 3 ani visam la o calificare la Campionatul Mondial de Ironman şi, bineînţeles, la doborârea recordului naţional pentru această distanţă, doar că drumul a fost mult mai dificil decât mi-am imaginat.

Au intervenit accidentări care m-au făcut să îmi ies din formă, mai ales la alergare, iar apoi revenirea a fost extrem de dificilă. Era frustrant să o iau mereu de la capăt cu alergarea şi să încerc să ajung la rezultatele anterioare… simţeam că mă târăsc.

Eram obişnuit să alerg la un pace destul de rapid (pentru un amator!) şi brusc începusem să gâfâi la o viteză la care altădată îmi făceam încălzirea.

Pe lângă asta a intervenit şi monotonia antrenamentelor lungi. Psihic nu le mai făceam faţă. Mă gândeam ce naiba caut eu alergând de nebun ore întregi în nu ştiu ce parc sau pe nu ştiu ce şosea când aş fi putut să fiu cu familia sau cu prietenii, aş fi putut să citesc o carte sau să văd un film sau pur şi simplu aş fi făcut ceva care să nu implice o continuă luptă cu timpul sau cu kilometrii.

Ultimii doi ani au fost mai mult de căutare… am încercat să îmi dau seama dacă îmi mai place să fac triatlon.

Până la urmă este vorba de un hobby şi ca orice hobby ar trebui să îţi facă plăcere când îl practici, ori eu nu mai simţeam acea plăcere.

Totuşi, programul antrenamentelor îmi intrase în sânge, aşa că nu puteam renunţa chiar la tot, astfel că m-am axat mai mult pe ciclism, deoarece era partea care îmi plăcea cel mai mult din triatlon.

De aceea ultimul an a fost marcat de mai multe rezultate bune la ciclism dar de rezultate mediocre la triatlon, deoarece aveam probleme pe partea de alergare.

Totul a culminat cu Maratonul de la Nisa, din noiembrie 2016, unde m-am dus complet nepregătit şi am avut cea mai urâtă experienţă din viaţă mea…m-am chinuit enorm să îl termin, cu un timp de peste 4 ore (eu având un PB pe maraton de 2 ore  59 de minute si  8secunde….). După acel concurs am zis că nu mai vreau să ştiu de alergare, că mă voi limita doar la cursele de ciclism. Renunţam la triatlon.

4 luni nu am alergat deloc şi cu toate că făceam antrenamente de ciclism, începusem să iau din nou în greutate – ajunsesem la 80 de kg.  Nici înotul nu mă prea ajuta.

Aşa că am decis să reiau alergările, doar că nu a durat prea mult că durerile de genunchi şi de spate au revenit. După fiecare alergare eram aproape imobil a doua zi, şi reuşeam să mai alerg doar după o săptămână. Am încercat diverse terapii, masaje, fizioterapie, cu mai mult sau mai puţin succes, cert este că eram destul de deprimat.

Am continuat însă cu antrenamentele serioase de ciclism şi de înot, în speranţa că la un moment dat voi rezolva şi problema cu alergarea. În primăvară am mai făcut o pauză completă de alergare de 2 luni (abia mergeam din cauza durerilor lombare) şi după ce am simţit că nu mă mai doare absolut nimic (după concursul Ocean Lava Mamaia, unde am participat la ştafetă în proba de ciclism), am reînceput să alerg.

Culmea a fost că din acel moment nu m-a mai durut nimic. Ca partener de antrenament l-am avut pe Mihai Baractaru, care m-a ajutat să trec peste blocajul meu cauzat de alergările lungi.

La antrenament, alături de Mihai Baractaru (c) arhiva personala

Uşor, uşor mi-am revenit şi am început să mă gândesc la cursa de la Podersdorf. Totuşi, îmi era teamă că nu am un volum suficient pentru a face faţă unui maraton. Pe 7 august se închideau înscrierile iar eu pe 1 august am zis fie ce-o fi, eu mă înscriu, măcar că să-l fac şi să-l şi termin de data asta (aveam o poliţă de plătit din anul precedent, când am abandonat la alergare…tot din pricina lipsei antrenamentului).

În luna august aveam şi un concediu de 3 săptămâni programat de pe vremea când nu mă mai gândeam la curse şi am hotărât că mă voi concentra doar pe alergare şi înot, aşa că în fiecare zi din concediu am avut cel puţin un antrenament.

M-am întors cu doar două săptămâni înainte de cursa de la Podersdorf, am mai făcut 2 antrenamente mai lungi la ciclism şi cam asta a fost tot. Am plecat spre Podesdorf sperând că sunt suficient de antrenat ca să nu mai abandonez şi cu o dorinţa ascunsă în cel mai îndepărtat colţ al creierului că poate voi reuşi o cursă perfectă şi voi bate recordul naţional.

Cum a  fost cursa, povesteşte-ne puţin.

Cu o săptămâna înainte de cursă am început să urmăresc prognoza meteo deoarece nu performez deloc bine pe căldură. Se anunţa o vineri cu 29-30 grade şi vânt şi ceva furtuni şi poate un pic de ploaie, iar în ziua cursei 20 grade cu vânt dar fără ploaie – era bine.

Totuşi, vineri când am ieşit la recunoaştere pe tură de bicicletă m-am îngrijorat un pic deoarece vântul bătea foarte puternic şi în rafale, astfel că am luat decizia să schimb roata faţă pentru cursă. Iniţial îmi propusesem să merg cu o roată foarte profilată pe faţă (de 80 mm înălţime), lucru care îmi aducea un avantaj aerodinamic, dar mă dezechilibra destul de rău la un vânt din lateral…aşa că am pus o roată de un profil mediu (cca 40mm înălţime) şi s-a dovedit o alegere înţeleaptă.

În dimineaţă cursei vântul bătea parcă şi mai tare şi deja îmi spuneam că vreau doar să termin cursa cu bine. Apa era foarte agitată şi extrem de tulbure (mâloasă) şi mi-am zis că înotul va fi un coşmar.

Totuşi, tot vântul a fost până la urmă spre bine deoarece adâncimea lacului fiind foarte mică (maxim cred că are cca 1.75m) toţi concurenţii au fost nevoiţi că pe lângă înot să recurgă şi la delfinat (te împingi cu picioarele în sol şi te arunci în faţă) deoarece erau momente când între valuri apă era atât de mică încât atingeai cu mâna fundul lacului şi era imposibil să înoţi.

Deşi iniţial delfinatul mi s-a părut ineficient, am constatat că reuşesc să rămân cu cel de-al doilea grup şi la mică distanţă de primul grup (cca 15m), astfel că am ieşit din apă într-un timp record pentru mine, de 58 de minute şi 7 secunde (timpul pe care eu îl estimasem văzând valurile alea fiind de o ora şi 4minute).

La ciclism încă nu mă gândeam la record. Tot ceea ce îmi doream era să nu fac vreo până şi să merg relaxat astfel încât să am picioare bune pe alergare. Punctul meu forţe fiind ciclismul, întotdeauna am exagerat şi am tras prea tare pe partea de bicicletă, rămânând să mă chinui la alergare. Eh, de data asta, fiind şi destul de relaxat pentru că mi-am zis că la ce vânt bate, miza va fi doar să termin concursul, am hotărât să merg la ciclism astfel încât nicio secundă să nu simt că mă chinui, că trag de mine.

M-am ghidat doar după puls şi putere şi bineînţeles şi după feeling-ul general, astfel că am încheiat cei 180 km cu un puls mediu de 131 bpm şi maxim 138 bpm. Singurele dăţi când mă uităm la viteză şi la timp era la încheierea unei ture (au fost 6 ture de cca 30 km), în rest îmi spuneam că nu are rost să mă uit… Atâta timp cât simt că nu trag înseamnă că este bine. Un alt factor încurajator a fost că am depăşit tot timpul alţi concurenţi, eu fiind depăşit doar de 2-3 competitori.

Astfel am încheiat cele 6 ture destul de odihnit. Abia când am început alergarea (după cam 5 ore şi 49 minute), mi-am dat seama că am o şansă destul de mare să bat recordul naţional.

Totuşi, nici aici nu m-am grăbit şi pe primii 21 km am alergat foarte relaxat (în 1 ora şi 37 minute). Acest concurs are 4 ture de 10.5km la alergare, iar eu am de obicei probleme cu acest format…cad din punct de vedere psihic pe tura 3, iar căderea psihică duce imediat şi la o cădere fizică.

La fel s-a întâmplat şi acum şi la km 29 a trebuit să mă opresc… simţeam că nu mai pot, eram brusc epuizat şi mă gândeam chiar să abandonez. M-am oprit 1 minut la un punct de revitalizare, am mâncat o felie de pepene, am băut un pahar cu cola şi am mai luat un gel după care am repornit cu speranţa că îmi voi reveni…

Şi mi-am revenit… 3 km mai târziu, când am intrat pe ultima tură şi am văzut că mai am 56 de minute la dispoziţie ca să cobor sub recordul naţional şi ştiam că mie îmi lua cam 50 minute ca să fac o tură… atunci am prins aripi şi…restul este istorie! 🙂

La ce proba ai făcut progrese semnificative, ce ţi-au permis timpul acesta?

Da, clar la ciclism am evoluat cel mai mult, iar acest lucru mi-a permis să termin mult mai odihnit. După cum am spus, nu am încercat să termin mai repede partea de bicicletă. Deşi iniţial îmi stabilisem un target de 4 ore şi 40 minute, văzând ce vânt bate am hotărât să nici nu încerc să merg aşa…probabil că aş fi reuşit dar ar fi trebuit să dau 100% la ciclism şi nu aş mai fi avut nimic pentru alergare.

Aşa că mi-am asumat că voi pierde câteva minute (am terminat până la urmă în  4 ore şi 47min) dar am avut picioare super odihnite pentru maraton (pe care l-am făcut în 3 ore şi 20 de minute).

Care e planul pentru calificarea la Kona? Ce urmează pentru tine?

Din păcate această cursă nu face parte din circuitul competiţiilor care îţi oferă sloturi de calificare pentru CM de Ironman de la Kona. Kona rămâne încă un vis, dar un vis care parcă este ceva mai realizabil. Voi vedea, poate la anul voi ataca şi o calificare…nu sunt încă decis în privinţa viitoarelor curse.

Ai rămas alături de  Boldiszar Sandor anii ăştia, cât de mult contează să funcţionezi ca o echipă cu antrenorul tău?

Da, faptul că am rămas lângă acelaşi antrenor, Boldiszar Sandor, în toţi anii ăştia, a dezvoltat o relaţie foarte bună între noi, m-a făcut să mă obişnuiesc cu stilul lui de antrenament şi în acelaşi timp mi-a dat şi mie o libertate de decizie mai mare.

Un alt lucru foarte important este că a ajuns să mă cunoască foarte bine (uneori chiar mai bine decât mine), astfel că sunt antrenamente prescrise de el pe care, la prima vedere, nu aş băga mîna în foc că le voi putea duce la bun sfârşit, dar care spre surprinderea mea le fac exact în parametrii daţi. Este o chestie de încredere reciprocă fără de care o astfel de legătură, sportiv-antrenor, nu poate funcţiona.

Vorbeam acum trei ani şi despre acel echilibru între partea aceasta de sport/antrenamente/obiective şi viaţă personală. Cum mai este pentru tine acest echilibru acum?

Aşa este, trebuie să existe un echilibru, altfel nu faci faţă. Eu am păţit asta şi după o perioadă în care m-am concentrat foarte mult pe antrenamente a venit o cădere psihică…nu mai puteam face faţă, nu mai aveam forţă necesară să ies şi să trag de mine la antrenamente.

Am avut nevoie de o perioada de pauză ca să îmi revin iar acum sunt mult mai atent cu timpul acordat antrenamentelor, timpul acordat profesiei, timpul acordat familiei şi nu în ultimul rând timpul acordat mie…

Pentru că trebuie să ai şi un timp al tău în care să nu mai fii stresat de performanţe, pace, watti, şi aşa mai departe. Am început să fiu mai ‘zen’ şi să iau totul mai în glumă în ceea ce priveşte triatlonul.

Ai ştiut/ai simţit că această va fi cursa în care vei reuşit doborârea recordului?

Sincer nu, nu am crezut că voi putea bate recordul. Da, aveam într-un colţ al minţii această dorinţă dar îmi era frică să o las să iasă la suprafaţă deoarece nu voiam să pun presiune pe mine.

Am ştiut sigur că voi bate recordul abia la km 36.5 de alergare!  În rest, singura persoană care mă încuraja şi îmi spunea că voi bate recordul era Mihai Baractaru, deoarece aşa cum am mai spus, în ultimile 2 luni ne antrenasem împreună şi a văzut corect forma în care eram.

Nici măcar Sandor, antrenorul meu (şi al lui Mihai Baractaru) nu a realizat cât de bine pregătit eram (el mi-a dat o predicţie de 9 ore şi 19 minute pentru cursă, dar asta şi din cauza timpului relativ scurt pe care l-am avut la dispoziţie ca să îmi revin la alergare). Şi eu aveam dubii tot din pricina alergării…nu ştiam dacă aveam suficient volum pentru a face faţă unei astfel de curse. Se pare că singurul care nu s-a înşelat a fost cel care deţinea cea mai bună performanţă de până acum, Mihai Baractaru!

Cum te face să te simţi faptul că ai reuşit chestia asta, pentru care ai muncit atât?

Deocamdată mă simt copleşit de atenţia care mi se acordă şi de toate laudele pe care le primesc. Nu vreau să fiu acuzat de falsă modestie dar raportat la cum aleargă oamenii pe afară, timpul asta este unul bun dar nu este ceva wow…Sunt o mulţime de amatori care merg sub 9 ore (de cei de la Pro nici nu mai vorbesc…aia sunt extratereştri), aşa că nu simt că aş fi făcut ceva ieşit din comun.

Da, pentru mine este un timp extraordinar dar eu îl văd mai mult ca pe un personal best decât ca pe un record naţional…Oricum, rezultatul îmi dă încredere că se poate şi sub 9 ore…sper însă să nu mai treacă încă 3 ani…nu de alta dar am şi eu o vârstă! :)))

Puteți  citi aici interviul cu Răzvan Staicu de acum 3 ani:

I AM IRONMAN. Răzvan Staicu: „După prima mea cursă Ironman am fost dus la cortul de reanimare”