Maratonul meu la Braşov: Cursa izbăvirii
Poate alergarea să-ţi vindece rănile? Poate să-ţi alunge tulburarea care te macină pe dinăuntru şi să te ajute să faci pace cu tine însuţi? Cu gândurile astea am luat calea Braşovului, la Maratonul Internațional Brașov, aflat la prima ediție, în încercarea de a mă linişti şi de a găsi o fărâmă de speranţă, la aproape două săptămâni după ce am pierdut un om drag.
M-am întrebat ce rost mai are să particip la un maraton dacă nu mai am suflu, dacă nu mai cred în fiecare pas pe care îl aveam de făcut, dacă plăcerea alergării era sufocată de durerea mistuitoare a despărţirii de socrul meu, la care am ţinut mult şi de la care mai aveam atâtea de învăţat. Dar am decis că de data asta nu voi alerga pentru mine şi va trebui să o fac pentru el. I-ar fi plăcut mult să vadă medalia, să o pipăie zâmbind şi să ne întrebe, pe mine și soția mea, cum a fost la Braşov.
Ştiam că va fi tare greu, pentru că după 10 zile negre nu mă simţeam în stare să mai alerg decent nici 5 kilometri, însă, în acelaşi timp, mă agăţam de fărâma mea de experienţă acumulată în trei ani de alergare. Simţeam că va fi o cursă cu totul diferită de ceea ce am trăit până acum, pentru că nu puteam alunga altfel presiunea pe care o acumulasem. Să alergi pentru cineva este mult, mult mai greu decât să faci asta pentru tine. Te temi că ai putea da greş, dar, pe de altă parte, ai o motivaţie uriaşă şi simţi că nu eşti singur. Eu am simţit asta.
Maratonul meu de la Braşov n-a fost cursa superbă pe care mi-am imaginat-o atunci când m-am înscris, deşi organizatorii s-au descurcat minunat şi au toată admiraţia mea pentru eforturile lor. După şocul prin care trecusem nu eram pregătit mental pentru acest start, aşa că n-am avut aşteptări mari – îmi doream doar să ajung la linia de sosire şi, pe cât posibil, să nu scot cel mai prost timp personal.
Am reuşit doar să nu abandonez şi poate că e mai bine aşa. Duminică, la Braşov, strivit de căldură, am învăţat să-mi accept limitele, să-mi înţeleg neputinţa şi să merg până la capăt. Da, da, să merg! Ceea ce altădată mi se părea de neconceput a devenit inevitabil, obligatoriu, firesc, după primii 15 kilometri făcuţi cu frâna trasă, din cauza unui junghi nemilos la ficat. 15 kilometri m-am târât, tot încercând să-mi păcălesc corpul şi să-l fac să demareze. Dar maşinăria complicată căreia computerul de bord îi dădea comanda de pornire refuza să-şi revină. Din când în când, reuşeam să zâmbesc spre obiectivele fotografilor, dar nu reuşeam deloc să-mi înving starea: înăuntrul meu era furtună.
În cele din urmă, când disperarea a început să lase loc panicii, “motorul” gripat a pornit, numai că “turaţia” nu era deloc potrivită. Am scăpat de junghi, însă nu mai aveam suflu, iar stomacul dădea semne tot mai puternice de revoltă. Crampe! “Păi eu n-am păţit niciodată aşa ceva!”, am protestat, exasperat, în mintea mea, chinuindu-mă să înaintez. “Uite ai acum! Ce-o să faci?”, mi-am servit singur continuarea.
După 21 de kilometri, mă gândeam serios ce aş putea scorni ca să termin cursa asta, cum aş putea să mă mint ca să nu mă prăbuşesc. Am făcut un mic inventar al situaţiei, iar concluzia a fost jalnică:moralul – la pământ, durere la stomac, stare de oboseală acută, accentuată de căldură. După startul greoi, în care problema de la stomac părea tolerabilă, şi după primele două segmente de 10 kilometri în care m-am străduit să nu cedez, am văzut trecând pe lângă mine mulţi concurenţi.
Cursa mea era în pericol, ştiam asta. Singura şansă pe care o aveam era să accept că va trebui să merg şi că nu e nicio ruşine că nu mai pot alerga. Am tras de mine ca de o mârţoagă agonizând de sete în deşert, dar era clar că aveam o singură alegere posibilă: încercam să alerg şi riscam să mă prăbuşesc sau o luam încetişor, la pas, aşteptând să-mi revin. Jenat, dar determinat să termin cursa, am ales să merg. Cea mai bună decizie, singura posibilă, pentru că imediat cum încercam să mai alerg uşor, gambele intrau în mici blocaje. “Dumnezeule, acum am şi cârcei?! Păi nici n-am alergat azi!”, m-am gândit.
M-am oprit, mi-am masat puţin muşchii, apoi am continuat să merg. M-am rugat să nu cedez. Recunosc că mi-au dat lacrimile de supărare, pentru că tot nu puteam accepta că am ajuns să merg la un maraton. M-am oprit la fiecare furtun cu apă şi mi-am revenit în simţiri. Şi în timp ce storceam câteva felii de grapefruit, m-am relaxat şi mi-am dat seama că am uitat esenţa acestei ocupaţii… important e să particip. Şi că tot e mai bine să fiu acolo decât în scaun, la volan, înjurând maratonul pentru că a blocat centrul Braşovului. Tot ce trebuia să fac era să ajung la finish. Din acel moment mi-am revenit. Cam târziu, pentru că mai aveam doar vreo 5 kilometri în faţă, dar eram fericit că am reuşit să trec singur prin lecţia asta înainte de linia de sosire.
Căldura aiuritoare emanată de asfalt i-a sleit de puteri pe mulţi dintre colegii de suferinţă, transformându-i în pietoni condamnaţi să se târască pe lângă maşinile din care zeci de oameni încercau să priceapă de ce ar face cineva aşa ceva. Mă simţeam obosit, eram dezamăgit că nu am prins o zi bună, dar “hei, ar fi plictisitor să prinzi numai zile bune!”, mi-am spus. Măcar atât mai puteam face, să mă târăsc până în Piaţa Sfatului.
Crampele la stomac au încetat pe ultimii cinci kilometri şi aşa am putut să alerg, cât de cât. Am ajuns din urmă un concurent la vreo 50 de ani, pe care mi-am propus să-l depăşesc, semn că îmi reveneam după faza critică a agoniei. Îl vedeam că suferă, iar în clipa în care am ajuns în dreptul lui, s-a întâmplat ceva magic. Într-o secundă, am uitat ideea de a-l întrece şi am simţit nevoia de a-l bate pe umăr şi de a-l încuraja. “Mai e puţin! Hai să alergăm împreună până la capăt!”, i-am spus. Am simţit cum îşi revine uşor, apoi a slăbit ritmul şi ne-am înţeles să nu ne grăbim.
Am trecut amândoi linia de sosire şi l-am văzut uimit cum refuză medalia. Mi-a explicat că nu a fost înscris şi a alergat în afara concursului. Abia atunci am observat ce era diferit la el: alerga într-un tricou din bumbac alb şi pantaloni crem din tercot, cu pantofi sport obişnuiţi. Nici fata care oferea medaliile nu observase că nu avea număr. M-a impresionat că a alergat atât şi că nu a trişat – ar fi putut lua medalia. Îmi voi aminti mereu de el.
Finalul a fost emoţionant. Soţia şi grupul de prieteni m-au aclamat de parcă aş fi câştigat maratonul. Şi, într-un fel, l-am câştigat, ca dealtfel fiecare participant.
Am ajuns la finish chinuit, dar mulţumit că nu am cedat psihic la tentaţia abandonului. Mi-a fost dor de socrul meu, l-am simţit alături, ajutându-mă în clipele dificile şi am fost fericit că am alergat, atât cât am reuşit, pentru el.
Cu 04:38:29, locul 28 la categoria de vârstă +35 şi poziţia 50 în clasamentul general, mi-am trecut în “palmares” un “Personal Worst” de excepţie. Sincer, mă aşteptam chiar la mai rău, aşa că sunt tare mulţumit că am ieşit pe picioarele mele din “Triunghiul Bermudelor”, junghi-crampe-cârcei. Mi-aş fi dorit să marchez cu o cursă în forţă acel 10, cel mai frumos număr de concurs pe care l-am purtat până acum. Dar asta e o neîmplinire cu care pot trăi.
Maraton Apuseni: povestea cursei mele
Pe Maraton Apuseni l-am așteptat cu multă nerăbdare și cu multă poftă de munte. După frumusețea trăită la EcoMarathon, Apuseni îmi părea că vine ca o completare naturală, cu peisaje cel puțin la fel de frumoase și cu un traseu ceva mai lung și cu ceva mai multă diferență de nivel.
La Maraton Apuseni urma să alerg împreună cu colegul Claudiu, cu care voi face echipă la tură lungă de la Marathon7500.
Am avut un somn destul de neliniștit în noaptea dinaintea cursei, m-am trezit din două în două ore și nici nu știu când s-a făcut ziuă și ceasul mi-a dat de știre că e cazul să ne trezim și să plecăm spre zona de start. M-am echipat, mi-am luat nutriția pentru cursă și am mâncat ceva banane, după care am ieșit să-mi salut prietenii. Erau și ei gata, așa că ne-am urcat în mașină și am plecat spre Pensiunea Skiland din Stațiunea Muntele Băișorii, locația de unde urma să luăm startul.
După un drum de vreo 40 de minute, am ajuns în parcare și am urcat spre start. Vorbisem cu mama, că dacă sunt prezente corturi cu echipament și găsesc niște pantofi de trail noi acolo, să-mi iau o pereche, pentru că să parcurg cei 43 de kilometri în pantofi de șosea nu era deloc cea mai bună variantă. Zis și făcut.
Erau două corturi cu pantofi de munte, iar la unul din ele, prietenii mei, Claudiu și Eliza, aveau cunoștințe. Asta m-a salvat, pentru că nu aveam prea mulți bani la mine, iar băieții de la cortul CAF au acceptat să le plătim după maraton (mulțumesc Eliza, mulțumesc băieții de la CAF! M-ați salvat!).
Iată-mă, cu 10 minute înainte de start, încălțat cu o pereche nouă de pantofi de trail, urma să iau startul împreună cu Claudiu și alte câteva sute de participanți la Maraton Apuseni.
3, 2, 1…start!
Am plecat repede, dat fiind faptul că eram mai puțini decât la alte concursuri mari. Am pornit împreună cu Claudiu și am trecut prin primele urcări și primele coborâri. Eu îl lăsam puțin în urmă pe urcări, el mă lăsa puțin în urmă pe coborâri.
Am ținut-o așa până la primul punct de alimentare, la Bocșești, unde am ajuns cam plin de noroi, traseul până aici fiind presărat cu multe bălți, de la pârâiașele din apropiere. Am mâncat bine și-am plecat în alergare pe un forestier care a urcat puțin, după care a început să coboare și a tot coborât câțiva kilometri buni.
Mă simțeam bine, mă mișcam puțin mai greu ca de obicei, mai ales la coborâre, din cauza pantofilor noi. Neobișnuit cu ei, era să-mi sucesc glezna de vreo două ori, ba chiar am alergat puțin cu o mică durere la glezna dreaptă.
A urmat prima urcare lunguță, unde l-am lăsat din nou pe Claudiu în spate. Am ajuns pe culmea unui deal, de unde se vedea un peisaj absolut superb. Eram înconjurați de verde și combinația de cer perfect senin cu verdele puternic al brazilor și mirosul acela de iarbă proaspătă erau un deliciu. Cam asta a fost tema generală a cursei, prin peisaje din astea m-am tot plimbat. De fapt, peisajele aveau să joace un rol important mai târziu în cursă, pentru că m-au salvat mental, în niște momente mai dificile.
Ziceam că ajunseserăm într-un vârf cu priveliște faină. După vârf, normal, urmează coborâre. După coborâre, vine urcare. Și tot așa, până la următorul punct de alimentare de la Săgagea, unde m-am alimentat destul de mult și mi-am dat seama după, când am început s-o iau la pas, că băusem cam multe lichide.
Ușor, ușor, nu de alta, dar urcam iar și n-aveam cum să mă mișc prea repede, mă apropiam de jumătatea cursei. Pe la kilometrul 17 s-a iscat o urcare mai abruptă, moment în care m-am uitat după prietenul Claudiu și l-am văzut undeva în spate. A fost ultima dată când aveam să-l văd în cursă.
A urmat o alergare splendidă pe curbă de nivel, pe Dealul Răfăileștilor, într-o zonă pe care o declar, oficial, cea mai frumoasă zonă unde am alergat până acum. Pe la mijloc am dat de-un izvor, de unde am băut cu poftă și brusc m-am simțit foarte hidratat. E ceva la apa asta de munte, proaspătă, curată. Parcă îți dă forțe altfel.
Mă întrec fetele? 🙂
După ce-am ajuns la următorul punct de alimentare, la kilometrul 21 și după ceva poteci prin pădure, am ajuns la cea mai tehnică coborâre pe care am făcut-o până acum, cu corzi, cu salvamontul în jur, cu pietricele mici pe care am și alunecat puțin și m-am ales cu o julitură, dar cu o senzație tare faină, încărcat de adrenalină. În scurt timp, am parcurs toată coborârea tehnică din zona numită La Stânci și a urmat o coborâre luuuungă și frumoasă, cu niște curbe largi și potecă îngustă, pe care am alergat-o cât m-au ținut picioarele. Am avut în spate o fată care nu m-a lăsat să încetinesc un moment, o simțeam că are mai multă experiență la fugă pe munte ca mine. Tocmai de-asta m-am ambiționat și n-am lăsat-o să mă depășească. La finalul coborârii, am sărit peste un râu, mi-am dat cu apă pe față și mi-am udat șapca și am luat-o la pas spre următorul punct de hidratare.
Între timp, m-a ajuns și fata de pe coborâre și-am făcut cunoștință. Voichița o chema, la prima ei alergare pe traseul de maraton, dar unul dintre organizatorii edițiilor precedente. Mi-a dat așa un sentiment în plus de siguranță, faptul că am alături, chiar și pentru puțin timp, un om cu experiență mai mare ca mine.
Am ajuns în punctul de alimentare și am mâncat bine, căci intuiam ce urmează. Văzusem din profilul cursei că pe la kilometrul 25 șade o urcare lungă, vreo 5 kilometri cu 600-700 de metri diferență de nivel. M-am pregătit psihic pentru urcare și am luat-o la pas. Primul kilometru a fost integral pe o vale cu niște pietre destul de mari, peste care săream destul de ușor. Mă surprinde mereu cât de bine merge urcarea la mine.
Voichița, noua mea cunoștință, plecase din post înaintea mea, iar eu îmi pusesem ca scop să o ajung din urmă. Urc, urc, urc, trec printr-un punct de control și văd în stânga mea creasta unde urma să ajungem. Avea în mijlocul ei un fel de peșteră fără tavan, o adevărată splendoare!
Surviving: rămân fără apă
N-a mai durat mult și am intrat în pădure, iar urcarea continua, devenea din ce în ce mai abruptă și din ce în ce mai dificlă. Cu multă răbdare, am înaintat cu ritm constant. Am ajuns-o în sfârșit pe Voichița și am și depășit-o. La un moment dat, cât de mult îmi plac mie urcările, am început s-o înjur. Parcă nu se mai termina și mă storcea de toate resursele. Deja îmi era foame și rămăsesem și fără apă. Mi-am zis că dacă mânânc un gel fără apă, o să regret, așa că i-am dat înainte cu perseverență. Și cu câteva înjurături. Aproape de final, am ajuns din urmă o altă fată, care avea un bandaj la genunchi. Am întrebat-o dacă e ok și dacă are nevoie de ceva, mi-a răspuns că vrea doar apă. Asta voiam și eu. Hai, urcare, termină-te odată!
Spuneam că peisajele au jucat un rol foarte important pe toată durata cursei. Aici a fost unul din momente. Când am ajuns în vârf, pe creastă, printre copaci, m-am oprit pentru câteva momente și am admirat priveliștea (am poze și de aici). Am rămas fără cuvinte. În secunda aceea mi-am zis: ”Cât de nenorocită a fost urcarea asta, pentru peisajul ăsta, a meritat tot efortul!”. Și-am plecat mai departe, pentru că mintea îmi era ocupată cu următorul punct de alimentare.
A mai durat ceva până am ajuns la punct, dar din nou, peisajele și-au făcut treaba. Am alergat printr-o vale extraordinară, unde de-o parte și de alta erau văcuțe la păscut și era o muzică întreagă ce venea din clopotele lor. Treceam aproape de văcuțe, iar ele continuau să pască și să-și zdrăngăne clopotele. Mi s-a părut de poveste porțiunea aia. Mi-a dat multă energie și am ajuns la punctul pe unde mai trecusem o dată, la kilometrul 21. De data asta, eram la kilometrul 31. Voichița și fata bandajată la picior, pe care am aflat ulterior că o cheamă Cristina, au plecat amândouă înaintea mea. De Claudiu nu mai știam nimic, dar după calculele mele, era la cel puțin o oră în spatele meu.
Energizant. Sursa: muntele
Am mâncat bine, m-am hidratat din belșug și am luat-o la pas, pe niște urcări și coborâri mai line, dar care mi s-au părut foarte lungi. În punctul ăsta, pe urcări mergeam, pe plat combinam mersul cu alergatul, iar pe coborâri alergam cât puteam de tare. Iar la kilometrul 35, ”cât puteam de tare” nu era deloc rapid. Măcar eram constant.
Am ajuns mai repede decât credeam la ultimul punct de alimentare, unde era și Cristina, cu un bandaj nou, gata de plecare. M-a întrebat cum sunt, i-am spus că bine. Chiar eram bine, doar că nu prea mai aveam resurse și pofteam ceva sărat. Noroc că am găsit o tăviță plină cu sărățele la punct, pe care le-am combinat cu niște portocală, banană și măr, am băut vreo 2 pahare de izotonic și-am plecat pe ultimii kilometri.
Din nou, peisajul a venit în ajutorul meu. Norocul meu că iubesc muntele și mă conectez bine cu el. Îmi iau multă energie în felul ăsta, exact atunci când am nevoie. Eram în mijlocul unei păduri, cu potecă lată, în dreapta aveam un râu, iar în stânga un perete de stâncă. Era, să zicem, o potecă tipică de munte. Pe care am alergat-o cât am putut și apoi am mers. Am ajuns la o răscruce, unde o tipă, voluntar, mi-a zis că mai am maxim un kilometru. Am cotit la dreapta și am continuat să merg.
După ce am trecut peste o baltă uriașă, un grup mare de voluntari a început să strige și să aplaude. Mi-au dat multă energie și mi-au zis că mai am 600 de metri până la finish. Fiind în urcare, nu se poate spune că am sprintat pe ultimele sute de metri. Doar pe ultimele zeci de metri, când am ajuns în parcarea Pensiunii Skiland și am văzut-o pe mama și pe Eliza, care mă încurajau și îmi făceau poze. Am luat-o la sănătoasa și am trecut linia de finish, m-am aplecat să fiu medaliat și m-am trântit direct pe iarbă. Am început să râd și să plâng în același timp, inundat de un val de emoții de moment. Bine că predominant era râsul, căci eram foarte bucuros să fiu acolo, la finishul celei mai dificile curse pe care am alergat-o până acum. După ce m-am ridicat, am luat-o pe mama în brațe și i-am mulțumit pentru tot ceea ce face pentru mine. M-am gândit multă vreme, în timpul cursei, la asta. La cât de multe resurse depune pentru ca eu să particip la concrusrurile astea și la cât de mult suport îmi asigură. Îți mulțumesc, mamă! Ești cea mai tare!
Ceasul mi-a arătat 7h37m. Cronometrul oficial s-a oprit la 7h36m44s. Un timp bun, pentru așa traseu, aș zice. A, ce credeți, e ok? 🙂 M-am dus să mă alimentez, m-am întâlnit cu Cristina, care terminase cu puțin timp înaintea mea. Ne-am felicitat și am mers să ne luăm porția de gulaș. Deși nu știam aproape nimic unul despre celălalt, am simțit că o cunosc de multă vreme. Cumva, faptul că am alergat aceeași cursă ne-a unit. De-asta iubesc eu sportul ăsta 🙂
Au urmat câteva ore bune, vreo 3, în care l-am tot așteptat pe Claudiu. Nu știam ce s-a întâmplat cu el și deja începuserăm să ne facem griji. Am pornit pe traseu, în speranța că-l vom întâlni. Așa a și fost, după vreo 500 de metri, l-am văzut cum venea împreună cu alți băieți. Am mers împreună la finish și am avut onoarea să-i medaliez. După mai bine de 10 ore și jumătate, băieții ăștia n-au renunțat. Au fost niște eroi.
Toți am fost, la așa cursă. Maraton Apuseni a fost transformațional și cred că mi-a extins limitele. Pe care, încă, nu le-am atins. Sper să fie cât mai departe! 🙂
Maratonul Măcin: prima mea cursă de trail running
Toni Dumitru
Privesc “cocoaşele” care sparg orizontul Dobrogei şi mă gândesc că eu am vrut-o: nu pot să dau vina pe nimeni. Tovarăşul meu de drum, Claudiu Dinescu, m-a adus aici şi e convins că o să-mi placă. Eu simt că am două variante mari şi late: va fi ceva magnific sau voi muşca din ţărână şi nu voi mai părăsi niciodată asfaltul. Pe 2 mai, în zori, când lumea încă nu şi-a revenit după “fiesta” cu mici şi bere, părăsim orăşelul nostru de câmpie ca să cucerim munţii tociţi de vânt ai Dobrogei.
Sunt debutant la o cursă montantă, aşa că un semi la Maratonul Măcin mi s-a părut cea mai potrivită ocazie pentru a părăsi asfaltul şi a încerca altceva. E o competiţie nouă, micuţă, eco, aflată la a doua ediţie, la care vin mulţi alergători din zonele de câmpie, dornici să facă saltul la înălţime, dar şi concurenţi cu experienţă care se pregătesc pentru cursele mai grele, cu diferenţă mare de nivel. Eu vin din curiozitate. N-am mai participat niciodată la aşa ceva.
Am găsit prin casă o pereche de pantofi Nike cu talpă groasă şi profilată, cu aderenţă, dar când mă uit la pantofii cu crampoane ai camaradului meu înţeleg imediat unde mi-e locul: e ca şi cum m-aş prezenta la un maraton clasic încălţat în tenişi. Amândoi ne-am înscris la distanţa de 24 de kilometri, dar el se pregăteşte pentru maratonul de la Moeciu, de peste o săptămână, în timp ce eu mă declar mulţumit dacă ajung la finiş.
Ajungem cu două ore înaintea startului în comuna Greci, judeţul Tulcea. În centrul localităţii, Asociaţia “Aleargă Zâmbeşte Trăieşte” organizează aici o cursă în care ni se promite că com alerga “împreună cu broaşte ţestoase şi iepuri voioşi, pe vârful Tuţuiatul, pe culmea Pricopanului, prin poieni cu bujori, pe lângă lanuri înverzite şi printre sute de alte specii de floră şi faună”. Sună bine.
Suntem doar o mână de oameni în centrul localităţii. Primim într-un minut tricoul tehnic şi numărul de concurs, mai schimbăm impresii şi încep să apară tot mai mulţi concurenţi. Îi privesc cu atenţie, le analizez trupurile robuste şi picioarele zdravene, ca nişte butuci – altă specie de alergători faţă de “iepurii” de şosea.
Muntele îmi spune cinstit câţi ani am
La ora startului ne strângem cam 100 şi ceva de entuziaşti. Printre ei şi Ilie Roşu, cu nelipsitele lui steaguri, şi brăileanul Victor Ilie, românul cu peste 200 de maratoane la activ, semn că Măcinul începe să atragă elita autohtonă a alergătorilor.
Diferenţa de nivel la maraton e de 1.900 de metri, cu opt ore timp limită, în timp ce distanţa de la semi este de 24 de kilometri, cu 1.000 de metri diferenţă de nivel şi cinci ore timp limită. Am ales ultima variantă. Pe traseu ne aşteaptă patru puncte de alimentare si trei de hidratare. Suntem bine primiţi aici – soarele ne îmbrăţişează şi ne lasă în plata vântului şi a stropilor mărunţi de ploaie pe vârfurile Ţuţuianu, Îmbulzita şi Piatra Râioasă.
Se dă startul şi grupul se înşiră repede pe uliţa noroioasă care ne scoate repede în afara comunei. Şi aici apare repede primul meu şoc: nici n-am început să urcăm, iar eu deja gâfâi. După 300 de metri, părăsim ultimele case şi ne îndreptăm pieptiş spre prima urcare. Eu-s cam la jumătatea grupului care acum s-a răsfirat rapid. Pe primii nici nu-i mai zăresc, pe cei din urmă îi văd abia ieşind din sat. Nimeni nu mai aleargă, luăm panta la pas şi începem să urcăm susţinut pe cărarea care ne conduce deasupra platoului Dobrogei. Efortul mă năuceşte – îmi aud inima bubuind de parcă aş fi un cal de curse şi mă întreb ce naiba a fost în capul meu să mă bag la aşa ceva fără o minimă pregătire. Dar parcă mai contează acum…
Tot ce-mi rămâne de făcut e să-mi temporizez un pic efortul, să-mi trag sufletul şi să înaintez. Şi, cumva, după o urcare continuă de 40 de minute, reuşesc să mă adun şi să susţin efortul. E greu, dar simt că-mi place, dacă m-ar ruga cineva să mă opresc n-aş ceda. Urmează tot tacâmul: coborâri abrupte, în care încerc din răsputeri să frânez, convins că-mi voi rupe gâtul sau picioarele în râpa din faţa mea, apoi o bucată bună de vale lină, prin pădure, în care alerg cu o foame de nestăvilit şi depăşesc tot ce întâlnesc în cale şi încă o urcare cruntă, care-mi seceră puterile şi mă îngenunchează, realmente. Mă opresc de trei ori ca să ajung pe vârful stâncos, bătut de vânt, unde cei dinaintea mea par nişte furnici.
Pentru prima oară în cei trei ani de când alerg, acolo mi-am simţit vârsta reală: nu mai eram copilul de odinioară, de nestăpânit, bucuros să zburde ore în şir. Inima îmi bubuie, gâfâi şi privesc neputincios cum toţi cei pe care i-am depăşit la alergare trec pe lângă mine. Oribil! Chiar nu contează deloc că am alergat şi eu nişte maratoane?! Simt că am luat-o de la zero.
Îmi dau seama cât de jos sunt dacă mă târăsc la o cursă pe nişte dealuri, căci ăştia sunt Munţii Măcin. Dar eu vrut să fac asta şi nu pot să dau vina pe nimeni, aşa că mă reamintesc că am venit la o plimbare, nu să fac un record. Plăcere. Explorare. Peripeţii. Distracţie – astea-s cuvintele-cheie.
Şi uite aşa ajung şi eu în vârf, unde realizez, ca toţi ceilalţi, că avem o mică problemă: marcajul se bifurcă, iar unii o iau în stânga, alţii în dreapta. Ne întrebăm între noi încotro s-o luăm, hărţile nu ne lămuresc, iar cineva sună jos, în sat, şi află că o luăm în dreapta, pe cărarea şerpuind printre stânci. Aşadar, toţi cei care au luat-o în partea opusă au scurtat din greşeală traseul şi au ratat un punct de control. Printre ei şi tovarăşul meu, care ajunge la finish cu timpul 1:49:15, dar apoi află că a parcurs doar 19 kilometri din cei 24. Organizatorii şi-au asumat eroarea marcajului neclar şi au întocmit un clasament separat pentru toţi cei care au luat-o pe scurtătură, iar Claudiu a încheiat pe primul loc la categoria de vârstă 40-49.
Broscuţa nu-i acasă
Noi, “dreptacii”, continuăm să şerpuim printre stânci. Ajung la un punct de control, prind o bucată bună de drum şi bag viteză, apoi uit că trebuie să casc bine ochii la marcaje şi mă las în voia drumului, de parcă aş fi la mine acasă, pe şosea. Imediat vine şi “răsplata”: când mă dumiresc, nu mai văd niciun semn roşu. Un alt concurent apare mergând agale spre mine şi-mi dau seama că am ieşit de pe traseu. Ne întoarcem, mergem şi urcăm, simţim cum trec minutele şi ne stoarcem aiurea “bateria”, dar n-avem ce face. Regăsim drumul, intrăm pe o cărare şi urcăm din nou, gâfâind şi asudând. Apoi o nouă bifurcare, unde iarăşi alegem greşit, dar după câţiva paşi ne întorc din drum alţi rătăciţi şi o luăm repede în direcţia corectă.
Oboseala mă apasă, dar nu mă las. Îmi place mult aici şi simt că n-am de ce să mă grăbesc. Ştiu că greşeala de a pierde marcajul m-a costat destul de mult, aşa că mă opresc relaxat, fără să-mi pese de timp, dau jos rucsacul de alergare şi fac poze. Salut şi o ţestoasă care nu mă bagă în seamă – stă pitită în carapacea ei, camuflată în iarbă şi nu răspunde la interfon. Ce să zic, îi promit că nu scapă nici la anul de mine, aşa că ne mai vedem noi.
Flori de soc înainte de medalii
Acum vine partea cea mai uşoară. Coborâm abrupt până ajungem la un drum drept de pământ – mai sunt şase kilometri până la sosire. În sfârşit, aici e de mine! Atac ultimul “cartuş” cu gel, îmi fixez bine rucsăcelul în spate şi bag viteză. Dar viteza e doar în mintea mea, tot ce pot e să alerg constant şi să depăşesc câţiva oameni pe care nu i-am văzut la urcare. Pe toţi cei care merg îi încurajez, ştiu că pentru ei este la fel de greu cum era pentru mine la urcuş. Ultimul tip pe care îl depăşesc e singurul care mă ascultă şi mă urmează. Îl aud cum începe să alerge şi zâmbesc mulţumit – am reuşit să ajut pe cineva să creadă în el şi să mă urmeze.
Mai am câţiva paşi până în sat când cvadricepsul stâng începe să mă înţepe, aşa că încep să merg prudent. Din spate, omul pe care l-am încurajat se apropie şi îl aud: “Acum, dacă tu m-ai ajutat, e rândul meu să te ajut. Hai să alergăm, mai e puţin”. Facem cunoştinţă. El e Cristian Petre, din Constanţa. Îmi dă să beau isotonic din bidonul lui cu furtunaş, apoi pornim spre sosire.
Parcurgem uliţele din Greci cu ultimele forţe, iar piciorul meu stâng este pe punctul de a se bloca, dar nu apuc să-l bag în seamă: câţiva copii din sat ne ies în cale şi ne oferă bucheţele de flori de soc şi atunci, acolo, simt că ăsta este de departe cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat de când alerg. Trecem linia de sosire ca doi învingători, cu florile în mână.
Un bebeluș la punctul de alimentare
Rezultatele le găsiţi pe pagina Maratonului Măcin. Eu am terminat distanţa de 24 de kilometri în 3:46:41, al şaptelea din 12 participanţi la categoria de vârstă 40-49 de ani, la egalitate cu tovarăşul de finish pe care l-am ajutat şi care m-a ajutat. Ce poate fi mai frumos? Am primit o medalie din lemn, simplă şi frumoasă, am dăruit florile unei voluntare, am băut o bere şi am mâncat o porţie de tocăniţă, gătită în două cazane uriaşe, ca la cantină. M-am simţit grozav şi m-am bucurat de prima mea alergare montană ca de maratoanele de la Berlin şi Paris, cu tot “glamour-ul” lor.
Îmi place la nebunie cursa asta mică, aflată la început, aproape neştiută dacă o comparăm cu alte competiţii care atrag vedete din showbiz şi sportivi cu brand. Măcinul are un parfum boem, un aer necomercial, al alergării de plăcere, fără surle şi fără trâmbiţe, fără premii în bani, cu volutari puţini dar entuziaşti – printre ei şi o tânără mamă care şi-a aşezat bebeluşul pe o păturică şi a împărţit zâmbind pahare cu apă concurenţilor.
Îmi plac oamenii din sat care ne-au salutat şi ne-au încurajat, îmi plac culmile stâncoase, mângâiate de vânt, ca-n Scoţia, de pe care poţi vedea covorul multicolor al Dobrogei întins sub picioarele tale. Îmi plac montaniarzii de toate vârstele care ne felicită şi ne aplaudă.
Am suferit serios la Măcin, dovadă că febra musculară n-a trecut nici după patru zile. Dar mă bucur că, în calitate de “iepuraş de câmpie” nu mi-am prins urechile acolo şi încă îmi vin în minte secvenţe din coborârile ameţitoare pe care le-am parcurs. Abia aştept să treacă anul ăsta şi să mă întorc acolo!
Ce m-a învățat primul meu maraton montan
Alexandru Kelerman
Tocmai am terminat primul meu maraton montan, la Brașov Marathon 2015! 🙂 A fost un regal de limite depășite, de la cele peste șase ore și jumătate petrecute pe munte, până la distanța de 38 de kilometri, cea mai lungă distanță parcursă de mine până acum.
Experiența acestui prim maraton montan mi-a oferit mai multe ocazii, pe care le așteptam de ceva vreme. În primul rând, am vrut să văd dacă mă lovesc de vreo limită. Pentru că încă nu le-am descoperit pe-ale mele și pot să spun că e bine că nici în cursa asta nu s-a întâmplat. Mi-am arătat mie că pot să alerg 38 de kilometri, adunați cu aproape 1.900m diferență de nivel pozitivă, într-un timp decent. Limită dragă, sper să fii cât mai departe, sau cel puțin mai departe de cei 105 km care mă așteaptă în septembrie la maratonul de trail Ciucaș. 🙂
A doua ocazie a fost legată de nutriție și hidratare. Parcurgând până acum numai semimaratoane, majoritatea pe plat, n-am avut prea multe tangențe cu hidratarea și alimentarea în timpul cursei, pentru că n-am simțit nevoia și m-am descurcat cu ce-am găsit în posturile de alimentare din curse. Dar în momentul în care bariera unor ore și distanțe se sparge, e nevoie să introducem nutriția și hidratarea în ecuație. Nu știam prea bine cum reacționează corpul meu la diverse produse, la un anumit tip de hidratare și mai ales, la tipul ăsta de efort. Din acest punct de vedere, am învățat foarte multe lucruri, pe care promit că vi le spun în alt articol.
Zona în care am avut ocazia să descopăr cele mai multe lecții este cea care ține de mental. Peste tot, în toate cărțile și rapoartele de curse pe care le-am citit despre alergat și ultra-alergat, scrie că mentalul joacă un rol foarte mare în rezultatul final pe care îl obții. Dar este una să citești aceste lucruri, să zici: ”Ok, deci mentalul e important” și să fii de acord cu treaba asta și e alta să experimentezi pe propria piele cât de esențial este, de fapt, tot jocul ăsta cu mintea.
Hai să vedem ce-am învățat:
Ar fi bine să-i acordăm mentalului cel puțin la fel de multă pregătire pe cât îi acordăm fizicului
Sau, cu alte cuvinte, nu te baza doar pe pregătirea fizică și antrenamente, mai ales într-o cursă montană, pentru că pe asta mă concentrez. De ce spun mai ales într-o cursă montană? Pentru că pe plat e cu totul altă poveste. Pe munte, dacă ești pus în fața unei urcări la care nu te așteptai sau pe care o înjuri în minte, ai pierdut. Pe plat, n-ai provocarea asta. Pe munte, ea există permanent.
Cu o zi înainte de cursă, am stat câteva ore bune și-am analizat traseul, kilometru cu kilometru, astfel încât să-mi fac o idee de ansamblu cât mai precisă despre ceea ce urma să parcurg: Unde urc și unde cobor? Cât de mult urc și cât de mult cobor? Cât de dificilă va fi o urcare și cât de abruptă? Cât de lungă va fi coborârea și aproximativ cât timp îmi va lua? Unde sunt punctele de alimentare și unde sunt cele de hidratare?
Toate astea și alte detalii sunt jaloane importante pe care ar fi indicat să ți le setezi în minte, chiar dacă n-o să fie 100% corecte și vor exista mici elemente de surpriză. E bine să te pregătești pentru tot și să fii conștient de cursa și de traseul pe care urmează să le parcurgi. Iar dacă acoperim bine acest punct…
Șansele de reușită cresc atunci când ești pregătit mental pentru ceea te așteaptă
Bine, nu știi niciodată cu siguranță, 100%, ce te-așteaptă pe traseu. Dar poți încerca să fii cât mai bine pregătit.
Cel mai bun exemplu care-mi vine în minte este numărul de alergători pe care i-am lăsat în urmă pe două dintre urcările de pe traseu, la Peștera de Lapte și ultima urcare spre Șaua Tâmpei.
Asta s-a întâmplat pentru că le-am studiat bine înainte și știind cam în ce punct urma să le parcurg, le-am străbătut cu relativă ușurință și fără prea multe plângeri, cel puțin din partea creierului meu. Te vei lovi, inevitabil, de multe momente dificile, crede-mă. Nu spun asta ca să te sperii. Spun asta ca să știi că se va întâmpla, fie că vrei sau nu. nu
Am auzit alți alergători spunând, într-o formă sau alta, același lucru: ”Voi mai puteți?”.
Pentru că, da, va veni momentul când fizicul o să înceapă să doară. Când o să vrei să te oprești pentru că ai senzația că nu mai poți. Când o să blestemi traseul și-o să vrei să renunți la următorul punct de alimentare.
Și vei avea dreptate, o să vină momentul în care fizicul tău n-o să mai fie în stare să facă prea multe multe.
Aici intră în joc mintea. Aici stă diferența dintre a termina o cursă și a abandona-o. Iar cu o pregătire mentală puternică, poți depăși orice, absolut orice moment dificil care-ți apare în cale. Pot să-ți promit asta! 🙂
Brașov Marathon a fost o experiență prin care mi s-a confirmat că fac bine ceea fac. Și că planurile de acasă s-au potrivit, într-o măsură destul de bună , cu cele din târg. Sau mai bine zis, cu cele de pe poteci și din pădure, că doar am fost pe munte, da? 🙂
Urmează EcoMarathon Moeciu de Sus, pe 9 mai 2015. Urmează cei 42 de kilometri oficiali ai unui maraton pe care îi voi parcurge cu drag și spor. Și da, tot pe munte vor fi, cu vreo 2300 m diferență de nivel pozitivă.
În două vorbe: abia aștept!
Ne-auzim la povești după,
Alex
Cernica Spring Trail Runnning, Jurnal de cursă
Sunt Marius Dobrescu și în iulie 2015 voi participa la TRANSFIER 70.3, triathlon half ironman, a doua competiție de acest gen la care particip, după cea de anul trecut, Ironman Budapesta 70.3. Știu deja ce mă așteaptă, de aceea urmăresc toate cursele care mă pot ajuta în pregătirea mea. În ziua cursei, aveam în programul de pregătire un antrenament de bicicletă de intensitate medie și un antrenament de alergare de intensitate mare.
Participasem însă și în 2013 la cursa de semimaraton de la Cernica Spring Trail Runnning și mi-a plăcut enorm traseul, atmosfera și mirosul de leurdă din pădure. Am văzut și o postare pe Facebook la Adrenallina și m-am înscris la concurs pentru a primi o invitație la cursă.
Am câștigat și am ales cursa intensă de 10 kilometri. Duminică dimineața mi-am luat bicicleta și am pornit spre Cernica. Deja era cald bine afară, însă când am ajuns în Cernica mă simțeam excelent după 20 de kilometri de pedalat cu o cadență susținută, ce a suplinit încălzirea dinaintea cursei.
Când am luat hotărârea de a participa la Cernica Spring Trail Run, îmi propusesem să parcurg cei 10 kilometri sub 40 de minute, chiar dacă știam că alergarea în pădure, pe un traseu de trail, pe alocuri dificil, nu poate fi comparat cu un traseu de asfalt. Eram însă pregătit să fac tot posibilul să mă încadrez în obiectivul propus.
Startul a fost dat la comun pentru toate cele trei probe, cros, semi și maraton, iar la linie s-au strâns în jur de 200 de participanți; erau mulți pe care i-am tot văzut la competițiile de alergare și pe care îi admir. Prezența lor mă motiva și de abia așteptam să înceapă cursa.
Am pornit destul de tare, puțin cam tare față de ritmul propus. După primul kilometru am intrat în pădure și mi-am dat seama că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din pădure. Aveam în picioare niște adidași foarte buni, chiar extraordinar de buni, ușori, perfecți pentru asfalt, dar care, stupoare, sunt total nepotriviți pentru o cursă de trail în care este și normal ca asfaltul să lipsească cu desăvârșire.
După încă un kilometru parcurs, pentru că în zonele cu noroi mai mult patinam decât alergam, am fost prins din urmă de Ionuț Purcea, care avea să câștige cursa de semi, cu care am făcut haz de necaz de neinspirata mea alegere. După primii 5 kilometri parcurși eram în grafic din punct de vedere al timpului propus și deși erau destul de multe denivelări, pante și rădăcini de copaci cu care nu eram obișnuit în antrenamentele mele uzuale, mă bucuram de cursă și de faptul că alergam prin pădure, pe marginea lacului. Total neașteptat dar previzibil pentru un cunoscător, între kilometrul 5 și 6, am alunecat pe un șleau și am plonjat cu fața într-o groapă plină cu apă și noroi, ca într-o piscină.
Pentru hidratare, apa din baltă uriașă a fost excelentă, nu neapărat ca gust. Am avut noroc că am căzut bine, malul din baltă protejându-mă de o eventuală accidentare.
M-am ridicat și am continuat să alerg, însă am avut reale probleme în a-mi regăsi ritmul impus la începutul cursei. Am mai pierdut secunde bune și pentru că, din nefericire, am greșit de două ori traseul. Între timp m-a prins din urmă plutonul fruntaș de la semi și mă întrebau dacă am căzut și dacă sunt bine.
Aș fi vrut să le răspund că de fapt m-am camuflat intenționat pentru a mă integra mai bine în peisaj, dar întrecusem cu mult măsura. Spre amuzamentul meu, cei de la punctele de hidratare sau fotografii cursei rămâneau cu gura căscată când mă vedeau în ce hal arăt.
Când am ajuns la linia de sosire eram convins că ajunsesem cel mult pe locul 4, însă organizatorii m-au felicitat pentru locul 3, cu un timp de 42 de minunte și 55 de secude. Ulterior am aflat că un altlet foarte bun greșise traseul din păcate și a ajuns mai târziu. Orele petrecute până la festivitatea de premiere au fost foarte plăcute, în compania celorlalți participanți și a familiei mele.
Pentru mine cel mai important este să particip la curse și să mă autodepășesc, însă este extrem de plăcut si este un tonic pentru moral, ego și motivație să te clasezi pe podium. Cei 20 de kilometri până acasă i-am parcurs tot pe bicicletă, într-un ritm relaxat, de refacere.
Felicitări organizatorilor și participanților la eveniment și închei prin a recomanda Cernica Spring Trial Run tuturor pasionaților de sport, indiferent de nivelul de pregătire.
Ziua B – Compoziție cu mountainbike, poliție & ploaie torențială
Frate, când m-am dus la Ziua B, competiția de ciclism mountainbike din calendarul Riders Club, nu m-am așteptat să fie chiar Ziua B! Adică, am zis că merg într-o plimbărică până acolo, bag și eu un 42 de kilometri pe potecuțe plate, în pădurice la Cernica, ajung la finish, culeg niște ghiocei și mă întorc acasă satisfăcută că am realizat și eu un long bike ride pe 2015!
Da’ de unde! Am părăsit domiciliul din Popești Leordeni și am pornit-o spre Cernica pedalând și fluierând bike friendly eco bio etc prin Capitală – am zis că n-o iau pe centură, ca să ajung mai ușor, ci ocolesc!, ca să mai bag niște kilometri în Jurnalul meu de antrenament sărăcăcios. Aveam timp berechet, căci startul era la 11 și ceasul de acasă arăta un generos 09:20.
Îmi așezasem frumos numărul pe biclă și în rucsac totul era aranjat ca-n policlinică. Sigur, omisesem să mă uit pe hartă, să văd unde exact unde e startul, dar vorbisem cu o zi înainte cu niște prieteni care veneau și ei la cursă și îmi explicaseră câte ceva. Cât de greu putea fi să nimeresc?! Really, sunt peste 1000 de participanți, o să văd mașini, bicicliști, mașini cu biciclete, pancarte mari pe care va scrie cu roșu: Roxana, pe aici!!! În plus, am mai fost prin Cernica la ture de câteva ori bune și chiar și la un grătar! (oops, asta mi-a scăpat :D).
Așa că am pedalat frumușel, am intrat în Pantelimon și la sensul giratoriu am făcut stânga, deși toate indicațiile primite cu o seară înainte spuneau altceva. Eram foarte ocupată cu gândurile din capul meu și am tot gândiiiit așa, până mi-am dat seama că de jur împrejur e pădure, că n-am ajuns la nicio cale ferată, la nicio fabrică de pâine, la nicio Cernica și că nici nu se vede nimic din toate astea înainte. Ok, m-am oprit. Cu ocazia asta am realizat că sunt deja cam obosită de la atâta pedalat 🙂 și că e cam târziu pentru un start reușit.
Decid să fac cale întoarsă și pe dreapta dau de Poliția Rutieră în misiune!, în plin exercițiul funcțiunii: dădeau (că erau doi) o amendă unui român. Domnule, zic, unde e calea ferată? Mai am mult? Domnul polițist îmi spune că am cam greșit drumul și că mai e cale lungă până la Cernica, unde vreau eu să ajung. Da’ ce vreau să fac acolo, singurică așa? Am și eu un concurs de biciclete. Da?! Păi și el tot acolo merge! Mă ia cu mașina! M-am uitat în sus, am spus mulțumesc, Doamne, și mi-am îndesat bicla în portbagaj.
Când să încep să conversez cu domnul polițist, care și-a aruncat cutiile cât colo ca să încapă bicicleta mea, se aude un trosnet. Ne uităm în spate: bicla mea lată pe șosea. Să fac infarct, nu alta! Dăm în marșarier, o recuperez, îi scot roata din față și pornim către start. Domnul polițist s-a mobilizat admirabil: a sunat chiar la restul echipajului, ajuns deja pe traseu, să întrebe la cât e startul! Era 11 fără 20, toate șansele să-l prind. Așa că m-am relaxat și l-am invitat pe domnul polițist la primul selfie din viața mea! :)))
Când am ajuns la start, colegii lui au murit de râs când l-au văzut ținând bicla ca să-mi pun eu roata. Răutăcioși, ce să zic! Domnul polițist a fost în slujba cetățeanului până la capăt! – a strigat chiar din toți plămânii hai, Roxana!!!, când am trecut în concurs prin punctul de traseu pe care îl “gestiona”. 😀
Iar am scris o sută de mii de semne fără să ajung la subiectul discuției… Așa, concursul. Păi… potecuțele cu plat și fluturași nu știu unde s-or fi ascuns, că mie mi s-a părut un concurs greuț! Or sunt eu cam ieșită din formă, dar iată că pe un traseu ca cel din Cernica am suferit puțin. Cum anume și de ce: au fost zone cu bălți imense și mâl, la care pierdeai minute prețioase așteptând concurenții (muulți) să traverseze sau traversând chiar tu, coborând de pe bicicletă; au fost trase de noroi întărit, pe care trebuia să le gestionezi foarte mult tehnic, ca să îți menții echilibrul și să înaintezi fără sincope;
foto credit Catalin Negrila
a fost un vânt nemilos, pe digul de lângă lac, la care am ajuns cam obosiți (cred că era cam pe la jumătatea traseului), și pe care l-am părăsit cu toții cam sleiți de puteri- îmi permit pluralul pentru că am văzut colegii de suferință, și părea că arătăm la fel. Niste imagini revelatoare :):
Au fost single track-uri pe care nu se prea putea depăși; single track-uri cu rădăcini cam dubioase; ceva asfalt inclus în traseu, care nu face prea bine la mtb :).
Au fost și câteva urcări (da, în Cernica!!!), unde cu toată rușinea am coborât de pe biclă și am făcut push bike – asta e, lipsa de volum și forță de peste iarnă își spune cuvântul. Bine că n-am început sezonul cu un traseu montan! 😀 Cred că făceam popas pe traseu.
Una peste alta am venit pe un loc 3 la categorie și, în timp ce așteptam premierea mă uitam cum vine furtuna.
Mai aveam de mers un pic până acasă, mai puțin ca la sosire totuși, că am decis c-o să aleg traseul de pe centură, ca să ajung mai repede. Mi-am îndesat medalia în ghiozdan și am pornit. Și ploaia torențială a pornit și ea! A fost frumos. M-au claxonat toate tirurile posibile, unele pentru că mă vedeau probabil în ultimul moment – vizibilitatea era foarte scăzută din cauza ploii. După 5 km eram deja fleașcă dar partea bună este că nu mi-a fost frig deloc – am pedalat cred că mai bine decât în concurs!, ca să ajung naibii mai repede acasă.
Mi-era dor de un concurs de mtb, și pentru că anul ăsta în plan sportiv pentru mine ar putea fi despre redescoperire, ne întoarcem la începuturi; so, mountainbike cât cuprinde! Când aflați despre curse mișto de biclă, pe trasee sălbatice și complicate :D, dați-mi de veste :). Ne vedem acolo!
foto credit Catalin Negrila
Drumul spre Paris (XII). 42 de kilometri și 195 de metri, Jurnalul cursei
de Toni Dumitru
S-a făcut mai bine de o săptămână de când am trecut linia de sosire şi impresiile s-au mai sedimentat. E momentul să privesc puţin înapoi şi să parcurg din nou ultimii 42 de kilometri şi 195 de metri ai lungului drum către finişul de la Paris.
Mă văd din nou, sâmbătă seara, în micuţa cameră de hotel din Montparnasse, pregătindu-mi, pe un scaun rabatabil din lemn, “arsenalul” pentru a doua zi, de la şosete până la şapcă. Atent la fiecare detaliu, încercând să reduc orice posibilitate de a face vreo prostie dimineaţa, când voi fi pe fugă, am grijă să nu-mi scape nimic – fac un check-list şi totul pare în regulă. E trecut de miezul nopţii şi trebuie să mă culc urgent; la 6.30 e trezirea. Din fericire, nu mai am emoţii, nu mă mai pot gândi la ce va fi mâine, ca altădată. După o zi de alergătură prin Paris sunt frânt şi adorm buştean.
Mă văd trezindu-mă în zori, după o săptămână stresantă, densă, obositoare, cu picioarele grele, cu tălpile umflate, care aproape că-mi umplu pantofii cu două numere mai mari, pe care prietenul meu, Cătălin Iofciu, mi i-a dăruit. Din toamnă, el parcurge cea mai grea cursă posibilă şi sper din tot sufletul că o va câştiga. Voi alerga şi pentru el; ştiu că pantofii lui mă vor purta spre finiş, ca şi la Berlin. Simt deja cum prind aripi.
Mă văd în metrou: la fiecare staţie apar grupuri de alergători de toate felurile – tineri, femei, francezi, asiatici, vorbăreţi. Vagoanele devin neîncăpătoare. Toţi par pregătiţi pentru ziua asta. Ăsta e marele câştig al maratoanelor, faptul că adună mii, zeci de mii de oameni atât de diferiţi în jurul alergării, participanţi sau spectatori. Maratoanelele montane sau ultramaratoanele au farmecul lor, te aduc în natură şi te lasă să alergi cu tine însuţi, în schimb cursele citadine sunt sărbătorile populare ale alergării.
Ce mândru mă simt că fac parte din aceeaşi familie! Şi ce bine ar fi dacă toate disputele din lumea asta s-ar tranşa printr-o alergare! Mă uit la oamenii ăştia şi mă gândesc că alergarea ne uneşte pe toţi, ne face mai puternici, mai sănătoşi, dar şi mai înţelegători, mai buni. Alergarea ne curate de partea toxică a existenţei noastre, de rădăcinile răului. Cred cu toată tăria că nimeni nu poate alerga 42 de kilometri şi să fie un nemernic.
Mă văd aşteptând startul în sectorul de 3’45”, privind amuzat la cozile de alergători. Pentru a evita situaţia în care mii de alergători se vor uşura pe unde vor apuca, organizatorii au montat nişte dispozitive speciale, cu câte patru alveole scobite precis, iar acestea sunt mereu ocupate. E coadă, dar se avansează rapid şi parcă simt că e mai bine să las deoparte pudoarea şi să fiu practic, nu să am un factor de stres în plus. Nu mi-ar fi dat prin cap că voi alerga pe Champs-Elysees, darămite că voi face aşa ceva în milocul Parisului. Dar organizatorii s-au gândit la toate. Pentru fete au amplasat toalete separate, dar, pe parcurs, au mai fost câteva care au părăsit repede traseul şi s-au refugiat în boscheţii din parc.
Mă văd gândindu-mă la ai mei, la prieteni, la cei care m-au încurajat şi la cei care nu pot fi cu mine acolo, în timp ce secundele curg spre clipa startului: 5… 4… 3… 2… şi zgomotul pistolului de start ne împinge înainte. Pornim! Scot obişnuitul meu răcnet de bucurie – un “Yhaaa!!!” nu la fel de zgomotos ca de obicei, şi o rup la fugă. Mi se face pielea ca de găină. Când am citit “Născuţi pentru a alerga” am aflat că Scott Jurek, socotit cel mai bun ultramaratonist din lume, are acest obicei – să scoată un urlet înainte şi după finiş. Nu ne comparăm – el chiar aleargă şi câştigă curse imposibile. Dar, cumva, avem ceva în comun mai mult decât alergarea: manifestarea bucuriei de a alerga.
Mă văd păşind cu elan pe străzile Parisului, împins de valurile de adrenalină. Cu eşarfa neagră prinsă pe braţul drept, la sugestia amicului Ionuţ (Şerpaşul de Corneşti), în memoria victimelor masacrului din campusul universitar din Kenya, cu steguleţul României înfipt pe braţ, înaintez încrezător. Mă simt excelent. Aplaud pompierii aşezaţi pe scara suspendată a maşinii de intervenţie. Sunt tineri şi bucuroşi să ne vadă. Ne susţin, parcă ar vrea şi ei să alerge dacă nu s-ar afla în timpul programului.
Mă văd scotocind cu privirea prin mulţimea de oameni de pe margine feţele susţinătorilor noştri, în faţa castelului Vincennes, la kilometrul 8, doar-doar voi auzi şi eu o vorbă românească. Nimic. Stabilisem ca oamenii care nu aleargă să se mute cu metroul de-a lungul traserului, dar pesemne că n-au ajuns sau ne aşteaptă mai încolo. Mai e timp berechet. Îmi prind steguleţul tricolor de şapca pe care o port ca de obicei, cu cozorocul la spate. Din acel moment devin mai vizibil pentru public şi încep să aud la fiecare kilometru pe cineva care îmi strigă ţara: “Romania! Romania!”. Le răspund de fiecare dată şi îmi dau putere încurajările lor. Dincolo de jumătatea cursei, cineva îmi strigă de pe margine, pe un ton uşor întrebător: “Belgia?”. “România!”, îi răspund imediat, dar nu mai am timp să-i explic diferenţa care l-a făcut să greşească. Nu-i nimic. Nici eu n-am nimerit-o când am văzut, pe la kilometrul 5, un imens tricolor fluturat pe margine, cu o inimă galbenă în mijloc. Am strigat “România!” şi m-am ales cu o tăcere surdă – era drapelul Belgiei, dar lumina soarelui m-a înşelat.
Mă văd dând palma cu toţi copiii de pe margine. Au venit să ne vadă şi stau cu mânuţele lor întinse spre noi, aşteptând să le simtă pe ale noastre. Întind şi eu palma dreaptă şi îi salut. Sunt extraordinari. Peste câţiva ani, câţiva dintre picii ăştia vor alerga şi ei şi vor da “scânteia” mai departe.
Mă văd ajungând la kilometrul 21 cu un mic avans, după ce mi-am zărit soţia şi am refuzat orice ajutor de pe margine. Mă simt bine, mă uit pe banda cu timpii calculaţi de pe mâna dreaptă şi sunt surprins să văd că am un mic avans: trebuia să fiu aici la 1:52:53, alergând constant cu 5:21 minute pe kilometru. Am aproape un minut avans. În ritmul ăsta ar trebui să termin în timpul ideal, 3:43. Însă e doar o iluzie: încep să pierd ritmul şi fac eforturi să rămân la un nivel acceptabil, care să-mi permită o revenire. În zadar.
Mă văd luptând. Mă văd îndurând. Mă văd luând un pumn de zahăr candel şi ronţăindu-l în timp ce pavajul cu pietre cubice îmi zgâlţâie creierul. Soarele a devenit apăsător, iar eu îmi torn apă pe cap şi pe picioare. Cvadricepsul stâng dă mici semne de protest, dar îmi văd de drum. Nu-i timp de stat, nu-i vreme de văicăreală. Azi alerg. Azi mă bucur. Azi reuşesc.
Mă văd coborînd pe cheiul Senei, mă văd târîndu-mă. Am trecut de borna 30 şi sunt în zona în care nu am apucat să mă antrenez. Orice e posibil, dar acum simt că nu mai controlez cursa. Am intrat pe “pilot automat” şi mă las dus de val. E greu, dar trebuie să ajung la capăt. Mă trezesc din amorţeală când trec pe sub “duşul” cu care pompierii ne răcoresc. Îmi aşez şapca mai bine şi îmi dau seama că am pierdut tricolorul agăţat. Mă enervez. Nu-i a bună!
Mă văd intrând în Bois de Boulogne, cealaltă “inimă verde” a Parisului, situată la polul opus faţă de Bois de Vincennes. Parcurgem aleile şi muzica trupelor de pe traseu ne readuce în simţiri. Mă minunez că piciorul meu “şchiop” lucrează perfect. Oboseala însă mă omoară. Îmi dau seama că nu mai am nicio legătură cu timpul de pe mâna dreaptă, dar sunt împăcat cu situaţia: vreau doar să ajung odată la capătul chinului. Nu gâfâi, pentru că alerg prea încet, dar nici nu nu pot să cresc viteza. Nu mai am putere nici să dau mâna cu cei de pe margine – când am făcut asta ultima oară cineva era să-mi răsucească palma, atât de sfârşit eram. Alerg mai departe.
Mă văd pe ultimii trei kilometri. Agonie! Mă gândesc că doar azi e maratonul de la Paris, aşa că trebuie să dau tot ce pot. Mă gândesc la Cătălin şi la cursa lui inumană – pentru el e infinit mai greu. Apoi îmi amintesc că e Paştele. Mă gândesc la orice îmi poate da o fărâmă de putere, am nevoie de toate resursele pentru a izbuti să înaintez. Rup cu dinţii capătul ultimului “cartuş” de gel şi-l storc din două mişcări. Urmează ultimul asalt.
Mă văd cum mă îndrept spre linia de sosire. Puţini mai aleargă la fel de tare ca în primii 21 de kilometri. Cei mai buni au trecut deja de finiş, mulţi m-au depăşit după 21 de kiloemetri, acum am rămas noi, cei care vor termina în patru ore. Unii merg, alţii au cedat, dar cei mai mulţi aleargă.
Mă văd ridicând ritmul, dar nu mai reuşesc sprintul meu obişnuit, în forţă. Am doar o zvâcnire palidă, care mă ajută să trec totuşi “dincolo”, cu un timp care începe cu cifra 3. Abia mai merg. Sleit de puteri, mă simt fericit: am reuşit să termin încă un maraton, cu o pregătire minimă, după un lanţ nefericit de probleme. Am făcut-o şi pe asta!
Primesc tricoul de finisher şi medalia. Apăsat de oboseală, îmi coordonez greu mişcările şi încerc să-mi trag tricoul pe mine, cu şapca în cap şi cu suportul de telefon pe braţul stâng. Nu reuşesc – mi se pare o misiune imposbilă. Arăt ca o sperietoare de ciori, iar o doamnă din grupul de voluntari de pe margine mă priveşte zâmbind. Încerc să nu mă fac de râs şi îi spun că e dificil să gândeşti după 42 de kilometri alergaţi prin Paris. Zâmbeşte din nou şi se oferă să mă ajute. Îi cedez pe rând lucrurile din mână, îmbrac tricoul şi îmi pun iarăşi medalia la gât. Mă întreabă de unde sunt, îi spun, apoi mă felicită. Îi mulţumesc, apoi o iau târîş din loc.
Am mai terminat un maraton. Al cincilea. Cel mai greu şi cel mai frumos.
Mă simt împlinit şi norocos. Îi îmbrăţişez din nou pe cei care mă sprijină şi mă preţuiesc – soţia, familia, prietenii apropiaţi, pe Emi Isailă, Constandan Cornelius (Geo), Cătălin Iofciu, Roxana Lupu, pe care eu o numesc “Iron Girl” şi care mi-a dat ocazia să vă împărătăşesc aici această aventură, pe Gheorghe Groza, care n-a mai ajuns cu mine la Paris din cauza unei entorse, şi pe toţi cei care m-au urmărit de la distanţă.
E o mică armată inimoasă care a mărşăluit cu mine pe străzile din Paris şi mi-a dat puterea de a continua. Oameni dragi şi inimoşi, ei au alergat cu mine, i-am purtat în gând de la început până la sfârşit. Vă mulţumesc tuturor şi vă dăruiesc aceste imagini emoţionante:
Drum spre Paris. Jurnal (XI): Am reușit!
de Toni Dumitru
Duminică mi-am împlinit un vis. Am terminat maratonul de la Paris şi am simţit cum e să fii fericit nu pentru ceea ce ai, ci pentru ceea ce faci şi pentru ceea ce eşti. Mă voi strădui să mă bucur cât mai mult de această senzaţie care te schimbă ca om şi te face să vezi altfel viaţa. Pentru mine a fost un maraton special, foarte greu şi tocmai de aceea şi cel mai frumos. A meritat cu vârf şi îndesat toate hopurile prin care am trecut.
Maratonul de la Paris, aprilie 2015
Dimineaţă, la 6.45, când mi-am pus pantofii în picioare şi am simţit tălple umflate cum ocupau mai mult spaţiu, am înţeles că voi avea parte de o cursă grea. Ştiam deja asta, acum era cvasi-oficial. Îmi simţeam picioarele grele, de la atâta mers prin Paris şi urcat şi coborît scări la metrou. Dar mă simţeam bine, aveam poftă să alerg şi ştiam că asta e ziua cea mare. M-am gândit că la sfârşitul lui martie eram aproape convins că totul s-a terminat şi nu voi scăpa de primul meu abandon. Am uitat imediat de picioare.
În timpul cursei m-am gândit de câteva ori la ce va urma după 21 de kilometri. Mă vor ţine picioarele? Voi reuşi să mă împrietenesc cu oboseala de la 35 de kilometri şi până la finiş? Am fost plăcut surprins să constat că n-am avut nicio problemă majoră la “trenul de rulare” – picioarele şi-au făcut bine treaba şi au suportat asfaltul dar şi pavajul cu piatră cu piatră cubică de pe mai multe secţiuni ale traseului.
Cu oboseala a fost mai greu. Am alergat curajos în primii 21 de kilometri, stimulat de brăţara cu timpul propus şi defalcat, calculat de sponsorul tehnic al competiţiei, Asics. Bifasem acolo un obiectiv nerealist, 3.43, iar la acest rezultat ar fi trebuit să fac 21 de km în 1h 52min 53sec.
Eu am ajuns acolo la 1h 51 min şi câteva secunde. Aveam un mic avans, iar asta m-a impulsionat. Dar odată intrat în zona de distanţă pe care eu nu m-am antrenat, am simţit cum pierd ritmul. Încercam să mă opun, dar parcă o mână imensă mă apăsa şi mă ţinea pe loc. Cu toate gelurile şi băuturile, cu toate tunurile cu apă cu care pompierii ne smulgeau din strânsoarea soarelui, am alergat foarte slab în a doua jumătate a traseului. Sunt sigur că atunci când voi primi rezultatele, voi observa o diferenţă netă între cele două bucăţi mari ale cursei, ca şi cum ar fi alergat doi oameni cu numărul meu de concurs.
Lipsa mea de pregătire şi-a spus cuvântul. Nu ar fi fost logic să obţin un rezultat mai bun duminică, în condiţiile în care nu am muncit pentru aşa ceva. Nu poţi să minţi la alergare şi nici alergarea nu te fentează – îţi dă atât cât poţi să duci şi atât cât meriţi. N-a fost cea mai bună zi a mea, iar punct de vedere tehnic aş putea spune că am alergat tare prost. Am oprit ceasul la 3h59min38sec, evitând “la mustaţă” cel mai slab timp al meu din toate cele cinci maratoane (4 ore). Dar se putea şi mai rău; am văzut mulţi oameni care abia mergeau, distruşi de efort, îngenunchiaţi, întinşi pe targă sau pe asfalt, învinşi de oboseală sau de durere. Experienţa celorlalte maratoane m-a dus înainte şi m-a ajutat să nu cedez. În condiţiile în care cu trei săptămâni în urmă vedeam deja un mare DNF în dreptul numelui meu, faptul că am alergat până la capăt, fără să mă merg, şi că picioarele au susţinut acest efort cu care nu m-am mai confruntat din octombrie, când eram în formă, pot spune că sunt foarte mulţumit.
Prietenul meu francez, Baptiste Hartz, mă avertizase la Berlin că Parisul e un maraton mult mai greu, dar foarte frumos. Exact aşa a fost. Traseul cu multe urcuşuri, în special la ieşirile din tunele, e neiertător şi nu le oferă şanse nici câşigătorilor să obţină un record. Trebuie să-l iei aşa cum e şi să nu i te împotriveşti, ci să să te bucuri de el.
Trăgând linie, mă declar mulţumit. Am terminat cu bine al cincilea meu maraton, nu am avut probleme medicale, am îndurat până la capăt momentele dificile, în care credeam că mă voi prăbuşi, şi am scos un timp sub 4 ore, aşa cum îmi propusesem. Desigur, mi-ar fi plăcut să scot un nou Personal Best (un 3h43min, de pildă) sau măcar să mă încadrez în timpul propus la înscriere, 3.45. Sau măcar un 3.55. Dar am înţeles că mi-ar fi fost cu neputinţă. Atât am putut face, acesta e purul adevăr şi mă bucur că a ieşit aşa. am primit o medalie superbă, o bijuterie ce pare creată de Gaultier, şi mă bucur că e o medalie trudită. Am dat tot ce am putut în cursa asta şi am fost răsplătit pe măsură.
Acum pot spune că “experimentul Paris” a reuşit: ca alergător obişnuit de maraton, am participat la una dintre cele mai frumoase curse şi am ajuns la finiş într-un timp decent, cu doar trei săptămâni de pregătire după o accidentare lungă. Da, poţi termina un maraton în patru ore dacă o problemă medicală te împiedică să te antrenezi constant. Dar e un exerciţiu dificil, foarte riscant şi care depinde mult de şansă. Eu am avut-o.
În următorul episod al jurnalului parizian vă povestesc ce am văzut şi ce am simţit în timpul cursei. Vă mulțumesc tuturor pentru încurajări! 🙂
Drumul spre Paris. Jurnal (X): Un preludiu- Paris Breakfust Run
de Toni Dumitru
Dragi prieteni, se apropie momentul zero al experimentului Paris! 🙂
După un zbor perfect, am preluat imediat bagajele şi fuga la hotel. Dar cu toate strădaniile noastre, aglomeraţia de vineri seară din Paris nu ne-a lasat nicio şansă ca să ajungem în aceeasi zi la Salon du Running, organizat la Portes de Versailles. Am lasat-o pe sâmbătă şi bine am făcut. A doua zi am înţeles că am avut noroc.
Ne-am mulţumit cu o seară petrecută la restaurant, în compania prietenilor alergători şi a susţinătorilor. Carbo-loading serios, nu glumă! 🙂
Sâmbătă dimineaţă am participat la Paris Breakfust Run, o alergare uşoară de 5 kilometri. Startul s-a dat din zona Arcului de Trumf, iar finişul a avut loc în apropiere de Turnul Eiffel. Pe o vreme închisă şi răcoroasă, m-am simţit bine alături de 3.000 de oameni veniţi din toate colţurile lumii, dornici de o tură lejeră prin centrul Parisului, iar picioarele au cam uitat de oboseală. Semn că pofta de maraton vine alergând încetişor.
Dar cel mai frumos moment al zilei a fost cursa copiilor, organizată pe o distanţă de 2,2 kilometri. Mi-au plăcut tare mult puii de om care se ambiţionau să parcurgă micul lor traseu. Unii erau relaxaţi, alţii erau puşi pe fapte mari, alţii erau cu limba scoasă şi roşii în obraji. Mi-a făcut plăcere să-i încurajez, să-i ajut, să-i aplaud. Toţi au trecut linia de sosire şi au primit medalii. Toţi au fost fericiţi.
La amiază am fost la Portes des Versailles şi am ridicat numărul de concurs. Într-o hală imensă, cât un stadion, organizatorii au făcut faţă cu brio valului imens de alergători şi de vizitatori. Probabil că singurul neajuns a fost epuizarea tricourilor de Finisher de la standul sponsorului Asics.
În rest, toată lumea bună din industria alergării era prezentă în furnicarul acela în care te rătăceai dacă nu erai atent. Am petrecut cam patru ore acolo şi tot am impresia că am văzut extrem de puţin, ca după o vizită la Luvru, unde simţi că te lasă picioarele şi spatele, dar tot nu te înduri să mai laşi pe altădată.
Seara am petrecut-o cu gaşca de prieteni veniţi la Paris pentru aceeaşi misiune: maratonul. Am ajuns târziu în camera de hotel, cu picioarele grele, cu tălpile umflate şi cu o poftă de somn cum rar am avut înaintea unei curse grele. Dar cu convingerea că va fi bine. După o perioadă foarte frământată, am reuşit să ies din tunel şi duminică dimineaţa îmi voi testa forţele. Urmează maratonul.:)
😀
Drumul spre Paris. Jurnal (IX): Între un mic dejun franţuzesc şi ciocnirea medaliilor
de Toni Dumitru
A venit vacanţa cu avionul de Franţa! Gata cu poezia, cu gândurile adânci, cu închipuirile mele despre ce şi cum va fi! Astăzi e plecarea şi lucrurile încep să se aşeze, aşa, în general, dar şi în valiza mea. Ultimele două zile le-am petrecut pe “repede-înainte”, într-un continuu dute-vino, străduindu-mă să-mi rezolv sarcinile de serviciu, să acopăr necesarul pentru deplasare şi să vă ţin şi pe voi la curent cu mersul “experimentului Paris”. Sunt mulţumit că am reuşit să bifez tot ce am avut trecut în “Top To Do List”. Las totul “la cheie” şi de acum mă pot îndrepta spre Paris.
Mă simt cam obosit, dar e normal, sunt obişnuit, aşa păţesc mereu când trebuie să plec la drum lung, se adună multe lucruri de făcut şi consumul fizic şi mental este pe măsură. Dar îmi place această stare de febrilitate, ar fi nefiresc să n-o resimt.
Psihic stau bine şi sper să nu fie o senzaţie înşelătoare. Cred că pot face un maraton bun. Fizic, mă simt puţin obosit şi asta pentru că, fiind de felul meu o fire nocturnă, nu am adormit în această săptămână mai devreme de miezul nopţii. Ultima alergare am făcut-o miercuri, 5 kilometri, un easy run de dezmorţire şi de verificare. Totul e în regulă pe plan sportiv, ceea ce contează enorm.
Mi-am pregătit gelurile, vitaminele (am mers pe Supradyn, de luni), medicamente şi unguente antiinflamatoare, echipamentul, de la suportul de telefon pentru braţ până la centura cu bidoane, care mă va scuti de opririle la punctele de hidratare. Voi lua cu mine şi “Biblia alergătorilor” (“Născuţi pentru a alerga”), care m-a inspirat de fiecare dată şi m-a motivat foarte mult.
Se anunţă cald la Paris în ziua cursei, cu o maximă de 18 grade Celssius, dar prefer să iau mai multe lucruri la mine, pe principiul “mai bine să le ai decât să plângi după ele”. Mi-am pregătit pantofii, şosetele, tricoul şi şapca nelipsită. De data asta voi purta un element în plus, o eşarfă neagră pe care o voi lega pe braţul drept – un semn distinctiv în memoria studenţilor creştini masacraţi în Kenya de către membrii unei organizaţii islamiste. Este micul meu semn de omagiu.
Organizatorii şi-au făcut bine treaba şi ne-au ţinut la curent cu toate informaţiile necesare. Voi încerca să ajung vineri seară în Parc des Expositions de la Porte de Versailles, locul de întâlnire pentru ridicarea numerelor de concurs, dar cum aterizarea e la ora locală 17.20 iar expoziţia se închide la ora 20.00, nu cred că am timp suficient să ajung la hotel ca să las bagajele şi apoi să rezolv toate formalităţile.
Sâmbătă va fi, aşadar, o zi plină. La ora 9.00 voi participa la The Paris Breakfast Run, o cursă lejeră de 5 kilometri pe străzile din centrul oraşului, la care iau parte 3.000 de oameni, maratonişti şi joggeri de ocazie sau pur şi simplu debutanţi, şi care se încheie cu un mic dejun parizian, pregătit de organizatori. E o cursă populară, deschisă oricui, unde, pentru o sumă modică (7 euro) oricine poate simţi plăcerea de a alerga pe străzile oraşului împreună cu mii de oameni.
Va fi ultima verificare, o plimbare de dezmorţire. Iar după prânz, “înarmat” cu notificarea de participare, certificatul medical şi actul de identitate, mă voi prezenta la “Le salon du Running“, un fel de “mall” al alergării, unde voi lua kitul de concurs care conţine numărul şi chip-ul de înregistrare a timpului. Este locul în care uiţi cu uşurinţă valoarea timpului, căscând gura în stânga şi-n dreapta, într-un pavilion imens care adăposteşte 200 de expozanţi. Tot ce e nou şi important în materie de alergare există acolo, iar doritorii pot testa şi cumpăra mii de produse şi servicii.
Seara voi căuta să fiu devreme la hotel şi destul de obosit ca să-mi înving neliniştile şi obişnuita insomnie. Dacă dorm bine, a doua zi voi fi liniştit şi voi putea urma planul pe care mi-l trasez.
Duminică va fi ziua cea mare. Maratonul va fi difuzat şi în România, de Eurosport, de la ora 9.30, într-o transmisiune directă de 150 de minute.
Fiecare alergător va lua startul dintr-o zonă de culoare aferentă timpului propus. Eu voi pleca din sectorul mov, unde obiectivul este 3 ore și 45 minute. Când m-am înscris, socoteam că pot atinge acest obiectiv.
Voi lua startul la ora locală 9.15, 10.15 ora Bucureştiului. Accesul în sectorul nostru va fi închis cu 15 minute înainte de start, aşa că va trebui să fiu devreme la locul faptei, mai ales că mă aştept la măsuri de securitate foarte stricte după atentatele din ianuarie. Sper să fie o duminică liniştită, în care să triumfe spiritul curat al alergării. Apoi, de Paştele ortodox, românii vor ciocni medalii la Paris. 🙂
