Drum spre Paris. Jurnal (XI): Am reușit!

de Toni Dumitru

Duminică mi-am împlinit un vis. Am terminat maratonul de la Paris şi am simţit cum e să fii fericit nu pentru ceea ce ai, ci pentru ceea ce faci şi pentru ceea ce eşti. Mă voi strădui să mă bucur cât mai mult de această senzaţie care te schimbă ca om şi te face să vezi altfel viaţa. Pentru mine a fost un maraton special, foarte greu şi tocmai de aceea şi cel mai frumos. A meritat cu vârf şi îndesat toate hopurile prin care am trecut.

Maratonul de la Paris, aprilie 2015

Maratonul de la Paris, aprilie 2015

Dimineaţă, la 6.45, când mi-am pus pantofii în picioare şi am simţit tălple umflate cum ocupau mai mult spaţiu, am înţeles că voi avea parte de o cursă grea. Ştiam deja asta, acum era cvasi-oficial. Îmi simţeam picioarele grele, de la atâta mers prin Paris şi urcat şi coborît scări la metrou. Dar mă simţeam bine, aveam poftă să alerg şi ştiam că asta e ziua cea mare. M-am gândit că la sfârşitul lui martie eram aproape convins că totul s-a terminat şi nu voi scăpa de primul meu abandon. Am uitat imediat de picioare.

În timpul cursei m-am gândit de câteva ori la ce va urma după 21 de kilometri. Mă vor ţine picioarele? Voi reuşi să mă împrietenesc cu oboseala de la 35 de kilometri şi până la finiş? Am fost plăcut surprins să constat că n-am avut nicio problemă majoră la “trenul de rulare” – picioarele şi-au făcut bine treaba şi au suportat asfaltul dar şi pavajul cu piatră cu piatră cubică de pe mai multe secţiuni ale traseului.

Cu oboseala a fost mai greu. Am alergat curajos în primii 21 de kilometri, stimulat de brăţara cu timpul propus şi defalcat, calculat de sponsorul tehnic al competiţiei, Asics. Bifasem acolo un obiectiv nerealist, 3.43, iar la acest rezultat ar fi trebuit să fac 21 de km în 1h 52min 53sec.

Eu am ajuns acolo la 1h 51 min şi câteva secunde. Aveam un mic avans, iar asta m-a impulsionat. Dar odată intrat în zona de distanţă pe care eu nu m-am antrenat, am simţit cum pierd ritmul. Încercam să mă opun, dar parcă o mână imensă mă apăsa şi mă ţinea pe loc. Cu toate gelurile şi băuturile, cu toate tunurile cu apă cu care pompierii ne smulgeau din strânsoarea soarelui, am alergat foarte slab în a doua jumătate a traseului. Sunt sigur că atunci când voi primi rezultatele, voi observa o diferenţă netă între cele două bucăţi mari ale cursei, ca şi cum ar fi alergat doi oameni cu numărul meu de concurs.

Lipsa mea de pregătire şi-a spus cuvântul. Nu ar fi fost logic să obţin un rezultat mai bun duminică, în condiţiile în care nu am muncit pentru aşa ceva. Nu poţi să minţi la alergare şi nici alergarea nu te fentează – îţi dă atât cât poţi să duci şi atât cât meriţi. N-a fost cea mai bună zi a mea, iar punct de vedere tehnic aş putea spune că am alergat tare prost. Am oprit ceasul la 3h59min38sec, evitând “la mustaţă” cel mai slab timp al meu din toate cele cinci maratoane (4 ore). Dar se putea şi mai rău; am văzut mulţi oameni care abia mergeau, distruşi de efort, îngenunchiaţi, întinşi pe targă sau pe asfalt, învinşi de oboseală sau de durere. Experienţa celorlalte maratoane m-a dus înainte şi m-a ajutat să nu cedez. În condiţiile în care cu trei săptămâni în urmă vedeam deja un mare DNF în dreptul numelui meu, faptul că am alergat până la capăt, fără să mă merg, şi că picioarele au susţinut acest efort cu care nu m-am mai confruntat din octombrie, când eram în formă, pot spune că sunt foarte mulţumit.

Prietenul meu francez, Baptiste Hartz, mă avertizase la Berlin că Parisul e un maraton mult mai greu, dar foarte frumos. Exact aşa a fost. Traseul cu multe urcuşuri, în special la ieşirile din tunele, e neiertător şi nu le oferă şanse nici câşigătorilor să obţină un record. Trebuie să-l iei aşa cum e şi să nu i te împotriveşti, ci să să te bucuri de el.

Trăgând linie, mă declar mulţumit. Am terminat cu bine al cincilea meu maraton, nu am avut probleme medicale, am îndurat până la capăt momentele dificile, în care credeam că mă voi prăbuşi, şi am scos un timp sub 4 ore, aşa cum îmi propusesem. Desigur, mi-ar fi plăcut să scot un nou Personal Best (un 3h43min, de pildă) sau măcar să mă încadrez în timpul propus la înscriere, 3.45. Sau măcar un 3.55. Dar am înţeles că mi-ar fi fost cu neputinţă. Atât am putut face, acesta e purul adevăr şi mă bucur că a ieşit aşa. am primit o medalie superbă, o bijuterie ce pare creată de Gaultier, şi mă bucur că e o medalie trudită. Am dat tot ce am putut în cursa asta şi am fost răsplătit pe măsură.

Acum pot spune că “experimentul Paris” a reuşit: ca alergător obişnuit de maraton, am participat la una dintre cele mai frumoase curse şi am ajuns la finiş într-un timp decent, cu doar trei săptămâni de pregătire după o accidentare lungă. Da, poţi termina un maraton în patru ore dacă o problemă medicală te împiedică să te antrenezi constant. Dar e un exerciţiu dificil, foarte riscant şi care depinde mult de şansă. Eu am avut-o.

În următorul episod al jurnalului parizian vă povestesc  ce am văzut şi ce am simţit în timpul cursei. Vă mulțumesc tuturor pentru încurajări! 🙂

Previous Post

Drumul spre Paris. Jurnal (X): Un preludiu- Paris Breakfust Run

Next Post

Drumul spre Paris (XII). 42 de kilometri și 195 de metri, Jurnalul cursei

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Scroll to top