Drumul spre Paris (XII). 42 de kilometri și 195 de metri, Jurnalul cursei
de Toni Dumitru
S-a făcut mai bine de o săptămână de când am trecut linia de sosire şi impresiile s-au mai sedimentat. E momentul să privesc puţin înapoi şi să parcurg din nou ultimii 42 de kilometri şi 195 de metri ai lungului drum către finişul de la Paris.
Mă văd din nou, sâmbătă seara, în micuţa cameră de hotel din Montparnasse, pregătindu-mi, pe un scaun rabatabil din lemn, “arsenalul” pentru a doua zi, de la şosete până la şapcă. Atent la fiecare detaliu, încercând să reduc orice posibilitate de a face vreo prostie dimineaţa, când voi fi pe fugă, am grijă să nu-mi scape nimic – fac un check-list şi totul pare în regulă. E trecut de miezul nopţii şi trebuie să mă culc urgent; la 6.30 e trezirea. Din fericire, nu mai am emoţii, nu mă mai pot gândi la ce va fi mâine, ca altădată. După o zi de alergătură prin Paris sunt frânt şi adorm buştean.
Mă văd trezindu-mă în zori, după o săptămână stresantă, densă, obositoare, cu picioarele grele, cu tălpile umflate, care aproape că-mi umplu pantofii cu două numere mai mari, pe care prietenul meu, Cătălin Iofciu, mi i-a dăruit. Din toamnă, el parcurge cea mai grea cursă posibilă şi sper din tot sufletul că o va câştiga. Voi alerga şi pentru el; ştiu că pantofii lui mă vor purta spre finiş, ca şi la Berlin. Simt deja cum prind aripi.
Mă văd în metrou: la fiecare staţie apar grupuri de alergători de toate felurile – tineri, femei, francezi, asiatici, vorbăreţi. Vagoanele devin neîncăpătoare. Toţi par pregătiţi pentru ziua asta. Ăsta e marele câştig al maratoanelor, faptul că adună mii, zeci de mii de oameni atât de diferiţi în jurul alergării, participanţi sau spectatori. Maratoanelele montane sau ultramaratoanele au farmecul lor, te aduc în natură şi te lasă să alergi cu tine însuţi, în schimb cursele citadine sunt sărbătorile populare ale alergării.
Ce mândru mă simt că fac parte din aceeaşi familie! Şi ce bine ar fi dacă toate disputele din lumea asta s-ar tranşa printr-o alergare! Mă uit la oamenii ăştia şi mă gândesc că alergarea ne uneşte pe toţi, ne face mai puternici, mai sănătoşi, dar şi mai înţelegători, mai buni. Alergarea ne curate de partea toxică a existenţei noastre, de rădăcinile răului. Cred cu toată tăria că nimeni nu poate alerga 42 de kilometri şi să fie un nemernic.
Mă văd aşteptând startul în sectorul de 3’45”, privind amuzat la cozile de alergători. Pentru a evita situaţia în care mii de alergători se vor uşura pe unde vor apuca, organizatorii au montat nişte dispozitive speciale, cu câte patru alveole scobite precis, iar acestea sunt mereu ocupate. E coadă, dar se avansează rapid şi parcă simt că e mai bine să las deoparte pudoarea şi să fiu practic, nu să am un factor de stres în plus. Nu mi-ar fi dat prin cap că voi alerga pe Champs-Elysees, darămite că voi face aşa ceva în milocul Parisului. Dar organizatorii s-au gândit la toate. Pentru fete au amplasat toalete separate, dar, pe parcurs, au mai fost câteva care au părăsit repede traseul şi s-au refugiat în boscheţii din parc.
Mă văd gândindu-mă la ai mei, la prieteni, la cei care m-au încurajat şi la cei care nu pot fi cu mine acolo, în timp ce secundele curg spre clipa startului: 5… 4… 3… 2… şi zgomotul pistolului de start ne împinge înainte. Pornim! Scot obişnuitul meu răcnet de bucurie – un “Yhaaa!!!” nu la fel de zgomotos ca de obicei, şi o rup la fugă. Mi se face pielea ca de găină. Când am citit “Născuţi pentru a alerga” am aflat că Scott Jurek, socotit cel mai bun ultramaratonist din lume, are acest obicei – să scoată un urlet înainte şi după finiş. Nu ne comparăm – el chiar aleargă şi câştigă curse imposibile. Dar, cumva, avem ceva în comun mai mult decât alergarea: manifestarea bucuriei de a alerga.
Mă văd păşind cu elan pe străzile Parisului, împins de valurile de adrenalină. Cu eşarfa neagră prinsă pe braţul drept, la sugestia amicului Ionuţ (Şerpaşul de Corneşti), în memoria victimelor masacrului din campusul universitar din Kenya, cu steguleţul României înfipt pe braţ, înaintez încrezător. Mă simt excelent. Aplaud pompierii aşezaţi pe scara suspendată a maşinii de intervenţie. Sunt tineri şi bucuroşi să ne vadă. Ne susţin, parcă ar vrea şi ei să alerge dacă nu s-ar afla în timpul programului.
Mă văd scotocind cu privirea prin mulţimea de oameni de pe margine feţele susţinătorilor noştri, în faţa castelului Vincennes, la kilometrul 8, doar-doar voi auzi şi eu o vorbă românească. Nimic. Stabilisem ca oamenii care nu aleargă să se mute cu metroul de-a lungul traserului, dar pesemne că n-au ajuns sau ne aşteaptă mai încolo. Mai e timp berechet. Îmi prind steguleţul tricolor de şapca pe care o port ca de obicei, cu cozorocul la spate. Din acel moment devin mai vizibil pentru public şi încep să aud la fiecare kilometru pe cineva care îmi strigă ţara: “Romania! Romania!”. Le răspund de fiecare dată şi îmi dau putere încurajările lor. Dincolo de jumătatea cursei, cineva îmi strigă de pe margine, pe un ton uşor întrebător: “Belgia?”. “România!”, îi răspund imediat, dar nu mai am timp să-i explic diferenţa care l-a făcut să greşească. Nu-i nimic. Nici eu n-am nimerit-o când am văzut, pe la kilometrul 5, un imens tricolor fluturat pe margine, cu o inimă galbenă în mijloc. Am strigat “România!” şi m-am ales cu o tăcere surdă – era drapelul Belgiei, dar lumina soarelui m-a înşelat.
Mă văd dând palma cu toţi copiii de pe margine. Au venit să ne vadă şi stau cu mânuţele lor întinse spre noi, aşteptând să le simtă pe ale noastre. Întind şi eu palma dreaptă şi îi salut. Sunt extraordinari. Peste câţiva ani, câţiva dintre picii ăştia vor alerga şi ei şi vor da “scânteia” mai departe.
Mă văd ajungând la kilometrul 21 cu un mic avans, după ce mi-am zărit soţia şi am refuzat orice ajutor de pe margine. Mă simt bine, mă uit pe banda cu timpii calculaţi de pe mâna dreaptă şi sunt surprins să văd că am un mic avans: trebuia să fiu aici la 1:52:53, alergând constant cu 5:21 minute pe kilometru. Am aproape un minut avans. În ritmul ăsta ar trebui să termin în timpul ideal, 3:43. Însă e doar o iluzie: încep să pierd ritmul şi fac eforturi să rămân la un nivel acceptabil, care să-mi permită o revenire. În zadar.
Mă văd luptând. Mă văd îndurând. Mă văd luând un pumn de zahăr candel şi ronţăindu-l în timp ce pavajul cu pietre cubice îmi zgâlţâie creierul. Soarele a devenit apăsător, iar eu îmi torn apă pe cap şi pe picioare. Cvadricepsul stâng dă mici semne de protest, dar îmi văd de drum. Nu-i timp de stat, nu-i vreme de văicăreală. Azi alerg. Azi mă bucur. Azi reuşesc.
Mă văd coborînd pe cheiul Senei, mă văd târîndu-mă. Am trecut de borna 30 şi sunt în zona în care nu am apucat să mă antrenez. Orice e posibil, dar acum simt că nu mai controlez cursa. Am intrat pe “pilot automat” şi mă las dus de val. E greu, dar trebuie să ajung la capăt. Mă trezesc din amorţeală când trec pe sub “duşul” cu care pompierii ne răcoresc. Îmi aşez şapca mai bine şi îmi dau seama că am pierdut tricolorul agăţat. Mă enervez. Nu-i a bună!
Mă văd intrând în Bois de Boulogne, cealaltă “inimă verde” a Parisului, situată la polul opus faţă de Bois de Vincennes. Parcurgem aleile şi muzica trupelor de pe traseu ne readuce în simţiri. Mă minunez că piciorul meu “şchiop” lucrează perfect. Oboseala însă mă omoară. Îmi dau seama că nu mai am nicio legătură cu timpul de pe mâna dreaptă, dar sunt împăcat cu situaţia: vreau doar să ajung odată la capătul chinului. Nu gâfâi, pentru că alerg prea încet, dar nici nu nu pot să cresc viteza. Nu mai am putere nici să dau mâna cu cei de pe margine – când am făcut asta ultima oară cineva era să-mi răsucească palma, atât de sfârşit eram. Alerg mai departe.
Mă văd pe ultimii trei kilometri. Agonie! Mă gândesc că doar azi e maratonul de la Paris, aşa că trebuie să dau tot ce pot. Mă gândesc la Cătălin şi la cursa lui inumană – pentru el e infinit mai greu. Apoi îmi amintesc că e Paştele. Mă gândesc la orice îmi poate da o fărâmă de putere, am nevoie de toate resursele pentru a izbuti să înaintez. Rup cu dinţii capătul ultimului “cartuş” de gel şi-l storc din două mişcări. Urmează ultimul asalt.
Mă văd cum mă îndrept spre linia de sosire. Puţini mai aleargă la fel de tare ca în primii 21 de kilometri. Cei mai buni au trecut deja de finiş, mulţi m-au depăşit după 21 de kiloemetri, acum am rămas noi, cei care vor termina în patru ore. Unii merg, alţii au cedat, dar cei mai mulţi aleargă.
Mă văd ridicând ritmul, dar nu mai reuşesc sprintul meu obişnuit, în forţă. Am doar o zvâcnire palidă, care mă ajută să trec totuşi “dincolo”, cu un timp care începe cu cifra 3. Abia mai merg. Sleit de puteri, mă simt fericit: am reuşit să termin încă un maraton, cu o pregătire minimă, după un lanţ nefericit de probleme. Am făcut-o şi pe asta!
Primesc tricoul de finisher şi medalia. Apăsat de oboseală, îmi coordonez greu mişcările şi încerc să-mi trag tricoul pe mine, cu şapca în cap şi cu suportul de telefon pe braţul stâng. Nu reuşesc – mi se pare o misiune imposbilă. Arăt ca o sperietoare de ciori, iar o doamnă din grupul de voluntari de pe margine mă priveşte zâmbind. Încerc să nu mă fac de râs şi îi spun că e dificil să gândeşti după 42 de kilometri alergaţi prin Paris. Zâmbeşte din nou şi se oferă să mă ajute. Îi cedez pe rând lucrurile din mână, îmbrac tricoul şi îmi pun iarăşi medalia la gât. Mă întreabă de unde sunt, îi spun, apoi mă felicită. Îi mulţumesc, apoi o iau târîş din loc.
Am mai terminat un maraton. Al cincilea. Cel mai greu şi cel mai frumos.
Mă simt împlinit şi norocos. Îi îmbrăţişez din nou pe cei care mă sprijină şi mă preţuiesc – soţia, familia, prietenii apropiaţi, pe Emi Isailă, Constandan Cornelius (Geo), Cătălin Iofciu, Roxana Lupu, pe care eu o numesc “Iron Girl” şi care mi-a dat ocazia să vă împărătăşesc aici această aventură, pe Gheorghe Groza, care n-a mai ajuns cu mine la Paris din cauza unei entorse, şi pe toţi cei care m-au urmărit de la distanţă.
E o mică armată inimoasă care a mărşăluit cu mine pe străzile din Paris şi mi-a dat puterea de a continua. Oameni dragi şi inimoşi, ei au alergat cu mine, i-am purtat în gând de la început până la sfârşit. Vă mulţumesc tuturor şi vă dăruiesc aceste imagini emoţionante:
Drum spre Paris. Jurnal (XI): Am reușit!
de Toni Dumitru
Duminică mi-am împlinit un vis. Am terminat maratonul de la Paris şi am simţit cum e să fii fericit nu pentru ceea ce ai, ci pentru ceea ce faci şi pentru ceea ce eşti. Mă voi strădui să mă bucur cât mai mult de această senzaţie care te schimbă ca om şi te face să vezi altfel viaţa. Pentru mine a fost un maraton special, foarte greu şi tocmai de aceea şi cel mai frumos. A meritat cu vârf şi îndesat toate hopurile prin care am trecut.
Maratonul de la Paris, aprilie 2015
Dimineaţă, la 6.45, când mi-am pus pantofii în picioare şi am simţit tălple umflate cum ocupau mai mult spaţiu, am înţeles că voi avea parte de o cursă grea. Ştiam deja asta, acum era cvasi-oficial. Îmi simţeam picioarele grele, de la atâta mers prin Paris şi urcat şi coborît scări la metrou. Dar mă simţeam bine, aveam poftă să alerg şi ştiam că asta e ziua cea mare. M-am gândit că la sfârşitul lui martie eram aproape convins că totul s-a terminat şi nu voi scăpa de primul meu abandon. Am uitat imediat de picioare.
În timpul cursei m-am gândit de câteva ori la ce va urma după 21 de kilometri. Mă vor ţine picioarele? Voi reuşi să mă împrietenesc cu oboseala de la 35 de kilometri şi până la finiş? Am fost plăcut surprins să constat că n-am avut nicio problemă majoră la “trenul de rulare” – picioarele şi-au făcut bine treaba şi au suportat asfaltul dar şi pavajul cu piatră cu piatră cubică de pe mai multe secţiuni ale traseului.
Cu oboseala a fost mai greu. Am alergat curajos în primii 21 de kilometri, stimulat de brăţara cu timpul propus şi defalcat, calculat de sponsorul tehnic al competiţiei, Asics. Bifasem acolo un obiectiv nerealist, 3.43, iar la acest rezultat ar fi trebuit să fac 21 de km în 1h 52min 53sec.
Eu am ajuns acolo la 1h 51 min şi câteva secunde. Aveam un mic avans, iar asta m-a impulsionat. Dar odată intrat în zona de distanţă pe care eu nu m-am antrenat, am simţit cum pierd ritmul. Încercam să mă opun, dar parcă o mână imensă mă apăsa şi mă ţinea pe loc. Cu toate gelurile şi băuturile, cu toate tunurile cu apă cu care pompierii ne smulgeau din strânsoarea soarelui, am alergat foarte slab în a doua jumătate a traseului. Sunt sigur că atunci când voi primi rezultatele, voi observa o diferenţă netă între cele două bucăţi mari ale cursei, ca şi cum ar fi alergat doi oameni cu numărul meu de concurs.
Lipsa mea de pregătire şi-a spus cuvântul. Nu ar fi fost logic să obţin un rezultat mai bun duminică, în condiţiile în care nu am muncit pentru aşa ceva. Nu poţi să minţi la alergare şi nici alergarea nu te fentează – îţi dă atât cât poţi să duci şi atât cât meriţi. N-a fost cea mai bună zi a mea, iar punct de vedere tehnic aş putea spune că am alergat tare prost. Am oprit ceasul la 3h59min38sec, evitând “la mustaţă” cel mai slab timp al meu din toate cele cinci maratoane (4 ore). Dar se putea şi mai rău; am văzut mulţi oameni care abia mergeau, distruşi de efort, îngenunchiaţi, întinşi pe targă sau pe asfalt, învinşi de oboseală sau de durere. Experienţa celorlalte maratoane m-a dus înainte şi m-a ajutat să nu cedez. În condiţiile în care cu trei săptămâni în urmă vedeam deja un mare DNF în dreptul numelui meu, faptul că am alergat până la capăt, fără să mă merg, şi că picioarele au susţinut acest efort cu care nu m-am mai confruntat din octombrie, când eram în formă, pot spune că sunt foarte mulţumit.
Prietenul meu francez, Baptiste Hartz, mă avertizase la Berlin că Parisul e un maraton mult mai greu, dar foarte frumos. Exact aşa a fost. Traseul cu multe urcuşuri, în special la ieşirile din tunele, e neiertător şi nu le oferă şanse nici câşigătorilor să obţină un record. Trebuie să-l iei aşa cum e şi să nu i te împotriveşti, ci să să te bucuri de el.
Trăgând linie, mă declar mulţumit. Am terminat cu bine al cincilea meu maraton, nu am avut probleme medicale, am îndurat până la capăt momentele dificile, în care credeam că mă voi prăbuşi, şi am scos un timp sub 4 ore, aşa cum îmi propusesem. Desigur, mi-ar fi plăcut să scot un nou Personal Best (un 3h43min, de pildă) sau măcar să mă încadrez în timpul propus la înscriere, 3.45. Sau măcar un 3.55. Dar am înţeles că mi-ar fi fost cu neputinţă. Atât am putut face, acesta e purul adevăr şi mă bucur că a ieşit aşa. am primit o medalie superbă, o bijuterie ce pare creată de Gaultier, şi mă bucur că e o medalie trudită. Am dat tot ce am putut în cursa asta şi am fost răsplătit pe măsură.
Acum pot spune că “experimentul Paris” a reuşit: ca alergător obişnuit de maraton, am participat la una dintre cele mai frumoase curse şi am ajuns la finiş într-un timp decent, cu doar trei săptămâni de pregătire după o accidentare lungă. Da, poţi termina un maraton în patru ore dacă o problemă medicală te împiedică să te antrenezi constant. Dar e un exerciţiu dificil, foarte riscant şi care depinde mult de şansă. Eu am avut-o.
În următorul episod al jurnalului parizian vă povestesc ce am văzut şi ce am simţit în timpul cursei. Vă mulțumesc tuturor pentru încurajări! 🙂
Drumul spre Paris. Jurnal (X): Un preludiu- Paris Breakfust Run
de Toni Dumitru
Dragi prieteni, se apropie momentul zero al experimentului Paris! 🙂
După un zbor perfect, am preluat imediat bagajele şi fuga la hotel. Dar cu toate strădaniile noastre, aglomeraţia de vineri seară din Paris nu ne-a lasat nicio şansă ca să ajungem în aceeasi zi la Salon du Running, organizat la Portes de Versailles. Am lasat-o pe sâmbătă şi bine am făcut. A doua zi am înţeles că am avut noroc.
Ne-am mulţumit cu o seară petrecută la restaurant, în compania prietenilor alergători şi a susţinătorilor. Carbo-loading serios, nu glumă! 🙂
Sâmbătă dimineaţă am participat la Paris Breakfust Run, o alergare uşoară de 5 kilometri. Startul s-a dat din zona Arcului de Trumf, iar finişul a avut loc în apropiere de Turnul Eiffel. Pe o vreme închisă şi răcoroasă, m-am simţit bine alături de 3.000 de oameni veniţi din toate colţurile lumii, dornici de o tură lejeră prin centrul Parisului, iar picioarele au cam uitat de oboseală. Semn că pofta de maraton vine alergând încetişor.
Dar cel mai frumos moment al zilei a fost cursa copiilor, organizată pe o distanţă de 2,2 kilometri. Mi-au plăcut tare mult puii de om care se ambiţionau să parcurgă micul lor traseu. Unii erau relaxaţi, alţii erau puşi pe fapte mari, alţii erau cu limba scoasă şi roşii în obraji. Mi-a făcut plăcere să-i încurajez, să-i ajut, să-i aplaud. Toţi au trecut linia de sosire şi au primit medalii. Toţi au fost fericiţi.
La amiază am fost la Portes des Versailles şi am ridicat numărul de concurs. Într-o hală imensă, cât un stadion, organizatorii au făcut faţă cu brio valului imens de alergători şi de vizitatori. Probabil că singurul neajuns a fost epuizarea tricourilor de Finisher de la standul sponsorului Asics.
În rest, toată lumea bună din industria alergării era prezentă în furnicarul acela în care te rătăceai dacă nu erai atent. Am petrecut cam patru ore acolo şi tot am impresia că am văzut extrem de puţin, ca după o vizită la Luvru, unde simţi că te lasă picioarele şi spatele, dar tot nu te înduri să mai laşi pe altădată.
Seara am petrecut-o cu gaşca de prieteni veniţi la Paris pentru aceeaşi misiune: maratonul. Am ajuns târziu în camera de hotel, cu picioarele grele, cu tălpile umflate şi cu o poftă de somn cum rar am avut înaintea unei curse grele. Dar cu convingerea că va fi bine. După o perioadă foarte frământată, am reuşit să ies din tunel şi duminică dimineaţa îmi voi testa forţele. Urmează maratonul.:)
😀
Drumul spre Paris. Jurnal (IX): Între un mic dejun franţuzesc şi ciocnirea medaliilor
de Toni Dumitru
A venit vacanţa cu avionul de Franţa! Gata cu poezia, cu gândurile adânci, cu închipuirile mele despre ce şi cum va fi! Astăzi e plecarea şi lucrurile încep să se aşeze, aşa, în general, dar şi în valiza mea. Ultimele două zile le-am petrecut pe “repede-înainte”, într-un continuu dute-vino, străduindu-mă să-mi rezolv sarcinile de serviciu, să acopăr necesarul pentru deplasare şi să vă ţin şi pe voi la curent cu mersul “experimentului Paris”. Sunt mulţumit că am reuşit să bifez tot ce am avut trecut în “Top To Do List”. Las totul “la cheie” şi de acum mă pot îndrepta spre Paris.
Mă simt cam obosit, dar e normal, sunt obişnuit, aşa păţesc mereu când trebuie să plec la drum lung, se adună multe lucruri de făcut şi consumul fizic şi mental este pe măsură. Dar îmi place această stare de febrilitate, ar fi nefiresc să n-o resimt.
Psihic stau bine şi sper să nu fie o senzaţie înşelătoare. Cred că pot face un maraton bun. Fizic, mă simt puţin obosit şi asta pentru că, fiind de felul meu o fire nocturnă, nu am adormit în această săptămână mai devreme de miezul nopţii. Ultima alergare am făcut-o miercuri, 5 kilometri, un easy run de dezmorţire şi de verificare. Totul e în regulă pe plan sportiv, ceea ce contează enorm.
Mi-am pregătit gelurile, vitaminele (am mers pe Supradyn, de luni), medicamente şi unguente antiinflamatoare, echipamentul, de la suportul de telefon pentru braţ până la centura cu bidoane, care mă va scuti de opririle la punctele de hidratare. Voi lua cu mine şi “Biblia alergătorilor” (“Născuţi pentru a alerga”), care m-a inspirat de fiecare dată şi m-a motivat foarte mult.
Se anunţă cald la Paris în ziua cursei, cu o maximă de 18 grade Celssius, dar prefer să iau mai multe lucruri la mine, pe principiul “mai bine să le ai decât să plângi după ele”. Mi-am pregătit pantofii, şosetele, tricoul şi şapca nelipsită. De data asta voi purta un element în plus, o eşarfă neagră pe care o voi lega pe braţul drept – un semn distinctiv în memoria studenţilor creştini masacraţi în Kenya de către membrii unei organizaţii islamiste. Este micul meu semn de omagiu.
Organizatorii şi-au făcut bine treaba şi ne-au ţinut la curent cu toate informaţiile necesare. Voi încerca să ajung vineri seară în Parc des Expositions de la Porte de Versailles, locul de întâlnire pentru ridicarea numerelor de concurs, dar cum aterizarea e la ora locală 17.20 iar expoziţia se închide la ora 20.00, nu cred că am timp suficient să ajung la hotel ca să las bagajele şi apoi să rezolv toate formalităţile.
Sâmbătă va fi, aşadar, o zi plină. La ora 9.00 voi participa la The Paris Breakfast Run, o cursă lejeră de 5 kilometri pe străzile din centrul oraşului, la care iau parte 3.000 de oameni, maratonişti şi joggeri de ocazie sau pur şi simplu debutanţi, şi care se încheie cu un mic dejun parizian, pregătit de organizatori. E o cursă populară, deschisă oricui, unde, pentru o sumă modică (7 euro) oricine poate simţi plăcerea de a alerga pe străzile oraşului împreună cu mii de oameni.
Va fi ultima verificare, o plimbare de dezmorţire. Iar după prânz, “înarmat” cu notificarea de participare, certificatul medical şi actul de identitate, mă voi prezenta la “Le salon du Running“, un fel de “mall” al alergării, unde voi lua kitul de concurs care conţine numărul şi chip-ul de înregistrare a timpului. Este locul în care uiţi cu uşurinţă valoarea timpului, căscând gura în stânga şi-n dreapta, într-un pavilion imens care adăposteşte 200 de expozanţi. Tot ce e nou şi important în materie de alergare există acolo, iar doritorii pot testa şi cumpăra mii de produse şi servicii.
Seara voi căuta să fiu devreme la hotel şi destul de obosit ca să-mi înving neliniştile şi obişnuita insomnie. Dacă dorm bine, a doua zi voi fi liniştit şi voi putea urma planul pe care mi-l trasez.
Duminică va fi ziua cea mare. Maratonul va fi difuzat şi în România, de Eurosport, de la ora 9.30, într-o transmisiune directă de 150 de minute.
Fiecare alergător va lua startul dintr-o zonă de culoare aferentă timpului propus. Eu voi pleca din sectorul mov, unde obiectivul este 3 ore și 45 minute. Când m-am înscris, socoteam că pot atinge acest obiectiv.
Voi lua startul la ora locală 9.15, 10.15 ora Bucureştiului. Accesul în sectorul nostru va fi închis cu 15 minute înainte de start, aşa că va trebui să fiu devreme la locul faptei, mai ales că mă aştept la măsuri de securitate foarte stricte după atentatele din ianuarie. Sper să fie o duminică liniştită, în care să triumfe spiritul curat al alergării. Apoi, de Paştele ortodox, românii vor ciocni medalii la Paris. 🙂
Drumul spre Paris. Jurnal (VIII): Trei zile până la start
de Toni Dumitru
Intru pe site-ul maratonului şi nu-mi vine să cred: mai sunt 3 zile până la start! 3 zile până când mă voi trezi în zori, îmi voi pune pantofii în picioare, voi lega şireturile cu mare grijă şi mă voi îndrepta spre start. O aventură grea, teribil de întortocheată, care a început în urmă cu aproape un an, plină de peripeţii, de emoţii şi de învăţăminte.
La capătul acestui periplu intens, simt că indiferent cum se va termina cursa de duminică, am câştigat deja. Mă voi bucura de o experienţă extraordinară, voi alerga din nou la un maraton important şi voi fi înconjurat de oameni frumoşi. Ce altceva aş putea cere mai mult? O medalie, desigur 🙂 E o recompensă frumoasă şi mă voi strădui să o câştig.
Primesc tot mai multe mesaje de susţinere. Oameni pe care îi cunosc sau persoane străine îmi urează succes şi mă încurajează. Le mulţumesc puţin stânjenit; toţi sunt siguri că va fi bine, iar eu mă zbat să descâlcesc un ghem de tot felul de “dacă”: Dacă nu mă vor ţine picioarele? Dacă voi începe prea tare? Sau prea încet? Dar dacă mă va copleşi oboseala? Ştiu bine de ce îşi arată colţii demonii îndoielii, ştiu că lipsa testului de 30 de kilometri îmi subminează încrederea, dar din fericire ştiu şi cum să-i fac să dispară: mă gândesc simplu că am mai făcut de patru ori asta şi de fiecare dată a ieşit bine. Mă gândesc la Berlin. Şi la ultimul Bucureşti.
Cred că va fi o cursă în două acte: primii 21 de kilometri îi voi alerga cu munca din ultimele săptămâni, următorii îi voi face din memorie, din experienţă. Dacă îmi ponderez entuziasmul la început şi ajung la jumătatea traseului fără să mă simt frânt, am şanse să reuşesc ceva frumos. În schimb, dacă nu voi fi în apele mele după prima parte, va fi furtună. Şi sunt dispus să o îndur. Pentru asta mă duc acolo, să văd de ce sunt în stare.
Duminică voi afla răspunsul la întrebarea care a declanşat “Experimentul Paris” – pot să alerg un maraton fără o pregătire completă? Nu voi trişa şi nu voi alerga “cu frâna trasă”. Nu voi alerga “în ritm de melc”, ca să fiu sigur că ajung la finiş; m-aş simţi ca un fotbalist care participă la un meci aranjat. Nu pot să mă mulţumesc cu un ritm de jogging, fără curaj, fără adrenalină. Nu încă. Nu acum.
Îmi doresc să fac cursa asta în felul meu. Ştiu că orice plan aş face, nicio cursă nu seamănă cu alta. Şi că maratonul e un eveniment care trebuie respectat. Peste ani şi ani, prefer să-mi aduc aminte de agonia aiuritoare prin care am trecut decât de o medalie obţinută sec, fără emoţii. Asta nu înseamnă că voi alerga nebuneşte. Fireşte că îmi voi face o strategie şi voi căuta să fiu echilibrat. Cheia unui maraton reuşit stă în capacitatea de a controla cursa, de a nu-ţi pierde răbdarea şi în curajul de a îndura. Oricât de greu ar fi, piciorul drept trebuie să treacă în faţa stângului, iar stângul trebuie să vină în faţa dreptului. Cale de 42 de kilometri şi 195 de metri.
Mă voi bucura de aerul de pe Champs Elysées, de fiecare “Bonjour” pe care-l voi auzi, de strigătele spectatorilor, de lumina care va inunda străzile, de tropotul paşilor pierduţi în ritmurile tobelor care se sting în urma noastră. În valurile de oameni care se vor scurge pe caldarâmul Parisului se va strecura o şepcuţă bleu, alunecând uşor, ca o bărcuţă de hârtie, spre zăgazul de la capătul “fluviului” multicolor. Voi fi acolo.
Drumul spre Paris. Jurnal (VII): Un maraton cu şarm – date inedite
de Toni Dumitru
Mi-am dorit enorm să pot alerga la cursa de pe 12 aprilie, pentru că este un eveniment special. Schneider Electric Marathon de Paris îţi dă ocazia să alergi legendara distanţă de 42,195 de kilometri pe străzile celui mai romantic oraş din lume. O dată pe an, preţ de o jumătate de zi, capitala Franţei se opreşte din tumultul cotidian, pentru a primi pe arterele sale infuzia de adrenalină a celor 50.000 alegători din 138 de ţări.
Fiecare dintre ei are ocazia de a cunoaşte un alt Paris decât îl ştiu ca turişti. Traseul include cele mai cunoscute atracţii turistice – Arcul de Triumf, Catedrala Notre Dame, Place de la Bastille, Turnul Eiffel şi dacă nu cumva tragi tare ca să-i umileşti pe kenyeni, poţi admira în timp ce alergi tot ce are Parisul mai frumos.
Chiar dacă nu face parte din World Marathon Majors (Berlin, Londra, Boston, New York, Chiacago şi Tokio), maratonul de la Paris are şarmul său. Foarte bine organizată şi mediatizată, această competiţie este inclusă de publicaţiile de profil, precum Runner’s World în topul celor mai importante 10 maratoane din lume şi atrage alergători din toată lumea. Pentru ediţia din acest an au fost disponibile 54.000 de locuri, un record, cu 4.000 mai multe decât la ediţia din 2014.
Anul trecut, din cei 50.000 de alergători înscrişi 10.373 (21%) au fost femei şi 38.579 (79%) au fost bărbaţi. 33,75% (16.875) din cei înscrişi au venit din afara Franţei. În afara ţării-gazdă, cu 32.077 de participanţi, statele cu cei mai mulţi alergători au fost Marea Britanie – 4.644, Statele Unite – 1.393 şi Belgia – 1.007.
Câteva cifre interesante despre maratonul de la Paris, prezentate de organizatori:
50.000 – numărul de alergători înscrişi
1 – locul ocupat de etiopioanul Kenenisa Bekele, învingător cu timpul de 2:05’04”
85 – de ani avea cel mai vârstnic participant, Charles Bancarel, care a terminat cursa cu un timp de 6:16’38
1.632.524 – numărul total de kilometri alergaţi de participanţi în 2014, echivalent cu înconjurul Pământului de 41 de ori
41 – vârsta medie a bărbaţilor care au alergat la ediţia din 2014
40 – vârsta medie a femeilor
170.000 – de euro a fost suma colectată în scopuri umanitare
3.000 de voluntari
32 de paceri
250.000 de spectatori
7 puncte de prim ajutor
45 de defibrilatoare pregătite pentru urgenţe
300 de maseuri şi preparatori fizici la finiş
10 puncte de hidratare (la fiecare 5 kilometri)
23 de tone de banane
15.8 tone de portocale
2,2 tone de fructe uscate
7 tone de mere
412.500 de cuburi de zahăr
35.600 de litri de Powerade
436.497 sticle de apă
Pentru cei care îşi doresc să participe la viitoarea ediţie a maratonului de la Paris, care va avea loc pe 3 aprilie 2016, este bine de ştiut că primul val de înscrieri va începe miercuri, 15 aprilie, la ora 8.00 AM şi va dura până la 13 mai 2015. Înscrierea va avea loc pe site-ul asochallenges.com, pe care trebuie să vă înregistraţi în prealabil. Primul preţ va fi de 80 de euro, apoi locurile rămase libere vor fi scoase din nou la vânzare, dar cu un tarif majorat. Detalii despre înscrierea la ediţia din 2016 găsiţi aici.
La sfârşitul săptămânii trecute, organizatorii au difuzat şi videoclipul oficial al ediţiei 2015, un generator puternic de motivaţie. Nu pot să promit că în timpul cursei voi izbuti să fiu foarte atent la detaliile arhitectonice superbe ale catedralei Notre Dame, dar sigur voi răspunde la încurajările oamenilor de pe margine şi voi atinge palmele întinse ale copiilor. Pentru că, dincolo de aşteptările cu care pornim o nouă aventură de 42 de kilometri, aceasta e plăcerea pură a maratonului: faptul că adună laolaltă zeci de mii de oameni care aleargă şi sute de mii care îi aplaudă şi îi susţin.
Drumul spre Paris. Jurnal (VI): Am primit avizul medical!
de Toni Dumitru
Am intrat în linie dreaptă spre Paris- duminică, 12 aprilie, în prima zi de Paște, alerg maratonul! Cum zboară timpul! Anul trecut, în vară, când aflam că mă voi număra printre cei 50.000 de oameni care vor lua startul la ediția din 2015 credeam că am timp berechet ca să mă pregătesc pentru primul meu maraton “afară”. Dar viața e plină de neprevăzut: între timp, datele planului meu s-au schimbat, pe alocuri dramatic.
Recapitulez puțin: după vestea cea mare, am plătit taxa de participare. 107 euro cu opțiunea SMS inclusă, prin care timpii mei vor fi transmiși către două numere de telefon când ajung la anumite puncte pe traseu, plus personalizarea medaliei cu timpul obținuit. Atunci eram atât de entuziasmat încât eram sigur că merită să am un Personal Best trecut pe medalie! Între timp, după evenimentele din sezonul de iarnă, m-am mai calmat 🙂
Apoi a apărut oportunitatea neașteptată de a participa la maratonul de la Berlin și am bifat astfel prima mea cursă în străinătate, unde am avut și privilegiul de a cunoaște o supertrupă de alergători meseriași – Sergiu Mititelu, Ioan Moisă, Didina Manole, Baptiste Hertz. După numai o săptămână, am trecut finișul și la București. Eu, cu numai două maratoane în spate, am alergat în șapte zile cât făcusem până atunci – și asta în condițiile în care aproape toată vara am făcut “de gardă” cu meciurile de la Mondialul brazilian și am luat antibiotic pe post de vitamine după ce m-a mușcat o căpușă. A fost o toamnă peste așteptări. Aveam să văd însă și reversul medaliei.
Eram optimist: mă pregăteam bine și la fiecare cursă scoteam cel mai bun timp personal, așa că am început încrezător pregătirea pentru Paris. Dar siguranța mea – și nu doar a mea – a început să se clatine în zilele negre ale atacurilor de la Charlie Hebdo. Au fost zile în care mă întrebam dacă mai are rost să alerg la Paris. Mi-am făcut tot felul de gânduri și încă îmi mai fac, dar răspunsul e întotdeauna același: ceva îmi spune că trebuie să alerg acolo. Orice ar fi.
După iureșul de la Paris, răvășit de o furtună financiară iscată de francul elvețian, încercam să mă refugiez în plăcerea alergării, dar n-am avut noroc: la mijlocul lui ianuarie mi-a cedat piciorul. Teoria prietenului și “profului” meu de alergare, Emi Isailă, bazată pe un studiu, este că m-am accidentat pe fondul stresului. E posibil – îmi amintesc că alergam cu furie, simțeam nevoia de a-mi stoarce corpul de grijile apăsătoare.
După șapte săptămâni de repaus, de tentative eșuate de a alerga din nou, după două vizite la medici și tratamente, am reușit să scap “la mustață” de durerea de la mușchiul femural drept. Am reluat pregătirea, picioarele au preluat bine efortul, iar acum mă simt în stare de orice. Analizele mi-au ieșit perfect, am primit fără probleme avizul medical și, chiar dacă am emoții pentru că nu am avut o pregătire “ca la carte”, sunt optimist. Duminică, de Florii, am făcut ultima alergare mai lungă, 16 kilometri, într-o oră și 27 de minute, în care n-am avut un tonus grozav, dar m-am adunat și mi-am făcut treaba.
Sunt OK, dar un amestec de încredere și de neliniște nu-mi dă pace. E primul maraton pentru care nu mă simt pregătit 100%, așa că mă tot întreb cum voi alerga. Cum să abordez cursa asta? Ce plan să-mi fac? Ce timp să-mi propun? Probabil că nu voi avea un răspuns clar până la ora startului. După patru maratoane cu tot atâtea PB-uri, am lăsat vanitatea deoparte și mi-am creionat un obiectiv decent – 4 ore. Orice vine sub timpul ăsta e bine primit. Țelul suprem rămâne să ajung cu bine la finiș. În fond, cu trei săptămâni în urmă eram aproape sigur că mă îndrept spre primul meu DNF. Sunt bucuros că pot alerga și că am privilegiul să fac asta la unul dintre cele mai frumoase maratoane din lume. Iar după primul pas făcut acolo, orice e posibil.
vă prezint noul meu număr de înmatriculare 🙂
Drumul spre Paris. Jurnal (V): Cei mai grei şi mai frumoşi 42 de kilometri
de Toni Dumitru
Abia aştept să alerg la Paris! Dincolo de îndoieli, de emoţii, de angoasa apăsătoare din ultimele două luni în care nu am putut să mă pregătesc așa cum mi-aș fi dorit, pe măsură ce se apropie 12 aprilie simt cum cresc în mine nerăbdarea şi entuziasmul. Mi-e dor de adrenalina competiţiei, de atmosfera unui maraton important, de plăcerea de a alerga împreună cu zeci de mii de oameni, mi-e dor de forţa pe care mi-o transmit oamenii de pe margine care ne încurajează. Mă simt norocos că pot face asta: mi-am revenit miraculos după accidentarea la genunchi iar acum încerc să mă pun cât de cât la punct pentru ziua cea mare.
Dacă închid ochii pot să văd deja ce voi face acolo: voi alerga şi mă voi bucura de fiecare pas şi de fiecare clipă. Dar când îi deschid, văd ce trebuie să fac acum. Şi, de ce să mint, îmi place ce văd – în sfârşit, mă antrenez la 100% din capacitate. Săptămâna trecută am mărit volumul şi ritmul, iar rezultatele au venit imediat. Mă simt în formă, alerg cu încredere şi am un moral mai bun. Corpul meu s-a readaptat rapid la efort şi preia din mers – de fapt, din alergare! – fiecare nivel nou de efort. Tot ce trebuie să fac e să am grijă să nu forţez şi să nu mă accidentez. Nu pot îngrăşa porcul în ajun, aşa că acum, pe ultima sută de metri, caut să pun accentul pe recăpătarea măcar parţială a rezistenţei şi pe revenirea la distanţe lungi. Nu mai am timp să strecor o alergare de 32 de kilometri, care m-ar fi ajutat mult fizic şi mental, aşa că a doua jumătate a maratonului o voi face mai mult din amintirile adunate în celelalte curse.
Săptămâna trecută m-am ocupat de prima parte a maratonului. Semnele sunt bune. Pe scurt, jurnalul de antrenament arată cam aşa:
– Vineri, 27 martie, prima alergare fără grija piciorului. Am alergat 5 kilometri în parc, după ploaie. Am terminat în 26’33” şi m-am simţit excelent, corpul a susţinut fără probleme efortul.
– Duminică, 29 martie, am făcut 21 de kilometri pe un ritm lejer, fără stres. Am părăsit oraşul şi am apucat-o pe şoseaua care duce spre o comună din apropiere. Obiectivul meu a fost să parcurg distanţa de semi, să mă reobişnuiesc cu durata mai lungă de alergare şi să mă întorc cu bine. Am scos un timp mediocru pentru standardele cu care eram obişnuit, 2 ore şi 21 de minute, dar marele câştig este că la sfârşit aveam senzaţia că aş fi putut să mai alerg câţiva kilometri. Bine, cu acest timp ar fi fost culmea să mă simt extenuat, dar nici nu pot spune că abia mă încălzisem. M-am simţit obosit şi e clar că mai am mult de lucru. Mă bucur însă că am alergat 21 de kilometri fără ca picioarele să se revolte, iar semnele sunt încurajatoare.
– Marţi, 31 martie. Începe acţiunea serioasă: 10 kilometri în 48 de minute şi 59 de secunde. Practic 49 de minute, sub 5 minute pe kilometru. A fost un ritm cu care nu m-am mai întâlnit de mult şi mi-a prins bine. Am alergat pe digul de pe marginea Ialomiţei, pe pământ şi iarbă, iar “trenul de rulare” s-a comportat perfect. Am parcurs distanţa fără să gâfâi şi am încheiat cu un sprint nemilos pe ultimii 30 de metri.
– Joi, 2 aprilie. Din nou 10 kilometri, tot pe dig, si un timp mai bun: 48 de minute şi 6 secunde. O alergare zdravănă, în care m-am simţit grozav şi care îmi dă încredere. Duminică, cu o săptămână înainte de startul de la Paris, voi face din nou 21 de kilometri, ultimul test serios înainte de a trage “frâna” pentru săptămâna de pre-maraton.
După două săptămâni în care am fost nevoit să improvizez, pot spune că sunt uimit de capacitatea organismului de a se adapta şi de a evolua. Şi da, muşchii nu uită aşa uşor efortul, aşa cum scriam tot pe Adrenallina într-un alt articol. Rămâne de văzut dacă analizele medicale vor confirma ceea ce am simţit eu în aceste alergări. Doctorul de familie va interpreta rezultatele, apoi, dacă totul e în regulă, îmi va da avizul medical. E un pas important, pentru că fără ştampila şi semnătura sa nu pot ridica numărul de concurs.
Lucrurile au intrat târziu pe făgaşul normal, dar eu sunt optimist. Dincolo de pregătirea incompletă, cât timp pot să alerg, orice e posibil. Ştiu că va fi greu şi sunt pregătit să îndur. Dar sunt pregătit şi să mă bucur. Urmează probabil cei mai complicaţi 42 de kilometri din viaţa mea. Şi probabil cei mai frumoşi.
Drumul spre Paris. Jurnalul unui maratonist rătăcit (I)
Toni Dumitru
Parisul e un vis frumos, născut din întâmplare. Astă-vară m-am jucat cu norocul şi m-am înscris în glumă la loteria maratonului de la Paris, fără să mă mai gândesc la “ce-ar fi dacă”.
Câteva zile mai târziu, hazardul îmi făcea ostentativ cu ochiul. Uitasem să verific mailul când am primit vestea că am fost selectat. M-am simţit cu adevărat norocos. Dar aşa cum nu mă gândeam că am şanse să ajung acolo, tot aşa nu-mi închipuiam că va fi un drum teribil de greu, că Parisul la care mă aşteptam eu nu va mai fi niciodată acelaşi şi că voi trece prin toate caznele neputinţei până la momentul startului. Căci asta mă aşteaptă şi asta trăiesc deja. Să vă povestesc.
Din ziua în care am plătit taxa de participare, experienţa mea de alergător a oscilat între sublim şi deşertăciune, între bucuria a două maratoane reuşite într-o săptămână, oroarea provocată de atentatul de la Charlie Hebdo şi agonia unei accidentări sâcâitoare.
Mai sunt 32 de zile până la start – cursa e pe 12 aprilie, şi eu stau şi mă întreb ce mai pot face. Am devenit subiectul de studiu al propriului experiment, în care simt că m-am pierdut şi în care ştiu că trebuie să mă regăsesc. Nu ştiu dacă voi reuşi, dar voi încerca să fac tot ce pot pentru a reaprinde în mine scânteia alergării. Uneori am încredere că totul va fi bine. Dar am şi temeri că mă voi prăbuşi. Veţi fi martorii drumului meu spre Paris.
Căci Parisul se apropie, iar pe 12 aprilie eu voi fi acolo. Tu, cel care citeşti acum, iubeşti alergarea şi ştii că trebuie să te pregăteşti serios pentru ziua cea mare, aşa-i? Ei bine, de data asta e invers: hai să vedem ce se întâmplă când totul iese pe dos şi trebuie s-o iei cam de la zero cu o doar o lună înainte de start! Am să-ţi arăt cum e să participi la un maraton important fără să simţi că ai controlul asupra situaţiei. Cum este să numeri zilele şi să te întrebi când ai alergat ultima oară. Cum e să te întrebi dacă chiar ai alergat vreodată sau dacă totul a fost un vis şi te vei trezi dimineaţa, înapoi în viaţa “de dinainte”. Şi dacă durerea mai stă la pândă, gata să te înjunghie mişeleşte, sau umbra sa e doar închipuirea disperării care îţi dă târcoale.
Îţi voi spune tot ce n-ai vrea să ţi se întâmple dar ai dori să ştii, ca să fii pregătit pentru orice. La final, vom vedea împreună dacă Toni a reuşit. Ce e frumos este că acum nici el nu ştie.
