Vlad Tănase: Ce îmi oferă sportul de anduranță nu am găsit nicăieri altundeva
Am început să fac sport ….
Povestea mea începe acum ceva timp, mai exact acum vreo 6 ani. Pe-atunci aveam un job care îmi permitea, aveam timpul necesar să fac lucrurile care îmi treceau prin cap la acea vreme. Așa că m-am apucat de fitness. Și cum tot îmi mai rămânea ceva timp, m-am apucat și de o limbă străină. Timpul a trecut și după vreo 4 ani de fitness lucrurile au început să se schimbe. Jobul, programul, totul, totul s-a schimbat.
Odată cu noul job în mediul corporatist în care tocmai intrasem, am făcut cunoștință și cu o „cutumă” împământenită în compania pentru care lucrez și în prezent. Aici s-a creat un grup destul de numeros de oameni care aleargă. Și alergau oamenii ăștia cam de 2 ori pe an, în cadru organizat, la Semimaratonul Internațional București și la Maratonul Internațional. Toți purtau și încă poartă tricouri roz pe spatele cărora tronează o maximă: „Breaking my record”. Sună bine. 🙂
La un moment dat, unul dintre noii mei colegi mi-a propus să vin și eu, să intru în grup și să alergăm împreună la Semimaratonul Internațional București, care urma să aibă loc peste o lună de-atunci. Tot ce știam despre alergat la acel moment era că reușeam să parcurg cam 4 km pe bandă, la sală. Cam atât. Și era extraordinar pentru mine mai ales că începuseră colegii de fitness să se uite la mine ca la OZN, ei fiind concentrați exclusiv pe „fiare”. Eu însă voiam să mai slăbesc, de-aia alergam. Fără o linie de finish, fără un timp în minte, fără gândul că trebuie sa parcurg acea distanță. Pur și simplu dacă aveam chef bine, dacă nu, mă opream după 2 sau 3 km. Simplu.
Îmi amintesc că am primit pe e-mail formularul de înscriere și că am ezitat… M-am înscris la proba de 10 km. Mi-am urmat antrenamentele de fitness dar atât, mă gândeam că 10 km or să fie doar ceva mai greu de parcurs decât cei 4 km pe care-i făceam în sală. Ziua concursului a venit iar eu am ajuns la start după o noapte agitată și puțin cam amețit. Am pornit în cursă fără să am habar de cum o să fie, de ce o să am nevoie, de cum o să îmi reacționeze corpul. Și am terminat-o într-o oră și un minut. Mă credeam invincibil.
A urmat Maratonul Internațional București unde m-am înscris la proba de semimaraton. Era a doua cursă din viața mea. La fel de nepregătit, la fel de ignorant, la fel de … amețit. 2 ore și 2 minute, ăsta este un lucru de care îmi amintesc. Cel de-al doilea lucru de care îmi amintesc este că pe la km 16 am început să mă târăsc efectiv. Încălțările necorespunzătoare, lipsa experienței și a antrenamentului începeau să-și spună cuvântul. Îmi amintesc că atunci ceva s-a întamplat…din pașii mărunți pe care-i făceam cu capul în pământ, picioarele au început să mi se miște. Pur si simplu mi se mișcau, aproape independent de restul corpului, de cum mă simțeam. Am crezut că mi se pare însă split-urile oficiale de pe ultimii 5 km mi-au confirmat faptul că de la acel moment totul s-a desfășurat într-o manieră incredibilă: timpul pe fiecare km din cei 5 a fost același, la secundă – 6:12/km. Ceva se întâmplase, mi-era clar. Resursele au existat, erau acolo, doar ca eu nu fusesem capabil să le accesez până la acel moment de cumpănă. A început să îmi placă să alerg.
Au urmat alte semimaratone și gândul unui maraton a început să încolțească în mintea mea. Am început un plan de antrenament de câteva luni, cu 4 alergări pe săptămână. Dar timpul nu îmi mai permitea luxul acesta. Faptul că lucrez destul de mult și nu știu când ajung acasă și dacă mai sunt în stare să fac antrenamentele, m-a făcut să îmi regândesc strategia. Așa că am început să mă antrenez dimineața. La prima oră eram în Politehnică, alergând. Ajungeam la birou fresh și plin de energie. Dădeam randament și ziua trecea altfel.
A venit și ziua cursei. Cu emoții dar și cu încredere în antrenamentele făcute am reușit să termin maratonul în 3:49, doborând cu 33 minute timpul estimat de planul de antrenament. Îmi amintesc că am fost atât de concentrat în acea cursă încât nu am observat nimic pe lângă mine, ochii imi erau pe ceas și pe pace.
Au urmat alte curse însă după finalizarea fiecareia am rămas pe margine privindu-i și aclamându-i pe ceilalți. Am înțeles de-atunci că nu toți se gândesc la timp, mulți vor doar sa ajungă la finish. Aveam să simt asta pe propria-mi piele. Am văzut oameni în vârstă, bunici, ținându-se de mână și terminând cursa împreună. Am văzut oameni cu dizabilități locomotorii severe care ajungeau la final prăbușindu-se. Am început să înțeleg că dincolo de sportul în sine, pentru unele persoane terminarea unui maraton este o provocare, o experiență de viață.
Și că tot vorbesc de provocări, am început să mă gândesc la triatlon. Atleții ăia puternici care înotau, pedalau și alergau la viteze amețitoare m-au fermecat. Dar aveam câteva probleme: nu știam să înot craul și nu aveam bicicletă de șosea. Înotul meu se rezuma la câteva mișcări haotice, cât să nu ma înec, așa că am plecat la bazin încrezător că am să învăț de unul singur să înot așa cum vedeam la TV. Greșit. N-am reușit. Am apelat la ajutorul unui instructor care în numai 8 ședințe m-a învățat să înot așa cum era necesar pentru astfel de competiții. După numai o lună am luat startul unui eveniment caritabil unde am înotat 5 km. După alte 7 zile am participat la primul meu triatlon cu o bicicletă pe care o aveam prin debara. Am ieșit pe locul 10 la categoria mea de vârstă.
Mintea a inceput sa îmi zburde și gândurile mi-au ajuns la Ironman, o competiție la care mulți visează, la care puțini ajung și pe care și mai puțini o finalizează. Să înoți 3.8 km, să pedalezi 180 km și apoi să alergi un maraton poate să fie oricum, numai ușor nu. Dar tot n-aveam bicicleta necesară. Am început să strâng bani și în cele din urmă am reușit să o procur cu ajutorul unui bun prieten, care îmi este principalul furnizor de echipament sportiv. Împreună am participat și la Oradea la triatlonul pe distanta de Half-Ironman (1,8 km înot, 90 km pedalat și 21 km alergare) unde proba de alergare a fost punctul meu forte. Am reușit un loc 10 național la categoria de vârstă și imi amintesc că după trecerea liniei de sosire am izbucnit în lacrimi. Și băieții plâng câteodată. 😛
Toate aceste curse m-au făcut să îmi dau seama că nu vreau să cresc viteza ci distanțele. Desigur că sub 3 ore la maraton sau sub 5 ore la proba de Half-Ironman sunt deziderate pentru oricine dar pe mine mă atrag mai mult acele trăiri de care ai parte într-o cursă de anduranță.
Mișcarea imediată: ultramaratonul. Dean Karnazes spunea: „Dacă vrei să alergi, aleargă un km. Dacă vrei o experiență de viață, aleargă un maraton. Dar dacă vrei să vorbești cu Dumnezeu, atunci aleargă un ultramaraton.” Primul dintre ele a fost Marathon 7500, cea mai dificilă cursă de gen din România. A trecut și asta și alte câteva. Dar experiența care m-a definit ca alergător a fost Ciucaș X3, unde am luat startul la proba de ultramaraton: 105 km. Ceea ce am simțit în acea cursă a fost dincolo de tot ce mi-aș fi putut închipui. Acea cursă pur și simplu m-a doborât. Am căzut, m-am târât, m-am chinuit și am jurat că nu mai vreau. Au fost momente în care am realizat că nu voi termina în timpul regulamentar de 24 de ore și mă simțeam împăcat cu asta. Au fost momente în care corpul nu mă mai asculta, în care mi-era sete dar nu puteam bea apă, mi-era foame dar nu puteam mânca. Aveam dureri în locuri de care nu știam că există. La un moment dat îmi amintesc că m-am trezit rugându-mă și am realizat că spuneam Tatăl Nostru de 20 de minute, în continuu…
Singura dată când am zâmbit în cursa asta a fost după 22 ore și jumătate când, auzind câteva „Bravo!” în noapte și văzând lumina unei lanterne, am realizat că am reușit, că am trecut și peste asta.
Ce m-a învățat acea cursă? În primul rând m-a învățat asta – corpul nostru este o mașinărie incredibilă. O mașinărie pe care trebuie să o conduci și poți să faci asta numai dacă ești îndeajuns de pregătit din punct de vedere mental. Eu n-am fost. Au fost momente când n-am mai crezut în mine și atunci totul s-a năruit. Cumva, nu știu cum, am trecut peste și am găsit resursele necesare să termin, chiar dacă am făcut-o în genunchi.
Ce urmează pentru mine în 2015? Urmează două competiții A pentru care am renunțat la toate celelalte pe care le aveam planificate: Ultrabalaton – un ultramaraton în Ungaria de 220 km, (n.r. cursă completată), și Ironman Barcelona, pe 4 octombrie. Prietenii mei se amuză pe seama mea și dacă avem vreun drum de făcut pe undeva, îmi spun că nu mă mai iau cu mașina, pentru că pot alerga până acolo. Alții îmi spun că nu mă mai fac bine. 🙂 Și nu-i pot contrazice.
Între timp, până am publicat noi materialul, Vlad a alergat ultramaratonul din Ungaria, 220 de km! 🙂
Ceea ce îmi oferă sportul de anduranță nu am reușit să găsesc nicăieri altundeva, în nicio altă sursă. Iar faptul că acest tip de sport mă face să vorbesc cu mine, cu corpul meu, să îl ascult și să îl determin să mă ducă acolo unde vreau, m-a făcut să-l îmbrățișez aproape ca pe un mod de viață. E drept, nu sunt anti-social și nu sunt „habotnic”, am și eu viciile mele, însă în același timp am și un program destul de strict de antrenament. Sunt genul care funcționează după un plan bine stabilit, nu mă pot antrena fără un program anume. Așa că momentan încerc ca 6 zile din 7 să mă antrenez, fie că e vorba de sală, alergare, bicicleta sau înot…sau toate astea combinate într-o singură zi.
Am lăsat pentru final un alt câștig pe care aceste sporturi – alergatul, de șosea sau montan, și triatlonul – ți-l oferă, și acest câștig îl reprezintă oamenii. Am cunoscut persoane extraordinare cu povești de viață pestrițe și unele dintre ele incredibile. Cei mai mulți dintre ei mi-au devenit prieteni. Dar n-o să fiu ipocrit, acolo în cursă suntem rivali. Până la un punct însă. Până la acel moment când unul dintre noi are nevoie de ajutor, atunci totul se oprește și competiția nu mai există. Am ajutat competitori și am fost ajutat de ei. Astea sunt aspecte pe care nu le regăsești în kitul de participare la nicio competiție.
Nu mă simt în măsură să fac recomandări, până la urmă m-am apucat de-abia de ceva mai bine de un an și jumătate de alergat și triatlon, așa mai serios. Dar un lucru mie mi-e clar: dacă vrei să termini o cursă pe picioare, indiferent de distanță, astfel încât după ce treci linia de sosire să te fi bucurat de sport și să te așezi în fața PC-ului să cauți noi provocări, trebuie să planifici, să anticipezi. Trebuie să ai un plan de antrenament riguros și o disciplină de fier. Trebuie să încerci să controlezi tot ce poți controla și este imperios necesar să ai cel puțin un plan de avarie. Se întâmplă lucruri neprevăzute la care trebuie să te adaptezi și să mergi mai departe, altfel ești pierdut sau vei termina cursa ca mine la Ciucaș X3, în genunchi.
Știți reclama celebră la adidași care sună cam așa: „Dacă vrei, poți!” Și chiar așa este. Dar trebuie să VREI, nu să îți dorești, aici e cheia.
Dragos Ciobanu: Ziua în care am ajuns pe pista de atletism mi-a schimbat viața!
Am început să fac sport relativ tarziu, prin anul III de facultate. În copilărie am jucat fotbal ca toți copiii, în fața blocului, m-am plimbat cu o bicicleta Pegas și cam atât. În schimb nu îmi scăpa niciun eveniment sportiv televizat J.
Întâmplarea face ca într-o zi oarecare să ajung întâmplător pe pista de atletism a stadionului din Pitești. Văzând oameni care aleargă am zis să dau și eu câteva ture, părea interesant. Numai că la ce condiție fizică aveam, o jumătate de tură a reușit să mă obosească suficient cât să mă facă să mă opresc gâfâind puternic. Numai că acest lucru m-a ambiționat. Cum de alți oameni puteau alerga minute bune fără să se oprească, iar eu nu am rezistat decât 200 de metri?
Am revenit pe stadion zilele următoare și m-am ambiționat să termin o tură. Apoi două, apoi trei. În câteva luni am ajuns să alerg 15 ture și aici trebuie să le mulțumesc unor buni prieteni, Paul și George, cu care mergeam la alergat de două ori pe săptămână. Am continuat, 15 ture de fiecare dată, nici mai mult nici mai puțin, oricum mi se părea că suntem printre „cei mai buni” de pe stadion. Între timp am pierdut și un surplus de 20 de kg, mă simțeam foarte bine atât fizic cât și mental, alergatul îmi dădea doza de energie și optimism de care aveam nevoie.
Îmi amintesc că la început…
… habar nu aveam ce înseamnă tricou tehnic, pronație, pace, nutriție, hidratare, carbohidrați. Alergam într-un tricou alb de bumbac pe care îl transpiram până începea să curgă apa din el, ceea ce îmi dădea satisfacție. Nu mă gândisem că există competiții de alergare destinate amatorilor, eu nu participasem niciodată la un eveniment sportiv. Îmi amintesc ca odată, alergând 20 de ture de stadion alături de Paul mi-a venit o idee, mai mult în gluma: „ce ar fi să alergăm proba de maraton la Olimpiada de la Londra din 2012?” Cred că nici nu știam exact ce însemna un maraton, dar suna bine :).
Trei ani mai tarziu, perioadă în care am continuat să alerg mai mult sau mai puțin, dar am descoperit că îmi place foarte mult să merg cu bicicleta, navigând pe intenet într-o sâmbătă, mi s-a aprins un beculeț: trebuie să alerg un maraton! Am căutat și am găsit imediat că Maratonul Internațional București este în luna octombrie, m-am înscris și am făcut plata (ca să rămân motivat), am descoperit programul de antrenament de la myAsics și de aici a început aventura. Am terminat cu succes maratonul, a fost o caniculă teribilă, pe ultimii km ai cursei îmi ziceam că nu voi mai face niciodată așa ceva, pentru ca a doua zi să încep să caut noi și noi curse. De atunci nu m-am mai oprit și sper să nu o fac vreodată.
Prima mea competiție ….
… a fost ProSport Midnight Run, un cros de 10 km organizat în Parcul IOR din București. Eram în perioada de pregătire pentru primul maraton și aflând despre concurs m-am gândit că n-ar fi rău să văd cum stau lucrurile la o cursă organizată. Când m-am văzut cu număr de concurs pe piept și am auzit semnalul de start am rupt-o la fugă, ținând-o așa o bună bucată din cursă; nu știam că la alergare fiecare are ritmul lui sau că trebuie să plec moderat de la start. Am terminat cu puls 200 și abia am găsit un loc unde să îmi trag sufletul. Mi-am învățat lecția și am fost mai prudent în continuare.
A fost singura mea cursă „oficială” înainte de maraton.
Antrenamentele mele …
De obicei îmi stabilesc un maraton la care doresc să particip, fac un plan de antrenament, cel mai adesea utilizând aplicația myAsics și încerc să mă țin de el; un astfel de calendar mă împinge afară din casa și atunci când poate aș fi tentat să nu ies. Alerg de 3 ori pe săptămână, uneori mai des, alteori mai rar, combinând antrenamente de volum cu ședințe de intervale sau pante. E adevărat că fiind atâtea concursuri, antrenamentul se face de multe ori într-un cadru „oficial”, chiar la curse, iar calendarul de antrenament este depășit.
Nu sunt o fire prea competitivă, de obicei mă întrec doar cu mine și cu „performanțele” mele anterioare, sunt cel mai fericit om când reușesc un nou personal best deoarece se vede că am progresat. Îmi doresc ca într-o zi să urc și pe un podium, mai mult ca să mă bucur de senzația aia, dar nu e un scop în sine.
Suntem norocoși și că apar din ce în ce mai multe evenimente care ne țin în priză în cursul săptămânii, și aici mă refer la cele de genul Time Trial Running ori Romniceanu Stairs Run. De câteva luni am introdus în rutina săptămânală sesiuni de înot și bicicletă (afară sau pe hometrainer), triatlonul se apropie cu pași repezi.
Sportul meu preferat este…
E greu să alerg un singur sport, poate că de aceea, de când am auzit de triatlon gândul meu stă numai la astfel de concursuri. Îmi plac deopotrivă alergatul – pentru că îmi eliberează mintea de orice gânduri și îmi dă porția de energie de care am nevoie, ciclismul, și mai nou îmi place înotul, însă aici sunt începător și încerc să acumulez cât mai mult. S-ar mai adăuga mersul pe munte, cicloturismul, schi, puțin tenis …. Ah, de ar fi mai mult de 24 de ore într-o zi :).
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este maraton Roma. A fost o cursă foarte dificilă pe care am reușit să o termin doar pentru că m-am încăpățânat să nu mă opresc. Pentru mine acest maraton s-a împartit între primii 25 de km și următorii 17. Am avut parte de un start minunat de care m-am bucurat alături de cei 150 de alergători români veniți să alerge la Roma (19.000 de participanți în total), atmosferă de mare maraton, plecare bună, piatră cubică, 25 de km foarte plăcuți care m-au făcut să visez la timpi și recorduri, bucurie alături de mii de alergători, curmată brusc de o durere venită de nu știu unde în partea din spate a genunchiului stâng, resemnare, revenire, ambiție și un final care a venit lent, dar a venit și asta e ceea ce contează cel mai mult.
Nu știu dacă merită cu adevărat să alergi 17 km accidentat, faza cu “durerea trece, medalia rămâne” nu funcționează cu adevărat atunci când chiar doare și în plus e frustrant să primești un knock-out din senin, însă face parte din joc și uneori trebuie să accepți un duș rece pentru a reconsidera anumite aspecte. Evident că pentru noi, sportivii amatori, doar simpla participare și terminarea unui maraton sunt o performanță în sine, deci ar trebui să mă declar mulțumit că am alergat încă o cursă de 42 de km. Totuși am rămas cu un sentiment de ușoară frustrare la final pentru că am fost ‘trădat’ de propriul meu picior stâng undeva in pustiul de la km 25, așa din senin, fără niciun semnal în prealabil; mai am de lucrat la comuniunea om-genunchi J.
Aceasta zi este o bornă, de fiecare dată când voi fi tentat să spun că ceva este greu mă voi uita la medalia de la Roma și îmi voi aminti de chinul îndurat și de ambiția de fier de care am dat dovadă, pentru că niciodată nu am făcut ceva mai greu!
Competiția mea preferată este…
Au fost câteva competiții de care m-am atașat și de la care am zis că nu voi lipsi la nicio ediție. Într-o ordine aleatorie: Transmaraton, Semimaratonul Virșlilor, Delta Triathlon, Maraton Piatra Craiului, Semimaraton Brașov, Maraton 7500.
cu colegii de echipă de la Dacii Sprinteni
Cel mai mândru sunt de faptul că am început să fac sport la un moment dat și că de atunci nu m-am mai oprit. Sper să găsesc mereu motivația de a continua. De asemenea mă bucur că am reușit să conving și alți oameni să înceapă să facă mișcare.
Prietenii mei spun că …
Atunci când am început pregătirea pentru primul maraton eram entuziasmat, le-am povestit și prietenilor despre ceea ce doream să fac, dar puțini au înțeles care e rostul, de ce să alergi 42 de km, primești ceva? Desigur au fost și câțiva care m-au încurajat și au apreciat ceea ce făceam, dându-mi încredere să continui. La scurt timp după ce am terminat maratonul unii dintre ei au început să alerge, chiar foarte bine, reușind să termine la rândul lor maratoane. Faptul că am reușit să determin câteva persoane să se ridice de la computer și să facă sport este una din marile mele satisfacții.
Acum ei înțeleg această pasiune și de fiecare dată când mă întâlnesc cu cineva primesc întrebări de genul „pe unde mai alergi?, „care e următoarea cursă?”
Am aflat despre mine că daca imi stabilesc un obiectiv si imi construiesc un plan cu siguranta il voi duce la indeplinire. Obiectivele sunt visele care au termen limită de finalizare, de aceea cred că este foarte important să planificăm lucrurile; e frumos să visezi cu ochii deschiși, dar e minunat ca visele să și devină realitate.
Sportul ne învață că limitele mentale pe care le avem întipărite pot fi doborâte, ne învață să fim mai organizați și ne dezvoltă capacitatea de a ieși din zona de confort, ajutându-ne să evoluam ca indivizi. Multe din proiectele mele au fost puse la cale în timpul unei alergări prin parc pentru că atunci îmi vin cele mai bune idei și sunt creativ; de asemenea cele mai bune articole scrise pe blogul meu au fost concepute astfel.
Sportul mă face să mă simt liber, să visez frumos și să îmi doresc mai mult de la viață. Sportul îmi dă foarte mare încredere în mine și cred că am devenit dependent de starea de care mă bucur după ce fac mișcare. De fapt nu cred, ci sunt convins.
De când alerg am descoperit o comunitate de oameni minunați care, pe lângă faptul că își exercită pasiunea, încep să se implice în diverse acțiuni de dezvoltare a comunității, întreprind acțiuni caritabile, își ajută prietenii să treacă la un mod de viață mai sănătos, să își schimbe atitudinea și să gândească pozitiv.
În final constatăm că devenim niște oameni mai buni. Despre asta este sportul.
Obiectivul meu în 2015 este sa particip la un concurs de IRONMAN. De când am aflat că există așa ceva nu am mai avut pace cu mine. Îmi doream neapărat să particip cândva, inițial credeam că nu va fi posibil chiar anul următor, o vreme n-am mai spus despre asta cuiva de teamă că nu voi reusi. Dar mi-am luat inima în dinți și am aplicat aceeași metodă ca și la primul maraton: m-am înscris la cursă și am făcut anunțul public pe blog. Apoi am început să strâng informații, și să mă antrenez.
Va fi foarte dificil, 3.800 m de înot urmați de 180 km de pedalat pe bicicletă, la care apoi se adaugă 42,195 km de alergat nu pot fi făcuți decât urmând un plan inteligent de antrenament și rămânând motivat pe tot parcursul pregătirii. Dar va fi frumos, eu sunt convins că voi reuși, deja mă văd trecând linia de sosire într-o seară frumoasă de vară, pe 27 iunie 2015 la Oradea. Wish me luck!
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că totul trebuie luat gradat, pas cu pas, și că, indiferent de obiectivul pe care ni-l propunem, nu trebuie să uităm că suntem amatori și că practicam sportul pentru că ne aduce plăcere. Alergatul / ciclismul / înotul sunt modul nostru de evadare din cotidian, sunt metoda de relaxare după un program sedentar de la birou, așa că întotdeauna trebuie să mergem la antrenamente și la competițiii cu bucurie. Și să nu uităm niciodată să zâmbim în fața liniei de finish :).
fotografii din arhiva personală
Puteți citi aventurile sportive ale lui Dragoș pe blogul lui, www.dragosciobanu.ro
Maratonul Măcin: prima mea cursă de trail running
Toni Dumitru
Privesc “cocoaşele” care sparg orizontul Dobrogei şi mă gândesc că eu am vrut-o: nu pot să dau vina pe nimeni. Tovarăşul meu de drum, Claudiu Dinescu, m-a adus aici şi e convins că o să-mi placă. Eu simt că am două variante mari şi late: va fi ceva magnific sau voi muşca din ţărână şi nu voi mai părăsi niciodată asfaltul. Pe 2 mai, în zori, când lumea încă nu şi-a revenit după “fiesta” cu mici şi bere, părăsim orăşelul nostru de câmpie ca să cucerim munţii tociţi de vânt ai Dobrogei.
Sunt debutant la o cursă montantă, aşa că un semi la Maratonul Măcin mi s-a părut cea mai potrivită ocazie pentru a părăsi asfaltul şi a încerca altceva. E o competiţie nouă, micuţă, eco, aflată la a doua ediţie, la care vin mulţi alergători din zonele de câmpie, dornici să facă saltul la înălţime, dar şi concurenţi cu experienţă care se pregătesc pentru cursele mai grele, cu diferenţă mare de nivel. Eu vin din curiozitate. N-am mai participat niciodată la aşa ceva.
Am găsit prin casă o pereche de pantofi Nike cu talpă groasă şi profilată, cu aderenţă, dar când mă uit la pantofii cu crampoane ai camaradului meu înţeleg imediat unde mi-e locul: e ca şi cum m-aş prezenta la un maraton clasic încălţat în tenişi. Amândoi ne-am înscris la distanţa de 24 de kilometri, dar el se pregăteşte pentru maratonul de la Moeciu, de peste o săptămână, în timp ce eu mă declar mulţumit dacă ajung la finiş.
Ajungem cu două ore înaintea startului în comuna Greci, judeţul Tulcea. În centrul localităţii, Asociaţia “Aleargă Zâmbeşte Trăieşte” organizează aici o cursă în care ni se promite că com alerga “împreună cu broaşte ţestoase şi iepuri voioşi, pe vârful Tuţuiatul, pe culmea Pricopanului, prin poieni cu bujori, pe lângă lanuri înverzite şi printre sute de alte specii de floră şi faună”. Sună bine.
Suntem doar o mână de oameni în centrul localităţii. Primim într-un minut tricoul tehnic şi numărul de concurs, mai schimbăm impresii şi încep să apară tot mai mulţi concurenţi. Îi privesc cu atenţie, le analizez trupurile robuste şi picioarele zdravene, ca nişte butuci – altă specie de alergători faţă de “iepurii” de şosea.
Muntele îmi spune cinstit câţi ani am
La ora startului ne strângem cam 100 şi ceva de entuziaşti. Printre ei şi Ilie Roşu, cu nelipsitele lui steaguri, şi brăileanul Victor Ilie, românul cu peste 200 de maratoane la activ, semn că Măcinul începe să atragă elita autohtonă a alergătorilor.
Diferenţa de nivel la maraton e de 1.900 de metri, cu opt ore timp limită, în timp ce distanţa de la semi este de 24 de kilometri, cu 1.000 de metri diferenţă de nivel şi cinci ore timp limită. Am ales ultima variantă. Pe traseu ne aşteaptă patru puncte de alimentare si trei de hidratare. Suntem bine primiţi aici – soarele ne îmbrăţişează şi ne lasă în plata vântului şi a stropilor mărunţi de ploaie pe vârfurile Ţuţuianu, Îmbulzita şi Piatra Râioasă.
Se dă startul şi grupul se înşiră repede pe uliţa noroioasă care ne scoate repede în afara comunei. Şi aici apare repede primul meu şoc: nici n-am început să urcăm, iar eu deja gâfâi. După 300 de metri, părăsim ultimele case şi ne îndreptăm pieptiş spre prima urcare. Eu-s cam la jumătatea grupului care acum s-a răsfirat rapid. Pe primii nici nu-i mai zăresc, pe cei din urmă îi văd abia ieşind din sat. Nimeni nu mai aleargă, luăm panta la pas şi începem să urcăm susţinut pe cărarea care ne conduce deasupra platoului Dobrogei. Efortul mă năuceşte – îmi aud inima bubuind de parcă aş fi un cal de curse şi mă întreb ce naiba a fost în capul meu să mă bag la aşa ceva fără o minimă pregătire. Dar parcă mai contează acum…
Tot ce-mi rămâne de făcut e să-mi temporizez un pic efortul, să-mi trag sufletul şi să înaintez. Şi, cumva, după o urcare continuă de 40 de minute, reuşesc să mă adun şi să susţin efortul. E greu, dar simt că-mi place, dacă m-ar ruga cineva să mă opresc n-aş ceda. Urmează tot tacâmul: coborâri abrupte, în care încerc din răsputeri să frânez, convins că-mi voi rupe gâtul sau picioarele în râpa din faţa mea, apoi o bucată bună de vale lină, prin pădure, în care alerg cu o foame de nestăvilit şi depăşesc tot ce întâlnesc în cale şi încă o urcare cruntă, care-mi seceră puterile şi mă îngenunchează, realmente. Mă opresc de trei ori ca să ajung pe vârful stâncos, bătut de vânt, unde cei dinaintea mea par nişte furnici.
Pentru prima oară în cei trei ani de când alerg, acolo mi-am simţit vârsta reală: nu mai eram copilul de odinioară, de nestăpânit, bucuros să zburde ore în şir. Inima îmi bubuie, gâfâi şi privesc neputincios cum toţi cei pe care i-am depăşit la alergare trec pe lângă mine. Oribil! Chiar nu contează deloc că am alergat şi eu nişte maratoane?! Simt că am luat-o de la zero.
Îmi dau seama cât de jos sunt dacă mă târăsc la o cursă pe nişte dealuri, căci ăştia sunt Munţii Măcin. Dar eu vrut să fac asta şi nu pot să dau vina pe nimeni, aşa că mă reamintesc că am venit la o plimbare, nu să fac un record. Plăcere. Explorare. Peripeţii. Distracţie – astea-s cuvintele-cheie.
Şi uite aşa ajung şi eu în vârf, unde realizez, ca toţi ceilalţi, că avem o mică problemă: marcajul se bifurcă, iar unii o iau în stânga, alţii în dreapta. Ne întrebăm între noi încotro s-o luăm, hărţile nu ne lămuresc, iar cineva sună jos, în sat, şi află că o luăm în dreapta, pe cărarea şerpuind printre stânci. Aşadar, toţi cei care au luat-o în partea opusă au scurtat din greşeală traseul şi au ratat un punct de control. Printre ei şi tovarăşul meu, care ajunge la finish cu timpul 1:49:15, dar apoi află că a parcurs doar 19 kilometri din cei 24. Organizatorii şi-au asumat eroarea marcajului neclar şi au întocmit un clasament separat pentru toţi cei care au luat-o pe scurtătură, iar Claudiu a încheiat pe primul loc la categoria de vârstă 40-49.
Broscuţa nu-i acasă
Noi, “dreptacii”, continuăm să şerpuim printre stânci. Ajung la un punct de control, prind o bucată bună de drum şi bag viteză, apoi uit că trebuie să casc bine ochii la marcaje şi mă las în voia drumului, de parcă aş fi la mine acasă, pe şosea. Imediat vine şi “răsplata”: când mă dumiresc, nu mai văd niciun semn roşu. Un alt concurent apare mergând agale spre mine şi-mi dau seama că am ieşit de pe traseu. Ne întoarcem, mergem şi urcăm, simţim cum trec minutele şi ne stoarcem aiurea “bateria”, dar n-avem ce face. Regăsim drumul, intrăm pe o cărare şi urcăm din nou, gâfâind şi asudând. Apoi o nouă bifurcare, unde iarăşi alegem greşit, dar după câţiva paşi ne întorc din drum alţi rătăciţi şi o luăm repede în direcţia corectă.
Oboseala mă apasă, dar nu mă las. Îmi place mult aici şi simt că n-am de ce să mă grăbesc. Ştiu că greşeala de a pierde marcajul m-a costat destul de mult, aşa că mă opresc relaxat, fără să-mi pese de timp, dau jos rucsacul de alergare şi fac poze. Salut şi o ţestoasă care nu mă bagă în seamă – stă pitită în carapacea ei, camuflată în iarbă şi nu răspunde la interfon. Ce să zic, îi promit că nu scapă nici la anul de mine, aşa că ne mai vedem noi.
Flori de soc înainte de medalii
Acum vine partea cea mai uşoară. Coborâm abrupt până ajungem la un drum drept de pământ – mai sunt şase kilometri până la sosire. În sfârşit, aici e de mine! Atac ultimul “cartuş” cu gel, îmi fixez bine rucsăcelul în spate şi bag viteză. Dar viteza e doar în mintea mea, tot ce pot e să alerg constant şi să depăşesc câţiva oameni pe care nu i-am văzut la urcare. Pe toţi cei care merg îi încurajez, ştiu că pentru ei este la fel de greu cum era pentru mine la urcuş. Ultimul tip pe care îl depăşesc e singurul care mă ascultă şi mă urmează. Îl aud cum începe să alerge şi zâmbesc mulţumit – am reuşit să ajut pe cineva să creadă în el şi să mă urmeze.
Mai am câţiva paşi până în sat când cvadricepsul stâng începe să mă înţepe, aşa că încep să merg prudent. Din spate, omul pe care l-am încurajat se apropie şi îl aud: “Acum, dacă tu m-ai ajutat, e rândul meu să te ajut. Hai să alergăm, mai e puţin”. Facem cunoştinţă. El e Cristian Petre, din Constanţa. Îmi dă să beau isotonic din bidonul lui cu furtunaş, apoi pornim spre sosire.
Parcurgem uliţele din Greci cu ultimele forţe, iar piciorul meu stâng este pe punctul de a se bloca, dar nu apuc să-l bag în seamă: câţiva copii din sat ne ies în cale şi ne oferă bucheţele de flori de soc şi atunci, acolo, simt că ăsta este de departe cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat de când alerg. Trecem linia de sosire ca doi învingători, cu florile în mână.
Un bebeluș la punctul de alimentare
Rezultatele le găsiţi pe pagina Maratonului Măcin. Eu am terminat distanţa de 24 de kilometri în 3:46:41, al şaptelea din 12 participanţi la categoria de vârstă 40-49 de ani, la egalitate cu tovarăşul de finish pe care l-am ajutat şi care m-a ajutat. Ce poate fi mai frumos? Am primit o medalie din lemn, simplă şi frumoasă, am dăruit florile unei voluntare, am băut o bere şi am mâncat o porţie de tocăniţă, gătită în două cazane uriaşe, ca la cantină. M-am simţit grozav şi m-am bucurat de prima mea alergare montană ca de maratoanele de la Berlin şi Paris, cu tot “glamour-ul” lor.
Îmi place la nebunie cursa asta mică, aflată la început, aproape neştiută dacă o comparăm cu alte competiţii care atrag vedete din showbiz şi sportivi cu brand. Măcinul are un parfum boem, un aer necomercial, al alergării de plăcere, fără surle şi fără trâmbiţe, fără premii în bani, cu volutari puţini dar entuziaşti – printre ei şi o tânără mamă care şi-a aşezat bebeluşul pe o păturică şi a împărţit zâmbind pahare cu apă concurenţilor.
Îmi plac oamenii din sat care ne-au salutat şi ne-au încurajat, îmi plac culmile stâncoase, mângâiate de vânt, ca-n Scoţia, de pe care poţi vedea covorul multicolor al Dobrogei întins sub picioarele tale. Îmi plac montaniarzii de toate vârstele care ne felicită şi ne aplaudă.
Am suferit serios la Măcin, dovadă că febra musculară n-a trecut nici după patru zile. Dar mă bucur că, în calitate de “iepuraş de câmpie” nu mi-am prins urechile acolo şi încă îmi vin în minte secvenţe din coborârile ameţitoare pe care le-am parcurs. Abia aştept să treacă anul ăsta şi să mă întorc acolo!
Premieră: Maratonul Internaţional Braşov, alergare pe șosea, în inima Transilvaniei!
Braşovul intră de anul acesta şi pe harta maratoanelor de şosea din România, alături de Bucureşti, Cluj şi Arad. Pe 14 iunie 2015 se va desfăşura prima ediţie a Maratonului Internaţional Braşov! Va fi o alergare memorabilă pe cele mai importante străzi şi pe lângă cele mai frumoase obiective turistice din oraș.
Evenimentul este susţinut de Telekom România şi face parte din campania pro-sănătate Mişcarea face bine, partener media principal fiind Dolce Sport.
Cursele maratonului au fost special concepute pentru toate categoriile de vârstă şi pentru toate gusturile:
- proba de maraton; pentru alergatorii de cursă lungă, ce vor să-şi testeze limitele pe distanţa de 42,195 km; ideal pentru personal best, având în vedere traseul plat combinat cu aerul curat de munte;
- proba de maraton ştafetă; pentru cei ce-şi doresc 42,195 km de experienţe împreună, în echipă de 4 persoane;
- proba de semimaraton; pentru cei care vor să marcheze bine la 21,097 km sau se pregătesc pentru maraton;
- proba de 10 km; pentru cei care au prins gustul alergării, dar nu sunt pregătiţi de cursele mai lungi; cei care tatonează terenul, studiază concurenţa şi… atacă la ediţia a II-a;
- proba de 5 km; ideală pentru cei care vor să descopere acum gustul dulce al alergării; dragoste la prima…alergare, cum s-ar zice;
- curse pentru copiii între 4-14 ani; de la 500 m până la 1k m, în funcţie de categoria de vârstă; ei sunt viitorii maratonişti.
Zona de START şi de FINISH este Piaţa Sfatului, chiar între Biserica Neagră şi Casa Sfatului. Traseul este unul pitoresc, deosebit. Cine a văzut Braşovul, va avea parte de o nouă perspectivă. Pentru cei care nu l-au vizitat încă, este momentul să vină acum să-l vadă şi să traiască experienţa unei alergări în inima Transilvaniei.
Fond de premiere de 13.200 de lei
Sportivii care vor participa la probele competitive – maraton şi semimaraton – vor fi premiaţi cu premii în bani, iar ştafetele şi cei care vor alerga la cursele de 10km, 5km şi cursa copiilor vor primi cupe, diplome, produse şi servicii sportive. Toţi participanţii care termină cursa vor primi medalia de finisher.
Înscrierile sunt deschise tuturor celor care iubesc mişcarea în aer liber şi se pot face pe site-ul oficial al evenimentului, secţiunea Înscrieri.
Prin intermediul Fundaţiei Telekom România, taxele strânse la cursa de 5 km, dar şi 10% din valoarea taxei la probele competitive (maraton, ştafetă, semimaraton şi 10 km), vor fi donate copiiilor cu autism, beneficiarii Asociaţiei „Copiii de Cristal”.
În acest proiect, Fundația Telekom Romania a ales să se alăture copiilor și tinerilor cu autism care provin din familii cu venituri modeste și care nu își permit să acopere costurile de recuperare prin tipurile de terapii necesare pentru integrarea acestora în sistemul de învățământ și în societate.
Povestea Asociaţiei „Copiii de Cristal” a început în anul 2006, la inţiativa unui grup de părinţi ai căror copii au fost diagnosticaţi cu autism şi alte tulburări asociate. Asociaţia, precum şi Centrul de Evaluare şi Recuperare prin Terapie Specializată pentru Tulburări din Spectrul Autist, Sindrom Down, Sindrom Asperger, ADHD, au luat naştere din dorinţa şi necesitatea de a le oferi copiilor, tinerilor şi adulţilor cu tulburari din spectrul autist şansa de a beneficia de servicii de asistenţă şi terapie specializată, servicii care nu sunt oferite de asistenţa publică garantată de statul român.
Echipa de terapeuti ai Asociaţiei „Copiii de Cristal” este formată din 22 de profesionişti din domeniile psihopedagogie, psihologie clinică şi kinetoterapie. Întreaga activitate a asociaţiei este orientată către recuperarea potenţialului copiilor şi valorificarea vocaţiei lor.
Pentru mai multe detalii despre această primă ediţie a Maratonului International Braşov, accesați site-ul maratonulbrasov.ro, pagina de Facebook sau pagina de Facebook a evenimentului.Competiţia este organizată de Asociaţia Şapte Scări Braşov, în parteneriat cu Primăria Braşov.
Câștigă o invitație la Cernica Spring Trail Running!
Salut, alergători! Ce faceți duminica asta, pe 26 aprilie? 🙂 Știu eu ce ați putea face! 😀 Ați putea de exemplu să alergați la Cernica Spring Trail Running, competiție organizată de Adventuremania! Căci avem o invitație gratuită la cursă de oferit.
Sunt trei probe, iar câștigătorul își alege distanța pe care vrea s-o alerge:
42,2 km Maraton, 21,1 km Semimaraton, 10,5 km Cros
Ce trebuie să faceți? Păi… să spuneți 4 cuvinte care vă vin în minte când vă gândiți la o alergare prin pădure :), printr-un comentariu aici, la acest post. Cea mai interesantă combinație de 4 cuvinte (diferite, care nu trebuie să aibă legătură sau să facă sens unul cu altul) câștigă invitația. Juriul deliberator este echipa editorială Adrenallina, care va motiva alegerea.
Start concurs! Deadline: miercuri, 22 aprilie, ora 15.00! Succes!
Laura Martin: Alergarea e foarte specială pentru mine
Am început să fac sport…
Am avut mare noroc cu părinții mei, care aproape 3 ani mi-au pus schiurile în picioare. Nu cred că îmi plăcea prea mult sau că mă amuzam prea tare, știu că se lăsa și cu plânsete din partea mea, dar cu multă perseverență din partea alor mei, mai ales că unul dintre ei mă căra la deal și celălalt mă prindea la vale :). Aceasta a fost prima tangență cu orice sport. Schiul a rămas în continuare No.1 pentru mine, foarte, foarte aproape de alergare, chiar dacă am schiat foarte rar în ultimii ani.
Tot datorită alor mei am făcut balet, gimnastică, dansuri “moderne”, tenis, înot, toate la timpul lor, fără merite sau performanțe, doar de drag și sănătate.
Și povestea cu alergatul este specială. M-am născut și am crescut în Săcele, Brașov, într-un cartier de blocuri, cu mulți copii în jur, cu multă joacă în aer liber și multă mișcare. Am avut o copilărie foarte activă, ca majoritatea copiilor de vârsta mea. Ne jucam mult timp afară și aveam o libertate mare de mișcare.
Îmi aduc aminte de alergările din timpul școlii generale și din timpul liceului. Erau destul de răzlețe, dar foarte intense, mai ales emoțional. Alergam ori pe câmpul din spatele blocului, de unde vedeam dealurile din zonă și munții (Piatra Mare și Bucegii) sau împreună cu echipa de karate a fratelui meu, duminica dimineața, în pădure. Alegările pe câmp le făceam ori dimineața devreme (rar 🙂 ), ori seara, la apusul soarelui, când intram într-o stare emoțională greu de descris. Era fericire pură. Alergarea în pădure era dificilă, de cele mai multe ori eram ultima… Dar când se termina totul, era perfect :). Simțeam că mi-am pus sângele în mișcare, ca m-am încărcat de energie, era totul minunat.
Alergările susținute se întâmplau în timpul verii, când mergeam cu părinții și fratele meu la mare în Turcia. Am mers ani de-a rândul lângă Kușadasi, unde plajele erau foarte late, nisipul fin, puțină lume pe plajă. Aveam parte de experiențe mai aproape de nota locală decât în stațiunile consacrate, pline de turiști. Pentru noi, copiii, concediul la mare era un boot camp veritabil. Înotam și alergam mult, în fiecare zi. Ne dădeam unul altuia un sentiment de siguranță și o viteză tot mai bună. Ni se alătura și tata, uneori.
Alergam ori dimineața, foarte devreme, până la mare și continuam pe plajă, ori seara. Soarele apunea în mare și era minunat să alergi cu soarele la picioarele tale 🙂 La propriu.
Alergarea e foarte specială pentru mine. Nu știu de ce. Cele de mai sus explică mai bine. E clar că are o puternică încărcătură emoțională. Și mai e ceva. Alergarea e simplă, e naturală. Cu toții alergăm de când suntem mici, unii după alții, unii de alții, depinde de jocurile pe care le jucăm. Ne liniștim mai târziu… sau poate nu 🙂
Pentru mine, majoritatea alergărilor sunt printre acele foarte puține momente în care fac ceva doar pentru mine, în care sunt doar eu și gândurile mele, în care am conversații cu mine însămi, în care mă ascult mai mult. E foarte interesant mecanismul intern.
Prima mea competitie…
Prima competiție… Greu de zis. Dar uitându-mă recent peste câteva poze, s-ar putea că o ștafeta la Fără Asfalt (împreună cu soțul meu, Silviu) să fi fost prima mea competiție, dar nu sunt sigură. Dacă nu, sigur Carpathian Adventures, în august 2009.
Iubesc alergarea și schiatul. În orice ordine. Schiul mi se pare mai exotic, pentru că se întâmplă mai rar, dar viteza, controlul, siguranța, neprevăzutul, prezența de spirit pe care le regăsesc aici, nu le-am mai găsit nicăieri. Alergatul îmi oferă constant bucurie pură și multe alte, depinde de momentul în care se întâmplă: claritate, încredere, liniște, energie, putere, optimism, conectare reală cu mine și cu natura.
Mi s-au întamplat destul de multe lucruri de-a lungul competitiilor. Cred că cele mai puternice au rămas cele de la prima participare la Carpathian Adventures în 2009, în Munții Făgăraș. Într-un moment de neatenție, rucsacul meu a alunecat într-o prăpastie. A coborat Silviu după el, desi a fost foarte periculoasă experiența pentru el. Atunci am avut o senzație stranie că ”this is it”, că se poate termina foarte prost orice moment de genul acesta. Un alt moment foarte intens a fost la aceeași ediție a Carpathian Adventures, când am urcat prin Strunga Dracului și mi-a fost atât de greu și de frică încât am plâns în hohote când am ajuns sus, mai ales că pe o stâncă era lipită o poză a unui bărbat care murise acolo.
Încă îmi place alergarea, încă îmi provoacă multe emoții. Sunt mândră de mine că evoluez, știu ca alerg tot mai bine. Și poate cel mai important, că m-am îndrăgostit iremediabil de trail running și știu că e doar începutul “îndrăgostelii” 🙂
Prietenii mei spun că…
Alerg bine 😀
Am aflat despre mine că…
Pot face multe, că rezist la multe, că sunt foarte competitivă, că încă mă descurajez destul de rapid, dar că mă pun înapoi pe picioare și mai rapid, că încă îmi este foarte frică de unele contexte, că mintea este cel mai puternic aliat și dușman în același timp și că mai am multe de învățat și de experimentat :).
Sportul mă face să mă simt…
Completă. Umană. Empatică. Conectată. Prezentă.
Uneori mi se întâmplă să…
îmi fie foarte lene și să renunț destul de ușor la antrenamente, pentru motive puerile. Nu am scăpat de asta de-a lungul timpului, în schimb m-am împrietenit tot mai tare cu vremea și nu ea este cea care mă oprește.
Obiectivul meu în 2015
Nu am un obiectiv conturat clar în acest moment. Îmi doresc cât mai multe alergări de trail și alte triatloane unde voi participa cu echipa High5Rock’n’Roll Girls la proba de ștafete. Poate un maraton în toamnă? 🙂
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că…
mișcarea în aer liber în special te aduce mai aproape de tine, de simplitate. Îți dă multă forță și încredere, te “trezește” și te ajută să fii mai prezent. Alergarea în mod special este simplă și naturală și susține foarte frumos orice alt sport. Alergarea pe asfalt, offroad sau oriunde în aer liber are foarte puține în comun cu alergarea în sală, fiecare kilometru este “pe bune”, asa că ieșiți afară 🙂.
Laura si soțul ei, Silviu
Un alt lucru pe care am început să îl apreciez tot mai mult este comunitatea de alergători, prietenii cu care mai ies la alergat, deși prefer alergările de una singură, unde îți creezi ritmul și traseul de care ai chef sau nevoie. În schimb, oamenii pe care îi ai in jur te mobilizează foarte tare, așa că alegeți-vă cu grijă oamenii din jur 🙂
Încă ceva: participarea la concursuri, chiar și de pe margine, ca spectator, dă multă energie și chef de făcut sport, așa că dacă nu participați la concursuri, veniți doar să susțineți concurenții și si va fi de ajuns 🙂
Drumul spre Paris. Jurnal (VI): Am primit avizul medical!
de Toni Dumitru
Am intrat în linie dreaptă spre Paris- duminică, 12 aprilie, în prima zi de Paște, alerg maratonul! Cum zboară timpul! Anul trecut, în vară, când aflam că mă voi număra printre cei 50.000 de oameni care vor lua startul la ediția din 2015 credeam că am timp berechet ca să mă pregătesc pentru primul meu maraton “afară”. Dar viața e plină de neprevăzut: între timp, datele planului meu s-au schimbat, pe alocuri dramatic.
Recapitulez puțin: după vestea cea mare, am plătit taxa de participare. 107 euro cu opțiunea SMS inclusă, prin care timpii mei vor fi transmiși către două numere de telefon când ajung la anumite puncte pe traseu, plus personalizarea medaliei cu timpul obținuit. Atunci eram atât de entuziasmat încât eram sigur că merită să am un Personal Best trecut pe medalie! Între timp, după evenimentele din sezonul de iarnă, m-am mai calmat 🙂
Apoi a apărut oportunitatea neașteptată de a participa la maratonul de la Berlin și am bifat astfel prima mea cursă în străinătate, unde am avut și privilegiul de a cunoaște o supertrupă de alergători meseriași – Sergiu Mititelu, Ioan Moisă, Didina Manole, Baptiste Hertz. După numai o săptămână, am trecut finișul și la București. Eu, cu numai două maratoane în spate, am alergat în șapte zile cât făcusem până atunci – și asta în condițiile în care aproape toată vara am făcut “de gardă” cu meciurile de la Mondialul brazilian și am luat antibiotic pe post de vitamine după ce m-a mușcat o căpușă. A fost o toamnă peste așteptări. Aveam să văd însă și reversul medaliei.
Eram optimist: mă pregăteam bine și la fiecare cursă scoteam cel mai bun timp personal, așa că am început încrezător pregătirea pentru Paris. Dar siguranța mea – și nu doar a mea – a început să se clatine în zilele negre ale atacurilor de la Charlie Hebdo. Au fost zile în care mă întrebam dacă mai are rost să alerg la Paris. Mi-am făcut tot felul de gânduri și încă îmi mai fac, dar răspunsul e întotdeauna același: ceva îmi spune că trebuie să alerg acolo. Orice ar fi.
După iureșul de la Paris, răvășit de o furtună financiară iscată de francul elvețian, încercam să mă refugiez în plăcerea alergării, dar n-am avut noroc: la mijlocul lui ianuarie mi-a cedat piciorul. Teoria prietenului și “profului” meu de alergare, Emi Isailă, bazată pe un studiu, este că m-am accidentat pe fondul stresului. E posibil – îmi amintesc că alergam cu furie, simțeam nevoia de a-mi stoarce corpul de grijile apăsătoare.
După șapte săptămâni de repaus, de tentative eșuate de a alerga din nou, după două vizite la medici și tratamente, am reușit să scap “la mustață” de durerea de la mușchiul femural drept. Am reluat pregătirea, picioarele au preluat bine efortul, iar acum mă simt în stare de orice. Analizele mi-au ieșit perfect, am primit fără probleme avizul medical și, chiar dacă am emoții pentru că nu am avut o pregătire “ca la carte”, sunt optimist. Duminică, de Florii, am făcut ultima alergare mai lungă, 16 kilometri, într-o oră și 27 de minute, în care n-am avut un tonus grozav, dar m-am adunat și mi-am făcut treaba.
Sunt OK, dar un amestec de încredere și de neliniște nu-mi dă pace. E primul maraton pentru care nu mă simt pregătit 100%, așa că mă tot întreb cum voi alerga. Cum să abordez cursa asta? Ce plan să-mi fac? Ce timp să-mi propun? Probabil că nu voi avea un răspuns clar până la ora startului. După patru maratoane cu tot atâtea PB-uri, am lăsat vanitatea deoparte și mi-am creionat un obiectiv decent – 4 ore. Orice vine sub timpul ăsta e bine primit. Țelul suprem rămâne să ajung cu bine la finiș. În fond, cu trei săptămâni în urmă eram aproape sigur că mă îndrept spre primul meu DNF. Sunt bucuros că pot alerga și că am privilegiul să fac asta la unul dintre cele mai frumoase maratoane din lume. Iar după primul pas făcut acolo, orice e posibil.
vă prezint noul meu număr de înmatriculare 🙂
Drumul spre Paris. Jurnal (V): Cei mai grei şi mai frumoşi 42 de kilometri
de Toni Dumitru
Abia aştept să alerg la Paris! Dincolo de îndoieli, de emoţii, de angoasa apăsătoare din ultimele două luni în care nu am putut să mă pregătesc așa cum mi-aș fi dorit, pe măsură ce se apropie 12 aprilie simt cum cresc în mine nerăbdarea şi entuziasmul. Mi-e dor de adrenalina competiţiei, de atmosfera unui maraton important, de plăcerea de a alerga împreună cu zeci de mii de oameni, mi-e dor de forţa pe care mi-o transmit oamenii de pe margine care ne încurajează. Mă simt norocos că pot face asta: mi-am revenit miraculos după accidentarea la genunchi iar acum încerc să mă pun cât de cât la punct pentru ziua cea mare.
Dacă închid ochii pot să văd deja ce voi face acolo: voi alerga şi mă voi bucura de fiecare pas şi de fiecare clipă. Dar când îi deschid, văd ce trebuie să fac acum. Şi, de ce să mint, îmi place ce văd – în sfârşit, mă antrenez la 100% din capacitate. Săptămâna trecută am mărit volumul şi ritmul, iar rezultatele au venit imediat. Mă simt în formă, alerg cu încredere şi am un moral mai bun. Corpul meu s-a readaptat rapid la efort şi preia din mers – de fapt, din alergare! – fiecare nivel nou de efort. Tot ce trebuie să fac e să am grijă să nu forţez şi să nu mă accidentez. Nu pot îngrăşa porcul în ajun, aşa că acum, pe ultima sută de metri, caut să pun accentul pe recăpătarea măcar parţială a rezistenţei şi pe revenirea la distanţe lungi. Nu mai am timp să strecor o alergare de 32 de kilometri, care m-ar fi ajutat mult fizic şi mental, aşa că a doua jumătate a maratonului o voi face mai mult din amintirile adunate în celelalte curse.
Săptămâna trecută m-am ocupat de prima parte a maratonului. Semnele sunt bune. Pe scurt, jurnalul de antrenament arată cam aşa:
– Vineri, 27 martie, prima alergare fără grija piciorului. Am alergat 5 kilometri în parc, după ploaie. Am terminat în 26’33” şi m-am simţit excelent, corpul a susţinut fără probleme efortul.
– Duminică, 29 martie, am făcut 21 de kilometri pe un ritm lejer, fără stres. Am părăsit oraşul şi am apucat-o pe şoseaua care duce spre o comună din apropiere. Obiectivul meu a fost să parcurg distanţa de semi, să mă reobişnuiesc cu durata mai lungă de alergare şi să mă întorc cu bine. Am scos un timp mediocru pentru standardele cu care eram obişnuit, 2 ore şi 21 de minute, dar marele câştig este că la sfârşit aveam senzaţia că aş fi putut să mai alerg câţiva kilometri. Bine, cu acest timp ar fi fost culmea să mă simt extenuat, dar nici nu pot spune că abia mă încălzisem. M-am simţit obosit şi e clar că mai am mult de lucru. Mă bucur însă că am alergat 21 de kilometri fără ca picioarele să se revolte, iar semnele sunt încurajatoare.
– Marţi, 31 martie. Începe acţiunea serioasă: 10 kilometri în 48 de minute şi 59 de secunde. Practic 49 de minute, sub 5 minute pe kilometru. A fost un ritm cu care nu m-am mai întâlnit de mult şi mi-a prins bine. Am alergat pe digul de pe marginea Ialomiţei, pe pământ şi iarbă, iar “trenul de rulare” s-a comportat perfect. Am parcurs distanţa fără să gâfâi şi am încheiat cu un sprint nemilos pe ultimii 30 de metri.
– Joi, 2 aprilie. Din nou 10 kilometri, tot pe dig, si un timp mai bun: 48 de minute şi 6 secunde. O alergare zdravănă, în care m-am simţit grozav şi care îmi dă încredere. Duminică, cu o săptămână înainte de startul de la Paris, voi face din nou 21 de kilometri, ultimul test serios înainte de a trage “frâna” pentru săptămâna de pre-maraton.
După două săptămâni în care am fost nevoit să improvizez, pot spune că sunt uimit de capacitatea organismului de a se adapta şi de a evolua. Şi da, muşchii nu uită aşa uşor efortul, aşa cum scriam tot pe Adrenallina într-un alt articol. Rămâne de văzut dacă analizele medicale vor confirma ceea ce am simţit eu în aceste alergări. Doctorul de familie va interpreta rezultatele, apoi, dacă totul e în regulă, îmi va da avizul medical. E un pas important, pentru că fără ştampila şi semnătura sa nu pot ridica numărul de concurs.
Lucrurile au intrat târziu pe făgaşul normal, dar eu sunt optimist. Dincolo de pregătirea incompletă, cât timp pot să alerg, orice e posibil. Ştiu că va fi greu şi sunt pregătit să îndur. Dar sunt pregătit şi să mă bucur. Urmează probabil cei mai complicaţi 42 de kilometri din viaţa mea. Şi probabil cei mai frumoşi.
Drumul spre Paris. Jurnal (IV): Duminica fără durere
În sfârşit, prima veste bună! Duminică am izbutit să fac 5 kilometri fără să mă mai opresc. Iar după vreo 5 minute de pauză am mai făcut 3 kilometri. Pe 22 martie am reuşit să scap de durere.
Cu două zile mai înainte eram decis să merg din nou la doctor, să văd ce soluţie există pentru durerea de la genunchi. Nu mai alergasem de două zile şi problema părea că se estompase. Mi-am făcut repede un plan: nu mai bine mai fac o încercare în weekend şi pe urmă mă duc la medic? Aşa pot să verific din nou piciorul înainte de consult şi voi avea impresii proaspete. În plus, simţeam că durerea nu-şi mai înfinge colţii atât de puternic şi, cum spuneam în postarea anterioară, m-am obişnuit cu ea. Făcusem pace cu durerea. O respectam supus.
Procesul acesta al accidentării şi al recuperării chinuitoare m-a făcut să mă gândesc la chinul sportivilor. Ceea ce am simţit eu pe pielea mea e doar o parte din calvarul prin care trec marii performeri. Oamenii obişnuiesc să vadă doar victoriile sau înfrângerile lor, dar mai ales celebritatea şi banii care curg. Dar câţi ştiu ce stă de fapt în spatele rezultatelor lor? Toată munca de Sisif, rutina plictisitoare a antrenamentelor şi drumul lung spre recuperare după accidentările care îi scot din joc nu sunt la fel de atractive pentru publicul larg. Sportul este frumos şi captivant, dar e şi o activitate dură.
Cu gândul ăsta al recuperării interminabile am mers duminică, în cea mai caldă zi din acest an. Erau 11 grade şi eu mă întrebam de ce naiba nu mai pot să alerg. Dar în mintea mea se cuibărise și îndoiala că o voi mai face vreodată. Nu cumva am făcut vreo greşeală imensă pe care nu o mai putea îndrepta niciodată? Gata, s-a terminat cu alergarea? Of, ce de gânduri nesuferite! Ah, și printre ele își face loc și unul de ordin practic: să nu uit să intru pe site-ul maratonului de la Paris şi să-mi ajustez timpul estimat – o să trec 4 ore în loc de 3.40, deşi îmi dau seama că nu e un obiectiv realist la ce sincope de pregătire am avut. Deocamdată, am de făcut 3 kilometri până mă va lua iarăşi durerea.
Încep fără încălzire, încetişor, cu 7 minute şi ceva pe kilometru, pregătit pentru primele semne rele. După nici jumătate de kilometru sunt convins că durerea mă va sfâşia. Deşi abia mă târăsc, încep să o recunosc, o simt cum stă la pândă, gata de atac. Sunt surprins: altădată problemele surveneau după 3 kilometri alergaţi, iar acum mă iau în primire după nici o tură de parc. Dar o las în pace şi-mi văd de treabă, ca un evadat care se prelinge pe lângă zidul închisorii, în timp ce se strecoară spre libertate pe sub nasul gardienilor neatenți. Îmi spun că fără 3 kilometri nu ies din parc. Apoi, după doi kilometri, se întâmplă ceva neaşteptat: durerea seacă dispare, iar eu încep să nu mă mai simt ca un şchiop care se chinuie să alerge, ci ca un alergător care încearcă să nu mai şchioapete. Cu fiecare pas făcut liber prind mai mult curaj, deşi mă aştept ca lovitura fatală să apară în orice moment.
Nu credeam că voi reuşi. Când am termin 5 kilometri fără să mă doară genunchiul nu ştiu ce să fac: nu eram pregătit pentru asta. Mă opresc şi mă gândesc că e de ajuns, mai bine să plec cu bucuria asta acasă, de care n-am mai avut parte de aproape două luni. Dar ceva îmi spune că poate a fost doar o întâmplare şi vreau să verific dacă e doar o impresie de moment sau miracolul vindecării chiar s-a pogorît asupra mea. “La urma-urmei, ce mare lucru, o să te doară şi atât, ai mai păţit asta, mai rău de atât n-ai ce să păţeşti”, îmi spun. Dacă l-aș avea pe Ianțu în față, i-aș spune cu ochii închiși că merg mai departe – îmi place să risc și să văd ce e mai încolo.
Încep să alerg din nou. Întâi cu paşi mici, temători, atent la toate detaliile, ca un începător nesigur. După 400 de metri simt din nou câteva impulsuri vagi ale durerii, dar nu mă opresc – “Până nu mă va durea de nu mai pot să calc nu mă voi opri!”. Apoi, după un kilometru nu mai simt nimic şi mă bucur uimit de fiecare pas fără durere. Cu totul, încă 3 kilometri.
Am plecat spre casă uimit că puteam să merg fără să mai sufăr. M-am simţit fericit şi victorios, ca şi cum aş fi alergat 32 de kilometri cu un timp excelent.
A fost o duminică pe care n-o voi uita niciodată. Mi-o voi aminti atunci când voi crede iarăşi că totul s-a terminat. Până atunci, o voi aşeza între amintirile cu atâtea duminici frumoase. Duminici însorite, duminici de maraton. Duminici cu starturi şi finişuri, duminici cu mii de paşi.
În episodul următor vom vedea dacă duminica alergării fără durere a fost doar o întâmplare frumoasă sau începutul resurecţiei. Nici eu nu ştiu ce urmează, de aceea drumul spre Paris, plin de surprize, e și mai frumos.
Drumul spre Paris. Jurnal (III): Cum am făcut pace cu durerea
Am mai tăiat încă o săptămână din calendar. Parisul e tot mai aproape, iar eu am descoperit că pot trăi cu durerea. Am ajuns să mă supun și s-o accept. Pot conviețui cu ea. Asta nu înseamnă că am abandonat lupta, ci am trecut la alt nivel, cel al înţelegerii.
Mi-a luat mult timp să înţeleg că uneori, oricât ai înfrunta durerea, ea nu va dispărea. Va fi mereu acolo. Tot ce poţi face e să schimbi modul în care te raportezi la ea: o înfrunţi cu toată forţa, o loveşti cu toată furia, o deteşti, o priveşti cu teamă, o sfidezi cu convingerera că o vei alunga. Dar în cele din urmă, când orice ai face, ea stă acolo ca în prima zi, neschimbată şi neînduplecată, simţi că nu mai are rost să te temi. Te obişnuieşti cu ea. O iei după tine în fiecare zi, face parte din tine. Ajungi s-o respecţi.
“Hai să alergăm niţel”, îi spun în gând, încercând s-o împac pentru câteva ture. Nu pot s-o păcălesc, după trei kilometri îşi face “numărul”. Şi atunci mă retrag. Am făcut un armistiţiu: eu alerg puţin, iar ea nu mă mai atacă mişeleşte. Am început s-o cunosc, s-o primesc ca pe ceva necesar, să mă ridic deasupra ei îndurând. Nu mai am încotro.
N-am cum să fug de ea – acum este umbra mea şi stă lipită de mine, oriunde m-aş duce. Aşa că trebuie să fiu realist și să mă adaptez la situația de faţă. Sunt într-un picior, n-am mai alergat 10 kilometri legaţi de aproape două luni, un semi mi se pare acum cât un marathon.
Dar simt că am depăşit teama de necunoscut şi trăiesc cu un amestec de curiozitate şi nerăbdare startul de la Paris. S-ar putea să fiu inconştient, s-ar putea să fi ajuns în punctul în care nu mai am nimic de pierdut. Mai rău de atât nu putea fi decât să mă accidentez chiar acum, după o pregătire ca la carte – atunci da, aş fi suferit ca un câine, pentru că ar fi fost nedrept.
Dar acum, după aproape două luni de târît prin pustiul neputinţei, simt că am scăpat de teama de eşec. Da, am şanse mici să termin cu bine maratonul ăsta. Toate regulile jocului spun că o voi da în bară şi că voi colecţiona primul meu DNF – Did Not Finish. Coşmarul oricărui maratonist e pe cale să mă înghită şi pe mine. Dar, cumva, sunt împăcat cu situaţia. O înţeleg, dar nu mă predau. Dacă ar fi aşa, nici nu m-aş mai prezenta la start, la ce bun?!
Cumva, în mine s-a instalat o linişte neaşteptată. Nu mai am presiune, nu mai am obiectivul celui mai bun timp personal, nu mai am nici măcar aşteptarea de a ajunge la finish. Orice e posibil, iar eu mă simt liber. Da, voi alerga liber!
Niciodată n-am alergat cu adevărat liber la un maraton, de fiecare dată am tras cât am putut de tare pentru un rezultat mai bun. Acum voi adopta o tactică nouă: “Ce-o fi o fi”. O ştiaţi pe asta? Eu nu. E singura care mi-a mai rămas şi nu-mi displace. Simt că e o aventură în necunoscut, e un test inedit şi rămâne de văzut cum îl voi încheia.
Dar un lucru îl ştiu sigur şi îmi dă curaj: de fiecare dată când cineva m-a subestimat sau am simţit că mă confrunt cu ceva care mă depăşeşte, tot ce ceea ce ar fi trebuit să mă înfunde – disperarea, panica, stresul – m-a împins de la spate şi m-a făcut să-mi adun toate forţele.
N-am multe maratoane la activ, ăsta va fi abia al cincilea, dar din puținul pe care l-am învăţat din toată nebunia frumoasă a alergării un lucru mi-a intrat bine în cap: fiecare cursă are povestea ei. De asta e frumoasă alergarea, pentru că niciodată nimic nu este la fel. Uneori poate să-ţi iasă prost, oricât de bine te-ai pregăti, alteori poţi găsi resurse nebănuite şi te trezeşti că devii un soi de… Birdman – îţi iei zborul şi simţi că nimic nu te mai poate opri. Desigur, dacă nu te antrenezi ai şanse uriaşe să muşti din ţărână, dar e interesant că nici dacă o faci nu ai garanţia că nu vei da greş, tot ce poţi face e să reduci marja de risc. E ca-n viaţă.
Mă simt ciudat: pentru prima oară mă voi prezenta nepregătit la marele examen. Accidentarea de la genunchi nu m-a lăsat să fac nici 10% din planul de antrenament. Mai rău, în fiecare zi am dovezi că am involuat: obosesc ușor, mă dor bicepșii după doar trei kilometri alergați, nu reușesc nici să scap de surplusul de greutate acumulat. Mi-ar prinde bine să dau jos vreo două-trei kilograme ca să reduc un pic sarcina pe genunchiul dureros, dar dacă nu mai alerg vârtos, cum obișnuiam, rezultatul e greu de obținut.
După cinci zile în care am luat antiinflamatoare care mi-au cam ciuruit stomacul nu mai am nevoie să mănânc atât şi nu mai bat drumul spre frigider după ora 20.00. Mai sunt trei săptămâni până la Paris, teoretic am timp să mai slăbesc un pic.
În plus, pe 1 aprilie am programare pentru analize. Trebuie să le fac ca să primesc avizul medicului, fără parafa lui nu primesc numărul de concurs. De vreme ce nu mai alerg ca înainte, nu mă aştept la rezultate excepţionale, dar cred că voi lua fără probleme o “notă de trecere”.
Până atunci, voi merge din nou la doctor şi vom vedea ce e de făcut cu genunchiul meu drept. E posibil ca diagnosticul, miozita de muşchi femural, să necesite mai mult timp de refacere. Dar mă gândesc că şi printr-o minune, dacă m-aş trezi mâine şi nu aş mai simţi durerea, tot ar fi prea târziu pentru a mai recupera pe plan sportiv.
Mi-am pierdut cadenţa, rezistenţa, suflul. Ar fi ca şi cum elevul care a bătut mingea toată vara vrea să dea gata un vraf de cărţi nesuferite în noaptea de dinaintea examenului de Bacalaureat. N-ai cum să îngraşi porcul în ajun, singura şansă e să pici pe subiect. Dar în cazul meu subiectul nu se schimbă: 42 de kilometri rămân tot 42 de kilometri. Singura mea şansă e să-i înfrunt încet, pas cu pas, şi armistiţiul cu durerea să dureze. Sau va fi război.
