Seria I AM IRONMAN de pe ADRENALLINA continuă cu un nume sonor. Ladies and gentlemen, I give you Răzvan Staicu! Un medic stomatolog care într-o zi s-a decis să mai dea jos din cele 100 de kilograme şi s-a apucat de alergat. Câţiva ani mai târziu devenea un nume în triatlonul românesc pentru amatori şi se apropia de recordul naţional Ironman la 11 minute distanță. Lui Răzvan sportul i-a schimbat viaţa, odată ce a luat antrenamentele în serios şi şi-a fixat obiective ambiţioase. Una dintre schimbări a fost şi aceea că viaţa personală i s-a dat peste cap şi a apărut în schemă un divorţ. Răzvan ne-a vorbit despre un echilibru în tot ceea ce facem, a demontat mitul că Ironman pot deveni doar cei aleşi, ne-a povestit despre prima lui cursă de Ironman, despre antrenamentele şi planurile sale de viitor. Unul dintre cei mai promiţători triatlonişti ai momentului are cuvântul:
Soooo, avem onoarea sa stam de vorba cu prima Ironwoman din Romania! O cunosc pe Alina de cativa ani, ne-am gasit de multe ori la competii de mountainbike, unde ea urca mai mereu pe primele trepte ale podiumului. Ne-am cunoscut mai bine acum doua veri, cand ea si Gabi, sotul ei, se pregateau pentru concursul de Ironman de la Oradea, iar eu tocmai ce realizam ca voi face Half-ul.
Cu ei am fost prima data sa inot intr-o apa deschisa, in lacul Mostistea, langa Bucuresti, si pastrez o amintire delicata a acelei zile. Daca nu ma incurajau ei nu cred ca traversam lacul ala, daramite sa ma mai si intorc, pe aceeasi distanta. Zilele urmatoare am mers impreuna la triatlonul Fara Asfalt (primul meu triatlon), si apoi ne-am regasit la Oradea, doua saptamani mai tarziu.
Am fost martora la ultimii kilometri de maraton ai Alinei din cursa Ironman, dupa ce inotase 4 km si pedalase 180 pe o caldura insuportabila si pe un traseu anevoios. Mi s-a parut ireal ca a reusit performanta asta, a unui efort care dura de la ora 7 dimineata iar eu o vedeam aproape terminand maratonul, 15 ore mai tarziu.
Asadar, Alina Ursu (26 de ani) deschide seria mini interviurilor I AM IRONMAN :). Pentru ca oameni ca ea inspira, motiveaza si ne arata ca se poate face orice, oricat de greu sau imposibil pare la prima vedere.
Eram pe un mal de lut, jos era o apă murdară, învolburată, bulboaca îi spuneam noi, copiii, cea mai adâncă parte a pârâului copilăriei noastre. Mă holbam cu groază în jos, în vârtejul amenințător, de unde văru-meu îmi făcea semne disperate, urlând în continuu: „Sări odată! Hai, sări! Ți-am zis că te scot eu! Săăăăăări!!!”. Jos, aglomerație: Valerică a lu’ Bilănița era în culmea fericirii, mi-l amintesc negru și cu ceva dinți lipsă, dar poate că nu era așa, Valerică se rotea, dus de apă, dintr-o parte în alta, râzând în soarele portocaliu dulceag al apusului, alții săreau cu genunchii la piept prin aer, loveau apa cu un bubuit și urcau iar, ca să o ia de la capăt. Văru-meu făcea relaxat pluta și se zgâia în sus. Ce lin și fără efort plutea! Mie îmi era frică. Eram înțepenită. Mă duc la fund și mă rotesc înspre în jos, la nesfârșit, în mâlul rece. Mă ia vârtejul și mă face pierdută, ca și cum nici n-am fost. Nu văd nimic în apă, e cenușie, NU ȘTIU SĂ ÎNOT! Gândurile se suprapuneau cu urletul lui văru-meu, cu hlizelile băieților, cu plescăitul-bubuitul apei, cu bătăile din inima mea.
După cum am aflat cu toții deja, a venit în sfârșit iarna! Oricât ne-am bucura că ninge ca-n povești afară, în primul rând suntem puțin – dar foarte puțin! 😉 – îngrijorați de cum o să arate cursa noastră de semimaraton de duminică, la concursul de alergare Gerar, în noile condiții meteorologice. Există o veste bună: duminică o să avem ocazia să dăm ce avem mai bun în noi 🙂 pentru că previziunea meteo pentru 29 ianuarie arată o temperatură de -10, – 5 grade Celsius! Deci o să fie frig, deși va fi o zi cu soare. Apoi, mai avem un posibil obstacol de trecut: poleiul. Așadar, o să merităm din plin medaliile de la sfârșitul competiției! 🙂