Seria I AM IRONMAN de pe ADRENALLINA continuă cu un nume sonor. Ladies and gentlemen, I give you Răzvan Staicu! Un medic stomatolog care într-o zi s-a decis să mai dea jos din cele 100 de kilograme şi s-a apucat de alergat. Câţiva ani mai târziu devenea un nume în triatlonul românesc pentru amatori şi se apropia de recordul naţional Ironman la 11 minute distanță. Lui Răzvan sportul i-a schimbat viaţa, odată ce a luat antrenamentele în serios şi şi-a fixat obiective ambiţioase. Una dintre schimbări a fost şi aceea că viaţa personală i s-a dat peste cap şi a apărut în schemă un divorţ. Răzvan ne-a vorbit despre un echilibru în tot ceea ce facem, a demontat mitul că Ironman pot deveni doar cei aleşi, ne-a povestit despre prima lui cursă de Ironman, despre antrenamentele şi planurile sale de viitor. Unul dintre cei mai promiţători triatlonişti ai momentului are cuvântul:
Răzvan Staicu
ADRENALLINA: Când te-ai apucat de sport şi de ce?
Răzvan Staicu: Sport am făcut cam toată viaţa. Înot de performanţă când eram copil, vreo patru ani aikido şi apoi am schiat o săptămână două iarna. Dar aşa serios de prin 2009.
Când ce s-a întâmplat?
S-a întâmplat că aveam 100 de kilograme şi 33 de ani. Am decis să renunţ la viaţa sedentară pe care o aveam – casă/muncă. Mai încercasem eu să slăbesc cu diete dar de la o vârstă nu mai funcţionează doar cu asta. Aveam un prieten care era instructor de fitness la o sală lângă mine. În primele luni am făcut doar sală, am slăbit vreo 16 kg, dar nu mai reuşeam să dau jos mai mult, aşa că m-am apucat de alergat. Am început însă să ies la alergări de grup cu Ro Club Maraton şi acolo am descoperit oameni care alergau de ceva vreme. Aşa am început să alerg din ce în ce mai mult: 6, 12, 15 km.
Răzvan la maraton Piatra Craiului, editia 2010
Cum a fost prima competiţie sportivă?
Unul dintre prietenii de alergat mi-a spus despre o competiţie de duatlon. Erau 10 km de alergare, 40 de bicicletă şi apoi iar 5 de alergare. Eu am zis ok – acum făceam deja 20 de km în alergare… Cu bicicleta nu mai mersesem de vreo 9 ani. Avusesem doar pe la 20 de ani o perioadă în care pedalasem destul de mult. Am mers aşadar la acest concurs, care s-a dovedit a fi ceva groaznic. (râde).
Unde a fost?
La Snagov, la baza de canotaj s-a dat startul. Acolo am luat contact cu ideea de concurs, am întâlnit triatlonişti, dar mai ales am înţeles ce înseamnă să te dai jos de pe bicicletă şi apoi să alergi. Am simţit că am greutăţi de 5 kg legate de fiecare picior. Iar după 20 de km pe bicicletă eram praf. Am terminat concursul şi nu pe ultimul loc, asta a fost important pentru mine.
Cum ai ajuns la triatlon?
A fost următorul pas firesc pentru mine. A fost prima ediţie de la Fără Sfalt, triatlonul de la Vama Veche. A fost un cocnurs foarte bun pentru mine, am venit pe un nesperat loc 6 la general. Alergam destul de bine, de bicicletă nu eram foarte mulţumit, iar înotul era destul de competitiv la nivel de amator.
Din momentul acela tu te-ai canalizat pe triatlon?
Pe triatlon şi maraton. Pentru mine maratonul este foarte convenabil ca şi cursă, pentru că de la o vârstă nu mai ai viteză, aşa că mizez pe menţinerea unui ritm care să îţi permită să respiri. Am vrut să aflu care îmi sunt limitele şi să le depăşesc, iar maratonul mi s-a părut o probă potrivită pentru asta. După ce am descoperit Ironmanul nu mai cred aşa. Poţi să le depăşeşti dacă vrei să scoţi un timp mai bun. Dar altfel… Oricine mă trezeşte la 4 dimineaţa şi mă pune să alerg 42 de kilometri, îi alerg. Că îi fac în 3 ore sau în patru ore, dar îi fac.
Cum ai ajuns la ideea de triatlon Ironman?
Prietenul meu Mugur Frăţilă (interviul cu Mugur din seria I AM IRONMAN, aici) mi-a spus despre această cursă. Prima impresie a fost wow, cei care fac aşa ceva sunt nişte super oameni! Mi se părea incredibil să cobori de pe bicicletă după 180 de km şi apoi să te apuci de un maraton. Dar pe parcurs am mers la mai multe triatloane, la distanţa olimpică, şi am început să mă gândesc serios la chestia asta. Până am decis să particip. M-am pregătit cam după ureche… Ştiam că maratonul îl fac, de pedalat mergeam cam 140 de km pe săptămână, la antrenamentele de înot făceam cam 2 km, 2km jumătate pe şedinţă… M-am băgat cu capul înainte dar aveam totuşi o bază…
Răzvan la HalfIronman Saint Polten, Austria, 2012
Cât de greu ţi-a fost să respecţi un plan de antrenament?
La început nu mi-a fost greu… Acum mi-e greu…
Pentru că şi targetul tău s-a schimbat.
Da, am un alt target, am un antrenor care îmi dă programul şi antrenamentele sunt mult mai dure. Atunci era ceva de genul: hm, ce am chef să fac astăzi? Singura disciplină de care mă ocupam mai organizat era înotul, pentru că aveam un program la bazin şi trebuia să mă ţin de el.
Hai să vedem cum arată acum programul tău de antrenament.
Sunt doi ani de când mă antrenez cu bunul meu prieten Boldisar Sandor, şi el triatlonist, un tip care e inginer dar care are o mare pasiune pentru triatlon şi la nivel de teorie bate antrenori. Acum programul de antrenament e structurat pe câte 4 săptămâni, cu focus pe una dintre discipline. La înot mă antrenez cu Matei Giurcăneanu. Înotul mi se pare cea mai grea disciplină, pentru că este foarte tehnică. Astă vară ajunsesem la maxim 16 ore de antrenament pe săptămână, ceea ce nu este totuşi aşa de mult. Dar trebuie să recunoc că antrenamentele nu mai sunt atât de fun. Am antrenamente de care mi-e frică. Când ştiu că urmează o sesiune de alergare foarte intensă, stau vreo două zile şi mă gândesc la ea (râde). Acum mă simt bine când se termină antrenamentul, nu în timpul lui.
Cum ai reuşit să îşi păstrezi motivaţia vie? A, trec acum printr-o perioadă grea din punctul acesta de vedere. Eu sunt leneş de felul meu, cel mai greu îmi este să mă trezesc dimineaţa la înot, să fiu la 6 jumătate la bazin. Ieri nu m-am dus, recunosc. Nu am reuşit să mă trezesc. Eu sunt mai nocturn, de exemplu anul trecut mi se întâmpla să ajung acasă de la job seara pe la 9 jumătate iar la 10 plecam la un long run, şi mă întorceam pe la 1… Dimineaţa nu funcţionez. Iar acum chiar mi-e chiar greu să îmi regăsesc motivaţia.
Este şi mai complicat în cazul cursei de Ironman, antrenamentul se întinde pe o lungă perioadă de timp.
Da, iar eu am o singură cursă anul ăsta. Cursa mea mare de anul acesta va fi Ironmanul de la Copenhaga, de pe 24 august. Mă duc acolo pentru că mă avantajează traseul. Este mai plat, la fel ca traseul meu de antrenament, pe DN 1. Mi-e greu să mă gândesc la antrenamente că trag pentru o cursă care se întâmplă în august. De aceea mai găsesc nişte mici curse pe parcurs, ca să mă ţină în priză. Mai merg la un maraton la Barcelona, la un triatlon, la un halfironman prin iunie…
Cu Andreas Raelert, recordman mondial pe distanta Ironman
Poţi să spui că s-a schimbat viaţa ta atunci când te-ai decis să participi la o cursă de ironman?
S-a schimbat atunci când m-am decis să fac sport. Şi în bine şi în rău. Mă simt mult mai bine fizic, îmi dă un ţel, un obiectiv, un vis. Am avut însă de suferit în viaţa personală. Antrenamentele au luat din timpul dedicat familiei… şi am ajuns şi la divorţ. Bine, nu acesta a fost motivul fundamental al divorţului, dar a fost şi asta; mi s-a reproşat că m-am concentrat foarte mult pe sport. Apoi prietenii mi-au spus că am ajuns să practic sportul ca pe o meserie şi meseria ca pe un hobby. Şi, recunosc, îmi fac programul la cabinet în funcţie de cum am antrenamentele.
Da, deci s-a scchimbat viaţa ta, e clar.
Da, şi pot spune că e nevoie de o pondere în ceea ce faci. Eu am cam sărit calul în ultima vreme. Cred că anul ăsta o să mă focusez mai tare, să-mi îndeplinesc visul: să bat recordul naţional pe distanţa de Ironman şi să încerc să mă calific la Campionatul Mondial. După aceea cred că o să iau un an de pauză, în sensul în care n-o să mai am un obiectiv atât de serios. O să merg la curse de plăcere.
Dar tu ai ajuns deja la un nivel de performanţă în activitatea ta sportivă de amator…
Da, o performanţă la nivel de România. Am avut 9 ore 41 de minute la Ironman Klagenfurt, Austria, recordul naţional fiind de 9 ore jumătate, deţinut de Mihai Baractaru (interviul cu Mihai Baractaru pe Adrenallina, aici), la Oradea. Am mai câştigat triatlonul internaţional Braşov, anul trecut, la categoria mea de vârstă. Am mai avut curse bune anul trecut…
Primul tău Ironman a fost la Oradea şi voiam să te întreb dacă îţi mai aminteşti cum a fost…
Înotul a fost mai lejer decât mă aşteptam, la ciclism a fost în regulă, deşi a fost foarte cald. Ştiu că a venit Istavn, organizatorul, cu nişte pungi cu gheaţă, aşa că mi-am îndesat câteva sub tri suit. A fost frumoasă cursa pentru că nu am vrut decât să termin. La alergare a fost super, pentru că ai rehidratare la fiecare kilometru, ai oameni care te încurajează, te ajută mult la moral… După ce am terminat am fost dus la cortul de reanimare… Simţeam că mă ia cu leşin. Dar după o perfuzie mi-am revenit. Cel mai bine m-am simţit anul trecut după cursa de la Klagenfurt, Austria, deşiculmea, pe mine nu mă avantajează un traseu muntos, iar acolo a fost o diferenţă de nivel la bicicletă de 1.600 de metri…
A fost cursa ta aia, e clar.
Da, aşa e. După ce am terminat concursul m-am urcat pe bicicletă şi am făcut încă 20 de kilometri până la hotel (râde). A fost ceva incredibil, nu-mi dau seama ce mi s-a întâmplat. La bicicletămi-a fost cam rău, dar la alergare am zburat: am scos 3 ore şi 17 minute la maratonul din Ironman.
La care dintre dintre cele 3 probe ai cel mai mult de lucru?
Păi, cu alergarea să spunem că sunt acolo unde vreau să fiu. La înot nu cred că poţi să faci salturi fenomenale. Aşa că lucrez mult la bicicletă, e cea mai uşor de îmbunătăţit. Sper ca la înot să îmi păstrez timpul de anul trecut şi să ies într-o oră din apă, după cei 3 km 900 de metri.
Cu ce crezi că te schimbă un Ironman?
Îţi dai seama că te poate duce foarte mult corpul, important e să ai mintea pregătită. Psihicul trebuie să te ducă, corpul te duce. Mi se întâmplă de exemplu să clachez psihic la antrenamente la înot, când am multe serii şi sunt abia la prima sau la a doua. În general, eu prefer un traseu cu două bucle maximum, dacă sunt patru pentru mine e greu. Aşa voi avea în august, la Copenhaga: patru bucle de câte 10 kilometri la alergare.
Iniţial mi s-a părut o mare chestie Ironmanul, acum… Când vezi oameni de 70 de ani care fac acelaşi lucru, nu ţi se mai pare. La Copenhaga era anul trecut o tipă cu o cârjă care a trecut pe lângă mine şi m-a întrecut. Avea un picior într-o cizmă ghipsată… (râde)
În plus, e şi foarte mult marketing în cazul acestei curse Ironman. E un sport de anduranţă, da, e greu, dar oricine se antrenează îl poate face. Să fim serioşi, nu suntem nişte supraoameni.
