Andreea Călugăru: Antrenamentele mele sunt planificate și prioritizate după principiul „fără nicio scuză”
Transfier 2015, foto credit Donez Amintiri
Am început să fac sport la vârsta de un an, pentru a corecta o ușoară problemă medicală. Ai mei m-au încurajat mereu să fiu foarte activă și m-au dus cam la toate sporturile disponibile în orașul natal. Într-un final s-a „prins” atletismul la vârsta de 9 ani, pentru că …îmi plăcea să sar și să fac tumbe pe salteaua de la săritura cu prăjina. M-am lăsat de sport în adolescență și am uitat de latura asta până la 25 de ani, când cele câteva kilograme în plus m-au scos la o alergare chinuită în Tineretului.
Îmi amintesc că la început nu reușeam să alerg mai mult de 400 de metri legați. Abia după vreo 6 luni am reușit să dau o tură de lac completă (3km), fără să încetinesc.
Triatlon Brasov 2013; foto arhiva personala
Prima mea competiție ca adult a fost în 2009 la MIB – cursa de 3km :), am crezut că o să mor.
Antrenamentele mele sunt planificate din timp și prioritizate după principiul „fără nicio scuză” – altfel sunt imposibil de îndeplinit printre jobul de la birou, afacerea de familie și alte delicii ale vieții.
Sportul meu preferat este… înotul (!?) pentru că …. ăăă… zău că abia acum mi-am dat seama că am început să iubesc mai mult înotul decât alergarea. Cum și când s-a întâmplat asta, nu știu! Ok, poate sunt amândouă la egalitate.
Dupa o cursă de înot de 5.000 de m, pe podium; foto credit arhiva personala
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este momentul când am ajuns în tranziția 2 la Ironman Mallorca, neștiind dacă m-am încadrat în timpul limită sau sunt deja descalificată (într-un final mai aveam 5 minute și am putut să termin cursa). Au fost câteva momente incredibile, trecând brusc de la agonie și disperare la speranță și apoi ușurare.
Competiția mea preferată este Transfier (half-ironman pe Transfăgărășan). Anul trecut am trăit acolo probabil cea mai fericită linie de finish și abia aștept să revin.
Cel mai mândra sunt de faptul că pot să merg pe bicicletă și că nu prea mai am julituri și vânătăi în ultima vreme.
Prietenii mei spun că nu prea mai am timp de o ieșire la cafea. Au dreptate!
Am aflat despre mine că sunt foarte fricoasă. Acesta este și motivul pentru care îmi este atât de greu în proba de bicicletă dintr-un triatlon – pentru că și acum, după 3 ani și mii de kilometri făcuți, tot stau cu frica în sân.
Sportul mă face să mă simt curoajoasă, relaxată, liberă.
Uneori, mi se întâmplă să adorm la birou :), după doar câteva ore de somn și un antrenament greu de dimineață. Din fericire avem un spațiu special amenajat pentru relaxare, în care pot să ațipesc timp de 15 minute.
Obiectivul meu în 2016 este Ironman-ul cu numarul 2, în iunie, la Oradea.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că trebuie să îți faci timp pentru ceea ce te face fericit. Cu forța și cu buldozerul dacă este necesar :).
Andreea a devenit anul trecut campioana nationala pe distanta de half ironman, la Oradea; foto credit arhiva personala
Drumul spre Paris. Jurnal (IV): Duminica fără durere
În sfârşit, prima veste bună! Duminică am izbutit să fac 5 kilometri fără să mă mai opresc. Iar după vreo 5 minute de pauză am mai făcut 3 kilometri. Pe 22 martie am reuşit să scap de durere.
Cu două zile mai înainte eram decis să merg din nou la doctor, să văd ce soluţie există pentru durerea de la genunchi. Nu mai alergasem de două zile şi problema părea că se estompase. Mi-am făcut repede un plan: nu mai bine mai fac o încercare în weekend şi pe urmă mă duc la medic? Aşa pot să verific din nou piciorul înainte de consult şi voi avea impresii proaspete. În plus, simţeam că durerea nu-şi mai înfinge colţii atât de puternic şi, cum spuneam în postarea anterioară, m-am obişnuit cu ea. Făcusem pace cu durerea. O respectam supus.
Procesul acesta al accidentării şi al recuperării chinuitoare m-a făcut să mă gândesc la chinul sportivilor. Ceea ce am simţit eu pe pielea mea e doar o parte din calvarul prin care trec marii performeri. Oamenii obişnuiesc să vadă doar victoriile sau înfrângerile lor, dar mai ales celebritatea şi banii care curg. Dar câţi ştiu ce stă de fapt în spatele rezultatelor lor? Toată munca de Sisif, rutina plictisitoare a antrenamentelor şi drumul lung spre recuperare după accidentările care îi scot din joc nu sunt la fel de atractive pentru publicul larg. Sportul este frumos şi captivant, dar e şi o activitate dură.
Cu gândul ăsta al recuperării interminabile am mers duminică, în cea mai caldă zi din acest an. Erau 11 grade şi eu mă întrebam de ce naiba nu mai pot să alerg. Dar în mintea mea se cuibărise și îndoiala că o voi mai face vreodată. Nu cumva am făcut vreo greşeală imensă pe care nu o mai putea îndrepta niciodată? Gata, s-a terminat cu alergarea? Of, ce de gânduri nesuferite! Ah, și printre ele își face loc și unul de ordin practic: să nu uit să intru pe site-ul maratonului de la Paris şi să-mi ajustez timpul estimat – o să trec 4 ore în loc de 3.40, deşi îmi dau seama că nu e un obiectiv realist la ce sincope de pregătire am avut. Deocamdată, am de făcut 3 kilometri până mă va lua iarăşi durerea.
Încep fără încălzire, încetişor, cu 7 minute şi ceva pe kilometru, pregătit pentru primele semne rele. După nici jumătate de kilometru sunt convins că durerea mă va sfâşia. Deşi abia mă târăsc, încep să o recunosc, o simt cum stă la pândă, gata de atac. Sunt surprins: altădată problemele surveneau după 3 kilometri alergaţi, iar acum mă iau în primire după nici o tură de parc. Dar o las în pace şi-mi văd de treabă, ca un evadat care se prelinge pe lângă zidul închisorii, în timp ce se strecoară spre libertate pe sub nasul gardienilor neatenți. Îmi spun că fără 3 kilometri nu ies din parc. Apoi, după doi kilometri, se întâmplă ceva neaşteptat: durerea seacă dispare, iar eu încep să nu mă mai simt ca un şchiop care se chinuie să alerge, ci ca un alergător care încearcă să nu mai şchioapete. Cu fiecare pas făcut liber prind mai mult curaj, deşi mă aştept ca lovitura fatală să apară în orice moment.
Nu credeam că voi reuşi. Când am termin 5 kilometri fără să mă doară genunchiul nu ştiu ce să fac: nu eram pregătit pentru asta. Mă opresc şi mă gândesc că e de ajuns, mai bine să plec cu bucuria asta acasă, de care n-am mai avut parte de aproape două luni. Dar ceva îmi spune că poate a fost doar o întâmplare şi vreau să verific dacă e doar o impresie de moment sau miracolul vindecării chiar s-a pogorît asupra mea. “La urma-urmei, ce mare lucru, o să te doară şi atât, ai mai păţit asta, mai rău de atât n-ai ce să păţeşti”, îmi spun. Dacă l-aș avea pe Ianțu în față, i-aș spune cu ochii închiși că merg mai departe – îmi place să risc și să văd ce e mai încolo.
Încep să alerg din nou. Întâi cu paşi mici, temători, atent la toate detaliile, ca un începător nesigur. După 400 de metri simt din nou câteva impulsuri vagi ale durerii, dar nu mă opresc – “Până nu mă va durea de nu mai pot să calc nu mă voi opri!”. Apoi, după un kilometru nu mai simt nimic şi mă bucur uimit de fiecare pas fără durere. Cu totul, încă 3 kilometri.
Am plecat spre casă uimit că puteam să merg fără să mai sufăr. M-am simţit fericit şi victorios, ca şi cum aş fi alergat 32 de kilometri cu un timp excelent.
A fost o duminică pe care n-o voi uita niciodată. Mi-o voi aminti atunci când voi crede iarăşi că totul s-a terminat. Până atunci, o voi aşeza între amintirile cu atâtea duminici frumoase. Duminici însorite, duminici de maraton. Duminici cu starturi şi finişuri, duminici cu mii de paşi.
În episodul următor vom vedea dacă duminica alergării fără durere a fost doar o întâmplare frumoasă sau începutul resurecţiei. Nici eu nu ştiu ce urmează, de aceea drumul spre Paris, plin de surprize, e și mai frumos.
