marathon 7500

Alexandru Kelerman

Am făcut cunoștință cu Marathon 7500 în 2014, când abia mă apucasem de alergat și urmăream cu mult entuziasm și interes reportajele de cursă realizate de Marius Popescu, de la Carpe Diem. După ce am aflat de el, am început să-l studiez, să citesc și alte povești. Am aflat, printre altele, că oamenii o numeau ”printre cele mai grele curse din România, dacă nu chiar cea mai grea”.

Nu știu exact ce m-a atras la M7500, dar m-am hotărât să-l includ în provocările de anul acesta și mi l-am trecut în calendar. Lipsea un singur lucru: partenerul.

Marathon 7500 este o cursă la care te poți înscrie doar în echipă și ești obligat să parcurgi întreg traseul alături de un partener sau o parteneră. Distanța pentru proba Elite este de aproximativ 90km cu 7500m diferență pozitivă de nivel.

La mine s-a combinat dorința de a face un ultramaraton montan anul acesta cu faptul că aveam deja alte câteva maratoane montane în plan pentru 2015, așa că am ales din start proba Elite. La vremea aia, habar n-aveam în ce mă bag.

La start

N-a durat mult și mi-am găsit și partener, pe Claudiu Belețoiu. Claudiu alergase ceva curse în 2014, participase chiar la 7500 la Hobby, care în 2014 s-a scurtat cu vreo 20km din cauza vremii. Am făcut ceva alergări împreună și am decis că putem face echipă bună.

Sărind peste câteva luni în care ne-am împrietenit și am făcut antrenamente împreună, iată-ne pe mine și pe Claudiu la o masă, cu o săptămână înainte de cursă, făcând planuri, analizând traseul pentru a nu știu câta oară, stabilind toate detaliile legate de alimentație, echipament și strategie de cursă. Deja eram emoționați și începeam să conștientizăm magnitudinea provocării pe care o aveam în față. Cu toate astea, eram încrezători în propriile forțe și ne vedeam terminând cursa fără prea multe probleme.

La Marathon 7500 am avut binecuvântarea de a-l avea alături și pe bunul meu prieten Daniel, care s-a oferit să ne ajute cu orice e nevoie și pe care l-am delegat să stea la Cabana Omu și să ne acorde suportul necesar acolo. Urma să urce cu 2 rucsaci și să ne aștepte la fiecare dintre cele 3 urcări pe care urma să le facem.

Iată-ne ajunși joi, 16 iulie, în zona Peștera. După ce ne-am cazat, am plecat spre start ca să facem check-in și să ne luăm kiturile. Am aflat că ședința tehnică se mutase la ora 21, așa că am mers să mai încărcăm niște carbohidrați la Hotel Peștera. A venit și ședința tehnică, unde am recapitulat traseul și echipamentul obligatoriu, după care ne-am grăbit înapoi la vila unde eram cazați, pentru că era deja trecut de ora 22 și noi aveam de făcut bagaje pentru cursă și echipament de pregătit.

Într-o oră erau gata toate. Aveam echipamentul de bază, echipamentul obligatoriu și nutriția pentru prima bucată în rucsacul de cursă, iar în rucsacul ce urma să ne-aștepte la Omu am pus echipament de schimb și multă mâncare. Uitându-mă înapoi, am învățat că am pus mult prea multă mâncare în acel rucsac. Ne-am fi descurcat lejer cu mai puțin de jumătate din ce-am pus acolo. Dar așa e prima oară, când nu știi. Înveți 🙂

Ne-am băgat rapid la somn și am dormit adânc până la 5AM. N-am dormit mult, dar am dormit adânc. M-am trezit brusc și în 10 minute eram gata, echipat cu tot ce aveam nevoie pentru cursă. Daniel ne-a condus până la zona de start, am făcut poze, am mers să bifăm verificarea echipamentului și ne-am aliniat la start.

10, 9, 8…, 3, 2, 1…START!

Am început în ritm lejer, planul era să ne conservăm energia cât de mult pe prima bucată, care măsura aproximativ 35km, pentru ceea ce urma, cu trei urcări la Omu și o noapte petrecută, cel mai probabil, în urcarea dură de pe Bucșoiu. Am rămas spre coada plutonului și am alergat lejer pe drumul forestier, până la intrarea în pădure. Primul punct de control era la Cabana Vârful cu Dor și aveam 1h30m timp limită ca să bifăm acel punct. Am am ajuns la primul punct după 1h și 13 minute, am luat sticker-ul și am plecat mai departe. Ce sticker? Am uitat să vă spun, la M7500, fiecare echipă are o foaie de concurs, pe care se lipește câte un sticker din partea organizatorilor, la fiecare punct de control. În total sunt 15 puncte pe traseu, plus două, unul de la Start și unul de la Finish.

La km 10 ne-am oprit pentru o poză, pe care am postat-o pe profilul meu de Facebook. Urma să facem câte o poză la fiecare 10 km, pe care să o postăm pe Facebook și să provocăm câte un prieten din lista noastră să facă o donație (pentru cauza pe care am susținut-o în cadrul evenimentului), egală cu numărul de kilometri parcurși de noi, iar acest prieten era invitat să provoace alți 3 prieteni să facă același gest.

Am alergat pentru copiii bolnavi de cancer de la Asociatia PAVEL și donațiile au fost pentru ei.

A fost o idee pe care am primit-o de la Oana Solomon (mulțumim, Oana!!) ca să punem campania noastră pe modul turbo și să fie și distractiv să faci donații.

Continuăm cursa. Am început urcarea spre Cota 1400 și Cabana Piatra Arsă, unde aveam timp limită eliminatoriu 4h. A fost o urcare destul de lungă, dar lejeră pentru mine, care iubesc urcările și mă descurc foarte bine pe ele.

echipa – Alexandru si Claudiu

Am ajuns la 3h și 30 de minute, am făcut plinul cu apă și am plecat mai departe, în coborârea pe Jepii Mari. A fost o coborâre destul de lungă, pe alocuri foarte tehnică, cu porțiuni cu lanțuri chiar. Spre final a urmat o porțiune alergabilă și chiar m-am simțit bine că în sfârșit mai și alergam în maratonul ăsta. Până la urmă, sportul se numește ”alergare montană”, nu?

Am ajuns la Intersecția Jepilor, Claudiu s-a oprit să mănânce, mie nu mi-a plăcut oferta din punct, așa că am luat doar vreo două fructe și am coborât 10m la un râu, să mă spăl și să mă răcoresc, după care am făcut plinul la bidoane și l-am așteptat pe Claudiu să termine de mâncat. Urma urcarea pe Jepii Mici, până la Babele. Am pornit-o cu hotărâre, cu atât de multă hotărâre, încât am ratat cotitura la stânga pe care trebuia s-o facem și ne-am pierdut puțin pe drumul forestier. Bine că n-au fost decât vreo 500m, dar tot s-au dus vreo cinci minute.

Urcarea devenea din ce în ce mai abruptă, eu eram ok, dar Claudiu nu se simțea prea bine. Mâncase ceva halva în punctul de alimentare și se pare că nu prea i-a priit.  Dar asta nu l-a împiedicat să mențină ritmul impus de mine, care era cât de alert posibil, pentru că aveam un timp limită de 9 ore la tabăra de bază de la Peștera. Au fost destule momente când eu și Claudiu ne uitam unul la celălalt și nu știam dacă o să ne încadrăm în timp. Îl apreciez că, deși nu se simțea strălucit, a dat tot ce a putut pe urcarea pe Jepi.

priveliște de pe traseu, de pe Jepii Mici

Iată-ne ajunși la Babele, unde fetele din punct ne lipesc sticker-ul și ne spun ”Trebuie să vă cam grăbiți, că mai aveți o jumătate de oră până la timpul limită”. Claudiu vine și, parcă citindu-mi gândurile, zice: ”Tovarășe, de aici îi dăm tot ce putem, pe coborârea asta, da?”. Dau din cap și o zbughim la vale. Depășim o echipă de băieți, pe care îi impulsionăm să alerge și ei cu noi, dar nu dau vreun semn că și-ar dori asta.

Claudiu a prins aripi pe coborâre, se vede că e punctul lui forte, eu mă străduiesc să mă țin după el și dau tot ce pot. La un moment dat, se oprește și mă întreabă: ”Mai avem vreo șansă?” Îi răspund direct: ”Nu mă interesează, hai să-i dăm înainte!”. Ajungem la Peștera și sprintăm către punctul de control. Depășisem cu 5 minute timpul limită, eram cu sufletul la gură, dar când văd că organizatorii pregătesc stickerul verde, mi se calmează pulsul. Putem continua cursa!

Cu mare surpindere, îi văd întiși pe iarbă pe doi prieteni dragi, care au făcut echipă anul acesta. E vorba de Andrei Gligor și de Dani Cîrstoveanu. Sincer, nu mă așteptam să-i găsesc acolo și credeam că sunt mult mai în față. După ce mâncăm ceva și ne tragem sufletul, băieții ne spun că vor să mergem împreună. Mie-mi convine, așa că o luăm la pas spre prima urcare la Omu.

Și când credeam că totul merge bine…:)

Fiți pe fază, apare imediat și episodul 2! 🙂