Drumul spre Paris. Jurnal (IV): Duminica fără durere
În sfârşit, prima veste bună! Duminică am izbutit să fac 5 kilometri fără să mă mai opresc. Iar după vreo 5 minute de pauză am mai făcut 3 kilometri. Pe 22 martie am reuşit să scap de durere.
Cu două zile mai înainte eram decis să merg din nou la doctor, să văd ce soluţie există pentru durerea de la genunchi. Nu mai alergasem de două zile şi problema părea că se estompase. Mi-am făcut repede un plan: nu mai bine mai fac o încercare în weekend şi pe urmă mă duc la medic? Aşa pot să verific din nou piciorul înainte de consult şi voi avea impresii proaspete. În plus, simţeam că durerea nu-şi mai înfinge colţii atât de puternic şi, cum spuneam în postarea anterioară, m-am obişnuit cu ea. Făcusem pace cu durerea. O respectam supus.
Procesul acesta al accidentării şi al recuperării chinuitoare m-a făcut să mă gândesc la chinul sportivilor. Ceea ce am simţit eu pe pielea mea e doar o parte din calvarul prin care trec marii performeri. Oamenii obişnuiesc să vadă doar victoriile sau înfrângerile lor, dar mai ales celebritatea şi banii care curg. Dar câţi ştiu ce stă de fapt în spatele rezultatelor lor? Toată munca de Sisif, rutina plictisitoare a antrenamentelor şi drumul lung spre recuperare după accidentările care îi scot din joc nu sunt la fel de atractive pentru publicul larg. Sportul este frumos şi captivant, dar e şi o activitate dură.
Cu gândul ăsta al recuperării interminabile am mers duminică, în cea mai caldă zi din acest an. Erau 11 grade şi eu mă întrebam de ce naiba nu mai pot să alerg. Dar în mintea mea se cuibărise și îndoiala că o voi mai face vreodată. Nu cumva am făcut vreo greşeală imensă pe care nu o mai putea îndrepta niciodată? Gata, s-a terminat cu alergarea? Of, ce de gânduri nesuferite! Ah, și printre ele își face loc și unul de ordin practic: să nu uit să intru pe site-ul maratonului de la Paris şi să-mi ajustez timpul estimat – o să trec 4 ore în loc de 3.40, deşi îmi dau seama că nu e un obiectiv realist la ce sincope de pregătire am avut. Deocamdată, am de făcut 3 kilometri până mă va lua iarăşi durerea.
Încep fără încălzire, încetişor, cu 7 minute şi ceva pe kilometru, pregătit pentru primele semne rele. După nici jumătate de kilometru sunt convins că durerea mă va sfâşia. Deşi abia mă târăsc, încep să o recunosc, o simt cum stă la pândă, gata de atac. Sunt surprins: altădată problemele surveneau după 3 kilometri alergaţi, iar acum mă iau în primire după nici o tură de parc. Dar o las în pace şi-mi văd de treabă, ca un evadat care se prelinge pe lângă zidul închisorii, în timp ce se strecoară spre libertate pe sub nasul gardienilor neatenți. Îmi spun că fără 3 kilometri nu ies din parc. Apoi, după doi kilometri, se întâmplă ceva neaşteptat: durerea seacă dispare, iar eu încep să nu mă mai simt ca un şchiop care se chinuie să alerge, ci ca un alergător care încearcă să nu mai şchioapete. Cu fiecare pas făcut liber prind mai mult curaj, deşi mă aştept ca lovitura fatală să apară în orice moment.
Nu credeam că voi reuşi. Când am termin 5 kilometri fără să mă doară genunchiul nu ştiu ce să fac: nu eram pregătit pentru asta. Mă opresc şi mă gândesc că e de ajuns, mai bine să plec cu bucuria asta acasă, de care n-am mai avut parte de aproape două luni. Dar ceva îmi spune că poate a fost doar o întâmplare şi vreau să verific dacă e doar o impresie de moment sau miracolul vindecării chiar s-a pogorît asupra mea. “La urma-urmei, ce mare lucru, o să te doară şi atât, ai mai păţit asta, mai rău de atât n-ai ce să păţeşti”, îmi spun. Dacă l-aș avea pe Ianțu în față, i-aș spune cu ochii închiși că merg mai departe – îmi place să risc și să văd ce e mai încolo.
Încep să alerg din nou. Întâi cu paşi mici, temători, atent la toate detaliile, ca un începător nesigur. După 400 de metri simt din nou câteva impulsuri vagi ale durerii, dar nu mă opresc – “Până nu mă va durea de nu mai pot să calc nu mă voi opri!”. Apoi, după un kilometru nu mai simt nimic şi mă bucur uimit de fiecare pas fără durere. Cu totul, încă 3 kilometri.
Am plecat spre casă uimit că puteam să merg fără să mai sufăr. M-am simţit fericit şi victorios, ca şi cum aş fi alergat 32 de kilometri cu un timp excelent.
A fost o duminică pe care n-o voi uita niciodată. Mi-o voi aminti atunci când voi crede iarăşi că totul s-a terminat. Până atunci, o voi aşeza între amintirile cu atâtea duminici frumoase. Duminici însorite, duminici de maraton. Duminici cu starturi şi finişuri, duminici cu mii de paşi.
În episodul următor vom vedea dacă duminica alergării fără durere a fost doar o întâmplare frumoasă sau începutul resurecţiei. Nici eu nu ştiu ce urmează, de aceea drumul spre Paris, plin de surprize, e și mai frumos.
Drumul spre Paris. Jurnal (III): Cum am făcut pace cu durerea
Am mai tăiat încă o săptămână din calendar. Parisul e tot mai aproape, iar eu am descoperit că pot trăi cu durerea. Am ajuns să mă supun și s-o accept. Pot conviețui cu ea. Asta nu înseamnă că am abandonat lupta, ci am trecut la alt nivel, cel al înţelegerii.
Mi-a luat mult timp să înţeleg că uneori, oricât ai înfrunta durerea, ea nu va dispărea. Va fi mereu acolo. Tot ce poţi face e să schimbi modul în care te raportezi la ea: o înfrunţi cu toată forţa, o loveşti cu toată furia, o deteşti, o priveşti cu teamă, o sfidezi cu convingerera că o vei alunga. Dar în cele din urmă, când orice ai face, ea stă acolo ca în prima zi, neschimbată şi neînduplecată, simţi că nu mai are rost să te temi. Te obişnuieşti cu ea. O iei după tine în fiecare zi, face parte din tine. Ajungi s-o respecţi.
“Hai să alergăm niţel”, îi spun în gând, încercând s-o împac pentru câteva ture. Nu pot s-o păcălesc, după trei kilometri îşi face “numărul”. Şi atunci mă retrag. Am făcut un armistiţiu: eu alerg puţin, iar ea nu mă mai atacă mişeleşte. Am început s-o cunosc, s-o primesc ca pe ceva necesar, să mă ridic deasupra ei îndurând. Nu mai am încotro.
N-am cum să fug de ea – acum este umbra mea şi stă lipită de mine, oriunde m-aş duce. Aşa că trebuie să fiu realist și să mă adaptez la situația de faţă. Sunt într-un picior, n-am mai alergat 10 kilometri legaţi de aproape două luni, un semi mi se pare acum cât un marathon.
Dar simt că am depăşit teama de necunoscut şi trăiesc cu un amestec de curiozitate şi nerăbdare startul de la Paris. S-ar putea să fiu inconştient, s-ar putea să fi ajuns în punctul în care nu mai am nimic de pierdut. Mai rău de atât nu putea fi decât să mă accidentez chiar acum, după o pregătire ca la carte – atunci da, aş fi suferit ca un câine, pentru că ar fi fost nedrept.
Dar acum, după aproape două luni de târît prin pustiul neputinţei, simt că am scăpat de teama de eşec. Da, am şanse mici să termin cu bine maratonul ăsta. Toate regulile jocului spun că o voi da în bară şi că voi colecţiona primul meu DNF – Did Not Finish. Coşmarul oricărui maratonist e pe cale să mă înghită şi pe mine. Dar, cumva, sunt împăcat cu situaţia. O înţeleg, dar nu mă predau. Dacă ar fi aşa, nici nu m-aş mai prezenta la start, la ce bun?!
Cumva, în mine s-a instalat o linişte neaşteptată. Nu mai am presiune, nu mai am obiectivul celui mai bun timp personal, nu mai am nici măcar aşteptarea de a ajunge la finish. Orice e posibil, iar eu mă simt liber. Da, voi alerga liber!
Niciodată n-am alergat cu adevărat liber la un maraton, de fiecare dată am tras cât am putut de tare pentru un rezultat mai bun. Acum voi adopta o tactică nouă: “Ce-o fi o fi”. O ştiaţi pe asta? Eu nu. E singura care mi-a mai rămas şi nu-mi displace. Simt că e o aventură în necunoscut, e un test inedit şi rămâne de văzut cum îl voi încheia.
Dar un lucru îl ştiu sigur şi îmi dă curaj: de fiecare dată când cineva m-a subestimat sau am simţit că mă confrunt cu ceva care mă depăşeşte, tot ce ceea ce ar fi trebuit să mă înfunde – disperarea, panica, stresul – m-a împins de la spate şi m-a făcut să-mi adun toate forţele.
N-am multe maratoane la activ, ăsta va fi abia al cincilea, dar din puținul pe care l-am învăţat din toată nebunia frumoasă a alergării un lucru mi-a intrat bine în cap: fiecare cursă are povestea ei. De asta e frumoasă alergarea, pentru că niciodată nimic nu este la fel. Uneori poate să-ţi iasă prost, oricât de bine te-ai pregăti, alteori poţi găsi resurse nebănuite şi te trezeşti că devii un soi de… Birdman – îţi iei zborul şi simţi că nimic nu te mai poate opri. Desigur, dacă nu te antrenezi ai şanse uriaşe să muşti din ţărână, dar e interesant că nici dacă o faci nu ai garanţia că nu vei da greş, tot ce poţi face e să reduci marja de risc. E ca-n viaţă.
Mă simt ciudat: pentru prima oară mă voi prezenta nepregătit la marele examen. Accidentarea de la genunchi nu m-a lăsat să fac nici 10% din planul de antrenament. Mai rău, în fiecare zi am dovezi că am involuat: obosesc ușor, mă dor bicepșii după doar trei kilometri alergați, nu reușesc nici să scap de surplusul de greutate acumulat. Mi-ar prinde bine să dau jos vreo două-trei kilograme ca să reduc un pic sarcina pe genunchiul dureros, dar dacă nu mai alerg vârtos, cum obișnuiam, rezultatul e greu de obținut.
După cinci zile în care am luat antiinflamatoare care mi-au cam ciuruit stomacul nu mai am nevoie să mănânc atât şi nu mai bat drumul spre frigider după ora 20.00. Mai sunt trei săptămâni până la Paris, teoretic am timp să mai slăbesc un pic.
În plus, pe 1 aprilie am programare pentru analize. Trebuie să le fac ca să primesc avizul medicului, fără parafa lui nu primesc numărul de concurs. De vreme ce nu mai alerg ca înainte, nu mă aştept la rezultate excepţionale, dar cred că voi lua fără probleme o “notă de trecere”.
Până atunci, voi merge din nou la doctor şi vom vedea ce e de făcut cu genunchiul meu drept. E posibil ca diagnosticul, miozita de muşchi femural, să necesite mai mult timp de refacere. Dar mă gândesc că şi printr-o minune, dacă m-aş trezi mâine şi nu aş mai simţi durerea, tot ar fi prea târziu pentru a mai recupera pe plan sportiv.
Mi-am pierdut cadenţa, rezistenţa, suflul. Ar fi ca şi cum elevul care a bătut mingea toată vara vrea să dea gata un vraf de cărţi nesuferite în noaptea de dinaintea examenului de Bacalaureat. N-ai cum să îngraşi porcul în ajun, singura şansă e să pici pe subiect. Dar în cazul meu subiectul nu se schimbă: 42 de kilometri rămân tot 42 de kilometri. Singura mea şansă e să-i înfrunt încet, pas cu pas, şi armistiţiul cu durerea să dureze. Sau va fi război.
Drumul spre Paris. Jurnal (II): Am fost la medic cu genunchiul!
Toni Dumitru
S-a mai dus o săptămână şi eu bat pasul pe loc. Am crezut că va fi etapa în care voi demara decis pe drumul spre Paris (episodul 1, aici), dar se pare că am un ghinion teribil: nu reuşesc să mă antrenez deloc, iar apropierea maratonului îmi dă emoţii. Dacă tai din calendar săptămâna care se încheie în ziua startului, pe 12 aprilie, mai rămân doar 21 de zile în care ar trebui să fac măcar o alergare de 30 de kilometri. Şi eu nu izbutesc să trec de 5!
După o lună de stat, durerea de picior părea uitată. Mai mult mă durea capul de nervi că după atâta timp pierdut cu accidentarea, m-a lovit o gripă cruntă. Nu vreau să fiu fatalist, dar pur şi simplu nu pot să nu observ că tot timpul mi se întâmplă câte ceva care mă împiedică să mă pregătesc pentru maratonul ăsta. Parcă ar fi un blestem!
Chiar nu eram pregătit de boală (cine poate fi?) mai ales că în ultimii trei ani, de când alerg, nici guturai n-am avut. Mă lăudam cu o imunitate ridicată, plesneam de sănătate şi îmi plăcea să glumesc că virusurile se sperie de mine. Coincidenţă sau nu, exact în perioada în care n-am mai putut să alerg gripa s-a cuibărit în mine şi şi-a făcut damblaua o săptămână. Am crezut că am gripă aviară combinată cu porcină – trei zile am tuşit şi mi-am zdruncinat plămânii. Şi pe deasupra, mi-a clătinat zdravăn moralul. prea devreme, “protejându-mă” de o recidivă. Pe naiba! “M-a protejat” de n-am mai putut…
Când tusea a început să se înmoaie, iar eu am reuşit “să văd din nou color”, m-am enervat: nu mai rezistam fără alergare. Trecuseră cinci săptămâni de când m-am oprit – dacă nu făceam nimic săptămâna asta, pe urmă nu mai conta, ar fi fost prea târziu. Nu poţi avea doar condiţii ideale pentru a alerga. Uneori, pur şi simplu trebuie să te răzvrăteşti împotriva sorţilor potrivnici, oricât de greu ar fi.
Lunea trecută am început promiţător, cu 5 kilometri în 30 de minute. Am preferat pământul cu iarbă de pe digul de la marginea oraşului meu, Slobozia, pe malul râului Ialomiţa – deşi e o suprafaţă cam accidentată, m-am gândit că e bine să evit asfaltul la început. Am intrat mai uşor decât mă aşteptam în ritm, dar la un tempo de 6 minute pe kilometru m-am simţit excelent, iar piciorul a lucrat bine. Pe ultimii 500 de metri mi s-a părut că dă semne de oboseală, dar m-am oprit la timp. Am trăit din nou libertatea şi mulţumirea pe care alergarea ţi le oferă. Cât de mult mi-a lipsit alergarea!
A doua zi am făcut stretching în casă, cu atenţie la mişcările de flexare a piciorului. Totul a fost în regulă. Încep să cred că nu e totul pierdut.
Miercuri am făcut iar 5 kilometri, de data asta în parc, pe asfalt. Am alergat mai încet, cu 7 minute pe kilometru şi nu s-a aprins niciun senzor în bord. Dacă totul merge bine, în weekend mă gândesc să cresc distanţa la 15 kilometri, evident pe un ritm easy.
Joi am venit la redacţie, în Bucureşti, unde lucrez. Şi în timp ce-l ascultam pe “profesorul” meu de alergare, Emi Isailă, care-mi prezenta încântat noul lui ceas pentru triatlon, am făcut o mişcare care m-a secerat: durerea a reapărut brutal. Schimonosit de durere, m-am târît spre biroul meu, am luat un ibuprofen şi, cu inima sfărâmată, mi-am jurat că a doua zi mă voi duce la medic.
Cam aşa arată genunchiul meu sărăcuţul:
Am oroare de doctori, dar acum mi-e mai teamă de durerea asta duşmănoasă care s-a întors când mă aşteptam mai puţin. Nu-i de joacă!
De ce mă doare piciorul? Când o să-mi treacă durerea? Cum scap de ea? Calm, domnul Constantin Pitea, un medic experimentat, bonom, cam la 60 de ani, specializat în medicină sportivă, îmi răspunde la toate întrebările şi mă asigură că nu e atât de grav cum credeam eu. După câteva verificări de rutină, îmi spune diagnosticul: miozită a bicepsului femural – o întindere a muşchiului care ajută la îndoirea piciorului.
Dacă ar fi fost ligamentul colateral exterior, cum credeam eu, aş fi avut dureri atroce, îmi spune doctorul în timp ce îmi scrie reţeta. Voi lua antiinflamator, Ketorol şi Clorzoxazon, de trei ori pe zi. Deocamdată, mă asigură el, nu e nevoie de proceduri, în două-trei zile ar trebui ca durerea să cedeze, inclusiv la nivel lombar, unde am probleme mai vechi. Şi trebuie să o iau din nou de la zero, încet, cu alergări uşoare de 2-3 kilometri. Paşi mici şi răbdare.
Medicul mi-a ridicat moralul. În două ore după ce am ieşit pe uşa cabinetului eram din nou pe dig, încercând o alergare uşoară pe pământ şi iarbă. Mai mult de un kilometru n-am reuşit – durerea muşca din picior până sus, spre şold. Seara voi lua prima porţie de pastile.
E momentul în care realizez că după o lună pierdută aiurea am ajuns acolo unde ar fi trebuit să încep: la medic. Doar frica mea copilărească de doctori m-a făcut să pierd timp preţios, crezând naiv că mă pot “repara” singur. Evident, am greşit; uneori sunt atât de imposibil încât nici eu nu mă mai înţeleg.
Am pierdut timpul degeaba, dar proiectul Paris continuă. Cu durere, cu chin, cu frământări.
