Jurnal de alergare retrospectiv. După un 2015 negru plănuiesc un 2016… fără obiective
N-am nimic de ascuns: pentru mine, 2015 a fost un an cumplit. Cu câteva raze de speranţă pe ici, pe colo, de care mă mai agăţ când simt că mă scufund.
Ianuarie nu prevestea nimic bun. Terminasem 2014 cu nişte necazuri pe plan personal şi cred că pe fondul ăsta de stres m-am accidentat la piciorul drept. Am alergat cam cu furie atunci.
Timpul trecea şi se apropia maratonul de la Paris, despre care v-am povestit chiar aici. Am trecut prin toate chinurile şi când începusem să cred că totul s-a dus pe apa Sâmbetei, am dat de un doctor care m-a liniştit şi mi-a dat tratamentul potrivit care m-a scăpat de necaz. “Succes la maraton!”, mi-a urat. Şi a avut dreptate: cu doar trei săptămâni înainte, am încercat să îngraş purcelul în ajun şi, deşi ştiam că nu voi face mare brânză, tot ce-mi doream era să termin cursa. Obiectiv îndeplinit: primii 21 de kilometri i-am parcurs într-un timp bun, apoi lipsa pregătirii a început să mă tragă în jos, iar pe ultimii trei chiar am suferit, dar am scos la limită un timp un timp cu 3 în faţă: 3.59.
finish la Maratonul de la Paris
foto arhiva personala
Îmi aduc aminte că a fost o cursă superbă, că m-am bucurat de Parisul ăla alergat ca un copil de jucăria preferată. Eram tare fericit şi abia aşteptam să zburd după ce am trecut hopul cu piciorul.
Apoi am debutat şi la prima mea cursă de trail, la Măcin, unde m-am simţit la fel de bine ca la Paris. O frumuseţe de traseu, unde m-am chinuit teribil la urcări, dar m-am contaminat cu plăcerea alergării în natură. Şi unde a început o frumoasă prietenie cu un alergător mai experimentat pe trail, Claudiu Dinescu. Nimic nu mă mai oprea. Şi totuşi… curând ajungeam în genunchi.
Apoi s-a întâmplat o nenorocire: mi-am pierdut socrul, la care ţineam enorm. Nici acum nu cred că nu mai e cu noi. Dispariţia lui neaşteptată m-a străpuns. Un văl negru de durere cruntă a pus stăpânire pe mine şi toată bucuria alergării s-a topit de parcă nici n-ar fi fost vreodată.
În iunie, eram înscris la prima ediţie a Maratonului Internaţional Braşov şi am ezitat îndelung dacă mă mai duc sau nu. Am zis că o voi face pentru socrul meu. Cursa aia a fost un chin îngrozitor, un calvar pe care mi-l voi aminti mereu; căldura i-a strivit pe mulţi şi dacă n-aş fi ştiut pentru ce eram acolo, m-aş fi lăsat păgubaş. Eram nepregătit, nedormit şi îndoliat, dar am zis că nu am voie să mă opresc. Am trecut prin toate stările neputinţei. A fost primul maraton la care am trecut la mers, torturat de crampe la stomac şi la gambe, sufocat de căldură, demolat psihic. Dar am zis că prefer să mor acolo decât să cedez, eram decis să mă târăsc şi în coate şi în genunchi dacă trebuia. Am ajuns la finish într-un timp aiuritor, 4.38, dar mai important e că am aflat răspunsul la întrebarea: poate alergarea să-ţi vindece rănile? Da, ştiam că poate, dar trebuia să mă conving.
finish Macin, prima cursa de trail.
foto arhiva personala
N-a trecut mult până când am primit a doua lovitură grea – câteva săptămâni mai târziu, îl pierdeam şi pe Cătălin Iofciu. Eram prieteni de 23 de ani şi eram fericit că în ultimii doi descoperise plăcerea alergării. Nu ne mai săturam să ne pregătim pentru maratoane, mă bombarda cu întrebări şi informaţii despre alergare. Şi acum îl aud şi parcă totul a fost ieri.
În 2014, toamna, a fost diagnosticat cu cancer şi atunci, după şocul acestei descoperiri, am fost tot timpul convins că el va câştiga această luptă, oricât va dura. N-am conceput niciun moment că se va sfârşi prost, mai ales că el era foarte puternic şi determinat ca în cel mult un an să revină la alergare. Dar n-a fost să fie. Într-o noapte am primit telefonul acela pe care nu cred că-l voi uita vreodată.
Pierderea prietenului meu m-a năruit. Nu mai aveam vlagă, nu mă mai simţeam în stare să încalţ pantofii Nike pe care mi-i dăruise. Îl văd cum alerga în faţa mea, neobosit, îl aud cum mă striga şi mă încuraja şi încă am senzaţia că totul e un vis şi că mă voi trezi. Au trecut luni aşa, incapabil să mai fac ceva, fără chef să mai fac vreun plan sau să-mi doresc ceva.
Alergarea rămăsese undeva, departe, în spate. Ştiam că fără ea voi fi terminat şi că trebuia să fac ceva. Apoi am înţeles că dacă tot sunt în viaţă şi pot să alerg, nu am niciun drept să nu fac asta. Cătă m-ar mustra că am devenit delăsător. În plus, alergarea nu m-a trădat niciodată, m-a ajutat mereu să găsesc răspunsurile căutate şi să ies din orice bucluc.
Încet-încet, am reînceput să ies la “una mică”. Era teribil de greu, nu fizic cât psihic. Mă consolam tot sporovăind cu Cătălin una-alta. Şi uşor-uşor am simţit că aleargă şi el cu mine. De atunci, pot să jur că eu îl simt lângă mine. N-a pierdut niciun pas.
pe coclaurii mei de acasa, de langa Slobozia
Nu mă gândeam că mai fac mare lucru anul ăsta, nici nu mai aveam vreun orizont de aşteptare. Mă complăceam cu alergările libere, uşoare, fără timpi, fără obiectiv. Am descoperit şi ajutorul muzicii, mi-am făcut un playlist şi m-am lăsat în voia paşilor.
Dar uneori cărările pe care te duce alergarea sunt surprinzătoare. Am primit o invitaţie de a participa la Maratonul Olteniei şi n-am putut să o refuz. Şi bine am făcut. Cursa aia, deşi am am avut o cumpănă la doi paşi de finish, mi-a redeschis apetitul pentru competiţii. Apoi am fost şi la RunFest Băneasa, unde am simţit că încep să mă ridic din ţărână şi să reîncep să alerg cât de cât.
Am continuat să alerg prin pădure şi pe dealuri cu amicul meu, Claudiu Dinescu, iar acum here I am: mai bag asfalt doar când rămân singur, pe şoselele din afara oraşului. Nu mai am legătură cu timpii pe care-i scoteam în anii trecuţi, dar ştiţi ce? Nu mai contează. După experienţele nefaste care m-au marcat în acest an, percep altfel alergarea. Mă bucur mai mult de evadările astea, nu mai sunt dependent de ritm sau de distanţă. Alerg cum pot, când pot şi în general în weekend fac un semi prin pădure şi pe dealuri. E un antrenament grozav, mă bucur ca un copil de escapadele astea în natură.
Ăsta a fost 2015-le meu, cu bune şi cu rele. Dacă e să trag linie, recunosc că nu sunt mulţumit şi nu cred că exagerez. Mi-e dor de oamenii pe care i-am pierdut şi aş da orice să-i mai văd măcar o dată.
Pe de altă parte, am învăţat că trebuie să merg înainte şi îi port cu mine în gând oriunde mă duc. E tot ce pot să fac. Am supravieţuit cumva şi mă bucur cât pot de ceea ce mi-a rămas: familia, prietenii, alergarea. Nu-i puţin, dimpotrivă!
Ce aşteptări am de la 2016? Nu prea mai îndrăznesc să mai fac planuri, iau lucrurile aşa cum vin şi încerc să le fac faţă. Altădată, pe vremea asta, începeam deja să mă gândesc la următoarele competiţii; acum simt că mă doare capul doar dacă încerc mă gândesc la ce voi face săptămâna viitoare; rănile nu s-au închis.
Nu m-am înscris la nicio competiţie, dar în mod normal nu voi rata Măcinul, de care mi-e dor de pe acum. Posibil să vin şi la Semimaratonul din mai, de la Bucureşti, dar nu-mi mai propun niciun obiectiv. Am devenit un alergător încet, dar mai dispus să îndure. Sunt mai hârşit, aşa că important e să ajung la start, de acolo văd eu ce fac.
Sper ca 2016 să fie un an mai bun, mai liniştit şi să-l încheiem cu bine, atâta tot. După câte am pătimit, mie mi se pare mare lucru.
Sorin Chineață: Sunt mândru să fac parte din comunitatea alergătorilor
sursa foto: Radu Cristi, Donez Amintiri
Am început să fac sport încă din copilărie, dar de alergare m-am ataşat abia în 2009, atunci când am început să ies la câteva ture de parc împreună cu prietenii.
Îmi amintesc că la început îmi era destul de greu să menţin un ritm constant, motiv pentru care aveam accelerări destul de evidente după care eram nevoit să mă opresc pentru a îmi recăpăta suflul.
Prima mea competiţie a fost reprezentată de participarea la Crosul Universităţii Bucureşti din 2009, crusa la care am mers de curiozitate, dar care m-a impresionat datorită numărului mare de participanţi.
Întâmplarea a făcut ca marele meu debut în lumea alergării de distanţă să fie asociat cu o tragedie. Atentatul de la maratonul din Boston din 2013 m-a adus alături de băieţii de la SmartAtletic în omagiul pe care ei l-au organizat pentru victimele exploziilor din acea zi nefastă de aprilie. În urma acelei alergări am constatat că pot să alerg o distanţă de 5 km fără absolut nicio pregătire anterioară, iar clubul mi-a oferit o înscriere la cursa de 10.5 km ce urma să aibă loc în cadrul Bucharest International HalfMarathon.
Am mers acolo şi am alergat cursa având doar două alergări de antrenament, iar timpul final a fost de 50 de minute. Am fost impresionat de rezultat şi îmi aduc aminte cu plăcere de acel moment, deşi este asociat, aşa cum spuneam, cu o tragedie.
Dar văzând acei oameni ce şi-au dorit să alerge pentru a omagia victimele unei crime, mi-am dat seama că alergarea nu este doar despre performanţă, ci este despre oameni în primul rând şi despre libertate.
Antrenamentele mele au crescut în durată şi intensitate foarte mult în următoarea perioada datorită faptului că am participat la un număr din ce în ce mai mare de competiţii, iar antrenamentele erau indispensabile în această situaţie.
Alergarea este sportul meu preferat deoarece îmi oferă foarte multe avantaje. Datorită alergării am un stil de viaţă mai sănătos, iar în timpul antrenamentelor şi curselor mă pot deconecta de la problemele cotidiene. Corpul meu este mult mai relaxat în timp ce alerg, iar starea de spirit îmi este întotdeauna îmbunătăţită la finalul unei alergări reuşite. Tot datorită acestui sport am cunoscut foarte mulţi oameni faini şi sunt mândru să fac parte din această comunitate.
Cu gasca la Transmaraton sursa foto: Arhiva personala
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este reprezentată de momentul în care am trecut de „cota” 35 în timpul Bucharest Marathon. Nu voi uita niciodată momentul în care crampele au pus stăpânire pe corpul meu, iar psihicul s-a activat. Atunci am înţeles cu adevărat că putem să realizăm tot ce ne dorim. A fost momentul în care creierul a spus „nu”, deşi corpul spunea „da” referitor la abandon. Am continuat să alerg cu zâmbetul pe buze până la linia de finish şi am călcat covoarele de sub arcadă cu foarte mare mândrie şi eliberare în acelaşi timp, gândindu-mă că vreau să repet experienţa cât mai curând posibil.
Competiţia mea preferată este Bucharest-Marathon. De ea mă leagă alergarea primului semimaraton, dar şi alergarea primului maraton al carierei. Sunt sigur că voi avea parte de experienţe la fel de frumoase la alte competiţii, având în vedere că am de gând să particip şi la alte maratoane internaţionale, dar pentru moment această rămâne competiţia de suflet.
Cel mai mândru sunt de faptul că am reuşit să termin cei 42 de km ai Bucharest Marathon, aşa cum spuneam şi mai sus, cursă la care visez încă din 2012, atunci când am pus pe mâna o brăţară pe care scria „I love running” şi pe care mi-am promis că nu o să o dau jos decât după ce trec linia de sosire a unui maraton.
Întâmplarea a făcut ca acea brăţară să se rupă acum aproximativ 2 luni, dar asta nu m-a oprit să o iau cu mine pentru a o duce acolo unde îi era locul, la finishul celor 42 de km ai Bucharest Marathon.
Prietenii mei spun că sunt puţin nebun deoarece îmi doresc să particip la atât de multe competiţii, dar pentru mine acest tip de nebunie este o calitate, aşa că o iau că pe un compliment.
Am aflat despre mine că pot realiza tot ce îmi doresc în materie de alergare, atâta timp cât mă dedic cauzei şi mă antrenez corespunzător.
Sportul mă face să mă simt apreciat, dar şi util. Alergarea are o componentă socială puternică reprezentând mai multe cauze umanitare, iar făcând parte din echipa de promovare a unei astfel de cauze simt că ofer ceva societăţii.
Uneori, mi se întâmplă să mă simt foarte obosit sau trist, dar după o scurtă alergare în parc corpul meu secretă hormonii de care am nevoie pentru a îmi îmbunătăţi starea de spirit.
Obiectivul meu în 2015 este să termin anul cu un număr de cel puţin 20 de competiţii bifate, fără să mă accidentez (am un istoric bogat în materie de accidentări, majoritatea pe final de an).
Dacă ar fi să recomand ceva din experienţa mea, aş spune că pentru alergarea unui maraton este nevoie de o perioadă lungă de pregătire atât fizică, cât şi psihică. Recomand o perioada de cel puţin 6 luni de pregătire fizică intensă şi bifarea pe rând a distanţelor de 10 şi 21 de km, pentru ca psihicul să poată evolua odată cu fizicul în pregătirea pentru marea provocare.
pe traseul concursului preferat, Maratonul Bucuresti credit foto: Radu Cristi, Donez Amintiri
Testez. Am alergat cu Felinele S-Karp
Mai întâi a fost Maratonul Internațional București. Prima mea alergare mai lungă cu Felinele, una de maraton, pe șosea.
Mi-am pus toate speranțele în Feline, numai că nu au putut sărăcuțele să alerge în locul meu. 🙂
Aveam ceva emotii in seara dinaintea cursei, reiese si din foto 😉
O cursă chinuitoare pentru mine, jumătate din ea în alternanța mers-alergare, cu dureri crunte în genunchiul stâng și șoldul drept. Am finalizat-o din încăpățânarea de a nu semna primul meu DNF (did not finish), deși nu este o decizie înțeleaptă și nu o recomand nimănui. Am avut noroc că nu au existat efecte secundare după cursă, câteva zile mai târziu parcă durerea din genunchi nici nu ar fi existat. Poate mi-am imaginat-o doar :D.
Măcar am fost zâmbitoare și la start și la finish.
cu o amica, Oana, la start MIB 2015
la finish, cu Felinele in mana.
Felinele de la S-Karp sunt pantofi de alergare dedicați mai ales alergării montane, dar eu am alergat comfortabil cu ei pe asfalt. Și antrenamentele pentru MIB le-am făcut tot cu ei, pe asfalt, și sincer parcă nici nu îi simt în picioare.
Sunt extrem de ușori!
Au doar aproximativ 260 de grame. Sunt potriviti pentru un picior lat, ca al meu, și sincer este prima pereche de pantofi in care monturile de la picioare (da, am așa ceva, din păcate) nu țipă după ajutor. Sunt incredibil de moi.
Comozi
Frecarea în interioul lor e minimă în timpul alergării, așa că am terminat cei 42 de kilometri măcar fără umflături colaterale. Au cusături destul de fine pe interior.
Au aderență și absorb șocurile
De aderența lor mi-am dat seama la o cursă de trail running – Semimaratonul Plopeni, unde am alergat tura scurtă, de 10 kilometri.
A fost o dimineață încântătoare de toamnă, pe 18 octombrie, când am alergat în pădurea din Plopeni. Plouase în zilele anterioare, așa că am găsit destul de mult noroi pe poteci. In primele 5 minute din cursă mi-a rămas pantoful drept în urmă, înfipt într-o mocirlă, așa că a trebuit să mă întorc după el.
Situația asta mi-a dat senzația că șireturile sunt cam subțiri și există posibilitatea să se cam dezlege, și trebuie să te oprești de câteva ori să le legi din nou. Ceea ce am și făcut, de mai multe ori în cursă.
Dar pe potecile fără nămol, pantofii s-au comportat foarte bine: talpa este Exmoor, și nu a existat alunecare sau senzație de nesiguranță la călcat. Sunt destul de stabili, cu o amortizare ok.
finish a la Plopeni
De când sunt la mine, am alergat doar împreună, mi-am lăsat pantofii Adidas și Mizuno să cam plângă în dulap. Mă duc cu ei mai ales pe pante, și fac traseul MoonTime Bike, din Tineretului, harta e aici.
Dacă vreți să veniți, o bună ocazie este la întâlnirile marca Tineretului Slopes Running, următoarea alergare de grup este marți, 3 noiembrie.
Recomandarea mea este ca înainte de a trece la vânătoarea celui mai bun pantof de alergare pentru tine, să îți faci un test de pronație, ca să eviți discomfortul și eventualele accidentări. (pronația e mișcarea pe care o face piciorul când calcă pe pământ în timpul alergării și modul în care greutatea este transferată de la călcâi la degetele de la picioare și distribuită către articulații.)
Voi ați alergat cu Feline? Cum vi se par?
Sâmbătă și duminică luăm Bucureștiul cu asalt! Semnat: alergătorii
Al doilea BREAKING NEWS după cel cu s-a găsit apă pe Marte este următorul, oameni buni: weekendul ăsta, 33 de kilometri de București vor aparține alergătorilor!
Am primit de curând aceste informații de ultimă oră la redacție, au sosit cu un plic suspect!, l-am deschis purtând o pereche de măsuși de alergare!, și iată un scurt rezumat al misivei, semnată de 10.000 de indivizi, din peste 55 de țări!!!
“Suntem 10.000 de participanți, (din peste 55 de țări!), la cea de a 8-a ediție a Raiffeisen Bank Bucharest Marathon (RBBM), în zilele de sâmbătă 3 și duminică 4 octombrie, în Piața Constituției.”, așa și-au început scrisoarea, și nouă deja ne tremurau mănușile!
Am trecut mai departe totuși, și vă spicuim. (Trebuie să știți că între timp am anunțat autoritățile, și deja au fost luate măsuri de siguranță. )
Asaltul va fi unul organizat, și vor fi mai multe valuri de atac!
- Sâmbătă vor alerga pe străzile Capitalei copiii, cu vârste cuprinse între 5 și 12 ani, și cu toții știm cât de periculos se manifestă! Din acest motiv, traficul auto este restricționat sâmbătă, pe Bulevardul Unirii, între Piața Constituției și intersecția cu Regina Maria, pe ambele sensuri!, între orele 07:00-14:30;
- Duminică gradul de alertă devine deja roșu. Apar Semimaratoniștii, cei care aleargă 21 de kilometri (ATENȚIE SPORITĂ LA ACEȘTI INDIVIZI!), și Maratoniștii, de departe cei mai suspecți! (plecăm de la această stare de fapt: ești cumva altfel decât suspect când alergi de bunăvoie și nesilit de nimeni 42 de kilometri?!!). Acesta este și motivul pentru care duminică circulația în București este restricționată pe o lungime de 33 de kilometri!, între orele 06:30-16:00.
- Toată această MIȘCARE poate fi urmărită online!, aici: facebook.com/bucharest-marathon.com, sâmbătă 3 octombrie între orele 10:00 – 12:30 și duminică 4 octombrie între orele 8:00 – 15:00
- La final, ALERGĂTORII au ținut să transmită un mesaj personalizat șoferilor bucureșteni. Este un mesaj codat, la care angajații SRI lucrează de zor și speră să îl decodeze până sâmbătă! Iată mesajul adresat șoferilor:
VĂ AȘTEPTĂM PE MARGINE, SĂ NE ÎNCURAJAȚI! Ps. Puteți veni cu bicicleta.
Surse neoficiale declară sub anonimat că primele rezultate ale investigației conduc spre ipoteza că se încearcă o racolare de noi membri ai MIȘCĂRII, dar ancheta încă este în curs, și un raport complet și oficial va fi livrat de către autorități cel mai probabil în 2097.
Am intrat și în posesia hărților de trasee pe care le vor parcurge acești indivizi suspecți, care își spun ALERGĂTORI, iată-le mai jos, pentru siguranța dumneavoastră am nominalizat și străzile care vor fi închise.
Revenim cu noi informații, imediat ce intrăm și noi în posesia lor! Deocamdată suntem în faza de carboloading informațional! Aveți grijă!!!
Iată și un posibil profil al acestor indivizi! (par să aibă device-uri high tech de ultimă generație, probabil se folosesc de ele pentru a fi mereu în legătură! Nu vă lăsați înșelați, nu sunt doar niște baloane albastre!!). Vom reveni!!!
Traseul maraton: Bd. Libertăţii – Piaţa Francofoniei – dreapta, pe Calea 13 Septembrie – Piaţa Arsenalului – dreapta, pe Str. Izvor – stânga, pe Str. B.P. Hasdeu – dreapta, pe Splaiul Independenţei – dreapta, pe Bd. Libertăţii – stânga, pe Bd. Naţiunile Unite – dreapta, pe Splaiul Independenţei – Piaţa Unirii – dreapta, către Bd. Unirii – stânga, pe lângă Fântâna Mare – stânga, prin faţa Unirea Shopping Center – stânga, pe Str. Halelor – Splaiul Independenţei – dreapta, pe Calea Victoriei – dreapta, pe Bd. Dacia, pâna la intersectia cu Str. H. Coandă – intoarcere catre Calea Victoriei – dreapta, catre Piata Victoriei – la intersecţia cu Str. Sevastopol, întoarcere pe Calea Victoriei – dreapta, pe Str. Ştirbei Vodă – stânga, pe Str. Ion Câmpineanu – dreapta, pe Calea Victoriei – dreapta, pe Splaiul Independenţei – Piaţa Operei – dreapta, pe Bd. Regina Elisabeta – la Cercul Militar Naţional, întoarcere pe Bd. Regina Elisabeta – Piaţa Operei – Splaiul Independenţei – Pod Eroilor – trecere pe celălalt sens al Splaiului Independenţei – Pod Izvor – dreapta, pe Bd. Libertăţii – dreapta, pe Calea 13 Septembrie – Piaţa Arsenalului – stânga, către Şos. Panduri – dreapta, pe Şos. Panduri – la intersecţia cu Str. Prof. Dr. Francisc Iosif Rainer, întoarcere pe celălalt sens al Şos. Panduri – la intersecţia cu Calea 13 Septembrie, continuare pe Bd. Tudor Vladimirescu – la intersecţia cu Calea Rahovei, întoarcere pe celălalt sens al Bd. Tudor Vladimirescu – dreapta pe Calea 13 Septembrie – Piaţa Francofoniei – dreapta pe Bd. Libertăţii – la Piaţa Regina Maria, întoarcere pe Bd. Libertăţii – Piaţa Constituţiei – dreapta, pe Bd. Unirii – Piaţa Unirii – Piaţa Alba Iulia – dreapta, pe Bd. Burebista – la intersecţia cu Str. Popa Stoica Fărcaş, întoarcere pe Bd. Burebista – Piaţa Alba Iulia – dreapta, pe Bd. Decebal – Piaţa Muncii – Bd. Basarabia – la intersecţia cu Bd. Chişinău, întoarcere pe Bd. Basarabia – dreapta, în parcul Arenei Naţionale – tur exterior Arena Naţională – la ieşirea din parc, dreapta, pe Bd. Basarabia – Piaţa Alba Iulia – Piaţa Unirii – dreapta, prin faţa Unirea Shopping Center – stânga, pe Str. Halelor – Splaiul Independenţei, până la Piaţa Operei – la Piaţa Operei, întoarcere pe celălalt sens al Splaiului Independenţei – dreapta, pe Bd. Libertăţii – Sosire în Piaţa Constituţiei.
Didina Manole: Alerg cu bucurie în suflet, fără încrâncenare
Didona Goanță
Vine un moment în viața ta când toate lucrurile se schimbă, nimic nu mai e la fel. Și poate că unele lucruri destinate să se întâmple, se întâmplă. Așa a fost și cu Didina, când într-o iarnă a alergat puțin în Herăstrău, dintr-o întâmplare. Avea să revină aici în aproape fiecare dimineață din viața ei. Ca să alerge.
Căci asta i s-a întâmplat, undeva la vârsta de 40 de ani. A fost chimia pe care o aștepta și asta a transformat-o în alergătorul pasionat, pur, un cuvânt pe care îi place să îl folosească des, dimineața, atunci când aleargă.
Cu anii, Didina a rămas fidelă acestei descoperiri și bucuria i-a rămas neschimbată, iar acum, la 47, a ajuns să parcurgă distanțe de ultramaraton, să se claseze pe podium la multe dintre competițiile la care participă, să își programeze vacanțele în funcție de locurile în care vrea să alerge.
Am vorbit puțin cu Didina și am rugat-o să ne povestească mai multe despre asta.
Adrenallina: Cum a început relaţia ta cu sportul ?
Didina Manole: Încă de mică mi-a plăcut să mă joc, dar nu static ci dinamic, jocuri de copii, apoi au urmat excursii pe munte cu tot ce era necesar, cort, rucsac, mâncare pentru câteva zile, cât dura traseul.
În studenţie am tot făcut drumeţii pe munte, cu cazare la cort şi gătit mâncare la ceaun sau mâncând crutoane cu supă instant.
Mult mai târziu, am început să merg la aerobic, de fapt m-a tentat de la început taebo, şi la câteva luni de aerobic+taebo cu o antrenoare destul de dură, am ales să merg la un aerobic-taebo intens.
Am simţit totuşi o rutină după câţiva ani, astfel că a apărut pur şi simplu alergarea, întâi tot aşa ca un joc (o tură de Herăstrău, uşor), fără să resimt oboseală. Era iarnă, iar în primăvară am început să alerg cu perseverenţă, pentru că simţeam o stare de bine peste zi. Dimineţile sunt sublime pentru alergare.
A fost ceva anume care te-a făcut să iei decizia de a face sport ?
Nu a fost o decizie ci a venit pur şi simplu de la sine, şi mă refer la alergare. În general îmi place să fac mişcare.
Ai un sportiv preferat ?
David Goggins, ultramaratonist şi triatlonist. Pe el l-am descoperit ca exemplu motivaţional când am început să mă bucur de alergare.
Ai şi alţi prieteni care s-au apucat mai târziu în viaţă lor de alergare ?
Cunosc alergători care mi-au împărtăşit că s-au apucat să alerge după ce au citit un articol despre mine, vorbind despre alergare, în revista Alerg.
Alergi şi distanţe lungi ?
100 km este distantă cea mai lungă, am alergat în scop umanitar la Ultramaratonul 100 for Children, eveniment 100% caritabil cu scopul strângerii de fonduri pentru copiii aflaţi în tabăra de la Valea Plopului. Am alergat de la Bucureşti la Valea Plopului şi a fost o experienţă minunată.
Ultramaraton Valea Plopului, 30 mai 2015 – 100 km
Care este timpul pe care îl dedici antrenamentelor ?
Alerg de 4-6 ori pe săptămâna. În weekend mă bucur cel mai mult pentru că sunt mai relaxată, dar şi alergările din timpul săptămânii mă încarcă de energie pentru întreagă zi. Îmi place foarte mult să alerg dimineaţa, când totul în jur este liniştit şi pur.
Cum arată o zi din viața ta?
Ziua începe cu o alergare de cele mai multe ori. Atunci când nu alerg, pentru că mă simt mai obosită şi trebuie să fac pauză, ziua începe puţin mai trist, dar încerc să compensez cu altă formă de mişcare, mers, gimnastică…
Apoi ziua decurge normal, merg la birou, la întoarcere spre casă fac o plimbare în mers rapid şi mă relaxez ascultând muzică, îmi admir florile mele, merg la filme, teatru sau concerte de muzică.
Ce anume te motivează ?
Fiind o pasiune nu am nevoie de o motivaţie, dar pot spune că simt o energie şi mai bună când văd în preajma mea alergători ca mine, cu drag de alergare. Îmi place şi când îi văd pe cei începători şi nerăbdători să devină competitivi dintr-odată.
Îţi aminteşti acum o cursă specială din viaţă ta ?
Da, Maratonul de la Berlin de anul trecut. Cu o săptămână înainte de Berlin am participat la un Campionat Balcanic, care s-a desfăşurat la Bucureşti , unde am avut nenorocul de a fi însoţită toată cursa de o durere cumplită la un călcai. Am scos totuşi un timp bun, am ieşit pe locul 2, dar într-o suferinţă cumplită.
Consecinţa acestei competiţii a fost că următoarea zi nu mai puteam călca pe piciorul respectiv, iar eu în 5 zile trebuia să alerg la Berlin. Eram răvăşită total, nu mă mai puteam retrage nicicum, vacanţa nu îmi surâdea… Şi totuşi miracolul s-a întâmplat în aduminica aceea la Berlin.
Aveam în minte să îl termin doar, în limita de timp maximă, am alergat cu bucurie, am interacţionat cu oamenii prietenoşi care ne-au admirat de pe margine, nu am simţit oboseală sau epuizare şi la final am constatat că am terminat în 3.28.58. Şi acum retrăiesc emoţia, sunt nişte trăiri pe care nu le pot transpune în cuvinte, ceva magic, sublim şi da, pot spune că eu cred în miracole.
Maratonul Berlin, 2014
Decizia de a alerga o consideri un bun exemplu şi pentru alţii?
Este o decizie bună să te apuci de alergare din inima, şi nu din dorinţa de a bifa competiţii, a strânge medalii precum bancnotele. Asta nu mi se pare o realizare.
Eu alerg cu bucurie în suflet, fără încrâncenare, şi de când am descoperit această pasiune, mi-am promis că nu voi transforma alergarea într-o sursă de stres. Rezultatele vin natural.
Ce deosebire există între Didina Manole cea dinainte de a se apuca de sport şi cea de acum?
Sunt o persoană care pune suflet în tot ceea ce face, dar până la alergare nu aveam o pasiune aşa de arzătoare. Acum îmi regăsesc starea de bine prin alergare, alergare pur şi simplu.
Maratonul International Brasov, 14 iunie 2015
Eşti Galantom la Raiffeisen Bucharest Marathon?
La Ediţia din 2015 Raiffeisen Bucharest Marathon, Galantom şi comunitatea oamenilor de bine împlineşte doi ani. Sunt doi ani în care s-au strâns peste 1,4 milioane de lei pentru mai mult de 50 organizaţii non-profit active pe Galantom, o platforma online de fapte bune şi donaţii pentru cauze umanitare. Așa că dacă în ultimii doi ani ai alergat şi ai încercat să strângi bani pentru o cauză, eşti Galantom, noul epitet pentru oamenii care fac fapte bune! 🙂
Ești Galantom, adică ai superputeri?!
Toţi cei care sunt interesaţi sau care deja susţin o cauză prin intermediul platformei Galantom sunt invitaţi pe 3 şi 4 octombrie la standul Galantom din Piaţa Constituţiei. Dacă veniţi cu tricoul sau însemnul cauzei pe care o susţineţi veţi putea să faceţi poze într-un set-up special pregătit pentru voi şi veţi primi o surpriză din partea echipei Galantom. Şi… o statuie! 😀
“Ştim că voi susţineţi o cauză donând, făcând fundraising sau alt fel de voluntariat în mod gratuit şi nu aşteptaţi “o statuie” în schimb sau nu vreţi neapărat să ieşi în faţă cu asta. Dar, pe de altă parte, unul dintre scopurile proiectului Galantom este tocmai să scoată în faţă omenii implicaţi, cu intenţia de a schimba percepţia despre faptul că în România nu avem astfel de initiative.
Aşa că vă invităm pe toţi să faceţi un pas în faţă, să veniţi să faceţi o poză la stand, ca să le arătăm tuturor că suntem mulţi şi că nu trebuie să ai super puteri ca să fii super eroul unei zile pentru cineva care are nevoie de ajutor”, spun iniţiatorii platformei Galantom.
Vestea bună merge mai departe!
Dacă susţineţi o cauza, fie că alergaţi, fie că donaţi, fie că aţi făcut în altfel volutariat, veniţi la standul Galantom din piaţă Constituţiei, spuneţi povestea voastră şi care este motivaţia voastră de a susţine cauza în care credeţi. Poveştile voastre vor apărea apoi în media online, în materiale scrise & video, pentru a duce vestea bună mai departe şi pentru a inspira alte şi alte fapte bune.
Pe traseul maratonului Bucureşti va exista un punctul de încurajare Galantom, şi cred că pe la kilometrul 30 vom avea nevoie cu toţii de el, nu-i aşa? 🙂
https://www.youtube.com/watch?v=6RNY7-A-BIw
Ne aşteaptă acolo cântece la chitară, mesaje energizante, dedicaţii muzicale şi multă-multă voie bună. Yu-hu!
Tombolă!
Mesajele voastre amuzante şi motivaţionale de încurajare pot fi câştigătoare la tombolă.
Scrieţi pe adresa info@galantom.ro sau veniţi sâmbătă înainte de cursa la standul Galantom şi spuneţi care este mesajul vostru amuzant cu care aţi vrea să îi încurajaţi pe alergători pe traseu, iar echipa Galantom îl va aşeza pe pancarte şi îl vor scanda cu voie bună în ziua cursei. Toţi creatorii de mesaje vor intra într-o tombolă cu trei premii constând în câte un buff.
Câştigătorii tombolei vor fi anunţaţi pe 04 octobrie la ora 20:00 pe pagina de Facebook Galantom.
Nu uitaţi să lăsaţi, împreună cu mesajele voastre, numele şi datele de contact pentru a va înscrie în tombolă.
Premiul Galantom pentru cel mai bun fundraiser
Şi anul acesta va fi oferit premiul pentru cel mai bun fundraiser individual pe Galantom alergătorului care a strâns cei mai mulţi bani individual pentru a susţine cauza în care crede la Raiffeisen Bucharest Marathon, prin intermediul platformei Galantom, până la dată de 9 octombrie 2015 ora 23.59.
Premiul va fi oferit în cadrul Galei Raiffeisen Bucharest Marathon care se va ţine post eveniment. Câştigătorul va fi anunţat pe blogul şi pagina de Facebook Galantom pe 10 octombrie 2015.
Spor la antrenamente şi la fapte bune! 🙂 Ne vedem la start! 🙂
Liviu Dan Zburătura: În 2016 vreau să fiu campion național la triatlon șosea
Ca orice alt tânăr la vârstă de 20 de ani, eram un mare iubitor al sălii de forţă, dar mai ales de clubbing, ceea ce presupune multă băutură, ţigări & junkfood.:).
Astfel, m-am decis să fac o schimbare, am început să fac sport în adevăratul sens al cuvântului, pentru că am vrut să schimb ceva radical în stilul de viaţă.
În primul rând am vrut să mai ies dintre cei 4 pereţi al unei săli de forţă/fitness şi binețeles să renunţ la stilul de viaţă dezordonat.
Atletismul mi s-a părut cel mai potrivit sport pentru această schimbare, aşa că pas cu pas am început să învăţ ce înseamnă să alergi, să te antrenezi, să am un program în jurul unei activităţi sportive şi să am un obiectiv.
Primul mare obiectiv a fost acela de a alerga un maraton. Pentru a îndeplini măreţul obiectiv am avut nevoie de 2 ani de antrenament, ceea ce înseamnă foarte mulţi km de alergat şi multe ore petrecute în aer liber. A fost superb, simţeam că aş vrea să alerg non-stop.
Primul maraton a fost un eşec total, aşa că nu pot spune prea multe, decât că la km 15 am abandonat. Asta înseamnă să te bagi în ceva şi să nu fii pregătit. Orice şut în fund presupune un pas înainte. DAR, următorul an am reuşit să îl alerg, cu toate că mi-a luat peste 5 ore şi a fost al naibii de greu. După prima jumătate în gândul meu era doar de ce m-am băgat în aşa ceva?, de ce mai alerg?, de ce nu mă opresc?, de ce?…..nu puteam înţelege de ce îmi doresc să trec prin asemenea chin şi asemenea durere… Oare sunt chiar atât de masochist? Toate aceste sentimente încep să dispară după km 37 pentru ca la linia de sosire să mă gândesc deja la următorul maraton. Din păcate durerile fizice rămân.
La Triathlon Challenge Mamaia 2014, unde a și câștigat, la amatori
Exista la acel moment vreun obiectiv de performanţă? NU. Sentimentul pe care mi-l oferea alergatul era libertate absolută, mai ales prin varietăţile pe care ţi le oferă – alergat vara, iarna, toamna, prin ploaie, frig, căldură, dimineaţa, seara, la mare, la munte…… posibilităţile sunt infinite. Apropo, alergarea unui maraton reprezintă o mare performanţă.
Întrebarea crucială este: acest sentiment de libertate dispare în timp sau în momentul în care începe să îşi facă loc dorinţa de performanţă? Răspunsul este: NU. Următorul an am reuşit să alerg maratonul în 4:04, un timp ok, zic eu. Iar peste un an să îl alerg cu 3:07. 😀
Ce am învăţat de-a lungul anilor? Foarte multe lucruri, în primul rând am învăţat să îmi fac foarte mulţi prieteni în lumea atletismului şi nu numai, am învăţat să mă bucur de sport la munte, prin păduri…. Am învăţat că fără o etică nu poţi îndeplini tot ceea doreşti să realizezi, am învăţat ce înseamnă să alergi de la ora 4 dimineaţa, nu este imposibil, ba chiar îţi poate oferi o mare doză de energie în prima parte a zilei; nu însă şi în a doua parte.
Revenind la competiţii, cred că cea mai frumoasă competiţie va rămâne BIM sau BIHM (maraton şi semi din Bucureşti). Înainte nu erau competiţii sportive aşa că tot anul mă antrenam pentru acestea două.
Cel mai mândru sunt de rezultatul de la BIHM din anul 2013, luna mai, când am reuşit o clasare pe locul 5 la campionatul naţional de semimaraton, cu un timp de 1:25 (timpul este destul de slab, dar dacă reuşeşti acest timp pe o temperatura de 32 de grade este destul de ok, mai ales că vremea mai fusese relativ rece, aşa că a venit ca un şoc). A fost singura ocazie, până în prezent, când mi s-a cântat imnul naţional pe un podium. M-am simţit extraordinar şi deşi nu eram un mare patriot, faptul că am trăit acel moment m-a făcut să revin.
După primele rezultate în atletism am simţit că vreau mai mult, iar un sport care prindea din ce în ce mai mult contur la noi în ţară era triatlonul, aşa că a fost un pas logic. Faptul că deja eram un alergător bun a reprezentat un mare atu pentru mine. Mulţi triatlonişti consideră că alergatul este cea mai grea probă din triatlon; fiind ultima, organismul este foarte obosit iar resursele sunt pe terminate. Din păcate nu este proba definitorie, proba cea mai importantă este proba de ciclism, unde de regulă se înregistrează cele mai mari diferenţe de timp.
Faţă de atletism, unde începutul a fost foarte greu iar îmbunătăţirile s-au văzut după mult timp, la triatlon am avut o abordare total diferită, asta datorită cunoştinţelor cu privire la ce înseamnă antrenamentul şi abordarea unei competiţii.
La Campionatul National de contratimp
Dintre toate competiţiile de triatlon/duatlon la care am participat în primii 2 ani, 16 la număr, (pe distanţele de sprint, olimpic şi half ironman), pe 13 între ele m-am clasat pe podium, de 5 ori am câştigat categoria de vârstă (amatori) şi de 4 ori m-am clasat pe podiumul elitelor.
Obiectivul meu pe 2015 se regăseşte în cifre, mai bine spus în timpi. Vreau să alerg un semimaraton în 76 de minute, să termin proba de half ironman în 4 ore şi 35 de minute, să am cel mai bun timp, în calitate de amator din România, la campionatul mondial de half ironman (70.3) ce va avea loc în luna august în Zell am See, Austria. Va fi prima dată când campionatul modial de 70.3 părăseşte teritoriul continentului nord american. Bineînţeles dacă o să am formă fizică necesară, voi încerca în toamnă să alerg maratonul în sub 2 ore şi 50 de minute, sau să încerc să alerg maratonul Piatra Craiului, despre care am auzit că este spectaculos.
Half Ironman Oradea, locul 6 național
De asemenea voi trage cât de tare să scot în jur de 35 de minute pe distantă de 10.000 m şi să mă clasez de cât mai multe ori cu putinţă pe podium printre elite. Nişte sponsori nu ar strica 😉
Update 23 septembrie 2015:
Ce am reușit din ce mi-am propus:
semi in 1 oră și 20 de minute.
Half in 4 ore 45 minute
ZELL AM SEE, locul 50 la categoria de amatori
36 minute pe 10.000 m (10 km)
Am câștigat fiecare triatlon la care am participat, la amatori.
La Oradea loc 6 național iar la Transfier locul 9 general
Mă pregătesc pentru anul viitor:
– 1.16 pe semimaraton
– 4.35 pe HalfIronman
– Challenge Dubai in februarie
– 70.3 din Antalia in luna octombrie
– half ironman la X Man Oradea si Transfier
– campion național la triatlon de sosea, amatori 🙂
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aş spune că sportul te poate schimba mai mult decât îţi poţi imagina şi îţi poate oferi nişte beneficii imense. În primul rând ne gândim la sănătate, în al doilea rând ne gândim la un hobby care presupune depăşirea unor limite pe care nu crezi că le poţi depăşi, presupune îmbunătăţirea stării de sănătate fizică şi mentală, înseamnă mult mai mulţi prieteni.
Spaima maratoanelor montane – 7500. Povestea mea. (II)
Alexandru Kelerman
(Episodul 1 este aici!)
Aflu că Andrei și Dani nu se simțeau prea bine. Andrei avea o stare de greață, iar Dani avea ceva probleme în zona inghinală. În orice caz, nu ne mișcam deloc bine. Am făcut vreo două pauze scurte pe acea urcare, am continuat încetișor și am ajuns, după aproximativ 2h30m, prima dată la Omu!
Eram entuziasmat că, în sfârșit, îl văd pe Daniel, care ne aștepta cu totul pregătit. Am hotărât că nu stăm mai mult de 20 de minute în punct, așa că am trecut la treabă. Am mâncat niște paste, o bucată de pâine cu vinete și un castravete, m-am schimbat, pentru că deja se lăsa răcoare, am pus foița de vânt, am făcut plinul la apă și eram gata de plecare. L-am salutat pe Daniel și am pornit în aceeași formație, 4 băieți, în coborâre pe Valea Cerbului.
Și ce coborâre! O priveliște superbă, poteci înguste combinate cu bolovani uriași și o capră neagră care ne privea nedumerită, probabil gândindu-se ”Ce naiba caută nebunii ăștia pe aici?!”. Nu trece mult timp și dăm de-o altă echipă, de data asta compusă din două fete, Nicoleta și Irina. Le-am admirat pe fete pentru curajul de parcurge proba Elite. S-au lipit și ele din noi și iată-ne că deja suntem 6 la petrecerea asta. Și pentru că 6 nu au fost de-ajuns, mai întâlnim doi băieți. Unul dintre ei avea o accidentare la genunchi, așa că mergea mai încet. S-au luat și ei după noi, așa că acum suntem 8. Ne gândim că-i bine, că urmează noaptea și că o să fim mai în siguranță așa.
Coborâm, coborâm și tot coborâm, până ajungem în pădure, alergăm pe o scurtătură abruptă în jos, traversăm un râu peste care am făcut echilibristică pe bușteni și ajungem la Gura Diham, la ora 21 fix, exact cum ne propusesem sus. Dăm un hi5 cu Andrei și Dani pentru că ne-am încadrat la fix în timp și alergăm spre punctul de alimentare.
Fluiere, strigăte, o super întâmpinare! Aici o găsim și pe Eliza, prietena lui Claudiu, care a venit de la București și s-a oprit la Diham să ne încurajeze! După atâtea ore, o față cunoscută contează așa de mult.
În punctul de alimentare, găsim mult așteptata cină: cașcaval, pâine și roșii. Înfulecăm rapid câteva porții din combinația asta, apoi fiecare își vede de ale lui. Eu îmi beau mixul de săruri și anti-cârcei, îmi fac plinul la bidoane și mă pregătesc pentru noapte, lăsând la îndemână frontala. Stăm cam mult, după părerea mea. La ora 21:30, începem drumul prin pădure, spre următorul punct de control, la Cabana Poiana Izvoarelor. Deja era întuneric, așa că ne aprindem toți frontalele și continuăm fără prea multe vorbe.
Cea mai mare frică a mea în cursa asta era noaptea. În căpșorul meu, eram speriat de ideea de a petrece noaptea pe munte și sentimentul acela n-a trecut nici chiar acum, la zile bune după terminarea cursei. Faptul că am fost un grup de 8 oameni a contat enorm, sunt sigur.
După vreo oră, o oră și ceva, ajungem în punctul Cabana Poiana Izvoarelor. Nu stăm mult, iar înainte să plecăm, o întrebăm pe doamna de acolo cât mai avem până în Prepeleac. Adică, cât mai e până ajungem la baza muntelui Bucșoiu și începem urcarea lui. Ne spune că mai avem cam încă o oră, o oră și jumătate. Cu mult entuziasm, plecăm mai departe prin pădure, la lumina frontalelor și acompaniați de liniștea nopții.
Mergem, mergem, mergem. Parcă mergem de mult mai mult de o oră, o oră și ceva. Timpul trece, trec mai mult de două ore de la ultimul punct, iar noi tot n-am ajuns la Prepeleac. Se pare că ne-am rătăcit la un moment dat. Noroc cu Mihai, unul din colegii de drum, care avea o experiență vastă pe munte, de peste 20 de ani și știa destul de bine locurile prin care ne aflam. Fusese un ghid excelent de când mergeam împreună, continua să o facă și avea să ne ajute foarte mult până la finalul urcării de pe Bucșoiu.
Dar să nu mă arunc înaintea poveștii…
Ajungem în sfârșit în punctul La Prepeleac, unde un voluntar ne aștepta lângă un foc micuț. În jurul focului erau două corturi, unde dormeau colegii lui. În punctul ăsta, m-a izbit o dorință puternică să mă bag și eu într-un cort și să dorm. Dorința a dispărut imediat ce am plecat din punct și am început urcarea pe Bucșoiu.
Auzisem multe, dar foarte multe, despre această urcare. Despre cât de grea și de teribilă este. Dar în mintea mea, construisem un zid care refuza să accepte părerile celor care îmi povestiseră despre urcarea asta și păstrasem un spațiu pe care să-l umplu doar cu experiența mea. Urma să judec eu cât de grea sau de teribilă o să mi se pară Bucșoiu. Prima părere cu care am umplut acest spațiu a fost ”Ce-i cu jungla asta?!”
Am urcat vreme bună pe o potecă îngustă, printre niște frunze uriașe și mi se părea că sunt încolțit de vegetație la fiecare pas. Deși destul de abruptă, urcarea în sine nu mi se părea așa de cruntă.
”Nu se mai termină odată?!”, m-am gândit la un moment dat. Urcam de ore bune, ne tot opream și mi se părea că nu mai ajungem în vârf. N-am idee câte ore ne-a luat, intuiesc că vreo trei, dar când am ajuns la pancarda mică pe care scria ”Vf. Bucșoiu”, am simțit ușurare. Dovedisem ”cea mai grea urcare de la 7500” și eram bine. Sau cel puțin credeam că sunt bine. Claudiu, de cealaltă parte, nu era într-o stare prea bună. Era flămând, tânjea după pauza de la Cabana Omu (ca și mine, de altfel) și deja strecura ideea că ar fi mai bine să ne oprim la cabană. Eu îl încurajam cu ideea că am dovedit urcarea pe Bucșoiu, că o să mâncăm ceva la Omu și că o să fie foarte bine după.
Ceva din vorbele mele de încurajare chiar s-a dovedit a fi adevărat. Am ajuns la Omu, am intrat în cabană și am început să mâncăm. Pe măsură ce mâncam, moralul creștea. Vedeam cum Claudiu își revine din starea de oboseală și energie scăzută în care era mai devreme. Și eu aveam moralul foarte bun. Daniel ne încuraja să mergem mai departe. Perspectivele erau bune!
Andrei și Dani erau hotărâți să continue, echipa de fete despre care am pomenit mai devreme era și ea determinată, așa că ne-am echipat și am ieșit din cabană.
Și de-aici, a început să se dărâme totul, bucățică cu bucățică….
Imediat cum am ieșit din cabană, am simțit o durere cruntă la glezna stângă. Abia reușeam să calc normal pe piciorul stâng. Mi-am dat seama într-o fracțiune de secundă ce se întâmplase. În cele 30 de minute petrecute în cabană, i-am dat corpului șansa să stea la căldură, să se relaxeze și să se răcească. Adrenalina a plecat de la locul ei, lăsând în urmă durerea pe care o mascase în tot acest timp, la glezna stângă.
Micuța durere pe care o ignorasem vreme de peste 30 de kilometri, devenise acum inamicul fiecărui pas pe care încercam să-l fac pentru a continua cursa. Mă mișcam într-un ritm mai încet decât foarte încet.
Claudiu își revenise total, amândoi eram treji, nu aveam dureri musculare, singura problemă era faptul că glezna mea stângă durea foarte tare la fiecare pas.
Ne-am oprit pentru câteva momente, ca să ne bucurăm de răsăritul soarelui. Știam că o să ne trezească și mai mult și că o să ne dea energie. După o noapte de efort și nesomn, răsăritul soarelui este cunoscut în rândul alergătorilor de ultramaraton ca ”momentul de renaștere”. Am înțeles în acele momente de ce i se spune așa.
Am încercat să continuăm. Ce ne aștepta din acest moment erau câțiva kilometri buni de coborâre până la Refugiul Ciubotea din Bran. O coborâre destul de abruptă, care pentru mine și glezna mea avariată se anunța o adevărată provocare. Dar am încercat. Am coborât o bucată. Apoi am simțit nevoia să mă opresc. Pur și simplu durea prea tare. M-am așezat pe o piatră și mă uitam lung la Claudiu. Ne-am întrebat de câteva ori ”Ce facem? Continuăm sau ne întoarcem la Omu?”. Mi-a luat minute bune să mă decid. M-am gândit serios la ce ar însemna încă 10-12 ore de efort pentru glezna mea avariată. Riscam o accidentare mult mai gravă decât cea pe care o aveam deja, așa că cea mai bună decizie pe care o puteam lua, în acel moment, era să ne oprim și să ne întoarcem. I-am comunicat asta lui Claudiu și am fost amândoi de acord că e mai bine așa.
După 25 de ore de efort și 75 de kilometri Marathon 7500 s-a oprit pentru noi. Ne-am întors la cabana Omu și ne-am anunțat abandonul. Am băut o cafea împreună cu Daniel și am plecat spre Babele, de unde am luat telecabina până la zona de Start, la Peștera.
Ai noștri ne-au felicitat și ne-au încurajat, cu bucuria că eram întregi și sănătoși. Aceeași bucurie o aveam și eu, deși accidentarea nu mă încânta deloc. Am acceptat totul așa cum a fost și ne-am promis că la anul va fi mai bine.
Uitându-mă înapoi, am învățat multe lecții valoroase din participarea la 7500. Câteva dintre cele mai importante ar fi:
- E nevoie de mai mult antrenament la munte, constant, pentru a crește sansele de a duce cursa la bun sfârșit
- Deși pare tentant să mergi cu alte echipe, mai ales noaptea, ăsta e un lucru care te poate trage mult în jos, pentru că dacă se oprește unul, se opresc toți și se duc multe minute prețioase în felul acesta. Dacă ai un plan de acasă, ar trebui respectat de la început până la sfârșit
- Să îți asculți corpul și să știi când să te oprești e foarte valoros. Acum, când scriu aceste rânduri, după ce am fost la medic și m-am recuperat, a fost perfect că m-am oprit și nu am continuat prostește, pentru că am evitat o accidentare mult mai gravă, care m-ar fi scos din joc o perioadă mai îndelungată
- Ultramaratoanele sunt foarte mișto, oricât de grele ar fi! 😀
Cu experiența adunată de la această ediție, la anul voi reveni motivat să termin această cursă și să cuceresc ”crăiasa de la 7500” din mâinile ”bestiei din Carpați”. Prietenii știu de ce 🙂
Nu există modalitate mai bună de a încheia povestea acestei aventuri decât cu multe mulțumiri pentru cei care au fost alături de mine în acestă cursă, pentru că fără susținere și fără oamenii dragi din viața mea nu aș fi ajuns atât de departe.
Mulțumesc!
Toni Dumitru: Alergarea îți ucide toate fricile
Am început să fac sport ….
în primăvara anului 2012, la 38 de ani, când am obținut permisiunea de a lucra de acasă, după opt ani foarte grei, în care am făcut zilnic naveta, pe o distanță de 300 de kilometri dus-întors, luptând din greu cu oboseala cronică, cu stresul și depresia care mă apăsa. Bunul meu prieten Emilian Isailă mi-a spus că dacă nu voi începe să fac mișcare, voi ajunge să zac în fiecare zi în fața computerului, iar monotonia cotidiană mă va toca psihic. Trebuie să sparg, cumva, rutina care se prefigura. Așa că am ales să alerg, îndrumat de la distanță de Emi. Maratonist cu vechime, el m-a ghidat și a anticipat multe dintre greșelile care m-ar fi măcinat fizic și psihic. Dar tot am reușit să comit câteva, unele elementare, ca să am și eu ce povesti altora.
Maraton Macin, 2015
Îmi amintesc că la început…
alergam în bascheți. Da, râdeți, așa-mi trebuie! Alergam cu tricou obișnuit, din bumbac, și cu un șort cu un număr mai mare decât măsura mea. N-aș putea spune că am mare experiență, dar acum, când privesc înapoi, realizez că habar n-aveam cum trebuie să te echipezi pentru alergare. Nu știam și nu-mi păsa. N-aveam nici minimul necesar, dar eram decis să nu mă opresc. Senzația incredibilă de libertate pe care am trăit-o după primii pași m-a copleșit. Nu mă mai simțisem așa din copilărie, mă redescopeream pe mine așa cum n-o mai făcusem niciodată.
Îmi amintesc că după primele zile m-am ales cu niște dureri serioase la tendoanele lui Achile, dar eu am continuat să alerg. Ultima încercare de a mai face asta a fost un chin, mai mult mă târam. Dar eu fusesem atât de entuziasmat, încât mi-am ignorat și instinctul de supraviețuire. Alergam ca un mânz scăpat din pripon și apoi eram convins că dacă voi continua îmi va trece. De fapt, aveam un început de tendinită și am fost la un pas de o accidentare urâtă. Abia mai puteam urca și coborî scările.
După două săptămâni de pauză, măcinat de îndoieli, speriat că nu voi mai putea relua alergarea, mi-am revenit cu greu și, încet-încet, am reluat alergările hai-hui prin parc. Să vă spun cum am început? Iar o să râdeți: 5 minute alergare ușoară (undeva pe la 7 min/hm), 5 minute de mers. Și am ținut-o în ritmul ăsta de pensionar vreo lună. Apoi am trecut la două reprize de 10 minute de alergare cu 5 minute de mers. Apoi 20 de minute de alergare cu 5 minute pauză. De aici am ajuns la două reprize de 30 de minute alergare cu 5 minute de mers. Spre toamna lui 2012, când am izbutit o oră de alergare, mă simțeam în stare de orice. Mi se părea incredibil.
Emi mă tot bătea la cap să-mi fixez un obiectiv, altfel mă voi plafona. Avea dreptate, dar eu eram atunci prea “boboc” ca să înțeleg. “Nu vreau presiune, vreau să alerg liber”, îi spuneam. Când mi-a propus să mă înscriu la maratonul de la București, m-am retras speriat în carapacea mea. “Ce să caut eu acolo? Nu-i de mine!”, mi-am zis. Dar simțeam că nu voi putea să mai alerg mult așa, singur, fără timp, fără obiectiv.
Prima mea competiție….
N-o s-o uit niciodată, desigur. 19 mai 2013. Semi-maratonul Petrom, de la București. Emi mi-a băgat în cap chestia asta și până am apucat eu să protestez, el deja mi-a făcut cinste și mi-a plătit înscrierea, ca să nu mai pot da înapoi. Apoi mi-a dat un program pentru nivelul intermediar, conceput de antrenorul american Hal Higdon. Mi-a dat și un ceas. Și primii pantofi, o pereche de Adidas Zero albaștri ușori, cu care fugeam de rupeam pământul – mă rog, așa simțeam eu. Omul ăsta avea ceva cu mine și mă ducea tot timpul acolo unde nu puteam emite vreo tentativă de refuz. În materie de alergare sunt creația lui, peste 95% din ceea ce știu despre alergare am învățat de la el. Am avut șansa să încep această aventură cu un mentor bun care m-a modelat cu toată priceperea lui și am scăpat de experimente care m-ar fi costat mult timp și bani, ca să nu mai pomenesc de riscuri.
Am început antrenamentele, am dat de gustul vitezei și am descoperit miza alergării cu presiunea timpului. Dar, mai ales, am descoperit alergările pe distanțe lungi în afara orașului. Țin minte că la prima “evadare” m-am simțit ca și cum aș fi fost un puști fugit de acasă, a fost o aventură inedită.
Am terminat programul cu bine și eram încrezător, dar mă și temeam. În noaptea de dinaintea cursei n-am închis un ochi. Totul părea să meargă pe dos. Dimineața n-am apucat să mănânc nimic sau măcar să beau o cafea. Era foarte cald pentru acea perioadă, iar prognoza meteo anunța o temperatură record. Și așa a fost. Înainte de start, îmi zic că e mai bine să tai de pe listă orice lucru neprevăzut, așa că mă așez la coadă la toaletă. Apoi intru în zona de start. Agitat, frământat, nedormit, nemâncat, încep să mă încălzesc ușor, mă uit la ceilalți, încerc să mă calmez. Și, dintr-o dată, simt că pulsul mi-o ia razna: de ce au toți numere de altă culoare decât mine? Și de ce nu mai pornim spre linia de start? Întreb unde trebuie să mă așez pentru statul la semi și mi se spune că “ai mei” au tulit-o deja. Ăia la care mă zgâiam eu se pregăteau pentru startul la 10 km! O iau panicat spre start și întreb dacă pot să trec mai departe, iar voluntarii dau din mâini ca agenții de la Rutieră în intersecție: “Du-te, trebuia să pleci de mult!”. Toată strategia mea s-a făcut praf: publicul de pe ambele părți ale traseului aplauda de zor ultima “rățușcă”, care încerca speriată să-și prindă din urmă “suratele” grăbite.
Alături de Ani, soția lui, și Emi, prietenul care l-a inspirat să alerge
Știu doar că am alergat cât am putut de repede. Și că după un kilometru i-am ajuns pe ultimii. Și după cinci kilometri am depășit sute de oameni. Cu lacrimi în ochi de ciudă, supărat pentru greșeala prostească, îmi făceam loc cum puteam prin fluviul de alergători, alergând în zig-zag, când pe dreapta, când pe stânga, disperat să îndrept startul ratat. Apoi căldura m-a topit. După coborîrea de pe Calea Victoriei simțeam cum intru în agonie. Iar după primul kilometru pe Splai am simțit că nu se mai termină. Îmi doream să alerg fără oprire, era prima mea cursă și n-aveam de gând să o stric nici pentru doi pași de mers, dar căldura mă strivea; îmi venea să mă arunc în apa liniștită a Dâmboviței. Mă rugam ca următorul pod să mă ducă pe celălalt mal, unde-i vedeam pe fericiții care mai aveau doar un kilometru până la finish. Apoi am ajuns la ultimul punct de alimentare. Apoi la ultimul kilometru. Am mai găsit putere și pentru un sprint de 100 de metri. Am ajuns la finish și am primit întâia mea medalie. Am încheiat cu un timp net de 1:56:30. Eram fericit.
De atunci am mai participat la o cursă de semi-maraton și patru maratoane. Astăzi pot spune că 21 de kilometri înseamnă o alergare de rutină pentru mine. Dar tot acea cursă rămâne cea mai grea pe care am făcut-o până acum.
Antrenamentele mele …
Mă bazez întotdeauna pe un program pentru că, am învățat asta, te ajută să vezi cum evoluezi și lucrezi organizat. Din mica mea experiență pot spune deja că în zilele în care nu alerg sunt mai puțin eficient în programul de lucru. În plus, nu te plictisești, pentru că de fiecare dată ai altceva de făcut. Timpii și distanțele sunt calculați în funcție de obiectivul pe care ți-l propui la maraton.
La început am lucrat cu schemele concepute de Hal Higdon, cu șase alergări pe săptămână, fără timpi. Apoi am trecut pe un program cu timpi, extras din cartea “Run less, run faster”, care așa cum spune și titlul, îți dă mai rar de lucru, dar te solicită mai mult. Fac acest program pentru maraton pentru a patra oară și încă nu m-am plictisit de el. În plus, m-a ajutat de fiecare dată să scot timpi mai buni în curse.
Programul include trei alergări pe săptămână, pe care le fac luni, miercuri și sâmbătă. Lunea fac viteza, pe distanțe de la 200 până la 1.600 de metri. Miercurea am alergările tempo, de la 9 kilometri până la 13 spre finalul programului. Sâmbăta am distanțele lungi – 13 kilometri în prima săptămână, apoi ajung la un 29 și un 32. Programul se încheie cu alergarea pentru care mă antrenez: maratonul.
La ultima cursă, maratonul din toamnă de la București, am scos cel mai bun timp al meu, 3.45. Acum îmi doresc să cobor mai mult sub acest record personal.
Sportul meu preferat este…. pentru că ….
Alergarea, 100%. Pentru că te lupți cu tine, cu distanța și cu timpul. Pentru că îți faci prieteni pe viață și cunoști mulți oameni buni. Pentru că nu poți să trișezi și să te vaiți, că n-ai de ce. Și pentru că e singurul sport din lume în care participi la spectacolul sportiv alături de profesioniști. Pentru că îți dă cele mai puternice senzații – ești, pe rând, slab și puternic, pierdut și încrezător, sfârșit și învins.
Alergarea e mama tuturor sporturilor, iar mama asta are grijă de tine și te învață tot ce trebuie să știi: ce valoare are o secundă, de ce e bun frigul, cât să mănânci, când să bei, când să tragi tare, cum să-ți asculți corpul. Tot. Te apără de demoni și îți ucide toate fricile. Te face puternic, te organizează și îți dă încredere în tine. Te schimbă mult și doar în bine.
Și, așa cum scrie Christopher McDougall în “Biblia alergătorilor”, “Născuți pentru a alerga”, dacă nu găsești răspunsul la o problemă după patru ore de alergat, nu-l vei găsi niciodată. Am găsit mereu răspunsul căutat.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este …
Am trei și nu pot alege care e mai puternică.
– Primul meu start la o cursă oficială, cu stângul. Din fericire, finișul a fost cu dreptul.
– Panta de pe Calea Victoriei, de la semi-maratonul Petrom, din mai 2012, când am descoperit ce pot face căldura, oboseala și deshidratarea. Am fost șocat să văd oameni alergând ca niște zombie, cu ochii dați peste cap, prăbușindu-se inconștienți pe asfalt. Am văzut un alergător târându-se pe trotuar în coate și în genunchi, încercând să se ridice, neputincios, până la leșin. Mi-au rămas în minte privirea sa goală, țeasta spartă și sângele curgându-o pe obraji, în timp ce oamenii încercau să-l trezească până la sosirea ambulanței. Am fost îngrozit, nu credeam că o cursă poate oferi astfel de scene. Atunci mi-a fost teamă să nu ajung și eu pe targă. Din câte îmi amintesc, 7 alergători au ajuns atunci la spital, iar unul a rămas internat o săptămână.
– Makoto Takeuchi, un alergător exotic, pe care l-am întâlnit, în timpul maratonului de la Berlin 2014. N-ai cum să nu-l observi: poreclit “Marathon Jesus”, aleargă toată cursa în bustul gol și în tălpile goale, cu o cruce imensă legată în spate. Am sacrificat secunde prețioase pentru a-l poza și pentru a-l încuraja. A meritat.
Competiția mea preferată este…
Maratonul. Dar simt tot mai mult tentația de a trece la ultra. Maratonul te ține printre oameni. Alergi pe străzi, voluntarii te ajută, publicul te susține. În ăia 42 de kilometri alergi cât de tare poți, dai tot ce poți. Din ce am citit, ultra înseamnă mai mult decât atât – te scoate din oraș și te lasă doar cu tine, ore în șir, în care trebuie să-ți dozezi bine resursele și priceperea.
Dintre maratoane, Berlinul, cea mai rapidă cursă din lume grație traseului foarte plat, va avea mereu un loc special în sufletul meu. Am ajuns acolo printr-o șansă neașteptată și am trăit fiecare clipă ca într-un vis. Dintre cursele la care n-am participat îmi plac Bostonul și New York-ul. Normal, cui nu-i place?
Cel mai mândru sunt de …
Soția mea, Ani, care mă urmează. După un an în care m-a încurajat, a început și ea să alerge, iar acum vine tare din urmă. N-am pisat-o niciodată la cap să alerge, fiindcă am socotit mereu că trebuie să ai acel impuls de neoprit ca să o iei din loc. Ea singură s-a apucat. Iar când Emi Isailă a pariat că ea poate alerga mai bine decât noi doi, m-a făcut să o iau mai în serios. E mai puternică decât mine și are toate calitățile pentru a evolua rapid. A făcut deja o cursă de 10 km și un semi-maraton, iar acum țintește primul său maraton. Trebuie neapărat să trec la ultra, văd că se ține scai de mine 🙂
Prietenii mei spun că …
Am prieteni din două categorii. E simplu: cei care aleargă și cei care nu aleargă. Eu țin la toți.
Cei care nu aleargă spun că e bine să alergi, dar ei nu pot face asta. Sunt norocos că am mulți prieteni și toți sunt încântați de ocupația mea, atât timp cât rămâne doar a mea 🙂 Un amic mai șugubăț, îmi spune în glumă că “alergarea nu-i bună, îți dă organismul peste cap”.
Prietenii care aleargă mă înțeleg perfect și mă ajută. Am nevoie de ei ca de aer! Deși am început ca un singuratic, am înțeles că fără Emi, Geo și Cătălin alergarea n-are același sens. E tot alergare, dar e mai săracă, nu-mi dă tot atâta împlinire.
Am aflat despre mine că …
În primul rând, am aflat că nu am 40 de ani. Bine, se pare că mai am puțin și fac 41, dar de ce v-aș minți, chiar nu-i simt! Cel mult, aș zice că percep vreo 30 și câteva zile 🙂
Serios acum, am aflat că sunt puternic. Că pot să îndur. Că pot mai mult, că nu mă predau. În singura zi când s-a întâmplat să mă dau bătut, la un antrenament în care mai aveam doar 3 kilometri de parcurs, am înțeles că acel “nu mai pot” a fost o iluzie căreia i-am cedat, iar eu am căzut în capcana propriei minți. Foarte bine mi-a prins, am învățat și din asta, sper să nu se mai repete!
Am aflat despre mine că nu mă mai tem și că pot înfrunta provocările cu mai multă forță. Pentru că un om care aleargă 42 de kilometri nu se mai teme de nimic.
Sportul mă face să mă simt…
Fericit. Puternic. Liber. Naiv ca un copil.
Uneori, mi se întâmplă să…
dorm cam mult dimineața. Iar asta nu uneori 🙂
Să sperii câinii (ce animale inteligente, întotdeauna analizează perfect situația și decid rapid să nu riște atacând un om care aleargă hotărît în direcția lor) sau oamenii, care mă privesc contrariați.
Să văd fazani, iepuri și căprioare atunci când alerg în afara orașului.
Să mă iau la întrecere cu bicicliști sau căruțe.
Să treacă câte o mașină cu retrovizoarea la doar o palmă de mine.
Să mă avertizeze un echipaj de Poliție Rutieră, prin megafonul mașinii: “Vă rugăm circulați pe trotuar!”. Dar eu nu circul ca orice pieton, alerg, chiar nu se vede?! Așa că trebuie să o țin înainte pe contrasens ca să mă păzesc de mașinile care vin din față, dar trebuie să stau pe șosea, pentru că acolo e o vale, cel mai rapid sector de pe traseu, iar pe trotuar fie pierd timp, fie îmi pierd dinții dacă nu reduc viteza. Așa că mai bine să-mi dea amendă. Dacă mă prind!
Să-mi doresc să alerg un ultra. Și să-mi fie frică de asta. Cum naiba o să izbutesc asta? Și cum rămâne cu omul care aleargă 42 de kilometri și nu se mai teme de nimic? Păi nu se mai teme de nimic până la 42, de acolo totul este necunoscut. Poți să știi cum e cu necunoscutul ăsta? 🙂
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că…
Alergarea e un dar minunat, care te face mai bun și mai puternic, așa că bucurați-vă de el cum puteți mai bine. Cu sau fără program, cu sau fără un obiectiv, alergarea trebuie să fie o plăcere.
Din mica mea experiență le pot spune celor care se află la început că întotdeauna afară nu e atât de frig pe cât pare atunci când te uiți pe fereastră. Și că febra din primele zile n-o să dureze o veșnicie. Iar febra de după prima cursă oficială – n-o să crezi, dar îți va fi dor de ea…
La capitolul sfaturi practice, v-aș recomanda să încercați să alergați dimineața pentru a beneficia de vârful bioritmului din prima parte a zilei, să vă alegeți pantofii poate cu jumătate de număr mai mari, pentru că picioarele se umflă pe distanțele lungi; și să nu judecați după brand, preț sau aspect, lucru valabil și pentru echipamentul din fiecare sezon.
Nu ezitați să puneți întrebări alergătorilor experimentați. Folosiți trasee cât mai variate pentru a evita monotonia și alergați cum vă place – mai puțin dar mai repede sau mai încet dar mai mult, cu muzică în căști, cu GPS, cu sau fără ceas, însă cu mare atenție la hidratare, mai ales pe căldură.
Important e să abandonezi tentația confortului și să pui în picior în fața celuilalt, pentru fiecare metru alergat și pentru fiecare kilometru.
Laura Baciu: Sportul mă face să țin capul sus oriunde
Am început să fac sport pe la 24 ani. Păi cum să mă fi apucat înainte, dacă până la vârsta aia am crezut o viață întreagă că sunt prea slaba și voiam să mă îngraș? (nu-mi dăduse prin cap că sportul ar putea ajuta, masă musculară, treburi…) Mi se părea că trebuie să mă conserv, doar doar se pune ceva pe mine.
Bine, în copilărie, părintii m-au trimis la ceva cursuri de înot, tenis (n-am trecut niciodată de un nivel de bază) și ski, dar nu cred că se pune în „economia de ansamblu”. Am cam lenevit deci până după facultate.
Îmi amintesc că la început făceam escaladă. Nu atât pentru sportul în sine, cât pentru că grupul era fain și era atât de bine când ieșeam la stâncă, dormeam la cort, spuneam povești la foc și râdeam mult. O atmosferă pe care n-am regăsit-o ulterior nicăieri. Cred că de cățărat mi-a fost de fapt mereu frică, dar mânată de prieteni, am tras de mine. Era pe vremea când alergatul mi se părea cel mai plictisitor lucru de pe pământ. Ziceam că n-o să fac asta niciodată. Am un prieten foarte bun, Tibi, care s-a străduit ani de zile să mă ducă la alergat; îi spuneam „Cum, de ce să alerg? E degeaba. Nici măcar n-ai o minge cu tine, alergi după ce? Hai mai bine la tenis”. Până la urmă, tot el m-a dus la escaladă, și așa a început totul.
2010 – Tri Challenge Mamaia – foto Va Al
Am făcut escaladă vreun an și jumătate, cred că ajunsesem la un nivel mediocru spre decent. Și-apoi, într-o zi, la birou, un coleg m-a întrebat dacă nu vreau să fiu în echipă cu el la Maratonul DHL, să alerg 7 km (văzuse el că am sărit cu parașuta și că urc stânci, deci s-a gândit că sigur sunt bună la alergat – d’oooh 🙂)). Așa că în seara respectivă am alergat în jurul blocului, pentru prima oară, cât am putut eu. Și-un pic peste. Eram frântă, obosită, sfârșită, nu mai știam de mine.
Eram convinsă că alergasem mult peste 7 km și că sunt pregătită să câștig la DHL. Și pentru că, evident, nu aveam ceas de alergare și nici telefon cu Endomondo pe vremea aia, am luat mașina pe același traseu ca să văd cât amar am alergat. Iei, erau aproape 2km… J; mda. M-am deprimat groaznic, dar a doua zi dimineața eram hotărâtă să ajung să alerg la DHL. În anul ăla nu s-a mai ținut, dar microbul intrase.
Prima mea competiție a fost alergarea în ștafetă „3 muschi tari”, cu încă doi prieteni, la triatlon la Mamaia, în 2010. Minunat, avem niște amintiri frumoase tare, cred că a fost primul concurs pentru toți trei, așa că înotătorul (Iepu) a participat în neopren de scuba (a iesit din apă vânăt, abia respira, îl și închisese prea strâns la gât, trăsese și prea tare față de cât era de antrenat, am crezut că aia e, gata, obștescul sfârsit pentru echipă), apoi biciclistul (Andu) s-a luptat cu un spin de la un trandafir și a făcut pană, iar la mine…na, se vede în poza de mai sus ce bine a fost (încă purtam tricoul preferat de la cățărat :)).
Culmea, n-am terminat primii, deși auzisem pe-atunci că dacă mănânci paste în seara dinainte de cursă, vei fi un zmeu. Am facut și noi asta, dar poate totuși nu funcționează la toată lumea…
2014 – Maratonul Olteniei – foto Tache Foto
Antrenamentele mele sunt ca mine. Când prea organizate și cuminți, când haotice și surprinzătoare. După ce 2 ani de zile am auzit zilnic că trebuie să alerg mult și să iau podium (ca doar „e o porcărie asta cu <mergi ca să participi>”), am trecut în tabăra cealaltă, în care mi-am dat seama că sunt șanse totuși limitate de a ajunge la Olimpiadă și că dacă nu mai e plăcere, e chin. Iar mie nu-mi place să mă chinui.
Sportul meu preferat : Oscilez. Îmi place alergarea foarte mult, în parte și pentru că e cel mai ușor sport ca pregătire (adică poți alerga oriunde și oricând), dar am perioade când aș înota mult, muuuult. La înot însă nu am niciodată aceeași consecvență a antrenamentelor pe care o am la alergare, așa că nu prea progresez; cred că asta îl înfurie rău pe antrenorul meu, Flabio (n.r. Flabio Carmona), căruia îi mulțumesc și aici că are atâta răbdare cu mine.
Greu de ales. Dar pot să spun liniștită că dintre cele 3 sporturi ale triatlonului, cu bicicleta mă împac cel mai greu. Nu merge și nu merge. Nu m-am trezit în nicio dimineață de când mă știu să sar din pat și să zic: „ Moamă, am chef să mă urc în șa și să pedalez până la Giurgiu și înapoi!” Nici măcar până la ieșirea din București. Singurele dăți când îmi place să iau bicicleta sunt când merg la câte o terasă și am chef de un pahar de vin. Sau ca să mă duc la o cafea în Poiană, când sunt acasă, la Brasov.
2013 – Tri Challenge Mamaia – foto Triathlon Challenge
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este din triatlonul de la Mamaia, în 2013. Eram înscrisa la individual, dar și la ștafetă cu Ana și Laura (High5 Rock&Roll Girls). Rolul meu era sa înot într-o apă neprietenoasă, cu valurile alea cele mai enervante, nici mici, nici mari. Eram destul de la început cu înotul și era printre primele curse, aveam ambiții mari și știam că fetele depind de mine.
Startul a fost ca orice start de la triatlon, știu ca am luat câteva guri sănătoase de apă când un băiat (simpatic, sunt convinsă) a trecut efectiv peste mine și mi-a trântit apoi și un picior pe undeva prin piept. Ei, și asta combinată cu valurile enervante au reușit să mă amețească cu totul. Și înotam, și mi s-a făcut rău de la valuri și voiam să ridic mâna să mă ia barca, și iar înotam, și iar mă gândeam să renunț, mai ales când realizam că nu făcusem nicio treime din traseu.
Sunt convinsă și acum că singurul lucru care m-a dus până la ieșirea din apă a fost gândul la fete. Și faptul că știam că mă așteaptă pe margine cu sufletul la gură. Dacă nu aș fi fost cu ele în echipă și făceam doar individualul, cred că ridicam frumușel mâna, urcam în barcă, vă pup, ne vedem la anul! Până la urmă, se vede treaba că am făcut bine că nu am renunțat, că am și câștigat atunci la ștafete.
2014 – confirmarea de la NY Marathon
Competiția mea preferată este Maratonul de la New York, cum altfel? Cred că nu am transmis nimănui, nici măcar celor foarte apropiați, exact ce a însemnat cursa asta pentru mine. Mi-am dorit-o foarte mult (cumva în secret, pentru că după primul și singurul maraton de până atunci, spusesem că rămân doar la curse mai scurte și m-am înscris la tragerea la sorți mai mult în joacă).
A fost o experiență incredibilă, pe care o doresc oricărui alergător, pentru că nu se compară cu nicio altă cursă.
Am fost foarte egoistă în ceea ce privește maratonul asta, în sensul în care am povestit destul de limitat despre el, am vrut și vreau în continuare să țin foarte mult din experiența doar pentru mine.
Cert e că m-au impresionat foarte mult americanii și atitudinea lor față de acest maraton, incredibil cât de mulți oameni puteau fi pe străzi. Peste un milion de persoane, peste tot pe traseu, cu o energie îngrozitoare – adică știți cum e în general la curse, când zici „stai să trec de pâlcul ăsta de oameni, că fac dreapta și nu mă mai vede nimeni dacă mă opresc un pic lângă copăcel”? Ei, aici nu puteai, că erau peste tot! Mai puțin pe poduri, că acolo i-ar fi zburat vântul. Dar acolo nici nu mi-aș fi dorit să slăbesc ritmul, la ce rafale erau.
Am râs mult, am dedicat fiecare 2 km câte unei persoane importante (mi-ar fi fost imposibil să găsesc 42 de persoane importante) și am plâns foarte mult de prea multă fericire la final. Este singura cursă în care îmi doream să mai fie, să nu fie doar 42 km, că e prea frumos.
Am plecat de acolo cu gândul (scris pe bucket list) că mă voi întoarce ca voluntar sau ca susținător.
2011 – 3 muschi tari la Fara Asfalt – foto High5
Cel mai mândra sunt de faptul că am avut inspirația să accept propunerea lui Cristi și să mă ocup de High5 de la începuturile lui în România. High5 m-a conectat cu lumea asta minunată a sportului, am cunoscut oameni care m-au inspirat și pe care sper să îi am aproape mereu. A fost o onoare să lucrez cu brandul ăsta până unde e el azi. Iar acum (pentru că de curând am ieșit și nu mă mai ocup de operațiunile din România) mă uit în spate cu drag la cei peste 4 ani pe care i-am dedicat și-mi vine să mă bat pe ambii umeri că am luat așa o decizie bună și că m-am implicat. De fapt, nu doar că-mi vine, chiar o fac.
Prietenii mei spun că nu sunt destul de „rea” în curse. Și că, la cât sunt de lungă, ar trebui să alerg și să înot mult mai bine decât o fac.
Dar și că am inspirat oameni să se apuce de sport. Și când aud asta, mă îmbujorez și mă bucur și îi iert pentru cele de mai sus.
2015 – Ecomarathon – foto Andrei Valentin Dragusanu
Sportul mă face să mă simt frumoasă. Da, și nu pentru că el conturează frumos forme (un pic și de-asta), ci pentru că mă face să țin capul sus oriunde. Știu că am ajuns să am o mare încredere în mine și o atitudine pozitivă în parte datorită sportului.
Am învățat despre mine că pot să îmi găsesc timp pentru toate pasiunile mele. Și că niciodată nu ești prea ocupat. Și mi-ar plăcea să transmit asta și mai departe, pentru că văd din păcate prea mulți oameni care nu fac lucruri care le plac și care se complac în situații care îi fac nefericiți, ascunzându-se în spatele scuzei că sunt prea ocupați și că muncesc prea mult.
Uneori, mi se întâmplă să – vai de mine cate continuari poate avea formularea asta, ohohoooo 😀
Bine, legat de sport: mi se întâmplă să îmi zic „cine te-a pus să vii la concursul ăsta? Nu puteai să stai frumos acasă, să vezi un film, în loc să fii pe urcarea asta care nu se mai termină? Nu vezi că n-ai nicio treabă cu alergarea?” (dar na, mâna sus cine nu aude vocile astea în concursuri).
Mi se mai întâmplă și să merg la concursuri neantrenată și să îmi promit că nu mai fac asta niciodatăniciodată, că uite ce bine ar fi fost dacă te-ai fi trezit în diminețile alea cu ploaie, prințesă…
Bine, și mai e ceva: mi se întâmplă câteodată să visez cu ochii deschiși cum trec linia de sosire de la un maraton în timp ce aud orchestra cântând partitura mea preferată din Ceaikovski. Asta e, am zis-o. Sper că nu am stricat ceva și nu se mai întâmplă din cauză că am dat în scris.
2015 – No Stress Olimp 2 – foto Donez Amintiri
Obiectivul meu în 2015 este să alerg maratonul din Istanbul în sub 4 ore. Sunt consecventă, îl păstrez de anul trecut, a fost același obiectiv și pentru New York J Acolo nu mi-a ieșit și vreau să-mi iau revanța. Istanbulul este orașul meu preferat, mă mir că abia acum m-am gândit să alerg acolo. Și abia aștept să asezonez maratonul cu niște gozleme și baclava.
Dacă ar fi să recomand ceva din experienta mea, aș spune că echipamentul de mulți bani e bun când știi ce să faci cu el. Am mai spus-o și o voi repeta: în parc sau pe pistă, cei mai buni alergatori sunt cel mai simplu echipați.
2015 – Semi Intersport Brasov – foto Rares Popa
Așa că nu dați din primul moment bani pe biciclete scumpe, cel mai bun ceas de alergare sau gama completă de energizante (chiar dacă sunt High5 :)). Nu de la început. Că nici nu vă vor face mai fericiți, nici nu veți fi mai rapizi. Plus că în echipament de compresie se vede burtica mult mai bine.
Mai degrabă bucurați-vă de sport în sine, indiferent ce alegeți să faceți. Pentru că, din fericire, suntem într-o țară în care se poate face aproape orice sport vă doriți.
