Alergare prin pădure, lângă București, la Cernica Spring Trail Running!
Pe 26 aprilie alergăm prin pădure la Cernica Spring Trail Running, competiție organizată de Adventure Mania! Adrenallina este partener media al evenimentului.
Probele de concurs sunt următoarele:
42,2 km Maraton
21,1 km Semimaraton
10,5 km Cros
Traseul de concurs
Concursul se desfășoară pe drumuri forestiere și poteci din pădurea aflată la Est de Mănăstirea Cernica. Terenul este de șes, fără diferențe de nivel semnificative și se pretează foarte bine pentru alergare și ciclism mai ales primăvara și toamna. O parte din traseu urmărește lacul din mijlocul pădurii – fosta albie de râu acum foarte pitoresc flancată de chiparoși de baltă.
Locul de start – precum și linia de finish se află incinta Phoenix Aventura Parc – în pădurea de lângă comuna Cernica – la 3 kilometri de șoseaua de centură a municipiului București. Din București se poate ajunge și cu microbuze (maxi-taxi) care pleacă de lângă capătul tramvaiului Cora/Pantelimon (sunt valabile liniile de Cernica, Tanganu, Balaceanca).
Iată și programul competitiei:
Vineri și sâmbătă, 24, 25 aprilie:
1200 – 2000 – Ridicare pachete de concurs, magazinul Spokes
Duminică, 26 aprilie 2015
0800 – 0930 Ridicare pachete de concurs, zona de start
0930 – 0945 Pregătire pentru start
0945 – 1000 Ultimele anunțuri
1000 Start concurs
1330 Pasta party
1400 Festivitatea de premiere
Despre Adventuremania:
AdventureMania este o asociație sportivă non-profit, care își propune să antreneze cât mai mulți oameni într-o viață activă. Cine se află în spatele AdventureMania? O echipă de oameni pasionați de sport și iubitori ai mișcării în natură, care au conceput împreună o serie de proiecte destinate oamenilor obișnuiți pornind de la o experiență consistentă, acumulată în numeroase concursuri sportive, ture de bicicletă sau aventuri pe munte între prieteni. Provocările AdventureMania înseamnă vitalitate, încredere, prietenie.
Sponsori: Carrefour România, Carrefour Colentina
Parteneri: Spokes – The Friendly Bike Shop, Asociația Bucharest Running Club, Time Trial Running, Adrenallina, Alerg.ro
Contact: Florin Mija, Adventuremania, florin@adventuremania.ro
Detalii suplimentare, aici.
Și un mic foto teasing al traseului 🙂
See you there! 🙂
Drumul spre Paris. Jurnal (IV): Duminica fără durere
În sfârşit, prima veste bună! Duminică am izbutit să fac 5 kilometri fără să mă mai opresc. Iar după vreo 5 minute de pauză am mai făcut 3 kilometri. Pe 22 martie am reuşit să scap de durere.
Cu două zile mai înainte eram decis să merg din nou la doctor, să văd ce soluţie există pentru durerea de la genunchi. Nu mai alergasem de două zile şi problema părea că se estompase. Mi-am făcut repede un plan: nu mai bine mai fac o încercare în weekend şi pe urmă mă duc la medic? Aşa pot să verific din nou piciorul înainte de consult şi voi avea impresii proaspete. În plus, simţeam că durerea nu-şi mai înfinge colţii atât de puternic şi, cum spuneam în postarea anterioară, m-am obişnuit cu ea. Făcusem pace cu durerea. O respectam supus.
Procesul acesta al accidentării şi al recuperării chinuitoare m-a făcut să mă gândesc la chinul sportivilor. Ceea ce am simţit eu pe pielea mea e doar o parte din calvarul prin care trec marii performeri. Oamenii obişnuiesc să vadă doar victoriile sau înfrângerile lor, dar mai ales celebritatea şi banii care curg. Dar câţi ştiu ce stă de fapt în spatele rezultatelor lor? Toată munca de Sisif, rutina plictisitoare a antrenamentelor şi drumul lung spre recuperare după accidentările care îi scot din joc nu sunt la fel de atractive pentru publicul larg. Sportul este frumos şi captivant, dar e şi o activitate dură.
Cu gândul ăsta al recuperării interminabile am mers duminică, în cea mai caldă zi din acest an. Erau 11 grade şi eu mă întrebam de ce naiba nu mai pot să alerg. Dar în mintea mea se cuibărise și îndoiala că o voi mai face vreodată. Nu cumva am făcut vreo greşeală imensă pe care nu o mai putea îndrepta niciodată? Gata, s-a terminat cu alergarea? Of, ce de gânduri nesuferite! Ah, și printre ele își face loc și unul de ordin practic: să nu uit să intru pe site-ul maratonului de la Paris şi să-mi ajustez timpul estimat – o să trec 4 ore în loc de 3.40, deşi îmi dau seama că nu e un obiectiv realist la ce sincope de pregătire am avut. Deocamdată, am de făcut 3 kilometri până mă va lua iarăşi durerea.
Încep fără încălzire, încetişor, cu 7 minute şi ceva pe kilometru, pregătit pentru primele semne rele. După nici jumătate de kilometru sunt convins că durerea mă va sfâşia. Deşi abia mă târăsc, încep să o recunosc, o simt cum stă la pândă, gata de atac. Sunt surprins: altădată problemele surveneau după 3 kilometri alergaţi, iar acum mă iau în primire după nici o tură de parc. Dar o las în pace şi-mi văd de treabă, ca un evadat care se prelinge pe lângă zidul închisorii, în timp ce se strecoară spre libertate pe sub nasul gardienilor neatenți. Îmi spun că fără 3 kilometri nu ies din parc. Apoi, după doi kilometri, se întâmplă ceva neaşteptat: durerea seacă dispare, iar eu încep să nu mă mai simt ca un şchiop care se chinuie să alerge, ci ca un alergător care încearcă să nu mai şchioapete. Cu fiecare pas făcut liber prind mai mult curaj, deşi mă aştept ca lovitura fatală să apară în orice moment.
Nu credeam că voi reuşi. Când am termin 5 kilometri fără să mă doară genunchiul nu ştiu ce să fac: nu eram pregătit pentru asta. Mă opresc şi mă gândesc că e de ajuns, mai bine să plec cu bucuria asta acasă, de care n-am mai avut parte de aproape două luni. Dar ceva îmi spune că poate a fost doar o întâmplare şi vreau să verific dacă e doar o impresie de moment sau miracolul vindecării chiar s-a pogorît asupra mea. “La urma-urmei, ce mare lucru, o să te doară şi atât, ai mai păţit asta, mai rău de atât n-ai ce să păţeşti”, îmi spun. Dacă l-aș avea pe Ianțu în față, i-aș spune cu ochii închiși că merg mai departe – îmi place să risc și să văd ce e mai încolo.
Încep să alerg din nou. Întâi cu paşi mici, temători, atent la toate detaliile, ca un începător nesigur. După 400 de metri simt din nou câteva impulsuri vagi ale durerii, dar nu mă opresc – “Până nu mă va durea de nu mai pot să calc nu mă voi opri!”. Apoi, după un kilometru nu mai simt nimic şi mă bucur uimit de fiecare pas fără durere. Cu totul, încă 3 kilometri.
Am plecat spre casă uimit că puteam să merg fără să mai sufăr. M-am simţit fericit şi victorios, ca şi cum aş fi alergat 32 de kilometri cu un timp excelent.
A fost o duminică pe care n-o voi uita niciodată. Mi-o voi aminti atunci când voi crede iarăşi că totul s-a terminat. Până atunci, o voi aşeza între amintirile cu atâtea duminici frumoase. Duminici însorite, duminici de maraton. Duminici cu starturi şi finişuri, duminici cu mii de paşi.
În episodul următor vom vedea dacă duminica alergării fără durere a fost doar o întâmplare frumoasă sau începutul resurecţiei. Nici eu nu ştiu ce urmează, de aceea drumul spre Paris, plin de surprize, e și mai frumos.
Drumul spre Paris. Jurnal (III): Cum am făcut pace cu durerea
Am mai tăiat încă o săptămână din calendar. Parisul e tot mai aproape, iar eu am descoperit că pot trăi cu durerea. Am ajuns să mă supun și s-o accept. Pot conviețui cu ea. Asta nu înseamnă că am abandonat lupta, ci am trecut la alt nivel, cel al înţelegerii.
Mi-a luat mult timp să înţeleg că uneori, oricât ai înfrunta durerea, ea nu va dispărea. Va fi mereu acolo. Tot ce poţi face e să schimbi modul în care te raportezi la ea: o înfrunţi cu toată forţa, o loveşti cu toată furia, o deteşti, o priveşti cu teamă, o sfidezi cu convingerera că o vei alunga. Dar în cele din urmă, când orice ai face, ea stă acolo ca în prima zi, neschimbată şi neînduplecată, simţi că nu mai are rost să te temi. Te obişnuieşti cu ea. O iei după tine în fiecare zi, face parte din tine. Ajungi s-o respecţi.
“Hai să alergăm niţel”, îi spun în gând, încercând s-o împac pentru câteva ture. Nu pot s-o păcălesc, după trei kilometri îşi face “numărul”. Şi atunci mă retrag. Am făcut un armistiţiu: eu alerg puţin, iar ea nu mă mai atacă mişeleşte. Am început s-o cunosc, s-o primesc ca pe ceva necesar, să mă ridic deasupra ei îndurând. Nu mai am încotro.
N-am cum să fug de ea – acum este umbra mea şi stă lipită de mine, oriunde m-aş duce. Aşa că trebuie să fiu realist și să mă adaptez la situația de faţă. Sunt într-un picior, n-am mai alergat 10 kilometri legaţi de aproape două luni, un semi mi se pare acum cât un marathon.
Dar simt că am depăşit teama de necunoscut şi trăiesc cu un amestec de curiozitate şi nerăbdare startul de la Paris. S-ar putea să fiu inconştient, s-ar putea să fi ajuns în punctul în care nu mai am nimic de pierdut. Mai rău de atât nu putea fi decât să mă accidentez chiar acum, după o pregătire ca la carte – atunci da, aş fi suferit ca un câine, pentru că ar fi fost nedrept.
Dar acum, după aproape două luni de târît prin pustiul neputinţei, simt că am scăpat de teama de eşec. Da, am şanse mici să termin cu bine maratonul ăsta. Toate regulile jocului spun că o voi da în bară şi că voi colecţiona primul meu DNF – Did Not Finish. Coşmarul oricărui maratonist e pe cale să mă înghită şi pe mine. Dar, cumva, sunt împăcat cu situaţia. O înţeleg, dar nu mă predau. Dacă ar fi aşa, nici nu m-aş mai prezenta la start, la ce bun?!
Cumva, în mine s-a instalat o linişte neaşteptată. Nu mai am presiune, nu mai am obiectivul celui mai bun timp personal, nu mai am nici măcar aşteptarea de a ajunge la finish. Orice e posibil, iar eu mă simt liber. Da, voi alerga liber!
Niciodată n-am alergat cu adevărat liber la un maraton, de fiecare dată am tras cât am putut de tare pentru un rezultat mai bun. Acum voi adopta o tactică nouă: “Ce-o fi o fi”. O ştiaţi pe asta? Eu nu. E singura care mi-a mai rămas şi nu-mi displace. Simt că e o aventură în necunoscut, e un test inedit şi rămâne de văzut cum îl voi încheia.
Dar un lucru îl ştiu sigur şi îmi dă curaj: de fiecare dată când cineva m-a subestimat sau am simţit că mă confrunt cu ceva care mă depăşeşte, tot ce ceea ce ar fi trebuit să mă înfunde – disperarea, panica, stresul – m-a împins de la spate şi m-a făcut să-mi adun toate forţele.
N-am multe maratoane la activ, ăsta va fi abia al cincilea, dar din puținul pe care l-am învăţat din toată nebunia frumoasă a alergării un lucru mi-a intrat bine în cap: fiecare cursă are povestea ei. De asta e frumoasă alergarea, pentru că niciodată nimic nu este la fel. Uneori poate să-ţi iasă prost, oricât de bine te-ai pregăti, alteori poţi găsi resurse nebănuite şi te trezeşti că devii un soi de… Birdman – îţi iei zborul şi simţi că nimic nu te mai poate opri. Desigur, dacă nu te antrenezi ai şanse uriaşe să muşti din ţărână, dar e interesant că nici dacă o faci nu ai garanţia că nu vei da greş, tot ce poţi face e să reduci marja de risc. E ca-n viaţă.
Mă simt ciudat: pentru prima oară mă voi prezenta nepregătit la marele examen. Accidentarea de la genunchi nu m-a lăsat să fac nici 10% din planul de antrenament. Mai rău, în fiecare zi am dovezi că am involuat: obosesc ușor, mă dor bicepșii după doar trei kilometri alergați, nu reușesc nici să scap de surplusul de greutate acumulat. Mi-ar prinde bine să dau jos vreo două-trei kilograme ca să reduc un pic sarcina pe genunchiul dureros, dar dacă nu mai alerg vârtos, cum obișnuiam, rezultatul e greu de obținut.
După cinci zile în care am luat antiinflamatoare care mi-au cam ciuruit stomacul nu mai am nevoie să mănânc atât şi nu mai bat drumul spre frigider după ora 20.00. Mai sunt trei săptămâni până la Paris, teoretic am timp să mai slăbesc un pic.
În plus, pe 1 aprilie am programare pentru analize. Trebuie să le fac ca să primesc avizul medicului, fără parafa lui nu primesc numărul de concurs. De vreme ce nu mai alerg ca înainte, nu mă aştept la rezultate excepţionale, dar cred că voi lua fără probleme o “notă de trecere”.
Până atunci, voi merge din nou la doctor şi vom vedea ce e de făcut cu genunchiul meu drept. E posibil ca diagnosticul, miozita de muşchi femural, să necesite mai mult timp de refacere. Dar mă gândesc că şi printr-o minune, dacă m-aş trezi mâine şi nu aş mai simţi durerea, tot ar fi prea târziu pentru a mai recupera pe plan sportiv.
Mi-am pierdut cadenţa, rezistenţa, suflul. Ar fi ca şi cum elevul care a bătut mingea toată vara vrea să dea gata un vraf de cărţi nesuferite în noaptea de dinaintea examenului de Bacalaureat. N-ai cum să îngraşi porcul în ajun, singura şansă e să pici pe subiect. Dar în cazul meu subiectul nu se schimbă: 42 de kilometri rămân tot 42 de kilometri. Singura mea şansă e să-i înfrunt încet, pas cu pas, şi armistiţiul cu durerea să dureze. Sau va fi război.
Drumul spre Paris. Jurnalul unui maratonist rătăcit (I)
Toni Dumitru
Parisul e un vis frumos, născut din întâmplare. Astă-vară m-am jucat cu norocul şi m-am înscris în glumă la loteria maratonului de la Paris, fără să mă mai gândesc la “ce-ar fi dacă”.
Câteva zile mai târziu, hazardul îmi făcea ostentativ cu ochiul. Uitasem să verific mailul când am primit vestea că am fost selectat. M-am simţit cu adevărat norocos. Dar aşa cum nu mă gândeam că am şanse să ajung acolo, tot aşa nu-mi închipuiam că va fi un drum teribil de greu, că Parisul la care mă aşteptam eu nu va mai fi niciodată acelaşi şi că voi trece prin toate caznele neputinţei până la momentul startului. Căci asta mă aşteaptă şi asta trăiesc deja. Să vă povestesc.
Din ziua în care am plătit taxa de participare, experienţa mea de alergător a oscilat între sublim şi deşertăciune, între bucuria a două maratoane reuşite într-o săptămână, oroarea provocată de atentatul de la Charlie Hebdo şi agonia unei accidentări sâcâitoare.
Mai sunt 32 de zile până la start – cursa e pe 12 aprilie, şi eu stau şi mă întreb ce mai pot face. Am devenit subiectul de studiu al propriului experiment, în care simt că m-am pierdut şi în care ştiu că trebuie să mă regăsesc. Nu ştiu dacă voi reuşi, dar voi încerca să fac tot ce pot pentru a reaprinde în mine scânteia alergării. Uneori am încredere că totul va fi bine. Dar am şi temeri că mă voi prăbuşi. Veţi fi martorii drumului meu spre Paris.
Căci Parisul se apropie, iar pe 12 aprilie eu voi fi acolo. Tu, cel care citeşti acum, iubeşti alergarea şi ştii că trebuie să te pregăteşti serios pentru ziua cea mare, aşa-i? Ei bine, de data asta e invers: hai să vedem ce se întâmplă când totul iese pe dos şi trebuie s-o iei cam de la zero cu o doar o lună înainte de start! Am să-ţi arăt cum e să participi la un maraton important fără să simţi că ai controlul asupra situaţiei. Cum este să numeri zilele şi să te întrebi când ai alergat ultima oară. Cum e să te întrebi dacă chiar ai alergat vreodată sau dacă totul a fost un vis şi te vei trezi dimineaţa, înapoi în viaţa “de dinainte”. Şi dacă durerea mai stă la pândă, gata să te înjunghie mişeleşte, sau umbra sa e doar închipuirea disperării care îţi dă târcoale.
Îţi voi spune tot ce n-ai vrea să ţi se întâmple dar ai dori să ştii, ca să fii pregătit pentru orice. La final, vom vedea împreună dacă Toni a reuşit. Ce e frumos este că acum nici el nu ştie.
Vali Bugoi: Am aflat prin sport că pot trece peste multe frici
Am început să fac sport …. cam de la 5 ani, dar atunci se numea joaca. La acea vârstă am reușit să îmi țin echilibrul pe 2 roți. Apoi mi-a placut mult baschetul, insa dupa ce echipa din liceu s-a reunit mai rar am trecut pe sporturi individuale cum ar fi mountain-bike si alergare.
Vali, la Prima Evadare, 2012
Prima mea competiție a fost una de MTB in anul 2007. Urmarisem de ceva timp forumurile de ciclism si mi-am planificat o plecare la Sibiu pentru a participa la un concurs de XCO (traseu scurt, pe ture) organizat de ciclism.ro. Aici am descoperit o comunitate si un grup interesant ce m-a ajutat sa evoluez si sa explorez trasee prin tara cu ajutorul competitiilor.
Sportul meu preferat a devenit alergarea pentru simplitatea si sinceritatea ce o ofera. Nu mai sunt diferente intre sportivi la nivel de echipament si te poti concentra mai mult pe conditia fizica si mai putin pe tehnologii ajutatoare ca la mtb.
Îmi amintesc că la început prietenii ma chemau sa alerg in parc cu ei, dar nu reuseam mai mult de 2-3 km si nici nu vedeam rostul, cand puteam sa merg pe bicicleta. Prin 2010 insa s-a intamplat ceva, m-am hotarat sa alerg pe carari prin munti, dar nu puteam sa alerg destul pe plat asa ca a fost destul de greu.
Antrenamentul meu este variabil si nu am reusit sa ies zilnic la alergat. Imi tin un jurnal al alergarilor ca majoritatea alergatorilor amatori si mi-am impus o limita minima lunara de 60 km. Long-run fac destul de rar, majoritatea iesirilor la alergat nu depasesc 10 km. Se adauga si alte sporturi ca un antrenament complementar, chiar si schi sau patinaj in sezonul de iarna.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este startul de la Bucegi 7500 proba de 45km ce a avut loc la ora 6 dimineata. Aveam ceva ajustari de facut la bagaj, mancare de luat, de lasat si am uitat sa verific cat e ceasul. Deodata aud 10.. 9.. 8.. si eu fuga spre start cu rucsacul deschis, betele in cealalta mana, fara incalzire si cam nedormit. A urmat o urcare grea spre vf. Omu.
Competiția mea preferată este Maraton Piatra Craiului, prima mea competitie de alergare montana (am aflat, trebuia sa incep cu ceva mai usor).
Ciucas 2014
Cel mai mândru sunt de finalizarea unui triatlon, chiar si cu inotul in bazin, si anume Winter Challenge Izvorani 2014. Primele doua probe le-am abordat in regim de concurs ca apoi sa se termine cu proba de inot in bazin si sa trec in modul supravietuire. Am simtit ca mi-am depasit limitele si am reusit sa o fac fara accidentari ceea ce ma bucura.
Prietenii mei spun că sunt prea slab, sa mai pun ceva pe mine, sa mananc mai mult. Imi spun asta de ani de zile si tot degeaba. Ma ingrasasem la un moment dat, dar nu m-am simtit bine deloc, asa ca am revenit la starea mea naturala conform tabelului inaltime/greutate undeva aproape de subponderal.
Am aflat despre mine, prin sport, că pot trece peste multe frici. Si acea frica in o doza mai mica ma ajuta sa fiu constient si precaut spre indeplinirea unui obiectiv. Cand altii vad rezultatul se mira si nu isi imagineaza de unde am pornit, ce dificultati a trebuit sa depasesc si ca uneori e greu sa iesi din casa pentru antrenament.
Sportul mă face să mă simt viu si fericit. Pe langa asta am nevoie si de competitii pentru a putea compara evolutia cu alti sportivi si pentru a avea o motivatie sa merg la 100%.
Uneori, mi se întâmplă să nu imi mearga toate bine sau sa nu ma antrenez destul inainte de un eveniment, dar cand simt ca ceva e in neregula incetinesc, reduc ritmul pe cat posibil cat sa ajung la finish.
Obiectivul meu în 2015 este sa termin cursa Bucegi 7500 proba de 90 km, sa fac un triatlon sprint, adica sa inot in apa deschisa, sa ajung la 37 min pe 10 km si altele ce vor fi adaugate pe parcurs.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că sportul practicat constant la o intensitate mica, medie e mai benefic decat a merge tot timpul la maxim si a pati tot felul de accidentari. Fiecare isi stie mai bine corpul si trebuie sa ii dea ce are nevoie si din cand in cand sa il supuna la un challenge amical, oficial.
Ana Zaharia: “Sunt mândră de faptul că am intrat în lumea asta a sportului de amatori și am și rezultate”
Am început să fac sport … un pic cam tarziu :); nu am avut din păcate părinții care să mă trimită pe la diverse sporturi, cum e la modă acum. Am făcut un pic atletism de prin clasa a VII-a până prin clasa a VIII-a, când am fost nevoită să întrerup pentru că trebuia să învăț pentru examenul de intrare la liceu. Era vorba aia ”pune mâna pe carte, lasă sportul; pentru că mereu am fost plinuță și cu tendințe de îngrășare am alergat. Nu mult, dar alergam. Pe munte am mers de mică, acolo eram în lumea mea. De sport și de concursuri m-am apucat mai serios prin 2010. Poate de vină pentru faptul că acum fac așa mult sport a fost și asta, că după terminarea liceului am dat admitere la Academia de Poliție și am picat la proba sportivă-la abdomene :).
veselie la Semimaraton Ciucaș 2014 (foto Ciucas X3)
Îmi amintesc că la început era greu, nu aveam echipament corespunzător, nu mă antrenam deloc, mâncam aiurea, mă certam rău cu mine când nu mai puteam și îmi spuneam: ce-ți trebuie, cine te pune, o să crăpi aici, nu e de tine, atâta poți, e ultima oară, apucă-te de altceva ! Nu că acum ar fi floare la ureche :).
Prima mea competiție a fost ca tot omu’ care își ia o bicicletă, Prima Evadare, în 2011, competiție pe care am terminat-o puțin după centură, unde m-am împotmolit în noroi. Bicicleta mea cântărea o tonă, cu tot noroiul adunat de pe câmp, iar în spate aveam un rucsac mult prea „aprovizionat” :). A urmat apoi Maraton Medieval Mediaș, competiții deloc ușoare, eram o începătoare cu mult curaj sau poate inconștiență :).
Antrenamentele mele sunt și nu sunt „serioase” :). Iarna merg la sală, kangoo jumps, și când vremea permite alerg în parc. Fac asta chiar în fiecare zi dacă am timp pentru aceste trei activități. Îmi place mult să alerg pe zăpadă :). Când se încălzește afară încep să ies pe bicicletă. Îmi mai stresez vecinii urcând și coborând scările blocului seara :). Nu mă țin de un antrenament strict, ca la carte, pentru că tot ce fac, fac din plăcere, pentru sănătate și starea de bine pe care ți-o conferă mișcarea, nu îmi place să fiu constrânsă; poate nu sunt suficient de ambițioasă, cine știe. Oricum nu am stare, sunt de felul meu o persoană foarte energică, mereu trebuie să fac ceva, nu ma vezi stând în pat sau la televizor decât foarte foarte rar, sunt dependentă de mișcare. 🙂
In foto la Vertical Trail Race 2014, una din competitiile mele preferate. Aici doar se urcă, bucurie pentru genunchii mei 🙂 (foto Instantanee in Miscare)
Sportul meu preferat este alergarea montană pentru că … iubesc muntele mai mult decât orice altceva, muntele înseamnă sănătate, libertate, poftă de viață!
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este de la 7500 maraton în 2013. A fost primul meu maraton montan; am participat împreună cu Andreea Crivoi, colega mea de la Club Sportiv Adrenalina, la cursa hobby, de 45 km cu diferenta pozitiva de nivel de 3.200 de metri (numai hobby nu este 😀 ).
Era primul maraton și la mine și la Andreea. Noi două veneam de la concursuri de mountain bike și am zis să încercăm și noi ceva nou. Amândouă suntem iubitoare de munte si cunoscând ce înseamna el, cursa a decurs bine. Până după cp4 de la vf Omu, când mie mi-a cedat genunchiul din cauza unor probleme mai vechi. Am încercat să ignor, să trag de mine, să mă fac că nu simt durerea… am trecut prin toate stările posibile, de la vinovăție față de colega de echipă, că o încetineam, la ciudă, râs, plâns, înjurături. Faza tare a fost când aproape de cp5 ne-au ajuns fetele de pe pozitia a treia, iar eu stăteam atârnata de un marcaj, sleită de puteri iar colega mea care încerca să mă încurajeze și să mă facă să râd ne făcea selfie cu telefonul :))
La Marathon 7500, cu colega mea de echipă, Andreea Crivoi. Momentul selfie 🙂
Apoi a urmat cp6, unde am uns repede repede genunchiul cu un gel calmant, după care înainte să plecăm am înșfăcat în fugă o felie de pâine (nu mâncasem mai nimic toată ziua și luasem 3 ketonale), cu mâna plină încă de gel; îmi amintesc și acum gustul acelei felii de pâine, cu gelul ăla de picior, care mi-a înghețat buzele :). Și să mai tot fie amintiri haioase din curse, altfel ce am mai povesti :).
Competiția mea preferată este… pfffff, greu de spus, sunt foarte multe competiții frumoase și foarte bine organizate. Hai sa aleg, desi e foarte greu: dintre competițiile de bicicletă aș spune MTB Maraton Miercurea Ciuc, iar dintre competițiile de alergare montană Retezat Trail Race, ambele pentru peisajele ce îți taie răsuflarea. Și să mai amintesc de o competiție mai altfel, care mie îmi place la nebunie, Maratonul de alergare pe scări Skyrun :).
Duatlon Retezat Trail Race 2013 (foto sursa proprie)
Maraton Ciuc 2013 (foto MTB Ciuc)
Cel mai mândră sunt de faptul că am intrat în lumea asta a sportului de amatori și că în cei 3 ani de până acum am și ceva rezultate frumoase și am fost chiar și fundraiser :).
Prietenii mei spun că exagerez câteodată cu sportul, că sunt nebună să alerg la -12 grade pe zăpadă, atâția km pe munți, să cobor cu bicicleta pe cine știe ce coclauri. Spun să mă mai potolesc odată cu alergarea și să las genunchiul în pace!
Am aflat despre mine că pot mai mult și sunt mai ambițioasa decât îmi imaginam; sunt încăpățânată și nu concep ideea abandonului; îmi place și sportul făcut pe ploaie și prin noroaie.
Aici mă luptam cu noroaiele la Cozia MTB 2014, iar prietenii Cătă și Lucian mă încurajau și îmi spuneau că ce a fost mai greu a trecut 🙂
Sportul mă face să simt… că trăiesc cu adevărat !!! Mă face să mă simt foarte bine din punct de vedere fizic și psihic, sigură pe mine, liberă, fericită, împlinită, puternică :).
Uneori, mi se întâmplă să mă lenevesc, dar îmi trece repede 🙂
Obiectivul meu în 2015 este să fac imposibilul să ameliorez dacă nu să rezolv problema pe care o am la genunchi, și care mă împiedică să mai particip la toate competițiile pe care mi le-am propus, să mă antrenez mai mult și să îmi fac și mai mult timp pentru sport!
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că nimic nu te face să te simți mai fericit și mai bine fizic și psihic decât mișcarea în aer liber. De când particip la concursuri am văzut multe locuri frumoase din țara noastră și am cunoscut o mulțime de oameni minunati. Lumea asta, a sportivilor, e o lume tare frumoasă!
Întoarcerea la alergare: învinge demonul îndoielii!
de Toni Dumitru
Mulți cred că iarna e tare greu să alergi. Și aici trebuie să fim de acord: nu toți au chef să înfrunte nămeții. Dar când se apropie Mărțișorul și frigul se înmoaie, plăcerea de a alerga începe să înmugurească. Întoarcerea nu-i ușoară, mai ales când arzi de nerăbdare să reintri în formă, așa că, înainte de a-ți pune din nou picioarele la treabă, trebuie să-ți folosești mai întâi mintea.
Nu doar cei care se mulțumesc cu jogging-ul ajung să stea pe tușă; mai sunt și nefericiții care se accidentează sau cei care, vrând-nevrând, au altele pe cap și rămân cu kilometrajul blocat toată iarna. Cumva, fiecare dintre noi ajungem la un moment dat la această fază: repornirea “motorului”.
Chiar dacă știi că ai mai făcut asta de sute, poate de mii de ori, tot nu-i simplu să te întorci la alergare, mai ales dacă obișnuiești să participi la maratoane și să dai tot pentru un timp mai bun. După o pauză lungă, de câteva luni, te gândești la o grămadă de lucruri când îți legi șireturile pentru prima ieșire pe anul ăsta: nu-i prea frig? E bine cum sunt îmbrăcat? Cât să fac azi? Cum naiba reușeam eu să fac distanțele alea, că acum abia mă mișc?
Dar dintre toate întrebările, cel mai mult te frământă asta: oare mai sunt în stare să alerg ca înainte? Demonii îndoielii îți dau târcoale și încep să-ți roadă încrederea cu care îți plănuiai revenirea.
Senzația că ai uitat să alergi este o proiecție falsă. Corpul nu-și pierde ușor memoria efortului – exact asta scrie și Diane Stopyra într-un articol publicat de Runner’s World despre cum să te întorci la alergare.
În viață se întâmplă tot felul de lucruri neașteptate, iar planurile se mai schimbă pe parcurs. La un moment dat, ești nevoit să renunți la alergare pentru o vreme. Îți schimbi serviciul. Devii părinte. Sau, Doamne ferește, te îmbolnăvești. Te accidentezi. Sau pur și simplu ești începător și te temi de iarnă.
Important e asta: cu fiecare alergare pe care o vei faci îți vei reactiva “amintirile” pe care corpul tău le-a înmagazinat. Mușchii, oasele, tendoanele, ligamentele, inima și plămânii n-au uitat ce au făcut până atunci. “Cu cât te întorci la memoria alergării, cu atât ea va dura mai mult”, spune Amadeus Mason, profesor asistent de ortopedie și medicina familiei la Emory University, din Statele Unite.
În fond, e logic: este mai ușor să reiei un sport pe care l-ai practicat decât să te apuci de o activitate nouă. Iar încrederea se instalează repede. După primii pași, începi să-ți amintești tot ce știi. Poate că va părea teribil de greu să-ți regăsești ritmul, dar hei, de ce trebuie să fugi rupând pământul la prima tură?
Există și dovada științifică a faptului că niciodată nu pornești de la zero când te apuci iarăși de treabă. Când faci din nou efort și îți pui mușchii la lucru, fibrele musculare produc mai mulți nuclei, care sintetizează proteinele și conțin totodată ADN-ul necesar pentru mărirea masei musculare, explică Kristian Gundersen, profesor de fiziologie la Universitatea din Oslo, citat de Runner’s World. Un studiu pe care el l-a realizat în 2010 confirmă că după ce încetezi să mai faci mișcare acești nuclei sunt încă prezenți în mușchi.
Asta înseamnă că un alergător este întotdeauna cu un pas în față atunci când decide să-și reia antrenamentele.
Cu alte cuvinte, niciodată nu uiți să alergi. “Când faci efort, creierul transmite mesaje către mușchi sub forma unor semnale electrice prin intermediul sistemului nervos central, iar mușchii trimit mesaje înapoi. Acest feedback constant determină ce mușchi se activează și cu ce forță pentru a îndeplini sarcina care le este impusă. Dacă faci asta de multe ori, sistemul nervos e deja obișnuit cu acest mod de lucru, ceea ce înseamnă că niciodată nu uiți să mergi pe bicicletă sau să alergi”, explică dr. Matt Silvis, specializat în medicina sportivă, la Penn State Milton S. Hershey Medical Center.
Cel mai bun lucru pentru alergători este că aceste mecanisme nu se formează doar în cazul mușchilor voluntari, cum sunt cei din picioare, ci și la cei involuntari, precum inima: “În cazul atleților bine antrenați, inima este capabilă să se relaxeze mai ușor, ceea ce reduce durata ciclului de respirație. De asemenea, sistemul nervos parasimpatic (sistemul nervos pentru odihnă și digestie) este mai dominant decât cel simpatic (responsabil de așa numita reacție fight or flight adică reactia de fugă sau luptă în cazul unui pericol), ceea ce înseamnă că inima este mai puțin stresată de efort. Aceste două aspecte se bazează pe memoria corpului”, arată Alfred Bove, fost președinte al Colegiului American de Cardiologie.
Adam Knight, profesor asistent de biomecanică la Universitatea din Mississippi, mai are o veste bună pentru cei care își pun din nou pantofii după o perioadă de lâncezeală: “Chiar și după o pauză lungă, veți alerga mai eficient și veți consuma mai puțină energie decât cineva care este nou în acest sport. Așa că e de așteptat să reintrați în formă mai repede”.
Așadar, nu-i atât de greu precum pare. E nevoie de încredere și de răbdare. Mai departe, trebuie să ne ocupăm mintea cu altceva și să lăsăm corpul să-și intre în drepturi. Este important să știm că atunci când încălțăm din nou pantofii și ne apucăm să cucerim primul kilometru suntem mult mai puternici decât atunci când am făcut primul pas.
Dragoș Rouă – M-am apucat de alergat la 40 de ani
Am început să fac sport cum trebuie abia pe la 40 de ani. Am mai avut perioade, de exemplu în liceu am făcut baschet de performanță 3 ani, am și medalii. Dar de alergat m-am apucat pe la 40 de ani, în urma unui challenge pe blogul personal, http://dragosroua.com).
Îmi amintesc că la început simțeam că îmi crapă capul după 300 de metri. Când am alergat primul meu kilometru am zis că sunt zeu.
Prima mea competiție a fost o ștafetă de alergare la triatlonul Mamaia, ediția 2012. Am prins echipă cu Gabi Solomon și, deși eu am alergat ca o cizmă, m-am trezit că am luat medalie – Gabi a fost, ca întotdeauna, fenomenal. De atunci înainte am prins gustul. Triatlonul a fost în septembrie și în octombrie m-am înscris la primul meu maraton, deși cea mai lungă cursă fusese de 15 km.
Din 2012 până acum am alergat 3 maratoane, 3 semi-maratoane (unul montan), 2 ultramaratoane de 60 km, am fost la Wings For Life, unde mi-am propus 10 km, dar m-a prins masina de finish pe la 15 km, și am mai alergat o grămăjoară de curse mai mici, de 5 km și 10 km.
Antrenamentele mele sunt de 4 ori pe săptămână, începând cu 2015; până acum erau de 3 ori. Fac de 2 ori pe săptămână intervale sau forță (trepte, dealuri), 10-12 km și restul de 2 zile sunt pentru long-run-uri, între 20 și 40 km sau mai mult. Uneori le fac back-to-back, cu 12 ore diferență între ele, pentru anduranță.
Sportul meu preferat este alergatul, evident, pentru că, pentru mine, este o formă de meditație în mișcare.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este că mi-a amorțit fața (cu tot cu limbă), din cauza unei hidratări dezastruoase la maratonul de la București din 2014. Dar mi-am revenit cam în 15 minute după ce s-a terminat cursa.
Competiția mea preferată este ultramaratonul. Am terminat doar 2 până acum, de 60 km, dar mă pregătesc pentru unul de 220 km, ultra-balaton, în mai.
Cel mai mândru sunt de fiecare antrenament pe care îl termin.
Prietenii mei spun că nici in studenție nu arătam așa “slim” ca acum.
Am aflat despre mine că sunt mult, mult mai puternic mental decât credeam.
Sportul mă face să mă simt împlinit.
Uneori, mi se întâmplă să mă înscriu la o cursă asa, fără să mă gândesc. Cum a fost cu ultra-balatonul. Sau la primul meu maraton.
Obiectivul meu în 2015 este să fac un triatlon Ironman, să termin cel puțin două ultramaratoane – Ultrabalaton – 220 km și Transmaraton – 63 km.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că e vital să te informezi înainte de a te apuca de sport. Economisești enorm de mult timp, pe care altfel, dacă te arunci cu capul înainte, îl pierzi prin accidentări, sau performanță mediocră din cauza nutriției, etc. Sunt tone de informații disponibile la liber pe internet și o bună parte din ele sunt chiar foarte utile.
Maratonul Olteniei, sau cum m-am îndrăgostit de trail running
Zarurile au fost aruncate, şi eu tocmai am aflat ce să fac cu alergarea din viaţa mea: o s-o duc pe drumuri şi poteci de munte, şi-o s-o scot din cenuşiul asfaltului de Bucureşti!
Am fost weekendul trecut la prima mea cursă de alergare trail, la Maratonul Olteniei, powered by CEZ Romania şi vreau să mă întreb doar atât: de ce naiba n-am încercat treaba asta până acum?!
I AM IRONMAN. Povestea cursei mele de la Oradea: 3 km 800 m înot, 180 km bicicletă, 42 km alergare (I)
În ultimii kilometri de alergare din cursa asta mi-am spus că e ultima dată când mai particip la aşa ceva. Corpul meu era atât de lipsit de resurse şi atât de îndurerat încât mi-am spus că a doua oară nu mă mai bag la chestia asta.
Eram obosită nu doar după concurs. Parcă toată oboseala acestui an se concentrase în kilometrii ăia de finish, ultimii 20. Dimineţile de la 5.45, când plecam la bazin, alergările în parc seara, după o zi obositoare la job, frustrările din zilele când nu reuşeam să mă ţin de antrenament, panica la gândul că nu voi reuşi să fac cursa asta, că voi claca, că nu ştiu ce mă aşteaptă în timpul şi după 226 de kilometri înotaţi, pedalaţi şi alergaţi. Şi, de fapt, era şi oboseala primelor luni din viaţa mea în care am avut un program de antrenament, pe lângă toate celelalte chestii pe care le fac oamenii.
Ironman, cea mai dură competiție de anduranță din triatlon, nu este o cursă, este o călătorie.
