Metroul era plin ochi duminică dimineața la ora 7. Și dacă într-o zi obișnuită, nimeni nu își scoate nasul din telefon, din cărți sau din papucii altora, acum se încingeau discuții despre următoarele alergări, despre cum să facă echipă de ștafetă. Și ca la oaste se tot adunau și creștea veselia. Oamenii își purtau numărul de concurs cu mândrie, ca pe-o decorație. Aveam emoții. Emoțiile bobocilor într-ale semimaratoanelor, „o să reușim”, „ușor, ritm constant”, „lasă telefoanele la garderobă”, „nu ne oprim, bem apă din mers” și tot așa. Până când ne-am aliniat la start și am pornit. Când am intrat pe poarta de start, kenienii făcuseră deja un kilometru, când am ajuns la Piața Alba Iulia, ei se întoarceau, când eu mai aveam 10 kilometri din cursă, ei își primeau medaliile. Primii 10 kilometri au fost lectură particulară: am citit toate mesajele de pe tricourile colegilor de semimaraton. Muuulte, kilometri…