sport

Am început să fac sport dupa ce am participat cu colegii de la job la o competitie de alergare montana.

Îmi amintesc că la început toata lumea m-a descurajat, nu mi-au dat nicio  șansă, asta pentru ca aveau 2 motive bune, nu alergasem niciodata mai mult de 2-3 km si eram diagnosticat recent cu o boala autoimuna care imi distruge sistemul osos. Probabil asta a fost si motivația mea, sa le arat tuturor ce inseamna sa ai vointa, ce inseamna sa lupti.

Prima mea competiție a fost, cum spuneam mai sus, chiar Maratonul Piatra Craiului. Un fel de botez, îmi amintesc că până și Andrei Roșu a încercat să ma ajute cu un plan de alergare, însă când i-am spus că alergasem doar 6 km, iar competiția este peste 2 săptămâni, mi-a sugerat să nu particip încă.

Daca m-aș pune în locul lui cred că as face acelasi lucru, nu știam în ce m-am băgat, a fost dureros, dar frumos tare, daca aș da timpul înapoi l-aș face din nou J.

Antrenamentele mele au început exact acum un an, odată cu un tratament medical pentru întărirea sistemului muscular și osos, am urmat un plan de antrenament strict pentru 21 km. După participarea la câteva crosuri am alergat în vara lui 2015 la primul meu semimaraton.

Sportul meu preferat este alergatul pentru că după fiecare alergare mă simt excelent.

Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este emoția si bucuria de la primul concurs de alergare la care am participat, Maratonul Piatra Craiului 2014.

Competiția mea preferată este momentan  Maratonul Piatra Craiului, însă anul acesta am multe competiții in program și să vedem dacă găsesc ceva mai frumos J.

Cel mai mândru sunt de faptul că am reușit să alerg distanțe mai mari de 20-30 km, chiar dacă boala autoimună persistă și voi trăi cu ea toată viața.

Prietenii mei spun că sunt un luptător.

foto arhiva personala

Am aflat despre mine că iubesc mișcarea, iar alergatul a devenit o relaxare!

Sportul mă face să mă simt invicibil.

Uneori, mi se întâmplă să ma lupt cu mine pentru a ieși din casă și a mă ține de antrenamente, dar indiferent de vremea de afară mereu ies învingător!

Obiectivul meu în 2016 este participarea la cât mai multe competiții de alergare, în special montane și alergarea a 2016 km în total. Deja am trecut de 500 km!

Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că mereu trebuie să-ți asculți organismul, iar dacă ai intrebări la care nu ai răspunsuri, dar cunoști persoane din jurul tău care au răspunsurile, ar fi bine să ceri aceste răspunsuri, îți vor prinde bine!

n.r. Pe Robert îl puteți citi pe blogul său de sport, 36fit.com.

foto arhiva personala

Am început să fac sport în liceu. Jucam mereu baschet în pauze şi adesea în timpul orelor de engleză şi română. Voiam să demonstrăm, eu şi colegul de bancă, faptul că nu doar negrii, ci şi albii pot să sară. Nu ne-a reuşit demonstraţia, dar am reuşit în repetate rânduri să devenim negri la mâneci – purtam toţi cămaşă albă – din cauza mingii.

Am făcut prima oară jogging / alergare la sfârşitul primului an de facultate, sătul de sedentarism. Plus că am zis să excelez în mediocritate şi la atletism, nu doar la baschet.

Îmi amintesc că la început nu puteam concepe să alerg mai mult de 15 minute fără să-mi scuip plămânii şi fără a lua pauze. Prima alergare în parc s-a petrecut în IOR şi mi-a adus o durere în plex (probabil muşchii din zona respectivă mă dureau, nemaifiind folosiţi de vreun an) şi un orgoliu rănit. Trebuia să alerg alături de un prieten o tură de parc (3,15 km), fără oprire. Eu nu mai fusesem niciodată în IOR, el da. După ce m-a minţit de câteva ori că mai avem “de două ori la stânga şi am ajuns”, m-am enervat şi m-am oprit. Am constatat curând că mai aveam doar 200 de metri până la “finiş”. Ruşine mie!

Prima mea competiție a fost Crosul Popular din cadrul Semimaratonului Bucureşti, în 2006, ca să impresionez o fată. Glumesc, dar numai parţial, căci chiar nu am alergat singur. 😀

Abia în 2013 am început să particip pe la zecile de competiţii de tot felul, prima din şirul ăsta (care sper să se termine după 100 de ani) fiind o cursă pe scări: ProSport Tower Center Up Run, 11 etaje. Din păcate, a fost organizată o singură dată (notă: cred că şi aici era implicată o fată… dar, până la urmă, contează mai mult faptul că alergăm decât motivele pentru care o facem, nu-i aşa?).

Până la acea alergare pe scări nu credeam în competiţii; aplicam filosofia lui “alerg de plăcere, pentru mine însumi, nu am nevoie de medalii şi de concurenţă”. Nu e bună însă “încremenirea în proiect”, uneori e bine să ne mai schimbăm modul de a gândi. Aşa că după Up Run m-am răzgândit şi am dat în mania medaliilor (numai pe 2014 am strâns 37 de medalii).

Evenimentele mă ajută, îmi oferă ţinte precise – nu caut preamărire, nu mă lupt cu nimeni în afară de mine însumi, dar o cursă îmi setează mintea pentru un scop nobil. Decât să trăim de la un salariu la altul, de la o masă la alta, de la un somn la altul, mai bine trăim de la o cursă la alta.

Antrenamentele mele din ultima vreme sunt… timide. La începuturi (2013-2014) am urmat un program pentru semimaraton (întâi de începători, apoi de intermediari), făcut de Coach Jenny. S-au văzut rezultatele, am atins anumite recorduri personale (2014 a fost un an bun pentru mine), apoi am adoptat o altă filosofie, mai paguboasă probabil.

Cum nu mai sunt preocupat de timpi, poziţie în clasament sau PB-uri, ci de senzaţiile din timpul curselor şi de frumuseţea naturii (la cursele montane), am început să fac antrenamentele cam “după ureche”, ascultându-mi corpul. Adică am avut alergări de câte două ore, în zile consecutive, pe ger, aşa cum am avut şi multe alergări scurte vara aceasta, uneori de doar 3 kilometri, dispuse haotic. Rezultatele s-au văzut: kilograme în plus, timpi dezastruoşi, dar asta mai puţin contează pentru mine în acest moment. Cât timp sunt sănătos şi mai pot alerga, eu sunt fericit 🙂 Desigur, nu îndemn pe nimeni să adopte atitudinea mea delăsătoare…

Sportul meu preferat? Aş enumera mai multe: halbere, sticlism, coniac-canoe… Lăsând gluma deoparte: stau cu orele să văd rezumate din baschetul nord-american (cel mai spectaculos sport de pe planeta asta de pitici).

Maraton Cluj 2015, arhiv personala

Practic cu mare drag alergatul, datorită senzaţiilor pe care mi le oferă. Dar mai sunt atras de squash (un fel de tenis la perete) şi de minigolf (nici nu ştiu dacă poate fi numit sport, dar ştiu sigur că nu m-a bătut nimeni vreodată la aşa ceva :D). Iar după ce m-oi căsători îmi propun să ajung expert la un sport din asta (aşa ceva îti poate salva viaţa! Bush ştie).

Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă ar fi putut fi legată de ceva ruşinos, însă nu am păţit din astea, din fericire. Încă! Dar, sondând în bătrâna-mi memorie, îmi trece pe dinaintea ochilor a doua zi de la Ultrabug 2014 (un ultramaraton de trei zile în frumoasa Bucovină): alături de alţi câţiva alergători am purtat, vreme de câteva ore, discuţii savante (despre scaune inoportune, răni în zone intime şi alte delicatese ale alergatului pe distanţe mari), am speriat involuntar văcuţele de pe traseu şi, în general, am râs şi ne-am distrat cum nu a făcut-o nimeni vreodată, la vreo cursă.

Şi tot din arealul amintirilor pregnante, tot din a doua zi de Ultrabug: pentru a semnaliza traseul, organizatorii folosiseră şi vopsea, însemnând cu un “U” tot ce le ieşise în cale – stâlpi, porţi, trunchiuri de copac, dar şi o… balegă. Înca mai regretăm faptul că nu ne-am făcut un selfie cu obiectul incriminat.

Competiția mea preferată este Ultrabug, de care am povestit mai devreme. Am fost deja la primele două ediţii şi sper să ajung şi la a treia. Nu numai că peisajul e tipic bucovinean (adică magnific), dar oamenii sunt deosebiţi. Mi-am făcut mulţi prieteni acolo. Şi multe băşici (la prima ediţie), dar nu regret nimic! 😀

Aş mai aminti aici Semimaratonul Gerar şi orice altă cursă la care am prins ninsoare. Cred că într-o viaţă anterioară am fost un fulg de zăpadă, altfel nu-mi explic!

Cel mai mândru sunt de prieteniile create în urma alergărilor şi de faptul că am făcut mişcare. Că doar nu ne-am născut statui!

Prietenii mei spun că sunt de turkish delight, ca să parafrazez un vers din Omul cu Şobolani (trupa, nu scrierea/cazul lui Freud). Îmi permit să zic aşa ceva, dacă tot răspund la întrebări de ziua mea (n.r. pe 1 octombrie J. La mulți ani și din viitor, Cosmin! :D)

Revenind: da, apreciază toată lumea pasiunea mea pentru alergare. Pentru unii am servit chiar ca exemplu, cred. Dacă e aşa, dacă am ajutat măcar un prieten să-şi mişte posteriorul şi deci să trăiasca mai frumos, atunci mă bucur.

Am aflat despre mine că sunt mai inventiv când alerg. Ideile cele mai multe şi mai bune îmi vin în alergare: uneori alerg cu mobilul la mine tocmai ca să pot nota. Cum era gluma aia? “Ai idei – eşti idiot”.

transmaraton 2014, arhiva personala

Şi am aflat şi că, după o zi de muncă, alergarea e cea care restartează cel mai bine creierul, iară nu filmele. Poate că sună a nebunie, dar cred cu tărie că alergarea ne vindecă de oboseală.

Sportul mă face să mă simt viu. Oriunde m-aş afla în Bucureşti, oricât de departe, indiferent de oră, chiar dacă rămân fără transport, pot ajunge pe picioarele mele acasă, la nevoie, mergând sau alergând. Dacă plouă, dacă e ger, voi fi bine atâta timp cât alerg (nu am răcit niciodată de la alergare, ci din contră – am căpătat o imunitate de invidiat).

Vorba unor contemporani: “Superman, Spiderman – sunt fraţii mei la smen”. Cam aşa mă simt când alerg două ore la minus 10 grade şi nu se lipeşte răceala de mine, în timp ce alţii fac pneumonie în drumul de la metrou la apartament. Alergarea ne oferă superputeri! Ba chiar îndrăznesc să spun că alergarea e o superputere!

Uneori, mi se întâmplă să uit motivul pentru care alerg. Apoi privesc la cei care nu o pot face şi mă îndrept spre parc. Aleargă cât încă mai poţi, prietene!

Obiectivul meu acum este să experimentez şi senzaţia de a fi organizator de evenimente. Am început deja din primăvară cu Sunday Titan Run (o alergare de grup în Parcul Titan) şi urmează să mă ocup de Maratonul Reîntregirii Neamului Românesc. Sper să iasă bine: să vedem, zise orbul!

Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că trebuie să nu uităm să fim Oameni, întâi de toate. Să lăsăm răutăţile faţă de alţi alergători, să lăsăm deoparte omniscienţa (că doar nu e nimeni Mafalda), să-i ajutăm şi pe ceilalţi cu sfaturi (către cine vrea îndrumare) şi să mai lăsăm obsesiile precum ceasurile, frecvenţa bătăilor inimii şi recordurile personale cu orice preţ (că doar nu suntem toţi alergători de performanţă).

Să ne bucurăm de prieteni noi şi de natură. Voi cu ce rămâneţi de la o cursă? Cu timpii sau cu experienţa traită? Eu aş miza pe cea din urmă, care e unică şi frumoasă, nu pe timpul obţinut, care e mai prost oricum decât al altor 5 milioane de alergători din lume. În rest, să avem plămâni de fier şi picioare de magneziu!