George Toma: Prietenii mei spun că i-am convins să alerge!
Am început să fac sport în urmă cu 3 ani, când am redescoperit alergarea. Și de atunci tot fug. 😀
Îmi amintesc că la început primul kilometru a fost dificil, și mă uitam la cei care mă depășeau gândindu-mă ce ușor aleargă, fără să arate că depun efort.
Prima mea competiție a fost Semimaratonul București din 2013, proba de 10km, pentru care m-am antrenat jumătate de an.
Antrenamentele mele sunt seara. Alerg și dimineața, împreună cu alți alergători, dar antrenamentele în care reușesc să mă concentrez sunt seara, eventual după 21.30, când în parc sunt doar eu și muzica din căști.
Sportul meu preferat este alergatul, pentru că mă ajută să mă relaxez mult mai mult decât alte sporturi pe care le-am încercat. Și îl consider un sport egoist. Îți compari performanțele cu cele anterioare, ești singur pe traseu și te întreci cu tine.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este de anul trecut, de la Maratonul București. Am făcut PB-uri pe mai multe intervale și la finalul cursei am devorat trei pahare mari de apă și bucăți de ciocolată! A fost o cursă frumoasă.
Competiția mea preferată este Semimaratonul București. Am rămas atașat de cursele pe care le-am făcut acolo. Și cred că în cursa de 10 km mă simt cel mai bine, deși după prima ediție la care am participat am dormit toată ziua.
Cel mai mândru sunt de fiecare cursă terminată. E o bucurie să treci linia de finish, apoi să o treci cu un timp bun.
Prietenii mei spun că i-am convins să alerge!
Am aflat despre mine că rezist oricărei provocări, știind că după asta urmează o tură de parc, de relaxare.
Sportul mă face să mă simt odihnit și cu mai multă energie.
Uneori, mi se întâmplă să… sar peste un antrenament. 😀
Obiectivul meu în 2016 este să termin un maraton. Și l-am programat pentru toamnă, la Maratonul Internațional București.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că timpul te ajută să fii mai bun. Și nu sări peste încălzire, e cea mai importantă.
Cosmin Năvădaru: Decât să trăim de la un salariu la altul, mai bine trăim de la o cursă la alta
Am început să fac sport în liceu. Jucam mereu baschet în pauze şi adesea în timpul orelor de engleză şi română. Voiam să demonstrăm, eu şi colegul de bancă, faptul că nu doar negrii, ci şi albii pot să sară. Nu ne-a reuşit demonstraţia, dar am reuşit în repetate rânduri să devenim negri la mâneci – purtam toţi cămaşă albă – din cauza mingii.
Am făcut prima oară jogging / alergare la sfârşitul primului an de facultate, sătul de sedentarism. Plus că am zis să excelez în mediocritate şi la atletism, nu doar la baschet.
Îmi amintesc că la început nu puteam concepe să alerg mai mult de 15 minute fără să-mi scuip plămânii şi fără a lua pauze. Prima alergare în parc s-a petrecut în IOR şi mi-a adus o durere în plex (probabil muşchii din zona respectivă mă dureau, nemaifiind folosiţi de vreun an) şi un orgoliu rănit. Trebuia să alerg alături de un prieten o tură de parc (3,15 km), fără oprire. Eu nu mai fusesem niciodată în IOR, el da. După ce m-a minţit de câteva ori că mai avem “de două ori la stânga şi am ajuns”, m-am enervat şi m-am oprit. Am constatat curând că mai aveam doar 200 de metri până la “finiş”. Ruşine mie!
Prima mea competiție a fost Crosul Popular din cadrul Semimaratonului Bucureşti, în 2006, ca să impresionez o fată. Glumesc, dar numai parţial, căci chiar nu am alergat singur. 😀
Abia în 2013 am început să particip pe la zecile de competiţii de tot felul, prima din şirul ăsta (care sper să se termine după 100 de ani) fiind o cursă pe scări: ProSport Tower Center Up Run, 11 etaje. Din păcate, a fost organizată o singură dată (notă: cred că şi aici era implicată o fată… dar, până la urmă, contează mai mult faptul că alergăm decât motivele pentru care o facem, nu-i aşa?).
Până la acea alergare pe scări nu credeam în competiţii; aplicam filosofia lui “alerg de plăcere, pentru mine însumi, nu am nevoie de medalii şi de concurenţă”. Nu e bună însă “încremenirea în proiect”, uneori e bine să ne mai schimbăm modul de a gândi. Aşa că după Up Run m-am răzgândit şi am dat în mania medaliilor (numai pe 2014 am strâns 37 de medalii).
Evenimentele mă ajută, îmi oferă ţinte precise – nu caut preamărire, nu mă lupt cu nimeni în afară de mine însumi, dar o cursă îmi setează mintea pentru un scop nobil. Decât să trăim de la un salariu la altul, de la o masă la alta, de la un somn la altul, mai bine trăim de la o cursă la alta.
Antrenamentele mele din ultima vreme sunt… timide. La începuturi (2013-2014) am urmat un program pentru semimaraton (întâi de începători, apoi de intermediari), făcut de Coach Jenny. S-au văzut rezultatele, am atins anumite recorduri personale (2014 a fost un an bun pentru mine), apoi am adoptat o altă filosofie, mai paguboasă probabil.
Cum nu mai sunt preocupat de timpi, poziţie în clasament sau PB-uri, ci de senzaţiile din timpul curselor şi de frumuseţea naturii (la cursele montane), am început să fac antrenamentele cam “după ureche”, ascultându-mi corpul. Adică am avut alergări de câte două ore, în zile consecutive, pe ger, aşa cum am avut şi multe alergări scurte vara aceasta, uneori de doar 3 kilometri, dispuse haotic. Rezultatele s-au văzut: kilograme în plus, timpi dezastruoşi, dar asta mai puţin contează pentru mine în acest moment. Cât timp sunt sănătos şi mai pot alerga, eu sunt fericit 🙂 Desigur, nu îndemn pe nimeni să adopte atitudinea mea delăsătoare…
Sportul meu preferat? Aş enumera mai multe: halbere, sticlism, coniac-canoe… Lăsând gluma deoparte: stau cu orele să văd rezumate din baschetul nord-american (cel mai spectaculos sport de pe planeta asta de pitici).
Maraton Cluj 2015, arhiv personala
Practic cu mare drag alergatul, datorită senzaţiilor pe care mi le oferă. Dar mai sunt atras de squash (un fel de tenis la perete) şi de minigolf (nici nu ştiu dacă poate fi numit sport, dar ştiu sigur că nu m-a bătut nimeni vreodată la aşa ceva :D). Iar după ce m-oi căsători îmi propun să ajung expert la un sport din asta (aşa ceva îti poate salva viaţa! Bush ştie).
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă ar fi putut fi legată de ceva ruşinos, însă nu am păţit din astea, din fericire. Încă! Dar, sondând în bătrâna-mi memorie, îmi trece pe dinaintea ochilor a doua zi de la Ultrabug 2014 (un ultramaraton de trei zile în frumoasa Bucovină): alături de alţi câţiva alergători am purtat, vreme de câteva ore, discuţii savante (despre scaune inoportune, răni în zone intime şi alte delicatese ale alergatului pe distanţe mari), am speriat involuntar văcuţele de pe traseu şi, în general, am râs şi ne-am distrat cum nu a făcut-o nimeni vreodată, la vreo cursă.
Şi tot din arealul amintirilor pregnante, tot din a doua zi de Ultrabug: pentru a semnaliza traseul, organizatorii folosiseră şi vopsea, însemnând cu un “U” tot ce le ieşise în cale – stâlpi, porţi, trunchiuri de copac, dar şi o… balegă. Înca mai regretăm faptul că nu ne-am făcut un selfie cu obiectul incriminat.
Competiția mea preferată este Ultrabug, de care am povestit mai devreme. Am fost deja la primele două ediţii şi sper să ajung şi la a treia. Nu numai că peisajul e tipic bucovinean (adică magnific), dar oamenii sunt deosebiţi. Mi-am făcut mulţi prieteni acolo. Şi multe băşici (la prima ediţie), dar nu regret nimic! 😀
Aş mai aminti aici Semimaratonul Gerar şi orice altă cursă la care am prins ninsoare. Cred că într-o viaţă anterioară am fost un fulg de zăpadă, altfel nu-mi explic!
Cel mai mândru sunt de prieteniile create în urma alergărilor şi de faptul că am făcut mişcare. Că doar nu ne-am născut statui!
Prietenii mei spun că sunt de turkish delight, ca să parafrazez un vers din Omul cu Şobolani (trupa, nu scrierea/cazul lui Freud). Îmi permit să zic aşa ceva, dacă tot răspund la întrebări de ziua mea (n.r. pe 1 octombrie J. La mulți ani și din viitor, Cosmin! :D)
Revenind: da, apreciază toată lumea pasiunea mea pentru alergare. Pentru unii am servit chiar ca exemplu, cred. Dacă e aşa, dacă am ajutat măcar un prieten să-şi mişte posteriorul şi deci să trăiasca mai frumos, atunci mă bucur.
Am aflat despre mine că sunt mai inventiv când alerg. Ideile cele mai multe şi mai bune îmi vin în alergare: uneori alerg cu mobilul la mine tocmai ca să pot nota. Cum era gluma aia? “Ai idei – eşti idiot”.
transmaraton 2014, arhiva personala
Şi am aflat şi că, după o zi de muncă, alergarea e cea care restartează cel mai bine creierul, iară nu filmele. Poate că sună a nebunie, dar cred cu tărie că alergarea ne vindecă de oboseală.
Sportul mă face să mă simt viu. Oriunde m-aş afla în Bucureşti, oricât de departe, indiferent de oră, chiar dacă rămân fără transport, pot ajunge pe picioarele mele acasă, la nevoie, mergând sau alergând. Dacă plouă, dacă e ger, voi fi bine atâta timp cât alerg (nu am răcit niciodată de la alergare, ci din contră – am căpătat o imunitate de invidiat).
Vorba unor contemporani: “Superman, Spiderman – sunt fraţii mei la smen”. Cam aşa mă simt când alerg două ore la minus 10 grade şi nu se lipeşte răceala de mine, în timp ce alţii fac pneumonie în drumul de la metrou la apartament. Alergarea ne oferă superputeri! Ba chiar îndrăznesc să spun că alergarea e o superputere!
Uneori, mi se întâmplă să uit motivul pentru care alerg. Apoi privesc la cei care nu o pot face şi mă îndrept spre parc. Aleargă cât încă mai poţi, prietene!
Obiectivul meu acum este să experimentez şi senzaţia de a fi organizator de evenimente. Am început deja din primăvară cu Sunday Titan Run (o alergare de grup în Parcul Titan) şi urmează să mă ocup de Maratonul Reîntregirii Neamului Românesc. Sper să iasă bine: să vedem, zise orbul!
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că trebuie să nu uităm să fim Oameni, întâi de toate. Să lăsăm răutăţile faţă de alţi alergători, să lăsăm deoparte omniscienţa (că doar nu e nimeni Mafalda), să-i ajutăm şi pe ceilalţi cu sfaturi (către cine vrea îndrumare) şi să mai lăsăm obsesiile precum ceasurile, frecvenţa bătăilor inimii şi recordurile personale cu orice preţ (că doar nu suntem toţi alergători de performanţă).
Să ne bucurăm de prieteni noi şi de natură. Voi cu ce rămâneţi de la o cursă? Cu timpii sau cu experienţa traită? Eu aş miza pe cea din urmă, care e unică şi frumoasă, nu pe timpul obţinut, care e mai prost oricum decât al altor 5 milioane de alergători din lume. În rest, să avem plămâni de fier şi picioare de magneziu!
Roxana Ghilţ: Adrenalina concursului te face să dai de 1000 de ori mai mult decât eşti capabil
Am început să fac sport … de mică. Eram mereu foarte agitată şi nu aveam stare. Simţeam nevoia să alerg în permanenţă. Îmi amintesc că la un moment dat, când am mai crescut, aveam o prietenă cu doi ani mai mare care atunci când ieşea afară se plimba cu o altă prietenă şi povesteau. Mie mi se părea super plicticoasă activitatea lor. Eu trebuia să alerg în permanenţă, iar toate jocurile pe care le practicam trebuiausă implice cât mai multă activitate fizică. Prietena mea, atunci când am întrebat-o ce găseşte distractiv în plimbarea asta mi-a zis că voi înţelege mai târziu, când voi mai creşte. Binenţeles că am crescut. Şi tot la aceeaşi părere am rămas. Şi în prezent cele mai interesante întâlniri cu prietenii mi se pare cele în care alergăm, mergem cu bicicleta sau urcăm pe munte.
Cu prietenii la tura in muntii Latoritei
Îmi amintesc că la început…am fost selecţionata să fac parte dintr-un club de atletism, prin clasa a 3 a. Ieşeam în fiecare zi pe terenul de sport al şcolii, a cărui pistă avea 200 m şi îmi plăcea cel mai mult proba de sărit garduri. Într-o zi, prin clasa a 5 a, împreună cu o colegă, ne-am gândit cum ar fi dacă am încerca să alergăm multe ture de pistă….şi am dat 55 de ture. La final, am fi vrut să continuăm, ne simţeam în stare să alergăm şi 100 de ture, dar ne era frică că ni se va întâmpla ceva rău după atâta alergat, aşa că ne-am oprit după cele 55 programate. Băieţii, când au văzut performanta noastră s-au ambiţionat şi ne-au bătut recordul, au dat c-o tură în plus.
Prima mea competiţie memorabilă a fost, binenţeles, una la care am câştigat locul 1. De fapt au fost două pe care mi le amintesc. Una de alergat. La care am câştigat un pix la care am ţinut mult şi-l foloseam în permanentă la şcoală. A fost o proba scurtă, de sprint, în fața Ministerului Transportului. Iar cea de-a doua, de schi, în 1988. Îmi amintesc anul pentru că am primit drept cupă o vază de flori pe care ai mei au păstrat-o mulţi ani şi pe care erau însemnate denumirea concursului şi anul.
Dar prima competiţie cu adevărat importantă a fost în 2008, când am participat la Carpathian Adventure. Atunci am descoperit că munţii pot fi parcurşi în timpi mult mai rapizi decât ne imaginăm până atunci când planificăm o ieşire. De atunci am cam cochetat cu ideea că mai bine merg 18 ore pe traseu decât să car bagaj greu ca să am unde dormi noaptea.
Carpathian Adventure 2011, o aventura extrema
Antrenamentele mele au o frecvenţa mult mai mare atunci când mă înscriu în prealabil la o competiţie. Mă motivez mult mai mult să-mi monitorizez minutele de activitate zilnică în aşa fel încât să încapă în ele şi cele 40—60 de minute pentru antrenamente. Cel mai mult îmi place să particip la antrenamente cu prieteni, atunci parcă antrenamentul e mai uşor şi însăşi ideea de socializare mă face să mă simt mai împlinită. Scopul antrenamentelor nu este doar creşterea performanţei, cât mai ales încărcarea cu energie pozitivă.
finish Delta Triatlon 2015
Sportul meu preferat este atletismul sau poate ciclismul sau poate înotul, poate de fapt schiul. Nici nu ştiu să spun în prezent dacă am un sport anume care mă face să mă simt mai fericită decât altul. Însăşi ideea de mişcare mă face să mă simt perfect. Poate de-aia sportul meu preferat ar putea fi triatlonul. Şi asta pentru că într-adevăr, în definiţia aceea spusă în glumă, sunt una din persoanele care nu înţelege că un singur sport e suficient. Toate sunt interesante, toate îmi captează atenţia şi interesul.
la o tura de 100 km in Bulgaria
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este cea în care am fost supuşi unor condiţii foarte dificile, în care a trebuit să ne testăm atât capacităţile fizice, cât şi pe cele psihice. Carpathian Adventure 2011. Am făcut rafting pe Arieş, am fost luaţi de un vârtej şi izbiţi cu putere de un copac. Era să-mi rup piciorul, care rămăsese atârnat în el, în timp ce curentul mă trăgea cu putere în aval. Apoi toată lupta de a ieşi la mal, de a recupera pluta, de a nu fi descalificaţi, de a continua concursul. A urmat traversarea Cheilor Râmetului noaptea, în apă până la brâu la 10 grade. Un început de hipotermie pentru colegii mei de echipă şi muncă de lămurire cu al 4-lea coleg care refuza să între în apa aceea super rece. Când l-am întrebat ce l-a convins până la urmă să între, din tot ce i-am spus, mi-a răspuns că nimic, ci faptul că eu stăteam dezbrăcată în pielea goală în apă aia înfiorător de rece şi tremuram îngrozitor în timp ce încercam să-l mobilizez pe el.
O alta cursa de aventura, Propark 2015
Competiţia mea preferată este triatlonul sau aventurile montane. Îmi plac de fapt cel mai mult competiţiile în care fac parte dintr-o echipă. Cred despre mine deja că pot realiza tot ceea ce îmi propun, aşa că în ceea ce mă priveşte nu prea simt nevoia să mai testez lucruri, să văd dacă mă pot autodepăşi. Am testat, ştiu că pot. Este adevărat că doar adrenalina concursului te face să dai de 1000 de ori mai mult decât eşti capabil în condiţii normale. Dar atunci când competiţia implică echipă, atunci ceea ce se sudează este unic şi grandios. Atunci ne arătăm capacităţile, în complexitatea lor, nu doar cele fizice ci şi cele organizatorile, logistice, psihologice, sociale şi emoţionale.
Marathon 7500
Cel mai mândră sunt când reuşim împreună, când suntem toţi mulţumiţi. Nu pot să spun că am fost mândră de mine la vreo competiţie. Dar am fost de multe ori surprinsă de rezultate. Şi recunosc că atmosfera aceea mă face să descopăr alte tipuri de capacităţi, că şi cum s-ar deschide o uşiţă, iar cheia e acel 10,9,.8,7….2, 1, START.
Prietenii mei spun că sunt nebună, binenţeles. Cred că am auzit cuvântul asta mai frecvent decât oricare altul. Deja îl iau ca pe un compliment. Sigur că acest cuvânt este de cele mai multe ori spus admirativ, dar şi desemnând ceva misterios, de neînţeles, de neatins.
Am aflat despre mine că pot orice. Tatăl meu avea o vorbă, pe care când o spunea mă pufnea râsul. „Eu ştiu orice”. Cum să ştie orice? E imposibil. Mult mai târziu am înţeles ce voia să spună de fapt. Că are capacitatea să înţeleagă orice, să facă orice, să înveţe orice, să pună în practică orice. Aşa şi eu, am capacitatea să POT orice, asta însemnând că pot găsi oricând soluţiile şi resursele pentru a atinge acest orice.
Sportul mă face să mă simt eliberată de orice energie negativă, liberă şi puternică. Am libertate şi deţin controlul. Regândesc kilometrii, distanţele îmi par mici, posibile, iar eu pot ajunge în locuri ce pot părea dificile sau îndepărtate pentru că mi-am testat această rezistenţă şi a devenit parte din mine.
Pe ultima sută la Transfier 2015, triatlon halfironman
Uneori, mi se întâmplă să nu am timp să mă antrenez, să nu am timp să fac sport. Iar când reiau activitatea, pentru că m-am înscris la un concurs, mi se pare că renasc, că toată frumuseţea din lume se concentrează acolo, în sportul pe care l-am reactivat.
Podium la Fara Asfalt la Munte, triatlon
Obiectivul meu în 2015 a fost și este să particip la câteva triatloane (parte din ele amintiri ce trebuie an de an reactivate, dar şi o parte noi), aventuri montane, probe de forţă. Nu-mi plac deloc competiţiile comerciale. Îmi pace tot ce-i nou şi inedit, tot ce implică doar 20% competivitate şi 80% prietenie, frumuseţe, inedit, amintiri de neuitat.
Dacă ar fi să recomand ceva din experienţă mea, aş spune că trebuie să ne testăm capacităţile, limitele, să descoperim că putem şi mai ales cât de liberi putem fi.
Liviu Dan Zburătura: În 2016 vreau să fiu campion național la triatlon șosea
Ca orice alt tânăr la vârstă de 20 de ani, eram un mare iubitor al sălii de forţă, dar mai ales de clubbing, ceea ce presupune multă băutură, ţigări & junkfood.:).
Astfel, m-am decis să fac o schimbare, am început să fac sport în adevăratul sens al cuvântului, pentru că am vrut să schimb ceva radical în stilul de viaţă.
În primul rând am vrut să mai ies dintre cei 4 pereţi al unei săli de forţă/fitness şi binețeles să renunţ la stilul de viaţă dezordonat.
Atletismul mi s-a părut cel mai potrivit sport pentru această schimbare, aşa că pas cu pas am început să învăţ ce înseamnă să alergi, să te antrenezi, să am un program în jurul unei activităţi sportive şi să am un obiectiv.
Primul mare obiectiv a fost acela de a alerga un maraton. Pentru a îndeplini măreţul obiectiv am avut nevoie de 2 ani de antrenament, ceea ce înseamnă foarte mulţi km de alergat şi multe ore petrecute în aer liber. A fost superb, simţeam că aş vrea să alerg non-stop.
Primul maraton a fost un eşec total, aşa că nu pot spune prea multe, decât că la km 15 am abandonat. Asta înseamnă să te bagi în ceva şi să nu fii pregătit. Orice şut în fund presupune un pas înainte. DAR, următorul an am reuşit să îl alerg, cu toate că mi-a luat peste 5 ore şi a fost al naibii de greu. După prima jumătate în gândul meu era doar de ce m-am băgat în aşa ceva?, de ce mai alerg?, de ce nu mă opresc?, de ce?…..nu puteam înţelege de ce îmi doresc să trec prin asemenea chin şi asemenea durere… Oare sunt chiar atât de masochist? Toate aceste sentimente încep să dispară după km 37 pentru ca la linia de sosire să mă gândesc deja la următorul maraton. Din păcate durerile fizice rămân.
La Triathlon Challenge Mamaia 2014, unde a și câștigat, la amatori
Exista la acel moment vreun obiectiv de performanţă? NU. Sentimentul pe care mi-l oferea alergatul era libertate absolută, mai ales prin varietăţile pe care ţi le oferă – alergat vara, iarna, toamna, prin ploaie, frig, căldură, dimineaţa, seara, la mare, la munte…… posibilităţile sunt infinite. Apropo, alergarea unui maraton reprezintă o mare performanţă.
Întrebarea crucială este: acest sentiment de libertate dispare în timp sau în momentul în care începe să îşi facă loc dorinţa de performanţă? Răspunsul este: NU. Următorul an am reuşit să alerg maratonul în 4:04, un timp ok, zic eu. Iar peste un an să îl alerg cu 3:07. 😀
Ce am învăţat de-a lungul anilor? Foarte multe lucruri, în primul rând am învăţat să îmi fac foarte mulţi prieteni în lumea atletismului şi nu numai, am învăţat să mă bucur de sport la munte, prin păduri…. Am învăţat că fără o etică nu poţi îndeplini tot ceea doreşti să realizezi, am învăţat ce înseamnă să alergi de la ora 4 dimineaţa, nu este imposibil, ba chiar îţi poate oferi o mare doză de energie în prima parte a zilei; nu însă şi în a doua parte.
Revenind la competiţii, cred că cea mai frumoasă competiţie va rămâne BIM sau BIHM (maraton şi semi din Bucureşti). Înainte nu erau competiţii sportive aşa că tot anul mă antrenam pentru acestea două.
Cel mai mândru sunt de rezultatul de la BIHM din anul 2013, luna mai, când am reuşit o clasare pe locul 5 la campionatul naţional de semimaraton, cu un timp de 1:25 (timpul este destul de slab, dar dacă reuşeşti acest timp pe o temperatura de 32 de grade este destul de ok, mai ales că vremea mai fusese relativ rece, aşa că a venit ca un şoc). A fost singura ocazie, până în prezent, când mi s-a cântat imnul naţional pe un podium. M-am simţit extraordinar şi deşi nu eram un mare patriot, faptul că am trăit acel moment m-a făcut să revin.
După primele rezultate în atletism am simţit că vreau mai mult, iar un sport care prindea din ce în ce mai mult contur la noi în ţară era triatlonul, aşa că a fost un pas logic. Faptul că deja eram un alergător bun a reprezentat un mare atu pentru mine. Mulţi triatlonişti consideră că alergatul este cea mai grea probă din triatlon; fiind ultima, organismul este foarte obosit iar resursele sunt pe terminate. Din păcate nu este proba definitorie, proba cea mai importantă este proba de ciclism, unde de regulă se înregistrează cele mai mari diferenţe de timp.
Faţă de atletism, unde începutul a fost foarte greu iar îmbunătăţirile s-au văzut după mult timp, la triatlon am avut o abordare total diferită, asta datorită cunoştinţelor cu privire la ce înseamnă antrenamentul şi abordarea unei competiţii.
La Campionatul National de contratimp
Dintre toate competiţiile de triatlon/duatlon la care am participat în primii 2 ani, 16 la număr, (pe distanţele de sprint, olimpic şi half ironman), pe 13 între ele m-am clasat pe podium, de 5 ori am câştigat categoria de vârstă (amatori) şi de 4 ori m-am clasat pe podiumul elitelor.
Obiectivul meu pe 2015 se regăseşte în cifre, mai bine spus în timpi. Vreau să alerg un semimaraton în 76 de minute, să termin proba de half ironman în 4 ore şi 35 de minute, să am cel mai bun timp, în calitate de amator din România, la campionatul mondial de half ironman (70.3) ce va avea loc în luna august în Zell am See, Austria. Va fi prima dată când campionatul modial de 70.3 părăseşte teritoriul continentului nord american. Bineînţeles dacă o să am formă fizică necesară, voi încerca în toamnă să alerg maratonul în sub 2 ore şi 50 de minute, sau să încerc să alerg maratonul Piatra Craiului, despre care am auzit că este spectaculos.
Half Ironman Oradea, locul 6 național
De asemenea voi trage cât de tare să scot în jur de 35 de minute pe distantă de 10.000 m şi să mă clasez de cât mai multe ori cu putinţă pe podium printre elite. Nişte sponsori nu ar strica 😉
Update 23 septembrie 2015:
Ce am reușit din ce mi-am propus:
semi in 1 oră și 20 de minute.
Half in 4 ore 45 minute
ZELL AM SEE, locul 50 la categoria de amatori
36 minute pe 10.000 m (10 km)
Am câștigat fiecare triatlon la care am participat, la amatori.
La Oradea loc 6 național iar la Transfier locul 9 general
Mă pregătesc pentru anul viitor:
– 1.16 pe semimaraton
– 4.35 pe HalfIronman
– Challenge Dubai in februarie
– 70.3 din Antalia in luna octombrie
– half ironman la X Man Oradea si Transfier
– campion național la triatlon de sosea, amatori 🙂
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aş spune că sportul te poate schimba mai mult decât îţi poţi imagina şi îţi poate oferi nişte beneficii imense. În primul rând ne gândim la sănătate, în al doilea rând ne gândim la un hobby care presupune depăşirea unor limite pe care nu crezi că le poţi depăşi, presupune îmbunătăţirea stării de sănătate fizică şi mentală, înseamnă mult mai mulţi prieteni.
Adrian Tudorache. De la 120 de kg la campion național la triatlon
Am început să fac sport la vârsta de 12 ani. Profesorul meu de sport, antrenorul echipei locale de handbal (din Găești, Dâmbovița) mi-a propus să particip la câteva antrenamente să văd dacă îmi place să fac sport. Microbul m-a prins repede. Am jucat handbal până la 16 ani. N-am excelat, însă a fost un punct bun de lansare, de formare a unei baze și de obișnuire a corpului cu efortul.
În 2003 am migrat spre fotbal. Eram un portar talentat. Am jucat în echipa orașului două sezoane, până la începutul clasei a XII-a de liceu când, într-un fel sau altul, am fost nevoit să renunț la sport pentru a mă putea concentra pe examenele ce urmau. Asta se întâmpla în 2005. Până în 2008 nu am mai făcut niciun fel de mișcare. Am uitat cu totul ce înseamnă să faci sport, am luat multe kilograme; când m-am cântărit cândva la începutul lui 2008 cântarul mi-a arătat 120 kg (de la 85 în 2005).
Adrian, in 2008
Nu cunoșteam gustul (inexistent) al apei. În schimb eram un bun degustător al oricărui suc acidulat sau nu și al țigărilor fine și mai puține fine.
În acel moment am considerat că este necesar să iau atitudine. Astfel am început să alerg. Am alergat numai câteva luni, timp în care am ajuns la 100 kg. Din 2009 până în 2011 din nou m-am oprit din a practica orice fel de mișcare, însă eram atent la dietă. În 2011 am hotărât că este momentul să ma opresc din fumat și cum o dependență trebuie înlocuită cu o alta, am reînceput să alerg. De data asta nu m-am mai oprit. Astfel mă găsesc în 2015 cu 80 kg în perioada non-competițională și aproximativ 75 în perioada de concursuri.
Îmi amintesc că la început alergam aproximativ 15 minute și simțeam că am cucerit lumea. Tălpile îmi luau foc de la pantofii dubioși pe care îi foloseam. Tricourile de bumbac adunau 1-2 l de apă. Uneori răceam din cauză că transpiram prea mult și nu purtam tricouri tehnice.
Prima mea competiție a fost proba de semimaraton din cadrul MIB 2011. Nu am să o uit niciodată din două motive: unul ar fi faptul că înainte cu o zi temperatura era de aproximativ 25 de grade, iar în dimineața concursului termometrul arăta numai 8 grade. Eu nu aveam experiență ca alergător și nici de alergare în condiții de frig. Al doilea motiv este faptul că am mâncat atipic cu o zi înainte de concurs, lucru care m-a costat emoții serioase din cauza faunei intestinale formate în timpul cursei. Cu toate acestea, am ajuns la finish dupa 2h:16m. Cu două luni înainte alergasem un semimaraton de test în 3h30m, deci am avut o îmbunătățire enormă (datorată probabil atmosferei și celorlalți participanți).
Antrenamentele mele în momentul de față sunt periodizate și orientate către triatlon. În cursul unui an, în funcție de concursurile principale la care doresc să particip, trec printr-una sau mai multe perioade de acumulare urmate de perioade de antrenamente de intensitate. Nu apuc niciodată să mă plictisesc chiar dacă în majoritatea timpului mă antrenez singur. Fiecare antrenament mă solicită în felul său caracteristic și îmi menține motivația la cote maxime.
Sportul meu preferat este greu de ales pentru că îmi plac foarte multe sporturi în egală măsură. Desigur, niciunul nu se compară cu cel practicat, însă lăsând la o parte triatlonul și subsporturile sale (înot, ciclism, alergare / atlestim), din punct de vedere tehnic îmi place fotbalul. Mă plictisesc să privesc la TV, însă pe stadion îmi place să merg ocazional. Nu sunt suporterul niciunei echipe totuși. De asemenea am rămas cu o bună impresie despre volei (pe care l-am practicat în timpul liceului), handbal, tenis.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este … Ar fi două: 1. Azuga Trail Race 2012 – singurul meu abandon. După 18 km de alergare am făcut întindere la un ligament și am fost forțat să mă opresc. Consider că am făcut o alegere înțeleaptă; 2. Triatlon Fără Asfalt 2013. La proba de bicicletă am participat cu o bicicletă împrumutată și undeva dupa km 22 lanțul s-a rupt. Astfel, după nenumărate încercări de a-l repara, m-am resemnat și am alergat pe lângă bicicletă până în zona de tranziție, după care am plecat în alergare. Am ajuns la finish penultimul în clasamentul general. A fost o experiență din care am avut destul de mult de învățat.
Cel mai mândru sunt de faptul că în 2014 si 2015 am reușit să câștig Campionatul de Triatlon Offroad la categoria mea de vârstă.
Prietenii mei spun că … Nu prea mai spun nimic. S-au obișnuit să mă vadă participând constant la concursuri.
Am aflat despre mine că sportul mă face să mă simt disciplinat și complet.
Obiectivul meu în 2015 este să scot un timp cât mai bun în cadrul unui concurs de Half Ironman și să reușesc să cresc câteva poziții în clasamentele circuitelor interne de triatlon.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că în momentul în care apare o durere la una din articulații (în special la genunchi), merită încercată o sesiune (sau mai multe) de masaj sportiv sau de relaxare.
Adriana Dina: Înotul e ca un fel de meditație pentru mine
Am început să fac sport târziu, la 33 de ani. Aveam un stil de viață sedentar și ceva kilograme în plus. După un week-end la mare cu valuri cam mari care mă tot trimiteau pe fundul apei, am decis că ar fi cazul să învăț să înot și am programat prima lecție. Nu mă așteptam să îmi placă atât de mult și să-mi găsesc o nouă pasiune, dar așa a fost. De-atunci nu m-am mai dat dusă de la bazin iar pe la sfârșitul anului am început să alerg pe bandă, urmând un program pentru începători de tipul run/walk. Când a venit primăvara am descoperit plăcerea de a alerga afară, în parc.
Îmi amintesc că la început oboseam foarte repede, mă înroșeam la față și gâfâiam tot timpul, dar orice progres mă bucura enorm. Luni de zile am trăit într-o continuă stare de surpriză și descoperire: ia uite ce pot să fac, habar n-aveam până acum… La a treia lecție înotam deja pe spate și tot atunci m-am și accidentat prima dată la umăr, pentru că eram atât de entuziasmată încât nu m-am oprit decât atunci când nu am mai putut învârti brațele. Pentru alergare foloseam aplicația Endomondo. Aveam un mic „challenge” cu câțiva cunoscuți și mă motiva să urmez planul de pregătire chiar și atunci când eram foarte obosită sau n-aveam chef.
foto credit Radu Cristi
Prima mea competiție a fost la triatlonul Trichallenge Mamaia, în septembrie 2011. Am facut echipă cu un biciclist, eu urmând să înot 750 metri și să alerg 5 km. Nu am fost niciodată o fire competitivă, știam că înot foarte încet, dar prinsesem gustul înotului în mare și, de când aflasem că și amatorii pot participa la concursuri, eram curioasă să văd cum mă descurc. A fost primul concurs la care am luat startul împreună cu antrenorul meu, fost înotator de performanță, lucru care era cel puțin intimidant la acel moment. Dupa un an de antrenamente solitare în bazin și parc, concursul mi s-a părut ca o sărbătoare. A fost prima dată când am luat contact cu comunitatea și cu energia extraordinară ce se crează în jurul triatlonului. După 3 luni mi-am cumpărat și bicicletă…
Antrenamentele mele se desfășoară de obicei seara, după servici și în week end. Deși mă trezesc devreme, nu mă simt prea bine la antrenamente matinale. De obicei îmi fac un plan săptămânal și încerc să îl respect cât mai mult posibil. 3 antrenamente de înot pe lângă care încerc să înghesui și 2-3 antrenamente de alergare, forță, mobilitate, bicicletă, în funcție de cât timp am sau cum mă simt.
Sportul meu preferat rămâne în continuare înotul, și dintre toate formele lui, cel mai mult îmi place înotul în mare. În apă reușesc să mă liniștesc complet și să mă concentrez la capacitate maximă, e ca un fel de meditație pentru mine. În ultimele vacanțe m-am îndrăgostit de „swimtrekking” (călătoria înot) și de sea-kayaking. E ceva cu totul special să te deplasezi pe apă prin mijloace proprii, să înoți de pe o insulă pe alta sau să strunești caiacul pe valuri, pentru ca apoi să intri în golfuri și grote unde nicio altă barcă nu încape.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este de la triatlonul Fără Asfalt din 2013. A fost o cursă lungă și tare grea, apa mării a avut 11 grade, în aer erau 30, eram arsă de soare, complet epuizată și au fost multe momente în care am vrut să renunț. Pe ultimii metri de alergare încerc să îmi compun o față mai puțin chinuită. Trec linia de finish, crainicul e fericit că a sosit ultimul concurent și… dă să plece. Văd că nu mai avea medalii în mână și nu mai era nimeni în zonă. Întreb sfârșită: „și medalie…nu primesc ?” „Păi…știi…s-au terminat!” Un val de lacrimi stă să năvălească. De ciudă, de oboseală, de descărcare … Dar în momentul ăla toată suflarea triatlonistă de la terasa din Micul Golf începe să aclame și să aplaude. Pe mine, ultima sosită! A fost neprețuit, micul meu moment meu de glorie.
Competiția mea preferata esteEcoMarathon-ul din Moieciu de Sus. Peisajele sunt superbe, se pune mult suflet în organizare și mă simt privilegiată că pot participa. Nu știu cum fac alții, dar eu când alerg acolo salut toți localnicii, toate bătrânele care trebăluiesc prin curți sau fânețe, și din când în când mă mai opresc să fac și câte o poză. Dacă n-ar fi existat concursul probabil că n-aș fi ajuns niciodată pe acele poteci superbe.
Cea mai mândra sunt de faptul că în ultimii 4 ani am reușit să perseverez și să nu am pauze mari fără sport, în afară de cele gândite pentru recuperare. Nu e deloc ușor să intri pe la 8-9 seara în bazin, cu burta goală, pentru un antrenament de 90-120 min. Însă satisfacția de la sfârșitul unui antrenament greu dar reușit e imensă și e principala mea motivație.
Prietenii mei spun că „parca m-au răpit extratereștrii și m-au resetat”, atât de diferită le par acum în comparație cu versiunea mea de dinainte de a face sport. Însă cumva am evoluat împreună, pentru că cei mai mulți dintre ei practică acum cel puțin o formă de mișcare sau sport, chiar dacă nu merg la competiții. Mai sunt câțiva care îmi spun că ar fi cazul să mă potolesc, dar pe-ăștia nu-i bag prea mult în seamă, ba chiar îi invit să vină ca spectatori la concursuri, în speranța că poate se vor molipsi și ei.
Am aflat despre mine că am mai multe resurse decât bănuiam, atât fizice cât și psihice. Că pot să mă mobilizez chiar și atunci când pare că nu mai am niciun strop de energie. Am transformat încăpățânarea în perseverențî. Am invățat să-mi stabilesc obiective, să planific și să muncesc pentru realizarea lor. Că atunci când îți place ceea ce faci totul este posibil. Și am reușit să aplic toate astea și in alte domenii ale vieții mele, nu numai în sport.
Sportul mă face să mă simt echilibrată, fericită, conectată la tot ce mă înconjoară, cu toate simțurile treze. Rareori se întamplă să nu zâmbesc la finalul unui antrenament, și atunci e semn de suprasolicitare sau oboseală extremă.
Uneori, mi se întâmplă să… tresar: și dacă e posibil să mă întorc la starea de dinainte? Și atunci caut un concurs nou, o aventură, o provocare.
Obiectivul meu în 2015 este sa găsesc un echilibru mai bun între viața profesională și cea personală. Voi merge (și) mai rar la concursuri, și doar la cele de suflet: EcoMarathon, Fără Asfalt, Cupa Hamsia, Aquachallenge. Vreau să mă odihnesc mai mult și să nu mai concurez după condus noaptea și 3-4 ore de somn. Vreau să încerc antrenamente de tip swimrun și o cursă de tip „spartan” cu obstacole. Mă atrage mult ideea de a sări garduri și de a merge pe coate prin tranșee militare pline de mocirlă J
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că sportul trebuie făcut din placere și cu pasiune. Cu trupul, sufletul și mintea deopotrivă. Încrâncenarea își are rostul ei iî curse sau la antrenamente, dar indiferent de clasament sau de timpul realizat, la finish trebuie să fie și bucurie și măcar un zâmbet.
Roxana Vatrici: Obiectivul meu în 2015 e să călătoresc mai mult pe bicicletă
Am început să fac sport la vârsta de 12 ani.Tenisul a fost primul sport început cu îndrumător, căci fotbal jucam necontenit pe motiv să nu joc elastic.
Îmi amintesc că la început, în mintea mea, era o încrengătură stranie legată de sport sau cel puţin începusem să fac sport pe motiv de imagine. După un an de zile de tenis, m-am apucat de karate, shotokan-fudokan. Am supravieţuit vreo 3 ani acolo. Spun supravieţuit deoarece era prea pedant când era vorba să dau un pumn. Am încheiat totul exact înaintea examenului de centură maro.
Prima mea competiție a fost în clasa a VIII-a, la 14 ani. Locul? Ultimul. Mai exact, rămăsesem fără public, doar tata rămăsese la finish. Prima mea alergare şi ultima până în anul 2012, la 32 de ani. Am alergat un semimaraton, cel de la Ciucaş. Loc 16 din 50 la categorie. În anul 2013, am participat la primul triatlon de sprint, alături de cei de la NoStress, în Mogoşoaia. Am ieşit pe locul I şi, desigur, am plecat fericită de acolo. Aşa că m-am tot înscris la competiţii şi a fost un an 2013 foarte fericit.
Antrenamentele mele sînt trifoi cu patru foi, dar mă străduiesc să am o constanță. Fericirea dată de reuşite nu e o constantă. Sînt o fire cu program, altfel nu funcţionez. Asta mă ajută. În principiu, sînt un om de cursă lungă, nu mă plîng, şi prietenii profită de asta :).
Sportul meu preferat este ciclismul pentru că ador să merg cu bicicleta! În oraş, oriunde am nevoie şi acolo unde îmi doresc să mă relaxez, mă duce fără menajamente, fără să pună întrebări, fără să mă înghesui, fără să-i cer voie, fără să vrea ceva în schimb. Cu bicicleta mereu regăsesc neobişnuitul şi astfel mă echilibrez.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este …vai, nu! …am facut pe mine? :))
Competiția mea preferată este…Road Grand Prix, una din cursele lungi.
Cea mai mândră sunt de faptul ca nu am renunţat şi a ajuns alergarea o plăcere şi nu o amintire fără public.
Prietenii mei spun că Roxana s-a “stricat”: cică aleargă de plăcere şi nu urmărită de urs, aşa cum e normal, că fac pe mine din cauza vârstei, că nu mai vin la bere pentru că beau singură acasă, să nu mă fac de râs prin baruri.
Am aflat despre mine că oricât caut ceva nou sa ies din obişnuit, într-un timp scurt devine obişnuit.
Sportul mă face să mă simt sigură pe mine.
Uneori, mi se întâmplă să uit cât de mult îmi plac dimineţile.
Obiectivul meu în 2015 este să călătoresc mai mult pe bicicletă fără un scop anume, să vizitez un pic mai mult ţara şi să găsesc acel ceva care să nu-mi mai spună: e foarte frumos, dar să se termine odată…Referitor la concursuri, îmi doresc să alerg mai mult şi să particip la semimaratoane.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că dacă încerci mereu sa fii cel mai bun în ochii altora, oricând apare altcineva să-ţi spulbere strădania.
Toni Dumitru: Alergarea îți ucide toate fricile
Am început să fac sport ….
în primăvara anului 2012, la 38 de ani, când am obținut permisiunea de a lucra de acasă, după opt ani foarte grei, în care am făcut zilnic naveta, pe o distanță de 300 de kilometri dus-întors, luptând din greu cu oboseala cronică, cu stresul și depresia care mă apăsa. Bunul meu prieten Emilian Isailă mi-a spus că dacă nu voi începe să fac mișcare, voi ajunge să zac în fiecare zi în fața computerului, iar monotonia cotidiană mă va toca psihic. Trebuie să sparg, cumva, rutina care se prefigura. Așa că am ales să alerg, îndrumat de la distanță de Emi. Maratonist cu vechime, el m-a ghidat și a anticipat multe dintre greșelile care m-ar fi măcinat fizic și psihic. Dar tot am reușit să comit câteva, unele elementare, ca să am și eu ce povesti altora.
Maraton Macin, 2015
Îmi amintesc că la început…
alergam în bascheți. Da, râdeți, așa-mi trebuie! Alergam cu tricou obișnuit, din bumbac, și cu un șort cu un număr mai mare decât măsura mea. N-aș putea spune că am mare experiență, dar acum, când privesc înapoi, realizez că habar n-aveam cum trebuie să te echipezi pentru alergare. Nu știam și nu-mi păsa. N-aveam nici minimul necesar, dar eram decis să nu mă opresc. Senzația incredibilă de libertate pe care am trăit-o după primii pași m-a copleșit. Nu mă mai simțisem așa din copilărie, mă redescopeream pe mine așa cum n-o mai făcusem niciodată.
Îmi amintesc că după primele zile m-am ales cu niște dureri serioase la tendoanele lui Achile, dar eu am continuat să alerg. Ultima încercare de a mai face asta a fost un chin, mai mult mă târam. Dar eu fusesem atât de entuziasmat, încât mi-am ignorat și instinctul de supraviețuire. Alergam ca un mânz scăpat din pripon și apoi eram convins că dacă voi continua îmi va trece. De fapt, aveam un început de tendinită și am fost la un pas de o accidentare urâtă. Abia mai puteam urca și coborî scările.
După două săptămâni de pauză, măcinat de îndoieli, speriat că nu voi mai putea relua alergarea, mi-am revenit cu greu și, încet-încet, am reluat alergările hai-hui prin parc. Să vă spun cum am început? Iar o să râdeți: 5 minute alergare ușoară (undeva pe la 7 min/hm), 5 minute de mers. Și am ținut-o în ritmul ăsta de pensionar vreo lună. Apoi am trecut la două reprize de 10 minute de alergare cu 5 minute de mers. Apoi 20 de minute de alergare cu 5 minute pauză. De aici am ajuns la două reprize de 30 de minute alergare cu 5 minute de mers. Spre toamna lui 2012, când am izbutit o oră de alergare, mă simțeam în stare de orice. Mi se părea incredibil.
Emi mă tot bătea la cap să-mi fixez un obiectiv, altfel mă voi plafona. Avea dreptate, dar eu eram atunci prea “boboc” ca să înțeleg. “Nu vreau presiune, vreau să alerg liber”, îi spuneam. Când mi-a propus să mă înscriu la maratonul de la București, m-am retras speriat în carapacea mea. “Ce să caut eu acolo? Nu-i de mine!”, mi-am zis. Dar simțeam că nu voi putea să mai alerg mult așa, singur, fără timp, fără obiectiv.
Prima mea competiție….
N-o s-o uit niciodată, desigur. 19 mai 2013. Semi-maratonul Petrom, de la București. Emi mi-a băgat în cap chestia asta și până am apucat eu să protestez, el deja mi-a făcut cinste și mi-a plătit înscrierea, ca să nu mai pot da înapoi. Apoi mi-a dat un program pentru nivelul intermediar, conceput de antrenorul american Hal Higdon. Mi-a dat și un ceas. Și primii pantofi, o pereche de Adidas Zero albaștri ușori, cu care fugeam de rupeam pământul – mă rog, așa simțeam eu. Omul ăsta avea ceva cu mine și mă ducea tot timpul acolo unde nu puteam emite vreo tentativă de refuz. În materie de alergare sunt creația lui, peste 95% din ceea ce știu despre alergare am învățat de la el. Am avut șansa să încep această aventură cu un mentor bun care m-a modelat cu toată priceperea lui și am scăpat de experimente care m-ar fi costat mult timp și bani, ca să nu mai pomenesc de riscuri.
Am început antrenamentele, am dat de gustul vitezei și am descoperit miza alergării cu presiunea timpului. Dar, mai ales, am descoperit alergările pe distanțe lungi în afara orașului. Țin minte că la prima “evadare” m-am simțit ca și cum aș fi fost un puști fugit de acasă, a fost o aventură inedită.
Am terminat programul cu bine și eram încrezător, dar mă și temeam. În noaptea de dinaintea cursei n-am închis un ochi. Totul părea să meargă pe dos. Dimineața n-am apucat să mănânc nimic sau măcar să beau o cafea. Era foarte cald pentru acea perioadă, iar prognoza meteo anunța o temperatură record. Și așa a fost. Înainte de start, îmi zic că e mai bine să tai de pe listă orice lucru neprevăzut, așa că mă așez la coadă la toaletă. Apoi intru în zona de start. Agitat, frământat, nedormit, nemâncat, încep să mă încălzesc ușor, mă uit la ceilalți, încerc să mă calmez. Și, dintr-o dată, simt că pulsul mi-o ia razna: de ce au toți numere de altă culoare decât mine? Și de ce nu mai pornim spre linia de start? Întreb unde trebuie să mă așez pentru statul la semi și mi se spune că “ai mei” au tulit-o deja. Ăia la care mă zgâiam eu se pregăteau pentru startul la 10 km! O iau panicat spre start și întreb dacă pot să trec mai departe, iar voluntarii dau din mâini ca agenții de la Rutieră în intersecție: “Du-te, trebuia să pleci de mult!”. Toată strategia mea s-a făcut praf: publicul de pe ambele părți ale traseului aplauda de zor ultima “rățușcă”, care încerca speriată să-și prindă din urmă “suratele” grăbite.
Alături de Ani, soția lui, și Emi, prietenul care l-a inspirat să alerge
Știu doar că am alergat cât am putut de repede. Și că după un kilometru i-am ajuns pe ultimii. Și după cinci kilometri am depășit sute de oameni. Cu lacrimi în ochi de ciudă, supărat pentru greșeala prostească, îmi făceam loc cum puteam prin fluviul de alergători, alergând în zig-zag, când pe dreapta, când pe stânga, disperat să îndrept startul ratat. Apoi căldura m-a topit. După coborîrea de pe Calea Victoriei simțeam cum intru în agonie. Iar după primul kilometru pe Splai am simțit că nu se mai termină. Îmi doream să alerg fără oprire, era prima mea cursă și n-aveam de gând să o stric nici pentru doi pași de mers, dar căldura mă strivea; îmi venea să mă arunc în apa liniștită a Dâmboviței. Mă rugam ca următorul pod să mă ducă pe celălalt mal, unde-i vedeam pe fericiții care mai aveau doar un kilometru până la finish. Apoi am ajuns la ultimul punct de alimentare. Apoi la ultimul kilometru. Am mai găsit putere și pentru un sprint de 100 de metri. Am ajuns la finish și am primit întâia mea medalie. Am încheiat cu un timp net de 1:56:30. Eram fericit.
De atunci am mai participat la o cursă de semi-maraton și patru maratoane. Astăzi pot spune că 21 de kilometri înseamnă o alergare de rutină pentru mine. Dar tot acea cursă rămâne cea mai grea pe care am făcut-o până acum.
Antrenamentele mele …
Mă bazez întotdeauna pe un program pentru că, am învățat asta, te ajută să vezi cum evoluezi și lucrezi organizat. Din mica mea experiență pot spune deja că în zilele în care nu alerg sunt mai puțin eficient în programul de lucru. În plus, nu te plictisești, pentru că de fiecare dată ai altceva de făcut. Timpii și distanțele sunt calculați în funcție de obiectivul pe care ți-l propui la maraton.
La început am lucrat cu schemele concepute de Hal Higdon, cu șase alergări pe săptămână, fără timpi. Apoi am trecut pe un program cu timpi, extras din cartea “Run less, run faster”, care așa cum spune și titlul, îți dă mai rar de lucru, dar te solicită mai mult. Fac acest program pentru maraton pentru a patra oară și încă nu m-am plictisit de el. În plus, m-a ajutat de fiecare dată să scot timpi mai buni în curse.
Programul include trei alergări pe săptămână, pe care le fac luni, miercuri și sâmbătă. Lunea fac viteza, pe distanțe de la 200 până la 1.600 de metri. Miercurea am alergările tempo, de la 9 kilometri până la 13 spre finalul programului. Sâmbăta am distanțele lungi – 13 kilometri în prima săptămână, apoi ajung la un 29 și un 32. Programul se încheie cu alergarea pentru care mă antrenez: maratonul.
La ultima cursă, maratonul din toamnă de la București, am scos cel mai bun timp al meu, 3.45. Acum îmi doresc să cobor mai mult sub acest record personal.
Sportul meu preferat este…. pentru că ….
Alergarea, 100%. Pentru că te lupți cu tine, cu distanța și cu timpul. Pentru că îți faci prieteni pe viață și cunoști mulți oameni buni. Pentru că nu poți să trișezi și să te vaiți, că n-ai de ce. Și pentru că e singurul sport din lume în care participi la spectacolul sportiv alături de profesioniști. Pentru că îți dă cele mai puternice senzații – ești, pe rând, slab și puternic, pierdut și încrezător, sfârșit și învins.
Alergarea e mama tuturor sporturilor, iar mama asta are grijă de tine și te învață tot ce trebuie să știi: ce valoare are o secundă, de ce e bun frigul, cât să mănânci, când să bei, când să tragi tare, cum să-ți asculți corpul. Tot. Te apără de demoni și îți ucide toate fricile. Te face puternic, te organizează și îți dă încredere în tine. Te schimbă mult și doar în bine.
Și, așa cum scrie Christopher McDougall în “Biblia alergătorilor”, “Născuți pentru a alerga”, dacă nu găsești răspunsul la o problemă după patru ore de alergat, nu-l vei găsi niciodată. Am găsit mereu răspunsul căutat.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este …
Am trei și nu pot alege care e mai puternică.
– Primul meu start la o cursă oficială, cu stângul. Din fericire, finișul a fost cu dreptul.
– Panta de pe Calea Victoriei, de la semi-maratonul Petrom, din mai 2012, când am descoperit ce pot face căldura, oboseala și deshidratarea. Am fost șocat să văd oameni alergând ca niște zombie, cu ochii dați peste cap, prăbușindu-se inconștienți pe asfalt. Am văzut un alergător târându-se pe trotuar în coate și în genunchi, încercând să se ridice, neputincios, până la leșin. Mi-au rămas în minte privirea sa goală, țeasta spartă și sângele curgându-o pe obraji, în timp ce oamenii încercau să-l trezească până la sosirea ambulanței. Am fost îngrozit, nu credeam că o cursă poate oferi astfel de scene. Atunci mi-a fost teamă să nu ajung și eu pe targă. Din câte îmi amintesc, 7 alergători au ajuns atunci la spital, iar unul a rămas internat o săptămână.
– Makoto Takeuchi, un alergător exotic, pe care l-am întâlnit, în timpul maratonului de la Berlin 2014. N-ai cum să nu-l observi: poreclit “Marathon Jesus”, aleargă toată cursa în bustul gol și în tălpile goale, cu o cruce imensă legată în spate. Am sacrificat secunde prețioase pentru a-l poza și pentru a-l încuraja. A meritat.
Competiția mea preferată este…
Maratonul. Dar simt tot mai mult tentația de a trece la ultra. Maratonul te ține printre oameni. Alergi pe străzi, voluntarii te ajută, publicul te susține. În ăia 42 de kilometri alergi cât de tare poți, dai tot ce poți. Din ce am citit, ultra înseamnă mai mult decât atât – te scoate din oraș și te lasă doar cu tine, ore în șir, în care trebuie să-ți dozezi bine resursele și priceperea.
Dintre maratoane, Berlinul, cea mai rapidă cursă din lume grație traseului foarte plat, va avea mereu un loc special în sufletul meu. Am ajuns acolo printr-o șansă neașteptată și am trăit fiecare clipă ca într-un vis. Dintre cursele la care n-am participat îmi plac Bostonul și New York-ul. Normal, cui nu-i place?
Cel mai mândru sunt de …
Soția mea, Ani, care mă urmează. După un an în care m-a încurajat, a început și ea să alerge, iar acum vine tare din urmă. N-am pisat-o niciodată la cap să alerge, fiindcă am socotit mereu că trebuie să ai acel impuls de neoprit ca să o iei din loc. Ea singură s-a apucat. Iar când Emi Isailă a pariat că ea poate alerga mai bine decât noi doi, m-a făcut să o iau mai în serios. E mai puternică decât mine și are toate calitățile pentru a evolua rapid. A făcut deja o cursă de 10 km și un semi-maraton, iar acum țintește primul său maraton. Trebuie neapărat să trec la ultra, văd că se ține scai de mine 🙂
Prietenii mei spun că …
Am prieteni din două categorii. E simplu: cei care aleargă și cei care nu aleargă. Eu țin la toți.
Cei care nu aleargă spun că e bine să alergi, dar ei nu pot face asta. Sunt norocos că am mulți prieteni și toți sunt încântați de ocupația mea, atât timp cât rămâne doar a mea 🙂 Un amic mai șugubăț, îmi spune în glumă că “alergarea nu-i bună, îți dă organismul peste cap”.
Prietenii care aleargă mă înțeleg perfect și mă ajută. Am nevoie de ei ca de aer! Deși am început ca un singuratic, am înțeles că fără Emi, Geo și Cătălin alergarea n-are același sens. E tot alergare, dar e mai săracă, nu-mi dă tot atâta împlinire.
Am aflat despre mine că …
În primul rând, am aflat că nu am 40 de ani. Bine, se pare că mai am puțin și fac 41, dar de ce v-aș minți, chiar nu-i simt! Cel mult, aș zice că percep vreo 30 și câteva zile 🙂
Serios acum, am aflat că sunt puternic. Că pot să îndur. Că pot mai mult, că nu mă predau. În singura zi când s-a întâmplat să mă dau bătut, la un antrenament în care mai aveam doar 3 kilometri de parcurs, am înțeles că acel “nu mai pot” a fost o iluzie căreia i-am cedat, iar eu am căzut în capcana propriei minți. Foarte bine mi-a prins, am învățat și din asta, sper să nu se mai repete!
Am aflat despre mine că nu mă mai tem și că pot înfrunta provocările cu mai multă forță. Pentru că un om care aleargă 42 de kilometri nu se mai teme de nimic.
Sportul mă face să mă simt…
Fericit. Puternic. Liber. Naiv ca un copil.
Uneori, mi se întâmplă să…
dorm cam mult dimineața. Iar asta nu uneori 🙂
Să sperii câinii (ce animale inteligente, întotdeauna analizează perfect situația și decid rapid să nu riște atacând un om care aleargă hotărît în direcția lor) sau oamenii, care mă privesc contrariați.
Să văd fazani, iepuri și căprioare atunci când alerg în afara orașului.
Să mă iau la întrecere cu bicicliști sau căruțe.
Să treacă câte o mașină cu retrovizoarea la doar o palmă de mine.
Să mă avertizeze un echipaj de Poliție Rutieră, prin megafonul mașinii: “Vă rugăm circulați pe trotuar!”. Dar eu nu circul ca orice pieton, alerg, chiar nu se vede?! Așa că trebuie să o țin înainte pe contrasens ca să mă păzesc de mașinile care vin din față, dar trebuie să stau pe șosea, pentru că acolo e o vale, cel mai rapid sector de pe traseu, iar pe trotuar fie pierd timp, fie îmi pierd dinții dacă nu reduc viteza. Așa că mai bine să-mi dea amendă. Dacă mă prind!
Să-mi doresc să alerg un ultra. Și să-mi fie frică de asta. Cum naiba o să izbutesc asta? Și cum rămâne cu omul care aleargă 42 de kilometri și nu se mai teme de nimic? Păi nu se mai teme de nimic până la 42, de acolo totul este necunoscut. Poți să știi cum e cu necunoscutul ăsta? 🙂
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că…
Alergarea e un dar minunat, care te face mai bun și mai puternic, așa că bucurați-vă de el cum puteți mai bine. Cu sau fără program, cu sau fără un obiectiv, alergarea trebuie să fie o plăcere.
Din mica mea experiență le pot spune celor care se află la început că întotdeauna afară nu e atât de frig pe cât pare atunci când te uiți pe fereastră. Și că febra din primele zile n-o să dureze o veșnicie. Iar febra de după prima cursă oficială – n-o să crezi, dar îți va fi dor de ea…
La capitolul sfaturi practice, v-aș recomanda să încercați să alergați dimineața pentru a beneficia de vârful bioritmului din prima parte a zilei, să vă alegeți pantofii poate cu jumătate de număr mai mari, pentru că picioarele se umflă pe distanțele lungi; și să nu judecați după brand, preț sau aspect, lucru valabil și pentru echipamentul din fiecare sezon.
Nu ezitați să puneți întrebări alergătorilor experimentați. Folosiți trasee cât mai variate pentru a evita monotonia și alergați cum vă place – mai puțin dar mai repede sau mai încet dar mai mult, cu muzică în căști, cu GPS, cu sau fără ceas, însă cu mare atenție la hidratare, mai ales pe căldură.
Important e să abandonezi tentația confortului și să pui în picior în fața celuilalt, pentru fiecare metru alergat și pentru fiecare kilometru.
Cornel Iosiv, Club Sportiv NoStress: După prima lună de antrenamente începe o viață minunată
Am (re)început să fac sport după o lungă perioadă în care munca și corporația mi-au asimilat tot timpul și toată energia. Impulsul către sport a venit în urma unui training de „Time Management”, în care persoana care ne ținea cursul era superpasionată de maratoane. Pe scurt, el incerca să ne explice că viața personală sau profesională este ca un maraton. Trebuie să te pregătești mult și să treci peste multe probleme ca să termini cu brio un maraton. Și avea mare dreptate. În anul de grație 2011, prin toamnă, m-am înscris la un cross și am repornit motoarele sportului. Până să intru la liceu făcusem 5 ani de caiac de performanță.
Îmi amintesc că la început totul părea infinit. Urcarea unui pod rutier cu bicicleta era o provocare. O tură de Herăstrău era interminabilă și se lăsa cu multe dureri în genunchi. Știam totusi că doar perseverența te poate trece de această etapă greoaie de început. Din fericire începutul este scurt dacă reușesti să treci de prima lună de antrenamente. Este o trecere către o viață minunată în care te redescoperi, simți plăcerea sportului, observi cum totul se transformă într-o joacă … și cui nu-i place să se joace ?
Prima mea competiție a fost culmea „Prima Evadare”, la care m-am înscris doar pentru că reușisem cu o săptămână înainte să pedalez vreo 90 km prin Bulgaria. Nu mi-am închipuit nicio secundă că este o mare diferență între o competiție cu bicicleta și o ieșire cu prietenii. Competiția „te prinde” și te pune la treabă fără să îți dai seama. Și nu prea mi-am dat seama cum treceau orele până când în ultimii kilometri am rămas fără mâncare și, bineînțeles m-a luat amețeala și a trebuit să trag pe dreapta. Aveam impresia că toți cei care trec pe lângă mine sunt niște „pui bine rumeniți”. După un mic somn am repornit în cursă și am terminat cu un timp de vreo 4 ore jumătate J.
Antrenamentele mele SUNT. Cel mai important este că fac antrenamente. Fiind sportiv amator, nu încerc să îmi impun niște standarde. Am trecut și prin etapa de antrenamente controlate și calculate dar mi-am dat seama că rezultatele nu sunt atât de spectaculoase și, în plus, crește și riscul de accidentare. Acum mă antrenez minim 5 zile pe săptămână și alternez alergarea cu înotul și bicicleta, în funcție de vreme sau timpul pe care îl am. Când este frumos afară ies la antrenamente pe bicicletă sau în parc la alergare.
Mă pregătesc pentru triatlon și încerc să mențin media la peste 1,5 ore pentru fiecare ședință de antrenament. Cea mai importantă evoluție la antrenament a fost când m-am decis să mut această activitate dimineața. O decizie foarte bună și plină de beneficii. Singurul minus este că trebuie de multe ori să te lupți cu dorința de nu te desprinde din căldura patului, mai ales iarna. Antrenamentele încep dimineata la 6:00 și durează maxim până la 8:00. Este interesant că la ora 9:00 ești antrenat, spălat, mâncat și plin de energie. Mult mai multă energie decât dacă m-aș fi trezit fix la 9:00. Era să uit că vara poți vedea răsăritul în fiecare zi alergând sau pedalând, este o experiență minunată.
Sportul meu preferat este triatlonul pentru că reunește cele trei activități pe care dacă știi să le faci, poți să faci orice altă activitate sportivă la nivel de amatori cu mare ușurință. Am ajuns să iubesc triatlonul pentru că mi-a adus aproape câțiva prieteni de calitate. Credeam că nu o să reușesc vreodată să termin aceste 3 probe diferite fără întrerupere. Nu este deloc greu. Este o senzație surprinzător de reconfortantă după ce înoți să te urci pe bicicletă și să simți cum vântul îți usucă instant apă din echipament. Am multe de învățat de la acest sport. Sunt de fapt 3 sporturi separate pentru care te antrenezi, fiecare cu echipamentele și secretelui lui. Niciodată nu te plictisești.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este de la Maraton 7500, la care am participat în echipă cu un prieten triatlonist. După 8 ore jumătate de urcat și coborât pe munți, ultimii câțiva kilometri i-am parcurs alături de altă echipă din Brașov, care ne-a prins din urmă. Deși eram într-o competiție ne-am apucat de vorbit și povestit. A fost o prietenie adhoc, care a destins la maxim finalul unei curse grele. Am trecut toți patru linia de sosire fără să simțim oboseala cursei.
Competiția mea preferată este triatlonul „No Stress – Olimp”. Îmi place să particip la ea dar și să o pregătesc în calitate de voluntar. Am ales un traseu foarte frumos pentru bicicletă. Este o porțiune pe faleză unde simți că zbori dacă faci abstracție de partea dreaptă a traseului. Apa mării este aproape întotdeauna prietenoasă și caldă. Și cel mai mult îmi place petrecerea de seară. Să-i vezi pe toți cum se bucură pentru că urcă pe podium sau pentru că au un prieten care a câștigat într-o ștafetă. Chiar și fără să vrei, te simți bine !
Cel mai mândru sunt atunci când văd că sfaturile în materie de sport, oferite prietenilor, își găsesc locul în viața lor. Este greu să convingi pe cineva să transpire pentru niște beneficii din viitor. De multe ori mi-aș dori să pot să alerg eu pentru ei doar ca să treacă de prima perioadă grea. E un sentiment plăcut și mă pot mândri atunci când cineva are încredere în opiniile mele.
Prietenii mei spun că exagerez. Acum s-au mai liniștit pentru că au început și ei să se miște. Era dubios la început, când nu aveai nici un prieten sportiv și trebuia să faci totul de unul singur. Acum am și prieteni care se antrenează. Prietenii sunt importanți în sport pentru că prin ei găsesti extraenergie și curaj.
Am aflat despre mine ca eram foarte leneș și dependent. Îmi dau seama acum că lenea te afectează cel mai mult dacă nu ești suficient de puternic să o înfrunți. Din lene mănânci prost, dormi prea mult, te informezi prea puțin. Mi-am dat seama că eram dependent de tot ce era ușor de obținut, dependent de petreceri și băutură, dependent de mâncare proasta din supermarket sau fastfood, dependent de nopți nedormite petrecute în fața televizorului. Pot spune că sportul chiar și la nivel de amatori te ridică la nivelul în care poți să optezi pentru tot ceea ce vrei să faci. Nu mai ești dependent de nimic. Totul este opțional.
Sportul mă face să mă simt tânăr. Mai am perioade în care nu fac sport și atunci simt cum mă mișc mai greu, am mult mai puțină energie sau amorțesc. Sportul este carburantul vieții bune. Nu mă mir că s-a introdus la unele maratoane categoria de vârstă 90+. Sunt oameni care și-au dozat atât de bine carburantul încât la 90 de ani pot să termine un maraton. Eu cred că asta spune multe.
Uneori, mi se întâmplă să mă simt atât de bine într-o competiție sau vreo escapadă montană încât mi-aș fi dorit să fiu un mare scriitor ca să pot descrie ceea ce simt. Presupun ca seamănă cu efectul unui drog. A încercat un prieten să-mi explice ce schimbări se întâmplă chimic în organism atunci când faci sport și mi-am dat seama că minunatul nostru corp încearcă să acopere durerea cu hormoni de fericire. Asta dacă ești cât de cât antrenat și înțelegi noțiunea de durere în sport.
Obiectivul meu în 2015 este să termin Transfier 70.3, care va avea prima ediție anul acesta. Este un concurs de triatlon care se va desfășura la Vidraru. O sa înot 1,9Km în lac apoi o să pedalez 90 Km până în vârful muntelui, aproape de Bâlea Lac, iar cei 20 km de alergare de la final se vor termina cu 390 de trepte de urcat până la statuia de fier numită Prometheu, de la baza lacului Vidraru. Se pare că va fi printre cele mai grele competiții de triatlon din lume.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că merită tot chinul din lume și de pe Marte să treci de etapa aia grea de la început, în care simți că totul este împotriva ta. Este doar o etapă, un examen care trebuie trecut pentru a beneficia apoi de multe experiențe extraordinare. Trebuie să facem sport fără să ne stresăm că nu avem cine știe ce rezultate. Perseverența antrenamentelor zilnice va aduce la un moment dat și un minim de performanță cu care să ne hrănim ca sportivi amatori. Spor!
Laura Martin: Alergarea e foarte specială pentru mine
Am început să fac sport…
Am avut mare noroc cu părinții mei, care aproape 3 ani mi-au pus schiurile în picioare. Nu cred că îmi plăcea prea mult sau că mă amuzam prea tare, știu că se lăsa și cu plânsete din partea mea, dar cu multă perseverență din partea alor mei, mai ales că unul dintre ei mă căra la deal și celălalt mă prindea la vale :). Aceasta a fost prima tangență cu orice sport. Schiul a rămas în continuare No.1 pentru mine, foarte, foarte aproape de alergare, chiar dacă am schiat foarte rar în ultimii ani.
Tot datorită alor mei am făcut balet, gimnastică, dansuri “moderne”, tenis, înot, toate la timpul lor, fără merite sau performanțe, doar de drag și sănătate.
Și povestea cu alergatul este specială. M-am născut și am crescut în Săcele, Brașov, într-un cartier de blocuri, cu mulți copii în jur, cu multă joacă în aer liber și multă mișcare. Am avut o copilărie foarte activă, ca majoritatea copiilor de vârsta mea. Ne jucam mult timp afară și aveam o libertate mare de mișcare.
Îmi aduc aminte de alergările din timpul școlii generale și din timpul liceului. Erau destul de răzlețe, dar foarte intense, mai ales emoțional. Alergam ori pe câmpul din spatele blocului, de unde vedeam dealurile din zonă și munții (Piatra Mare și Bucegii) sau împreună cu echipa de karate a fratelui meu, duminica dimineața, în pădure. Alegările pe câmp le făceam ori dimineața devreme (rar 🙂 ), ori seara, la apusul soarelui, când intram într-o stare emoțională greu de descris. Era fericire pură. Alergarea în pădure era dificilă, de cele mai multe ori eram ultima… Dar când se termina totul, era perfect :). Simțeam că mi-am pus sângele în mișcare, ca m-am încărcat de energie, era totul minunat.
Alergările susținute se întâmplau în timpul verii, când mergeam cu părinții și fratele meu la mare în Turcia. Am mers ani de-a rândul lângă Kușadasi, unde plajele erau foarte late, nisipul fin, puțină lume pe plajă. Aveam parte de experiențe mai aproape de nota locală decât în stațiunile consacrate, pline de turiști. Pentru noi, copiii, concediul la mare era un boot camp veritabil. Înotam și alergam mult, în fiecare zi. Ne dădeam unul altuia un sentiment de siguranță și o viteză tot mai bună. Ni se alătura și tata, uneori.
Alergam ori dimineața, foarte devreme, până la mare și continuam pe plajă, ori seara. Soarele apunea în mare și era minunat să alergi cu soarele la picioarele tale 🙂 La propriu.
Alergarea e foarte specială pentru mine. Nu știu de ce. Cele de mai sus explică mai bine. E clar că are o puternică încărcătură emoțională. Și mai e ceva. Alergarea e simplă, e naturală. Cu toții alergăm de când suntem mici, unii după alții, unii de alții, depinde de jocurile pe care le jucăm. Ne liniștim mai târziu… sau poate nu 🙂
Pentru mine, majoritatea alergărilor sunt printre acele foarte puține momente în care fac ceva doar pentru mine, în care sunt doar eu și gândurile mele, în care am conversații cu mine însămi, în care mă ascult mai mult. E foarte interesant mecanismul intern.
Prima mea competitie…
Prima competiție… Greu de zis. Dar uitându-mă recent peste câteva poze, s-ar putea că o ștafeta la Fără Asfalt (împreună cu soțul meu, Silviu) să fi fost prima mea competiție, dar nu sunt sigură. Dacă nu, sigur Carpathian Adventures, în august 2009.
Iubesc alergarea și schiatul. În orice ordine. Schiul mi se pare mai exotic, pentru că se întâmplă mai rar, dar viteza, controlul, siguranța, neprevăzutul, prezența de spirit pe care le regăsesc aici, nu le-am mai găsit nicăieri. Alergatul îmi oferă constant bucurie pură și multe alte, depinde de momentul în care se întâmplă: claritate, încredere, liniște, energie, putere, optimism, conectare reală cu mine și cu natura.
Mi s-au întamplat destul de multe lucruri de-a lungul competitiilor. Cred că cele mai puternice au rămas cele de la prima participare la Carpathian Adventures în 2009, în Munții Făgăraș. Într-un moment de neatenție, rucsacul meu a alunecat într-o prăpastie. A coborat Silviu după el, desi a fost foarte periculoasă experiența pentru el. Atunci am avut o senzație stranie că ”this is it”, că se poate termina foarte prost orice moment de genul acesta. Un alt moment foarte intens a fost la aceeași ediție a Carpathian Adventures, când am urcat prin Strunga Dracului și mi-a fost atât de greu și de frică încât am plâns în hohote când am ajuns sus, mai ales că pe o stâncă era lipită o poză a unui bărbat care murise acolo.
Încă îmi place alergarea, încă îmi provoacă multe emoții. Sunt mândră de mine că evoluez, știu ca alerg tot mai bine. Și poate cel mai important, că m-am îndrăgostit iremediabil de trail running și știu că e doar începutul “îndrăgostelii” 🙂
Prietenii mei spun că…
Alerg bine 😀
Am aflat despre mine că…
Pot face multe, că rezist la multe, că sunt foarte competitivă, că încă mă descurajez destul de rapid, dar că mă pun înapoi pe picioare și mai rapid, că încă îmi este foarte frică de unele contexte, că mintea este cel mai puternic aliat și dușman în același timp și că mai am multe de învățat și de experimentat :).
Sportul mă face să mă simt…
Completă. Umană. Empatică. Conectată. Prezentă.
Uneori mi se întâmplă să…
îmi fie foarte lene și să renunț destul de ușor la antrenamente, pentru motive puerile. Nu am scăpat de asta de-a lungul timpului, în schimb m-am împrietenit tot mai tare cu vremea și nu ea este cea care mă oprește.
Obiectivul meu în 2015
Nu am un obiectiv conturat clar în acest moment. Îmi doresc cât mai multe alergări de trail și alte triatloane unde voi participa cu echipa High5Rock’n’Roll Girls la proba de ștafete. Poate un maraton în toamnă? 🙂
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că…
mișcarea în aer liber în special te aduce mai aproape de tine, de simplitate. Îți dă multă forță și încredere, te “trezește” și te ajută să fii mai prezent. Alergarea în mod special este simplă și naturală și susține foarte frumos orice alt sport. Alergarea pe asfalt, offroad sau oriunde în aer liber are foarte puține în comun cu alergarea în sală, fiecare kilometru este “pe bune”, asa că ieșiți afară 🙂.
Laura si soțul ei, Silviu
Un alt lucru pe care am început să îl apreciez tot mai mult este comunitatea de alergători, prietenii cu care mai ies la alergat, deși prefer alergările de una singură, unde îți creezi ritmul și traseul de care ai chef sau nevoie. În schimb, oamenii pe care îi ai in jur te mobilizează foarte tare, așa că alegeți-vă cu grijă oamenii din jur 🙂
Încă ceva: participarea la concursuri, chiar și de pe margine, ca spectator, dă multă energie și chef de făcut sport, așa că dacă nu participați la concursuri, veniți doar să susțineți concurenții și si va fi de ajuns 🙂
- ‹ Previous
- 1
- 2
- 3
- Next ›
