Ciucaș X3. Jurnal de alergător montan diletant. Prima filă.
de Eliza Frâncu
Ciucaș X3. N-am stat prea mult pe gânduri să aleg proba de maraton din cele trei (semimaraton, maraton și ultramaraton). După ce făcusem un singur semimaraton la Măcin (primul și singurul meu trail), am considerat că trebuie să evoluez.
Mi se tot spusese că Ciucaș e o cursă montană accesibilă și celor mai puțin obișnuiți cu muntele, așa cum sunt eu. Pregătire înainte de cursă: o oră, poate o oră și jumătate petrecută în Cheile Dobrogei, să se obișnuiască nițel piciorul cu pietrele și inima cu diferența de nivel. Deci, s-o recunoaștem: echivalent cu zero. Sau pe acolo.
Cu o zi înainte, la ridicarea kiturilor, prietena cu care venisem din Constanța îmi arată de jos cel mai înalt vârf din jur. “Uite, mâine pe vremea asta o să fim acolo”. “Fix pe vârf?”. “Da. Fix pe vârf, traseul de maraton arată clar că pe acolo se ajunge”. Mă apucă panica de-a dreptul. Una suplimentară, căci ajunsesem deja acolo cu alte două mari temeri.
Prima: să nu-mi sucesc ori rup ceva și să îmi petrec vacanța de după îmbrăcată frumos în alb (de ghips )și a doua – să nu ratez marcajele și să rămân singură pe munte. Curând aveam să aflu că, dacă prima era justificată (pentru un alergător de beton și nisip), a doua trebuia să fie cea mai mică dintre grijile mele. Traseul nu era doar excelent marcat, dar mai erau și sute de oameni pe traseu, de era imposibil să rămâi singur.
Ca de obicei înainte de concurs, nu am dormit. Nu știu când sau dacă voi scăpa vreodată de emoții. La 10 dimineața, când lumea de la semi și maraton a luat startul, eu eram trează deja de nouă ore, așa că trecuse jumătate de zi pentru mine. Venisem la start cu un rucsac-farmacie: nurofen, no spa, anticârcel, magneziu, calciu, glucoză, geluri, batoane. “Să fie, dom’le”.
Batem pasul pe loc. Sute de oameni. Bat și tobele. Tot mai rapid. Ni se pun niște motivaționale muzicale. Rammstein. Și începe să-mi fiarbă sângele. “Ce caut eu printre competenții ăștia? Nu sunt în toate mințile”. Start.
După ceva mai mult de un kilometru, intrăm în pădure. Urcuș moderat. Din ce în ce mai abrupt. Toți o lasă la pas. Zeci de călcături aiurea pe lemne și pământ reavăn. Deși gâfâiam ca o locomotivă, aveam încă impresia că țin pasul. Am refuzat de la bun început ideea de a lua cu mine bețe de trekking. “Mai mult m-ar încurca”. N-o să știu niciodată. Mulți, foarte mulți kilometri prin pădure. Nimic de zis, frumos, dar nu când faci atâta efort la fiecare pas. Curând, în capul meu rămăsese un singur gând. Măcar zece kilometri om fi făcut? Nimeni pe lângă mine nu avea ceas.
De pe drumul prin pădure, intrăm într-o ravenă. Și mai toți cei de pe lângă mine icnesc și se plâng că li se înfundă picioarele în nisipul și pietrișul de pe fundul fostei albii de râu. La mine, e pe dos. În sfârșit, mă simt bine. Mă simt ca acasă, pe malul mării. Prind curaj, încep să conversez, să zâmbesc.
Locul e fabulos, cu pereți stâncoși care încep să se apropie și să ne strângă. Mă tot gândesc dacă să mă opresc și să fac niște poze. Prea târziu. Albia începe să urce, tot mai abrupt. Se termină cu nisipul, ajungem din nou la drum prin pădure. Alți kilometri, urcare și iar urcare.
Ieșim în sfârșit din pădure și dăm de pajiște. De aici, am impresia că nu mai pot face un pas sub soarele unei zile de septembrie toride.
“Om fi trecut de jumătate? Măcar să se fi făcut 20”. Încă un pas, încă doi. Încerc să mă gândesc pe unde voi merge în concediu, ce locuri incredibile voi vedea. Să mă refugiez din fața durerii fizice. Și funcționează. De departe, văd Cabana Ciucaș. “Aha. Deci am trecut de mult de kilometrul 20. Cabana e la km 23!”
Ajungem la Cabana Ciucaș și voluntarul îmi spune: “După hidratare, o iei în dreapta, începe urcarea spre vârf. Nu mai e mult, la întoarcere vei avea deja 29 de km”. Învățasem totuși până acolo că trebuie să te bucuri de încurajările astea, dar să le iei cu penseta. Era suficient să te uiți în sus, la colții de stâncă golași și știai că greul abia de acolo începea. Nu am stat deloc la punctul de hidratare.
Nu că n-aș fi avut nevoie ori că nu mi-aș fi dorit mai mult decât orice în momentul ăla. Nu m-am oprit de teamă că, dacă aș fi stat, fie și un minut, m-ar fi părăsit puterile și curajul. “La întoarcere”. N-a fost o decizie prea inteligentă.
A urmat un ocol în jurul cabanei (ocol care includea vârful!) de 6 km. Cât 60 de kilometri. Fără să-mi dau seama, mă deshidratasem. Uitasem să mai beau apă pentru că mă concentram să pun corect fiecare pas pe pietre și să ocolesc turiștii care încercau și ei să escaladeze spre vârf. Din fericire, am dat peste oameni politicoși care ne vedeau încrâncenați și cu numere de concurs și nu doar că se trăgeau ca să putem trece, dar ne și aplaudau și încurajau.
Gata. Vârful Ciucaș. 1954. Inima mea îi resimțea de parcă escaladase Everestul. “În stânga pentru coborâre”, îmi spunea voluntarul din vârf. Căci eu tot dădeam s-o iau în dreapta , deși vedeam clar marcajul.
“Știu, dar stai să nimeresc cărarea”. De deshidratare, apăruseră probleme cu echilibrul și direcția. Până la cabană, drumul (altul, nu cel pe care venisem) trebuia să fie coborâre. Teoretic. Practic, a fost coborâre tehnică (adică foarte dificilă) alternate cu alte urcări! Mă simțeam trișată. Cum să cobori din vârf și să ai parte…tot de urcare?!?
Când am ajuns din nou la cabană, parcă îl apucasem pe Dumnezeu de-un picior. “Fie ce-o fi, aici stau două, trei minute”. Am încercat să iau niște sticksuri și o bucățică de cașcaval și mi-am dat seama că până și asta devenise o sarcină dificilă: aveam mâinile atât de umflate, că a trebuit să pun mâncarea în căușul palmei, căci de apucat cu degetele nu puteam. Am stat pe iarbă câteva minute. Nu știu dacă 2 minute, cum voiam, sau 10, dar aveam nevoie de un moment de respiro. Mai aveam încă 9 km și “baterie” undeva pe la 1%.
Târâș-grăpiș, m-am urnit din nou, amăgindu-mă că “gata, de aici doar coborâre”. Aiurea. La un moment dat, tot m-am pomenit în fața Muntelui Roșu. Am văzut panta, m-am oprit o secundă și am pus decibeli pe urletul din minte. “Haide, măi. Pe bune?!?!” Au început să râdă cei din spate, au început să râdă și cei din față.
Îmi zvâcnea tot corpul, pe coborâre devenise încă și mai chinuitor decât pe urcare, căci degetele mari îmi izbeau dureros vârful pantofului și îmi dădeau impresia că la următorul pas o s-o iau de-a dura. “Oare am intrat pe ultimul kilometru?” În sfârșit, panta lungă de la finish. Părea că mai sunt trei oameni pe acolo.
“Fir-ar să fie, am ajuns printre ultimii”. Cu vreo 50 de metri înainte de finish, îmi dau seama că organizatorul trebuie să citească numărul de concurs. Pe care eu îl aveam pe rucsac. Așa că intru pe poarta de finish…cu spatele. O văd la câțiva metri pe prietena din Constanța așteptându-mă cu un zâmbet larg și mă prăbușesc pe iarbă.
Mă pocnesc lacrimile de durere. “Tu de când mă aștepți, când ai ajuns?” “Acum o oră jumate. Am făcut cinci ore și jumătate”. Din plâns, o dau în râs. Asta însemna că eu făcusem șapte ore. ȘAPTE.
Și totuși…Dincolo de toate problemele provenite din lipsa mea de experiență în ale alergărilor montane, a fost un traseu superb din toate punctele de vedere. Peisaje, oameni, experiențe.
Organizarea a fost excelentă, punctele de alimentare – bine aprovizionate, traseul excelent marcat, iar voluntarii drăguți și săritori. În plus, oamenii, toți oamenii pe care i-am întâlnit pe traseu, au fost tare simpatici. M-am simțit între prieteni. În cele din urmă, mi-am atins scopul.
Am terminat întreagă un maraton montan. Singura daună: unghiile mari de la picioare. Așa că o să revin. Și anul viitor promit să scot ceva mai puțin de șapte ore! 🙂
A crescut numărul românilor care toamna şi iarna pleacă în ţările calde
Din ce în ce mai mulţi români aleg vacanţe în ţări îndepărtate, exotice şi călduroase, în lunile reci ale anului – toamna şi iarna.
Radu Vatcu, fondator Extreme Travel, prima agenţie de turism de aventură din România, spune că numărul lor s-a dublat în ultimii 2 ani.
“Noile vise de vacanţă ale românilor par să se împartă între fierbinţeala Africii, exotismul Caraibelor cu plaje albe şi capătul lumii – Patagonia. Spun asta pentru că în ultimii doi ani cererea pentru aceste destinaţii s-a dublat, şi în special în perioada de după sezonul estival – adică septembrie-decembrie. Noua vacanţă de vară sau concediu începe să însemne aventură, descoperirea unor civizilizatii îndepărtate şi aroma unui orizont exotic” spune Radu Vatcu, Extreme Travel.
Etiopia
Radu Vatcu in parcul Torres del paine, Patagonia Chiliana
Iată cele 3 top destinaţii din ţările calde alese de români pentru următoarea perioadă:
Etiopia, ţara Reginei din Saba
noiembrie
(17 zile – 4400 $)
Ca suprafaţă, Etiopia este de 5 ori mai mare decât România, relieful sau divers incluzând cel mai jos loc de pe pământ (în depresiunea Danaquil), dar şi vârfuri de peste 4000 de m în Munţii Simieni. Vulcani activi, specii endemice, tradiţii şi cultură unice, vestigii istorice, bucătărie savuroasă, oameni frumoşi şi ospitalieri, toate acestea fac din Etiopia o destinaţie turistică de top pentru turismul de aventură.
Cuba, pe urmele lui Hemingway şi Che Guevara
Viata localnicilor, muzică, dans, înot în jurul recifelor de corali, platatii de cafea, plajă, băi în peşteri… cazări la localnici, în case coloniale plasate în inima localităţilor vizitate, centre istorice, case memoriale celebre. Cuba deţine una dintre cele mai mari densităţi de situri monumente UNESCO din lume.
decembrie
14 zile – 3240$
Patagonia, expediţie la Capătul Lumii
trekking în unele dintre cele mai sălbatice şi izolate zone ale planetei, gheţari spectaculoşi, croaziere la “capătul lumii”, în Ţara de Foc;
ianuarie 2017
14 zile – 4700$
Extreme Travel este prima agenţie de turism (extrem) de aventură din România, înfiinţată în 2010 de Radu Vatcu (ghid montan). Programele Extreme Travel includ circuite pe toate continentele lumii şi se adresează atât persoanelor cu experienţă în escaladarea vârfurilor muntoase cât şi celor fără aptitudini fizice deosebite, dar cu spirit de aventură şi dorinţa de a descoperi locuri deosebite şi de a învaţă din cultură altor popoare.
Jurnal de cursă Triatlon Háromszék – offroad pe bune!
Preambul
În weekendul 3-4 septembrie a avut loc a 25-a editie a triatlonului off road Cupa Háromszék Triatlon, organizat de Asociația AlpinSport, considerat cel mai vechi concurs de triatlon din România!
Mai exact, acum 25 de ani se lua startul pentru prima dată la un triatlon, la noi în țară! Au fost atunci 6 participanți 🙂. Iată-i într-o fotografie de arhivă, luând startul în proba de înot, în lacul Reci (județul Covasna).
1991 – start primul triatlon din Romania (c) arhiva Klosz Peter, Facebook
De atunci și până acum s-au întâmplat lucruri bune în triatlonul românesc: a crescut enorm numărul celor care îl practică, mai ales în ultimii ani, la start se aliniază din ce în ce mai multi triatloniști de gen feminin :), a crescut nivelul de organizare, ba chiar anul trecut România a găzduit Cupa Europeana Premium la Triatlon, la TriChallenge Mamaia, cu sportivi de talie internațională din peste 20 de țări aliniați la start. Mai sunt multe de făcut, dar asta într-un alt articol.
Câteva precizări
- Triatlonul offroad presupune ca probele de alergare și ciclism se petrec pe teren accidentat/offroad, bicicleta este așadar de tip mountainbike; înotul e în apă deschisă, ca și la triatlonul de șosea;
- Anul acesta, evenimentul a fost și competiție Grand Final a Circuitului Național de Cross Triatlon din România. Asta ce înseamnă: după această ultimă competiție din Circuit, s-a tras linie, s-au calculat rezultatele/punctele tuturor sportivilor care au participat la competițiile din circuitul de triatlon offroad și s-au desemnat campionii naționali – la Super Liga (un fel de profesioniști 😉 ) și Age Group – adică sportivii amatori.
- Anul acesta cursa nu s-a mai ținut la Reci, ca în anii precedenți. S-a înotat în lacul Valea Crișului, iar traseele de bike și alergare au fost altele decât în anii trecuți, cu un grad de dificultate sporit: bike – 30 de km cu 1000 de metri diferență de nivel (între Valea Crișului și Șugaș), alergare – 7 km, cu vreo 300 și ceva metri diferență de nivel, în Șugaș Băi)
Cursa mea
Fast forward 25 de ani mai târziu de la prima ediție, cu mine la start! 😀
În ultima vreme, deplasările mele la curse în țară vin la pachet cu un beneficiu neașteptat: somnul!! Asta pentru că plec cu o zi înainte de cursă, de dimineață, ca să apuc să mă refac după drum și să mai înțeleg poate ceva despre locul în care am ajuns.
Cum am ajuns vineri după masă la 17.00 iar cursa era duminică, aveți 3 variante ca să răspundeți la întrebarea ce am făcut cu acest timp! Da, în principiu am dormit!! 😀 Sigur, am mai și mâncat! Nu se poate să ajungi în zonă și să nu testezi gulaș & derivate. Cu gânditul mai puțin, să știți. Am rămas la astea două.
Înotul
Nu prea m-am panicat cu gândul la proba de înot, iată o premieră. Înainte de cursă, vreau să zic. 🙂 Sigur, am ajuns cu colegul Purcaru cu 5 minute înainte să se închidă tranziția! Deși eram la tot atâtea minute – sau poate mai puțin- de mers cu mașina până acolo.
Am lăsat mașina în parcare și am plecat pedalând pe niște pietre oribile, făcând flic flac-uri cu roata din spate, cu un rucsac gigantic după mine într-o mână, cu schimburile pentru tranziție, și cu neoprenul pe umăr și casca strâmbă pe cap. Un număr de circ foarte reușit.
La următorul număr puteam să tai și bilete: începusem să mă echipez cu neoprenul, gâfâind și înjurând (dacă ați încercat operațiunea asta, știți despre ce vorbesc), când, ajunge la mine Cristi Logofătu și mă bate discret pe umăr, spunându-mi următorul lucru șocant, dar mai încet așa: nu ne lasă cu neopren.
in tranzitie
Vai de mine! 🙂 Sigur, dacă priveam în jur aș fi văzut că nu e NIMENI în neopren, că toată lumea e prezentă și că dacă startul e peste 15 minute chiar înseamnă că nu e cu neopren. Aha. Panic moment! 😀 Neoprenul asigură o flotabilitate cu cel puțin 15% mai bună decât cea naturală, să zicem, dar mai face ceva neoprenul: îi ajută psihic pe speriații ca mine!, șoptindu-le în cap: nu ai cum să te îneci dacă porți neopren.
Din momentul ăsta lucrurile au luat-o razna: mi-am auzit numele și m-am dus să-mi iau cipul și să-l leg de picior, l-au auzit pe Purcaru întrebându-mă holbat CUM E APA?!, eu blocată pentru că în timpul ăsta cineva urla Start Elite în 3 minute! (amatorii, adică noi, eram imediat după, la 2 minute), i-am strigat și eu lu’ Purcaru: de unde vrei să știu, nu vezi că n-am intrat în apă?!, apoi m-am repezit la bicla din tranziție, și am început să țip: cine are ulei de lanț????
Atunci a apărut îngerul Rafael, cu o mână ținea harpa, cu una îmi ungea mie lanțul cu ulei, apoi s-a făcut nevăzut, că venea startul, apoi eu am gonit către malul apei, dârdâind numai privind-o, s-a dat startul la Elite și apoi am intrat în apă până la genunchi și când să încerc să intru să mă obișnuiesc cu temperatura, începe numărătoarea inversă: 20, 19, apoi am început să țip Vă rog să mai amânăm, e prea RECE!!!, sincer doar vreo 4, 5 dintre noi apucaseră să intre în apă și să dea câteva brațe, 10, 9, PUTEM SĂ MAI AMÂNĂM PUȚIN, E PREA DEVREME!!, ESTE FOARTE RECE APA!!! 5, 4, 3 LA NAIBA!!!, 2, 1 START!
Ok. Deci start. Gașca pornise, strategia mea infailibilă era, ca de obicei, să rămân în urmă, ca să nu intru în mașina de spălat, doar că acum nu puteam să intru deloc! Simțeam că mă sufoc și că e prea RRREEECCCEEE! Grupul se îndepărta iar eu îmi imaginam următorul dialog: Cum a fost la triatlon? Nașpa, nu am luat startul. De ce? Era apa rece. Așa că am pornit.
După 5 brațe aveam să aflu că nu era așa de rece. 🙂 Doar că îmi ia mie prea mult – fizic și psihic – să mă obișnuiesc cu apa și temperatura ei. Și cu ideea că voi înota!!
nu, nu eram printre ei! 😀 asteptam sa se faca lacul limpede la loc 😀
Eram într-un lac, tot ce știam despre el era ce-mi spusese un localnic – că a fost o carieră de piatră înainte pe locul ăsta – nu am tras nicio concluzie după informația asta. Purcaru doar a zis ceva de genul: înseamnă că este groaznic de adânc! Nu știu cum a făcut corelația. În orice caz, după cursă i-am spus că am simțit curenți în lac și el a mai venit cu o teorie (cred că am să îl recomand la site-urile alea – secretele, efemeride, etc, are stofă :D) – și anume aceea că s-au produs într-adevăr curenți de la peștii gigantici din lac, A SIMȚIT ȘI EL!!! – deoarece acolo e un fel de crescătorie. Bine că mi-a zis asta DUPĂ.
Nu ne-a crezut mai nimeni că au fost curenți în lac, deși am povestit multor concurenți! Nimeni nu a simțit nimic în afară de noi!
Am ieșit clătinându-mă din lac și am ajuns în tranziție odată cu colegul Purcaru. Până mi-am revenit a luat ceva, până m-am coordonat să mă încalț tot așa… Iar când am pornit pe pietrele alea, părea că mă mișc cu încetinitorul.
Bicicleta
A fost groaznic în primii 10 kilometri! Nu reușeam să mă încălzesc! Gâfâiam în ultimul hal.
Dar pădurea era minunată! Iar urcările nu foarte abrupte, astfel am putut să constat că le-am cam făcut pe aproximativ toate în șa. E bine, nu m-am rupt degeaba anul ăsta la Maratonul Olteniei sau la Cozia MTB sau la Cheile Nerei.
După 10 kilometri am revenit la viață și am parcurs cu bucurie un traseu ideal de mountainbike: cu trase tehnice de nisip, cu coborâri dubioase cu pietre și rădăcini, dealuri deschise, poteci single trail, drum de piatră totală, poteci în întunecimea și răcoarea pădurii, curbe strânse… Wow, de multă vreme așteptam un traseu foarte ciclabil, așa cum a fost acesta! Sau poate că eram eu mai pregătită pentru el, cine știe? 🙂 Chiar dacă am pierdut ceva timp în primii 10 kilometri, m-am declarat mulțumită de prestația mea aici. Chiar am simțit că i-am dat și că m-am simțit grozav pe traseu. Îmi pare rău că nu prea sunt fotografii de pe traseu, a fost spectaculos! Am găsit câte ceva:
(c) Triatlon Háromszék
Alergarea
Eh, complicat :). Am început să alerg cu un efort mult prea mare. De fapt, cred că era maximum din ce puteam da. Am avut o buclă de parcurs, de 4 ori. La naiba, mi-a luat o veșnicie.
Pur și simplu pierdusem orice speranța de a accelera – pe urcări efectiv abia mergeam. Venea o coborâre destul de lunguță, dar ambele trase principale ale traseului păreau a fi la limită pentru starea în care eram: urcările erau prea abrupte, coborârea lunguță, aveai timp să te refaci pe ea, dar cam tehnică – îți solicita mult mușchii și concentrarea. A fost o alergare chinuită, din păcate, nu vreau să-mi mai amintesc de ea! 🙂
Campion național (??!!)
Ok, locul 1 la categoria mea de vârstă la triatlonul ăsta e cum e, nu de alta, dar nu am avut concurență la propriu – gen, am fost singura care a concurat la 35-40 de ani.
Dar campion național categorie de vârstă pe tot Circuitul național de Triatlon Cross, adică offroad?! Well, se pare că cea mai mare realizare a mea din sport (am mai fost campion național la triatlon categorie de vârstă în 2014, doar că atunci a fost la triatlonul de șosea) mă găsește într-un an în care am avut totuși alte priorități decât antrenamentele și sportul. Purcaru a ieșit și el vicecampion național la categoria lui de vârstă, 50-55!
(c) arhiva personala
Ca să mărturisesc până la capăt – la început de an îmi propusesem ceva major – antrenamente și susținerea curselor la SuperLiga, pentru triatlon offroad, dar faptul că nu am avut cum să prioritizez antrenamentele, m-a lăsat doar înscrisă în SuperLigă, concurând apoi la amatori. Uitându-mă peste timpii fetelor din SuperLigă nu pot spune decât Jos, pălăria! Sper să reușesc și eu în viața asta acești timpi. 🙂
Dar totuși s-a întâmplat chestia asta și nu poate fi decât o prăjiturică de sus, probabil pentru că mi-am învins teama. De înot, de ape deschise, de faptul că nu o să fac față cursei, de faptul că voi fi întrecută așa cum poate nu se întâmpla în anii în care aveam un program de antrenament. Am pus înaintea acestor frici dragostea pentru sport și pentru natură. Și ceva magic s-a întâmplat! 🙂 Am descoperit că ceea ce vreau să fac în sport este în zona de offroad – așa că am să cam las triatloanele de șosea, până când o să simt că mă cheamă iar! Deocamdată, triatlon offroad scrie pe mine! 🙂
poza de grup cu toti campionii nationali ai Circuitului offroad 2016 – amatori si SuperLiga
p.s. trebuie să spun despre tratamentul regesc de care am beneficiat în cursă – voluntari super, marcare traseu excelentă, organizare impecabilă – dar mai ales post race. Oameni buni, dacă s-a mai pomenit așa ceva, a fost o echipă întreagă de maseuri în tehnica Yumeiho, care doar de noi s-au ocupat, a fost incredibil de bine! Dacă nu am intrat în transă în cursă, atunci aici sigur s-a-ntâmplt ceva! Îi recomand cu mare drag, aici îi găsiți – www.gim.prevent.ro și www.sry.ro.
A, și am spus oare despre ceaiurile, reci (cu gheață din belșug) și calde cu care ne-au răsfățat cei de la Demmers Teehaus? Eu am băgat vreo 5! A fost o nebunie, le mulțumim! 🙂
Elisabeta Lipă, Gabriela Szabo, Andreea Răducan și Ivan Patzaichin – ambasadori ai evenimentelor Bucharest Running Club
Bucharest RUNNING CLUB (BRC), organizatorul celor mai mari evenimente de sport de masă și de alergare stradală din România, anunță noii membri onorifici care devin implicit și ambasadori ai evenimentelor BUCHAREST RUNNING CLUB PREMIER EVENTS.
Cei patru mari campioni ai României, personalități ale lumii sportive și societății românești care au acceptat invitația de a deveni membri onorifici ai organizației sunt: Elisabeta Lipă, Gabriela Szabo, Andreea Răducan și Ivan Patzaichin. De-a lungul carierelor remarcabile, cele patru personalități sportive au promovat România și sportul, în spiritul valorilor olimpice-respect și atitudine pozitivă.
Ei vor fi de asemenea ambasadori ai Bucharest RUNNING CLUB PREMIER EVENTS și ai Maratonului București Raiffeisen Bank, alături de ceilalți ambasadori ai evenimentului: canotoarele campioane olimpice – Doina Ignat, Viorica Susanu, Camelia Lupașcu, Georgeta Andrunache, artiștii Călin Goia, Dan Helciug, realizatorii TV Sonia Argint-Ionescu, Daniel Osmanovici, Alex Dima, Gianina Corondan, Oana Tache.
„Suntem onorați să-i avem ca membri onorifici pe cei patru mari campioni de renume, alăturându-se unui număr considerabil de personalități recunoscute din lumea sportivă și culturală românească care sprijină activitatea Bucharest RUNNING CLUB”, a declarat Valeria Răcilă Van Groningen, Președinte Bucharest RUNNING CLUB.
(de la stanga la dreapta) Ivan Patzaichin, Valeria Răcilă von Groeningen, Gabi Szabo, Elisabeta Lipă, Oana Năstase
„Credem cu tărie că domniile lor, prin puterea inspirației cât și a pasiunii și a implicării care le-au asigurat respectul și admirația românilor de-a lungul timpului, vor promova în mod activ necesitatea practicării sportului în rândul populației. Le mulțumim și le suntem recunoscători noilor noștri membri onorifici” a declarat Oana Năstase, Director Bucharest RUNNING CLUB.
Bucharest RUNNING CLUB anunță că în perioada 8-9 octombrie va avea loc cea de-a noua ediție a Maratonului București Raiffeisen Bank la care sunt așteptați peste 14.000 de alergători din 60 de țări și îi invită pe alergători să se înscrie pe www.bucuresti-maraton.ro până pe 25 septembrie la una dintre curse: Maraton (42 km), Semimaraton Volkswagen (21 km), Ștafeta Vodafone (4×10 km), Cursa Populară Ciuc Radler (3,6 km), Cursa Adolescenților (3,6 km), Cursa Copiilor Uniqa Asigurări, Jogging în scutece SAMAS.
Despre membrii onorifici ai Bucharest RUNNING CLUB:
Elisabeta Lipă a obținut 5 medalii de aur, 2 de argint și una de bronz la șase Olimpiade, a fost de 25 ori campioană a României. În anul 2000, a fost declarată cea mai bună canotoare a secolului de către Federația Internațională de Canotaj. În prezent ocupă funcția de ministru al Tineretului și Sportului.
Gabriela Szabo-atleta olimpică desemnată în 1999 cea mai bună atletă a lumii și cea mai bună sportivă a Europei. A stabilit record mondial la 2.000 m, în 1998, și la 5.000 m, în 1999, la Dortmund. A fost medaliată cu aur la Jocurile Olimpice de vară din anul 2000, la proba de 5.000 m și cu bronz și respectiv argint la proba de 1.500 m, de la Jocurile Olimpice din 1996 și 2000. A fost de asemenea de patru ori campioană mondială la seniori și o dată la juniori. Este vicecampioană olimpică în Atlanta, la 10.000 de metri.
Ivan Patzaikin “ cel mai valoros canotor al tuturor timpurilor’’ este cvadruplu laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară din 1968, 1972, 1980 și 1984 și triplu laureat cu argint.Cariera olimpică cuprinde 5 ediții ale Jocurilor Olimpice de Vara: Mexico 1968, Munchen1972, Montreal 1976, Moscova 1980 și Los Angeles 1984. La cele cinci ediții a cucerit 7 medalii: 4 de aur (C-1 1000 m: 1972, C-2 1000 m: 1968, 1980, 1984) ) și 3 de argint (C-2 500 m: 1980, 1984; C-2 1000 m: 1972.
Andreea Răducan este una dintre cele mai iubite gimnaste de talie mondială din istoria sportului românesc, autoare, jurnalistă și comentatoare sportivă, medaliată cu aur pe echipe și argint la sărituri, la Jocurile Olimpice de la Sydney din 2000, multiplu medaliată cu aur și argint la campionatele mondiale de gimnastică artistică. Din anul 2006, reprezintă Fundaţia Olimpică Română la care în prezent ocupă funcția de președinte și unde promovează importanţa sportului și se implică în susţinerea proiectelor caritabile pentru foşti campioni care astăzi se confruntă cu situații delicate.
Despre Bucharest RUNNING CLUB (BRC)
Bucharest RUNNING CLUB este organizatorul celor mai mari competiții de alergare stradală și sport de masă din România – „ Bucharest Running Club premier events”
Începând cu anul 2008, Bucureștiul a fost inclus în circuitul internațional al maratoanelor, alăturându-se celorlalte capitale europene care găzduiesc anual astfel de competiții.
Competițiile Bucharest RUNNING CLUB sunt acreditate și înscrise în calendarul internațional al AIMS (Asociația Internațională a Maratoanelor și Semimaratoanelor) și IAAF.
BRC a dezvoltat în România modelul asocierii competițiilor de alergare și sport de masă cu o cauză socială, umanitară sau ecologică iar în prezent sunt peste 20 cauze partenere ale evenimentelor. Acestea cumulează fonduri de 50.000 -100.000 euro anual pentru proiectele comunitare, sociale, educaționale, ecologice prezentate. BRC a fost primul ONG care a demarat o platformă de voluntariat sportiv în Romania – www.voluntarinsport.ro iar în prezent colaborează cu peste 1.000 voluntari activi care se implică în proiecte și evenimente sportive.
BRC organizează competiții proprii dar și evenimente de sport de masă pentru companii și ONG-uri. De la înființare, BRC a organizat peste 100 de evenimente de alergare, mișcare în aer liber, sport de masă, voluntariat, educație, comunicare, dezvoltare comunitară.
Site-urile oficiale ale Bucharest RUNNING CLUB sunt: www.bucuresti10km.ro, www.bucuresti21km.ro, www.bucuresti-maraton.ro, www.voluntarinsport.ro, www.abrc.ro.
Mountainbike – Călătorie între Cer şi Pământ, Tîrgu Ocna 2016
Duminica 2 octombrie 2016 va avea loc a 4-a ediţie a concursului mountainbike de ciclism offroad cross country Călătorie între Cer şi Pământ , la Tîrgu Ocna, Bacău. Concursul este special datorită traseului care se desfăşoară atât la suprafaţă, pe drumuri forestiere şi poteci, cât şi în subteran prin tunelurile din mina de sare Trotuş.
Organizatori sunt Societatea Naţională a Sării SALROM, Primăria Tîrgu Ocna şi Asociaţia Sportiva Transalpin Bike.
Partea deosebită a concursului este parcurgerea serpentinelor care coboară spre centrul pământului la 240 m adâncime. Traseul din subteran durează 3,1 km timp în care concurenţii pedalează prin tuneluri sporadic luminate după care ajung în mina turistică, unde mai au de parcurs încă 600m.
Apoi tot ce s-a coborât trebuie urcat, aşadar încă 3,1 km de pedalat la deal pentru a ajunge înapoi la suprafaţă, la lumina naturală. Traseul continuă apoi peste mina de sare traversând pe drumuri forestiere şi poteci dealurile şi pădurile din regiune.
(c) Dragos Constantin
(c) Petrut Floroiu
În plus faţă de obligativitatea purtării căştii de protecţie concurenţii trebuie să monteze pe bicicletă o lumină albă în faţă şi una roşie în spate. Fără aceste două accesorii plus casca de protecţie ei nu pot pleca în concurs.
Evenimentul durează două ore timp în care concurenţii trebuie să parcurgă cât mai multe ture de 15 km. La finalul celor 120 minute câştigători la fiecare categorie de vârstă vor fi declaraţi cei care au efectuat cele mai multe ture.
Website eveniment www.calatorie.transalpinbike.ro
Pagina Facebook www.facebook.com/Calatorie
Pagina Facebook Event www.facebook.com/events/334467063558577/
Înscrierile se fac la: www.calatorie.transalpinbike.ro/#inscrieri
S-a lansat primul board game de triatlon din România!
“Triathlon Series” este primul dintr-o serie de board game-uri destinate sportivilor amatori și e un joc care încurajează întâlnirile prietenilor preocupați de aceleași subiecte: de la cum ne antrenăm până la ce înseamnă un life-style sănătos, fie că e vorba de mâncare, relații, stress management sau brain fitness. De astăzi, “Triathlon Series”, primul produs profesionist de acest fel dezvoltat la nivel european, este disponibil pe www.afterracegames.com.
Despre “Triathlon Series”
“Triathlon Series” este un “turn based game”, cu următoarea poveste: ești un triatlet amator, ce încearcă să găsească timpul necesar pentru a se antrena, precum și pentru a-și găsi starea mentală și energia de care are nevoie ca să ducă la bun sfârșit competiția cu un rezultat cât mai bun.
Îți antreneazi skillurile sportive necesare (înot, ciclism, alergare), dar și pe cele interne (energie, mindfulness) și ești pus în situația de a-ți stabili strategia și de a alege modalitățile potrivite pentru a valorifica oportunități pe care ți le oferă diverse evenimente, într-un anumit moment.
Alegerile, felul în care îți gestionezi resursele de timp, îți dozeazi energia și îți menții motivația la un nivel ridicat, la fel ca și nivelul de pregătire fizică, au influență directă asupra performanței tale pe durata competiției și fac diferența în clasament. Dacă te antrenezi susținut, îți construiești inteligent tacticile și știi să faci echipă cu tine însuți, ai șansele cele mai mari să urci pe podium.
“Find your Inner TRI” este ceea ce “Triathlon Series” te îndeamnă și te susține să faci, fie că ești sportiv amator, iubești sportul sau pur și simplu vrei să-ți petreci timpul cât mai cool, atunci când ești împreună cu prietenii.
Triathlon Series este disponibil pe www.afterracegames.com, cu un preț special de lansare în perioada 10 septembrie-10 octombrie 2016 și poartă semnătura unei echipe de creativi români, construită în jurul a doi game-designeri pasionați de good life, sport și strategie: Andrei Dordea, triatlonist amator dependent de sport și Cristian Cătălin, primul game designer român membru al Spiele Autoren Zunft (SAZ), organizație profesională europeană, ce reunește creatori de jocuri din 19 țări.
AfterRace este un creative shop ce își concentrează activitatea pe ceea ce înseamnă fun în viața noastră de după antrenamente.
Maratonul Olteniei – de câte ori poți să cazi? O dată, de două ori, de trei ori…
Prima dată…
M-am trezit într-un șanț. De ciment. La nici 4 minute de când se dăduse startul la Maratonul Olteniei. Eram pe urcarea inițială (sau cum se numește o urcare continuă de câțiva kilometri care apoi continuă cu alte urcări).
Pornisem la startul probei lungi de mountainbike de la Maratonul Olteniei – 52 de km cu 1600 de metri diferență de nivel – conștientă că voi fi usor pe modul survival.
Anunțasem aici într-un post anterior că anul ăsta e hardcore la MO, și că mă bag la turele lungi, sâmbătă la mtb și duminică la semi, la alergare. La momentul postării aveam vise mari de antrenament! dar chiar daca ele nu s-au materializat nu puteam da înapoi!
Anyways. Pregătită sufletește pentru câteva ore bune de tras și împins și pedalat, eram în lumea mea când, la urcarea de pe ciment, înainte de a intra în pădure, simt că mă împinge cineva. Next thing I know e că sunt în șanț, cu bicicleta mea peste mine, cu picioarele într-un fel de șpagat. Peste mine, un domn + bicicleta sa. Știu că nu gândeam decât: oare mi-am rupt vreun picior? Și dacă l-am rupt, când începe să mă doară?
La impact norocul meu a fost că eram pe viteză foarte mică, pe urcare. Căzătura a fost așadar aproape fără urmări, mai puțin faptul că m-a enervat teribil domnul ciclist. Și-a cules frumos bicicleta și a plecat mai departe în cursă ca și cum nimic nu s-a întâmplat. I-am strigat din urmă să mă ajute să ies din șanț, că din cauza lui sunt acolo, și mi-a răspus că nu e adevărat, că trebuie să mă dau la o parte, că el a strigat. Wow. Este cel mai non fairplay comportament peste care dau în 6 ani de competiții. Ca să nu spun altfel.
M-a extras un alt tip din șanț, pentru că singură nu prea avem cum, blocată fiind cu bicla peste mine, în șpagat. 🙂
Am plecat mai departe!
A doua oară
A urmat cazna lui Sisisf, pe urcarea interminabilă, continuată cu alte urcări, dar măcar nu așa abrupte. Ăsta e profilul traseului :D:
traseu mountainbike, tura lunga, Maratonul Olteniei
Am ajuns în punctul unde se despart cele 2 trasee – cel lung mai face o buclă sănătoasă, de 18 km cu vreo 700 de metri diferență de nivel. Am sărit pe bunătățile de la punctul de alimentare – aveau mure proaspete printre altele, puteți să vă imaginați așa ceva?? Am balotat glucoză, stafide, portocale, lămâie…
punctul de alimentare 😀
Am stat frumos de vorbă cu oamenii de acolo, mi-am luat apă proaspătă în bidon… Bine, bidonul nu era al meu… Uhm, era al altcuiva, nu știu cine!
Pe coborârile lungi am dat peste cimitirul bidoanelor de energizant – am văzut vreo 6 pe drum!, căzute de la hurducături. Când am terminat coborârea mă uit în suport – plecase și al meu în lumea celor drepți.
Așa că m-am holbat cu ochi de beduin (ăla din deșert :)) la un copil dintr-o curte și l-am rugat să-mi dea ceva apă. Un tip care făcea ca și mine push bike pe urcarea din sat, îmi întinde efectiv un bidon și zice: uite, p-ăsta l-am găsit pe drum… dacă ai nevoie. Aleluia, brother! (insert church bells). După ce am murit de sete anul trecut pe același traseu, pen’ că plecasem fără bidon, îmi învățasem bine lecția și știam că e fundamental să am apă la mine!
Am luat frumos recipientul salvator, care nu încăpea în suportul meu, și l-am băgat în buzunarul de ciclism de la spate!! Acolo a stat cuminte toată cursa, l-am scos de câte ori am avut nevoie. Sigur, cu oprire, frumos, ca la picnic :).
M-a mai salvat ceva în cursa asta: energizantele sărate de la Isostar, din noua gamă!
Am descoperit cracker-ii cu cremă de șuncă și brânză. OAU. Au un gust absolut genial și te hrănesc instant.
Sunt ca un fel de sandwich, crocanți, doar că exact în formula care îți trebuie pentru efort susținut, care trece de 3, 4 ore. Sunt bogați în proteine dar și carbohidrați. Iar trebușoara asta contribuie la hranirea fibrei musculare in efort. Și îți dau senzația de sațietate!
Am trăit pe traseu și cu 2 pliculețe de băutură izotonică cu roșii și busuioc. Faza mișto la ele este că au rolul de a compensa pierderile de electroliți – tot ce ne pleacă din corp la efort susținut. Are sodiu mult, iar asta e grozav pentru că reface ceea ce pierzi prin transpirație, carbohidrați, ca să îi dai înainte și vitamine.
Am băgat și tablete energizante, tot de la Isostar: pline cu magneziu, potasiu și vitamine. Ce mai, am avut toate condițiile :)). Am înțeles într-un târziu cât de important este să îi dai corpului ce îți cere în efort. Înainte nici nu opream punctele de alimentare! Dar acum nu mai fac asta.
Mai ales la turele lungi. Ador bucla suplimentară de la cursa lungă în aceeași măsură în care o urăsc. 🙂 Știți cum e acolo? E ca și cum intri într-o altă dimensiune. Pădurea este mult mai … stufoasă și mai sălbatică și mai umbroasă, potecile mult mai înguste, iar râpa de jos, care răsare în partea dreaptă a primei poteci, este un hău pe care e bine să îl observi la timp :). Mai ales că poteca single track este pe coborâre abruptă, cu rădăcini. Chiar trebuie atenție acolo.
Nu, n-am căzut în râpă. Dacă se întâmpla asta, nu mai apucam să povestesc. Dar imediat după ce m-au chinuit urcările acestei bucle, când simțeam că nu mai am vlagă, i-am dat tare pe o coborâre și m-am trezit pe jos. Of, ce singurătate! Eu cu bicla, pădurea și căzăturile. 🙂 Măcar să mă plâng și eu cuiva! Nu trecea nimeni. La punctul de alimentare 2, în bucla suplimentară, o doamnă zice: Tu ai fost și anul trecut, nu? (uitându-se la ceas și la fața mea cam distrusă) Și… parcă atunci ai venit puțin mai bine la noi la punct, nu? Ha, cine mai știe. De fapt, dacă mi-aș fi amintit corect, nu știu dacă mai eram tot pe aici :))), pe tura lungă.
A treia
2 căzături și nicio durere pe nicăieri. E bine. Totuși, ce naiba se petrece? N-am căzut atâta în toate concursurile din ultimii 6 ani! Ori am început să îi dau prea tare pe coborâri, ori nu am apucat să mă obișnuiesc cu noile frâne ale biclei (luată direct din revizie în concurs. Nu faceți asta!) ori … it was that kind of day… Când nimic nu pare să meargă.
Și a venit a treia. Eram pe o coborâre. Spre finish. Mai aveam maximum 4 kilometri. Eram nervoasă. Tocmai o luasem anapoda, ieșisem din traseu și când m-am prins a trebuit, nu-i așa, să urc ce coborâsem greșit!! Superb. Când făceam și eu sfeștanie că am scăpat de coborâri, mi-am făcut singură rost de urcări inutile.
Îi dădeam tare, eram pe un single track printre copaci, și am pus o frână brusc, pentru că trebuia să ocolesc un copac întrucât părea că mă îndrept spre el! Mda, bicla peste mine, am căzut cumva pe lateral, piciorul era încă prins în spd, iar la pulpa stângă aveam o rană deschisă, plină de praf. În cap mi se învârteau niște steluțe, ca-n desene animate.
Hai sus! Eram cam dezumflată și dezamăgită de prestația mea – pe bune, să cazi de 3 ori într-un concurs pe care l-ai mai făcut de nenumărate ori??, și n-aveam niciun chef să merg la ambulanță.
Am ajuns la finish în starea asta, m-a curățat doamna doctor cu ceva apă oxigenată de am zis că mă urc pe ambulanță, am mers să fac un duș și m-am culcat :))).
Și cumva, a doua zi, la tura scurtă, de 10 km (nu, chiar nu mai eram în stare să susțin semimaratonul) m-am simțit grozav. Pe coborâri mai ales. Așa se face că am scos cu vreo 4 minute mai bine decât anul trecut :). Asta m-a mai înveselit.
Cu prieteni, la start: eu, Toni Dumitru, Bogdan Ciubuc, Narcis Drejan (Sport Total FM)
La anul voi fi uitat iarăși urcările și căzăturile și îmi voi aminti doar răcoarea pădurii, libertatea coborârilor, apa băută exact atunci când ți-e sete, strategul din tine, pe care-l descoperi atunci, când ai nevoie să știi ce trebuie să faci, oamenii care se bucură de traseu, cu tine, și care te ajută cum pot: anul trecut mi-au dat apă, anul ăsta mi-au dat bidon :). O să îl uit pe tipul care m-a aruncat în șanț. O să uit epuizarea de la tura lungă. O să uit căzăturile. Și o să mă înscriu iar, cu aceeași emoție și același entuziasm. 🙂
cu amicul Cezar, jurnalist la Sport Total Fm
start proba de mountainbike
CONCURS. Câștigă un hamac, pentru vacanța de… toamnă!
Adrenallina și Inspirel te provoacă la concurs, în urma căruia poți câștiga un hamac Tahiti, link aici: http://inspirel.ro/produs/hamac-tahiti/
Știm că pentru unii vacanța abia începe, iar toamna se lasă cu aventuri. Dar și cu relaxare! Oriunde vei evada, cu siguranță vei avea nevoie de un hamac simpatic și colorat, unde te poți relaxa în voie după o tură adrenalitică.
Hamacul găzduiește 1 persoană și are o greutate de doar 1 kg. Numai bun de aruncat în rucsac, nu-i așa?
Așadar, ce trebuie să faci ca să ajungă la tine hamacul Tahiti:
- Like la paginile de Facebook Adrenallina.ro și Inspirel (sigur, numai dacă nu ai dat până acum!)
- comment la finalul acestui post: să ne scrieți în ce loc ați ancora hamacul și de ce?
Noi vom alege foarte subiectiv cel mai interesant răspuns! Și acolo pleacă și hamacul! 🙂
hamacul Inspirel
Start concurs: ACUM!
Final concurs: vineri, 8 septembrie!
Succes! 🙂
AVENTURĂ. Cu caiacul pe râul Neajlov, lângă București
Am o sută de pagini deschise în browser, trebuie să dau 135 de telefoane și să scriu 356 de emailuri.
Apoi deschid ca din întâmplare folderul de fotografii de acum câteva weekenduri, când am fost cu caiacul pe râul Neajlov. Și parcă tot zgomotul se oprește și mă cuprinde o liniște și mă relaxez pe loc.
Îmi amintesc lumina caldă a soarelui și apa puțin rece, sunetul pe care îl scot padelele mele când intră și ies din apă, atunci când înaintez, plăcerea de a descoperi misterul următorului cot al Neajlovului…
Am vrut o zi relaxată, ușor aventuroasă, în apropiere de București și așa am găsit programele băieților de la Green Adventure. Am văzut turele de caiac și mi s-a aprins o luminiță! Deci o să învăț să “conduc“ singură un caiac, pe apă! 😀
Un nou pas în încercarea mea de a mă împrieteni cu apa pe toate căile posibile. Nu știu cum face, dar mă atrage ireversibil, în ciuda temerilor mele: particip la triatloane deși mi-e groază de înotul în ape deschise, ador să înot și aproape că a devenit sportul meu preferat, surclasând și bicicleta, deși nu reușesc să învăț să fac pluta sau să fiu relaxată în apă mereu…
O zi lângă apă, în apă este ceea ce mă energizează mai mult decât orice altceva. Așa că am sunat la băieți vineri și sâmbătă dimineața eram aliniată la start (mă rog, la mal, nu la start, defect profesional :D), pe malul Neajlovului, undeva pe lângă localitatea Călugăreni, alături de familii și alți oameni, majoritatea veniți din irespirabilul București pentru o zi relaxantă.
Mi-am luat caiacul în primire, am ascultat cu atenție cum trebuie să țin padelele și cum trebuie să le întroduc în apă, cum virez și cum întorc sau cum dau înapoi. Apropos, băieții organizează și curs de tehnici esențiale de vâslit, aici e dacă vă interesează.
Este minunat să simți libertatea asta, că tu te deplasezi pe apă grație abilităților și forței tale, care acționează padelele și apoi caiacul!
Am pornit în grup, fără să ne îndepărtăm unii de alții, ascultând indicațiile băieților. Este absolut genial să înveți să gestionezi un caiac. Să treci pe sub sălcii aplecate peste cursul de apă și să te întinzi pe spate în caiac cât treci pe sub crengile lor, să ții din padele și să-ți folosești corpul pentru a echilibra caiacul la curgerile foarte repezi și învolburate de râu, să simți că ești dus de curent și să reușești să ieși din crengile și stufărișul de la mal în care te-ai împotmolit, să cârmuiești astfel încât atunci când iei curba să nu te duci cu spatele caiacului în altă direcție…
Au fost aproape 7 ore de caiaceală! Cu 2 ore în care am făcut pauză de relaxare și de … foc de tabără, ca să ne pregătim prânzul. 🙂
Este un sport minunat, care implică tehnică, forță în brațe, intuiție, empatie cu natura, aventură… Unde o fi fost caiacul până acum, de l-am descoperit abia acum? 🙂 Dar știu că nu e târziu, pentru nicio dragoste descoperită nu e prea târziu.
Mă uit afară, pe geam și aproape mă apucă plânsul. Mai bine mă mai uit pe poze!!
Summer is gone! (și emailurile mele + telefoanele mă așteaptă, într-o notă de urgență mai alarmantă decât acum 1 oră, când m-am apucat de scris acest text!!!)
Faza mișto este că se poate prelungi vara, cel puțin așa arată din calendarul Green Adventure:
http://www.greenadventure.ro/calendar
Băieții se pregătesc de Canyoning in Sinaia, alte ture de caiac pe Neajlov, rafting pe Jiu, caiac și biciclete pe insule grecești… așadar un septembrie estival. 🙂
Am înțeles un lucru: chestiile faine și aventuroase se pot face oricând, trebuie doar să îți creezi tu premisele. Așa că mă gândesc serios să-mi iau un caiac. Aveți idee pe ce lacuri de lângă București se poate merge cu caiacul? 🙂
Vă aștept cu un răspuns și poate facem gașcă.
Așa că să nu ne întristăm: vara pleacă dar de aventuri ne facem noi rost în continuare, dacă vrem cu adevărat! 🙂
(ok, gata motivaționalul, mă bag la mailuri, paaa :))) )
Câștigă 2 invitații la crosul Beach Run!
Ce faci sâmbătă, 10 septembrie? Însoțești la mare prieteni care participă la triatlonul TriChallenge Mamaia 2016 cumva?
Participi chiar tu la ultimul triatlon din circuitul de triatlon de șosea de anul acesta și ar merge o alergare de revenire? 🙂
Mergi la mare în weekendul ăla și ai chef de o alergare pe faleză, în briza răcoroasă a mării?
Oricare ar fi răspunsul tău, să știi că Beach Run, crosul de seară din cadrul TriChallenge Mamaia (cel mai mare concurs de triatlon din Europa de Est si Balcani) te așteaptă la start.
Sunt 4 km, un traseu accesibil pentru orice vârstă şi nivel de pregătire, pe faleza din Mamaia (o parte asfalt, o parte nisip).
Și acum hai să vedem ce putem face ca să nu mai plătești înscrierea :)).
Următoarele:
- Dai Like la Adrenallina.ro, pe Facebook, aici (ASTA DACA NU AI MAI DAT deja, altfel se transforma in unlike, and we don’t want that 🙂 )
- Dai going la evenimentul de pe Facebook, adică aici.
- Scrii la finalul acestui post, în comentariu, ce dorești tu și ce îți trece prin cap despre alergarea la malul mării :). Cel mai interesant comentariu primește invitația gratuită la cursă. De fapt, cele mai interesante 2 comentarii, căci vom avea 2 câștigători!
Start concurs! Luni, 5 septembrie, anunțăm cine a câștigat!
Succes! 😉
Traseul Beach Run porneste de pe promenadă, zona evenimentului TriChallenge Mamaia, lângă parcarea Hotelului Rex. Startul are loc către telegondolă. Se aleargă pe promenadă până aproape de godonolă, când facem stânga și intrăm pe plajă, la marginea apei. Apoi facem stânga și alergăm pe faleza până în dreptul hotelui Rex. Continuăm pe plajă până în dreptul hotelului Golden Tulip. Voluntarii ne vor direcționa la stânga. Intram din nou pe promenadă, facem stânga și continuăm pe promenadă pana la finish.
(Evenimentul închide practic seria întrecerilor sportive şi va deschide festivitatea de premiere de la TriChallenge.)
