Exclusiv. Anca Bucur, corespondență de la Campionatul Mondial de Fitness, Las Vegas: “Iubesc să fiu pe scenă”
Românca Anca Bucur, Miss Fitness Universe*, este zilele acestea în America, Las Vegas, unde participă în perioada 19-21 noiembrie la Campionatul Mondial Fitness America 2015, una dintre cele mai importante competiții din industria fitnessului mondial, ce adună peste 700 de concurenți.
Anca participă la categoria Profesioniști, categorie dedicată concurentelor deja calificate în urma câștigării unei competiții importante, așa cum este Miss Fitness Universe. LATER EDIT: Anca Bucur a CÂȘTIGAT COMPETIȚIA ȘI ESTE CAMPIOANĂ MONDIALĂ LA FITNESS, CATEGORIA PROFESIONIȘTI! 🙂
*Sportiva noastră are la activ două titluri de campionă mondială la fitness şi unul de vicecampioană, obținut anul trecut, așa că are șanse mari acum pentru titlul suprem, și noi îi ținem pumnii!
Ne-a dat voie să intrăm puțin în culisele unui campion mondial, așa că vom afla din interviul de mai jos care a fost și este drumul ei către performanță.
Mulțumim că ne-ai scris din avion, Anca! 🙂
Anca Bucur foto arhiva personala
Cum arată, în mare, antrenamentul tău pentru Campionatele Mondiale de Fitness din SUA, care se apropie? Poţi să ne spui câte ceva şi despre nutriţia şi alimentaţia ta în perioada aceasta?
Sunt antrenor de group fitness şi predau o medie de 4 clase pe zi în diferite centre WorldClass din Bucureşti.
Trebuie să pun accent pe asta deoarece acest lucru contribuie foarte mult la condiţia mea fizică şi rezistenţa la efort.
Bineînţeles, pregătirea pentru concurs este specifică şi separat de ceea ce fac eu în sala că antrenor.
Am 28 de ani şi am început să fac sport de la vârsta de 3 ani. Toată experientă trăită până acum şi antrenorii pe care i-am avut de-a lungul anilor contribuie azi la capacitatea mea de a mă pregăti singură.
Ştiu cum să îmi compun exerciţiile de fitness, mă gândesc la temă, ideea de costum, şi toate celelalte.
Aşa că încerc să mai strecor printre clase înainte cu 3 luni de competiţie pregătirea specifică – coregrafie, mobilitate, dificultatea exercitilor şi rezistenţă crescută pentru a putea duce la final întreg exerciţiul de concurs.
În ceea ce priveşte alimentaţia adopt un stil de viaţă sănătos. Adică am un echilibru şi respect câteva reguli de bază indiferent de anotimp.
Fiind o Federaţie de Fitness în care se cere o musculatura naturală (e motivul principal pentru care am ales să particip la aceste competiţii) programul alimentar nu este deloc dramatic. Trebuie doar să scad procentul de grăsime ca să accentuez musculatura, iar asta rezultă din pregătire şi program alimentar.
Aşa că în cele 3 luni înainte de pregătire las dulciurile deoparte (pe care le mănânc ocazional) şi toate celelalte pericole alimentare. Am 3 mese principale, 1 shake sau 2 de proteină Herbalife, creată special pentru oameni activi că mine şi uneori o gustare compusă din seminţe crude/unele fructe.
Încerc să îi ofer corpului meu vitamine, mâncare şi suplimente de calitate, ca să reziste la programul care este supus.
Ştiu că ai un job solicitant, şi că zilnic tăi Bucureştiul în toate cele 4 colţuri ca să ajungi la centrele Worldclass, unde eşti instructor de fitness, sunt şi şedinţele particulare de antrenor… Cum găseşti timp?
Aşa este. Am perioade mai încărcate, unele mai normale.
Spre exemplu nu am mai avut un weekend liber din luna august ( după nunta mea) dar am fost foarte implicată în proiectele mele şi de asemenea ştiam că va urma satisfacţie, mulţumire şi apoi şi zile libere.
Îmi aleg singură proiectele şi aparitile în care mă implic. Dacă nu mă reprezintă sau simt că nu aş face faţă, reuşesc să aleg varianta cea mai potrivită mie. Cred că de fapt acesta e cel mai bun lucru pentru mine. Că îmi găsesc echilibrul şi mă implic în lucruri ce mă reprezintă şi motivează să îmi găsesc energia şi inspiraţia, chiar şi în zilele mai puţin bune.
Sunt un om optimist căruia îi place lucrul bine făcut.
Ce presupune antrenamentul mental pentru un Campionat Mondial? Poţi să ne dai un exemplu din care să înţelegem importantă psihicului în acest proces?
Este foarte inportant. Motoul meu preferat e: “Credinţa mişcă munţii din loc”. Cred că aşa am crescut.
Făcând sport de mică şi fiind departe de familie, am învăţat să fiu hotărâtă şi să fac lucrul până la capăt, dacă mi-l doresc cu adevărat. Aşa şi cu pregătirea pentru campionatele de fitness. Iubesc să fiu pe scenă, mă bucur că am reuşit şi mai ales că inspir oameni din jur. Cred că asta e hrană pentru suflet la un artist, la mine.
Anca pe scena, in concurs
foto arhiva personala
De unde vine această forţă, aceea de a devedi mereu? Ai la activ două titluri de campionă mondială la fitness şi una de vicecampioană, anul trecut. Şi ştiu că tintă ta a fost şi este întotdeauna aceea de campion.
Aşa e. Până aici am muncit să ajung campioană, pentru că asta îi spuneam mamei la vârstă de 7 ani când m-a înscris la şcoală de Gimnastică de la Deva: “Mami, vreau la gimnastică la Deva (ştiam de la televizor că acolo era Lotul de Gimnastică), să devin campioană”. Am reuşit.
Azi mă bucur de moment, de drum, de oameni, de experienţă.
Mi-am promis că atunci când nu voi mai fi entuziasmată sau nu voi reuşi să mă prezint la nivelul la care am ajuns, voi renunţa să fac asta. Deocamdată, bineînţeles, cât îmi permite şi sănătatea, am să îmi hrănesc pasiunea pentru sport şi scenă cu aceste competiţii 🙂
Cum ai reuşit să te ridici în 2013, în urmă acelei accidentări la genunchi, să totuşi să câştigi titlul în anul acela?
Ahh… acel an. A fost un adevărat proces şi lucru intens cu mine şi psihicul meu.
O persoană activă care e în picioare la 6 dimineaţa şi ajunge seara la 10, să fie nevoită dintr-o dată (a fost o accidentare banală) să stea la pat 6 sapamani?
Nu mi-a fost uşor, dar am acceptat situaţia şi m-am gândit la cum să procedez să mă ridic.
A fost primul an în care eram calificate – doar foste campioane- într-o divizie a profesioniştilor.
Ce sportiv nu vrea să fie numit profesionist şi să se aflet pe o scenă cu cei mai buni din sportul pe care-l practică?
Mi-am zis: voi merge la concurs, chiar dacă va fi să îmi fac prezenţa. M-am recuperat singură, am avut răbdare, ceea ce nu credea doctorul meu că se va întâmpla. Am urmat paşii, am citit mult în acea perioadă, mi-am imaginat exerciţiul şi reuşita.
foto arhiva personala
Poţi să ne divulgi tema show-ului tău de anul acesta? Cum îţi alegi aceste teme, programul artistic?
Anul acesta exerciţiul, mişcările, muzica şi costumaţia reprezintă: Dracula.
Trebuie să recunosc că aşteptam de la început (încă de la primele concursuri) să fac o tema care să aducă cu gândul la România. Dar acum a venit momentul ei.
Am avut Black Swan, Cleopatra, Xena printesa războinică… Pur şi simplu simt aceste personaje. Mă gândesc ce mi s-ar potrivi, ce muzică aş putea folosi în program…
Cei din America m-au numit master of disguise, datorită momentelor memorabile de la concursuri. Mă bucur că am reuşit să fac cunoscută România în aceste competiţii internaţionale. La primul meu concurs, abia la a treia încercare m-au prezentat corect, cu numele ţării…
Cum reuşeşti să te automotivezi, zi de zi? Ştiu că nu apelezi la un antrenor şi faci totul singură. Care este cheia, în cazul tău?
Pasiune pentru ceea ce fac, un parcurs frumos în sport, aspiraţii şi dorinţa de a mă simţi bine cu mine.
Lovitură pentru Rusia: Se cere suspendarea atleților ruși la JO din 2016
Beatrice Dumitru
INADO, organizația care regrupează 53 de agenții naționale antidoping, între care și cea din România, a cerut interzicerea participării atleților ruși la Jocurile Olimpice 2016 de la Rio de Janeiro. Astfel se încearcă transmiterea unui “mesaj puternic de descurajare” către trișori.
sursa foto sport.ro
“Federația rusă de atletism trebuie să fie suspendată de la Jocurile Olimpice de vară 2016 de la Rio. Corupția în atletismul rus nu merită mai puțin. Federația a demonstrat că nu poate trimite o echipă curată la Olimpiadă“, a precizat președintele INADO, David Kenworthy, care conduce și Agenția antidoping din Marea Britanie.
“Un puternic mesaj de descurajare trebuie să fie trimis federațiilor. Ele nu pot participa la cele mai mari competiții atunci când acțiunea antidoping a fost subminată în mod intenționat“, a adăugat Kenworthy, la finalul unei reuniuni a INADO care a avut loc în Colorado (SUA). Agenția Mondială Antidoping (AMA) urmează să analizeze marți și miercuri, la Colorado, consecințele scandalului care a lovit atletismul rus.
Nu este prima lovitură primită de Rusia în scandalul “dopajului organizat”. Federația Internațională de Atletism (IAAF) a suspendat provizoriu Federația Rusă din toate competițiile internaționale. Decizia a fost luată în urma unui Consiliu al IAAF, cu 22 de voturi pentru și doar unul singur contra.
Puștiul de 6 ani care rupe skateboard-ul în 2!
Beatrice Dumitru
În aprilie 2014, un copil în vârstă de 4 ani, Fox Rio Bruner, îl aștepta pe tatăl său, Jamie, pentru a monta un snowboard la un magazin local de articole sportive. El a văzut, însă, un skatebord și a început să se plimbe cu el pe culoare.
Cu toate că nu se mai urcase niciodată pe un skateboard i-a cerut tatălui său să i-l cumpere, iar Jamie i-a îndeplinit dorința fiului său.
A doua zi, el și soția lui, Megan, s-au trezit într-un zgomot ciudat – Fox încerca prima sa Ollie. (mișcare din skatebord)
De atunci, Fox Rio s-a dovedit a fi, la doar șase ani, cel mai promițător viitor atlet în acest sport: la 4 ani putea ateriza pe o margine de 30 inci la 180 grade, la 5 ani a făcut stomping pe kickflips, 360 flips și boardslides, mișcări complicate în acest sport.
Fox Rio in actiune,
credit foto Dave Lauridsen
Pe contul de Instagram al tatălui găsiți performanțele micuțului sportiv, dar și pe Youtube:
https://www.youtube.com/watch?v=9w_GcuARfvk
În august 2014, Fox a început să participe la competiții. Dorința lui Fox este să participe la X Games, atunci când va împlini 8 ani. Pentru a căpăta mai multă experiență, în iunie, el a luat parte la o demonstrație X Games Austin, în Texas, recomandat de celebrul skateborder Tony Hawk. Când Bruner a fugit la Hawk după o cursă, Jamie a crezut că fiul lui se duce să bată palma cu legenda skateboard-ului. În schimb, el l-a întrebat: “Poți să-mi legi șireturile?”. 🙂
Jurnal de alergare retrospectiv. După un 2015 negru plănuiesc un 2016… fără obiective
N-am nimic de ascuns: pentru mine, 2015 a fost un an cumplit. Cu câteva raze de speranţă pe ici, pe colo, de care mă mai agăţ când simt că mă scufund.
Ianuarie nu prevestea nimic bun. Terminasem 2014 cu nişte necazuri pe plan personal şi cred că pe fondul ăsta de stres m-am accidentat la piciorul drept. Am alergat cam cu furie atunci.
Timpul trecea şi se apropia maratonul de la Paris, despre care v-am povestit chiar aici. Am trecut prin toate chinurile şi când începusem să cred că totul s-a dus pe apa Sâmbetei, am dat de un doctor care m-a liniştit şi mi-a dat tratamentul potrivit care m-a scăpat de necaz. “Succes la maraton!”, mi-a urat. Şi a avut dreptate: cu doar trei săptămâni înainte, am încercat să îngraş purcelul în ajun şi, deşi ştiam că nu voi face mare brânză, tot ce-mi doream era să termin cursa. Obiectiv îndeplinit: primii 21 de kilometri i-am parcurs într-un timp bun, apoi lipsa pregătirii a început să mă tragă în jos, iar pe ultimii trei chiar am suferit, dar am scos la limită un timp un timp cu 3 în faţă: 3.59.
finish la Maratonul de la Paris
foto arhiva personala
Îmi aduc aminte că a fost o cursă superbă, că m-am bucurat de Parisul ăla alergat ca un copil de jucăria preferată. Eram tare fericit şi abia aşteptam să zburd după ce am trecut hopul cu piciorul.
Apoi am debutat şi la prima mea cursă de trail, la Măcin, unde m-am simţit la fel de bine ca la Paris. O frumuseţe de traseu, unde m-am chinuit teribil la urcări, dar m-am contaminat cu plăcerea alergării în natură. Şi unde a început o frumoasă prietenie cu un alergător mai experimentat pe trail, Claudiu Dinescu. Nimic nu mă mai oprea. Şi totuşi… curând ajungeam în genunchi.
Apoi s-a întâmplat o nenorocire: mi-am pierdut socrul, la care ţineam enorm. Nici acum nu cred că nu mai e cu noi. Dispariţia lui neaşteptată m-a străpuns. Un văl negru de durere cruntă a pus stăpânire pe mine şi toată bucuria alergării s-a topit de parcă nici n-ar fi fost vreodată.
În iunie, eram înscris la prima ediţie a Maratonului Internaţional Braşov şi am ezitat îndelung dacă mă mai duc sau nu. Am zis că o voi face pentru socrul meu. Cursa aia a fost un chin îngrozitor, un calvar pe care mi-l voi aminti mereu; căldura i-a strivit pe mulţi şi dacă n-aş fi ştiut pentru ce eram acolo, m-aş fi lăsat păgubaş. Eram nepregătit, nedormit şi îndoliat, dar am zis că nu am voie să mă opresc. Am trecut prin toate stările neputinţei. A fost primul maraton la care am trecut la mers, torturat de crampe la stomac şi la gambe, sufocat de căldură, demolat psihic. Dar am zis că prefer să mor acolo decât să cedez, eram decis să mă târăsc şi în coate şi în genunchi dacă trebuia. Am ajuns la finish într-un timp aiuritor, 4.38, dar mai important e că am aflat răspunsul la întrebarea: poate alergarea să-ţi vindece rănile? Da, ştiam că poate, dar trebuia să mă conving.
finish Macin, prima cursa de trail.
foto arhiva personala
N-a trecut mult până când am primit a doua lovitură grea – câteva săptămâni mai târziu, îl pierdeam şi pe Cătălin Iofciu. Eram prieteni de 23 de ani şi eram fericit că în ultimii doi descoperise plăcerea alergării. Nu ne mai săturam să ne pregătim pentru maratoane, mă bombarda cu întrebări şi informaţii despre alergare. Şi acum îl aud şi parcă totul a fost ieri.
În 2014, toamna, a fost diagnosticat cu cancer şi atunci, după şocul acestei descoperiri, am fost tot timpul convins că el va câştiga această luptă, oricât va dura. N-am conceput niciun moment că se va sfârşi prost, mai ales că el era foarte puternic şi determinat ca în cel mult un an să revină la alergare. Dar n-a fost să fie. Într-o noapte am primit telefonul acela pe care nu cred că-l voi uita vreodată.
Pierderea prietenului meu m-a năruit. Nu mai aveam vlagă, nu mă mai simţeam în stare să încalţ pantofii Nike pe care mi-i dăruise. Îl văd cum alerga în faţa mea, neobosit, îl aud cum mă striga şi mă încuraja şi încă am senzaţia că totul e un vis şi că mă voi trezi. Au trecut luni aşa, incapabil să mai fac ceva, fără chef să mai fac vreun plan sau să-mi doresc ceva.
Alergarea rămăsese undeva, departe, în spate. Ştiam că fără ea voi fi terminat şi că trebuia să fac ceva. Apoi am înţeles că dacă tot sunt în viaţă şi pot să alerg, nu am niciun drept să nu fac asta. Cătă m-ar mustra că am devenit delăsător. În plus, alergarea nu m-a trădat niciodată, m-a ajutat mereu să găsesc răspunsurile căutate şi să ies din orice bucluc.
Încet-încet, am reînceput să ies la “una mică”. Era teribil de greu, nu fizic cât psihic. Mă consolam tot sporovăind cu Cătălin una-alta. Şi uşor-uşor am simţit că aleargă şi el cu mine. De atunci, pot să jur că eu îl simt lângă mine. N-a pierdut niciun pas.
pe coclaurii mei de acasa, de langa Slobozia
Nu mă gândeam că mai fac mare lucru anul ăsta, nici nu mai aveam vreun orizont de aşteptare. Mă complăceam cu alergările libere, uşoare, fără timpi, fără obiectiv. Am descoperit şi ajutorul muzicii, mi-am făcut un playlist şi m-am lăsat în voia paşilor.
Dar uneori cărările pe care te duce alergarea sunt surprinzătoare. Am primit o invitaţie de a participa la Maratonul Olteniei şi n-am putut să o refuz. Şi bine am făcut. Cursa aia, deşi am am avut o cumpănă la doi paşi de finish, mi-a redeschis apetitul pentru competiţii. Apoi am fost şi la RunFest Băneasa, unde am simţit că încep să mă ridic din ţărână şi să reîncep să alerg cât de cât.
Am continuat să alerg prin pădure şi pe dealuri cu amicul meu, Claudiu Dinescu, iar acum here I am: mai bag asfalt doar când rămân singur, pe şoselele din afara oraşului. Nu mai am legătură cu timpii pe care-i scoteam în anii trecuţi, dar ştiţi ce? Nu mai contează. După experienţele nefaste care m-au marcat în acest an, percep altfel alergarea. Mă bucur mai mult de evadările astea, nu mai sunt dependent de ritm sau de distanţă. Alerg cum pot, când pot şi în general în weekend fac un semi prin pădure şi pe dealuri. E un antrenament grozav, mă bucur ca un copil de escapadele astea în natură.
Ăsta a fost 2015-le meu, cu bune şi cu rele. Dacă e să trag linie, recunosc că nu sunt mulţumit şi nu cred că exagerez. Mi-e dor de oamenii pe care i-am pierdut şi aş da orice să-i mai văd măcar o dată.
Pe de altă parte, am învăţat că trebuie să merg înainte şi îi port cu mine în gând oriunde mă duc. E tot ce pot să fac. Am supravieţuit cumva şi mă bucur cât pot de ceea ce mi-a rămas: familia, prietenii, alergarea. Nu-i puţin, dimpotrivă!
Ce aşteptări am de la 2016? Nu prea mai îndrăznesc să mai fac planuri, iau lucrurile aşa cum vin şi încerc să le fac faţă. Altădată, pe vremea asta, începeam deja să mă gândesc la următoarele competiţii; acum simt că mă doare capul doar dacă încerc mă gândesc la ce voi face săptămâna viitoare; rănile nu s-au închis.
Nu m-am înscris la nicio competiţie, dar în mod normal nu voi rata Măcinul, de care mi-e dor de pe acum. Posibil să vin şi la Semimaratonul din mai, de la Bucureşti, dar nu-mi mai propun niciun obiectiv. Am devenit un alergător încet, dar mai dispus să îndure. Sunt mai hârşit, aşa că important e să ajung la start, de acolo văd eu ce fac.
Sper ca 2016 să fie un an mai bun, mai liniştit şi să-l încheiem cu bine, atâta tot. După câte am pătimit, mie mi se pare mare lucru.
Haiduci și Domnițe: “apogeul“ unui sezon dubios
Când am plecat cu Purcaru din București spre Haiduci și Domnițe i-am spus: “Cursa asta va fi diferită. E prima dată când suntem punctuali!”. 🙂
Aveam dreptate, dar nu știam în ce fel. Ceva trebuia să fie diferit, până la urmă nu ni s-au mai întâmplat următoarele la nicio altă competiție la care am plecat în această formulă până acum, și anume: să ajungem la timp, să plecăm la timp de acasă, să luăm un start normal, cu încălzire, să ajung la Purcaru acasă și el chiar să fie, în ordinea asta, mâncat, echipat și cu toate cele în mașină.
Mă rog, a halit niște omletă cu pâine la volan, dar oricum, eram deja pe drum! Am ajuns cu vreo oră înainte! (good Lord!), așa că ne-am luat fără stress kiturile de concurs (de obicei ni le luăm când concurenții au luat deja startul :)) ) și am plecat într-o tură de încălzire. Și cu bomboana asta pe tort, Purcaru a rămas fără eterna scuză post concurs: “Păi, nu am avut timp să mă încălzesc, și de aia!!”
Era un frig înainte de startul concursului Riders Club, în pădurea Surlari, lângă Moara Vlăsiei (30 de km de București) de-și clănțăneau pietrele dinții, și se holbau neîncrezătoare la toată șleahta de indivizi pe două roți, care se pregăteau să invadeze potecile.
Am făcut și eu câteva urcări ca să îmi mai urce puțin pulsul, dar degeaba: îmi înghțaseră deja picioarele în pantofii SPD. După 10 minute de la start, muream de cald! Mă întrebam de ce naiba mi-am luat atâtea pe mine și… încercam să respir normal. Slabe șanse, am gâfâit tot traseul. Mă rog, nu chiar tot, pentru că nu am apucat să îl parcurg pe tot… 😀
Atâta cât l-am pedalat, mi s-a părut anevoios, deși toată lumea spune că e un traseu de „fugă”, plat și fără porțiuni tehnice. Eu platul ăsta l-am simțit ciudat, adică am fost cu inima în gât pe toată durata derulării evenimentelor. Am avut senzația de mult fals plat și a fost nevoie de ceva tehnică mai ales la curbele strânse, unde aveai toate șansele să intri în copăcei sau să cazi într-o apă (nu știu exact ce curge pe acolo, sau poate că era un lac). Pădurea a fost minunată, cu covorul ei de frunze (asta o știu dintr-a patra!) și cu pământul ușor umed, tomnatec. (merge, nu? 😀 eram bună la compuneri :))
I-am zis lui Purcaru în mașină, în drum spre casă: “Nu a fost totuși un traseu atât de ușor, eu am cam tras de mine pe acolo… “. El mi-a răspuns prompt și sec: “Este cel mai banal traseu pe care am pedalat vreodată”. Când a spus asta, i-am înhățat ultimele bucățele de bake rolls, ca să mă răzbun!
Aveam motive; la plural, deci. Să explic.
Pe una din urcări (V-AM SPUS CĂ N-A FOST PLAT CONCURSUL ĂSTA, DA?!), m-am gândit eu că ar fi oportun să urc în pedale, ca să împing mai bine, deoarece simțeam că îmi vor țopăi curând plămânii pe ghidon dacă nu o fac. Și nu știu unde naiba mă uitam sau ce s-a întâmplat în secunda aia, cert este că în vârful urcării, când mai aveam puțin și mă restabileam, să încep să bag viteză, ei bine, mi-am dat seama că o să cad. Am apucat să rostesc jumătate de înjurătură, apoi m-am făcut una cu pământul reavăn și tomnatec de care vă spuneam, numai că ăsta avea și pietre.
nu a mai trecut mult dupa asta si a urmat cazatura 🙂
Am căzut cu toată greutatea corpului pe tibia piciorului stâng și pe mâna stângă, m-am extras din pantofii SPD, și m-am pus pe bocit de durere și nervi. Începeau să treacă masiv concurenți pe lângă mine, toți mă întrebau dacă sunt ok. Well, sunt ok, da-mi trebe un telefon să sun la organizatori, să mă ducă la Ambulanță. Nu știam exact dacă am cu adevărat ceva grav la tibie. Nu părea să iasă niciun os, dar mă cam durea. Și mâna la fel.
Nu aveam telefon la mine, și dintre concurenți cam al 5-lea pe care l-am rugat să sune să anunțe a și făcut-o. E un raport bun pentru încrederea în umanitate! 🙂 Sau sunt eu prea optimistă, nu știu.
Cert e că nu mai aveam niciun chef să continui. În primul rând că nu mai puteam ține mâna pe ghidon și erau destul de multe hurducături, și apoi că trebuia să fiu sigură că e ok tibia. Așa că, “la cel mai banal traseu” de mtb, cum l-a numit colegul meu de club, la final de sezon 2015, a trebuit să spun stop în timpul unei curse și să înregistrez primul meu DNF în 5 ani de sport. Părea pasul imediat următor după prestațiile jalnice din ultima vreme :), gen Maratonul București, unde am ținut eu morțiș să termin, și am alergat într-un picior aproape 6 ore. A fost totuși un an în care sportul nu a fost o prioritate. Vom vedea cum va fi 2016 :).
Am fost recuperată de pe traseu de un ATV și am văzut ce puțin mai aveam până la finiș. Eram împăcată. Luasem cea mai bună decizie. La Ambulanță m-au dat cu un spray ceva și cam aia a fost. Nimic rupt, all ok, doar niste vânătăi urâte.
M-am dus la finiș să-l aștept pe Purcaru și să îl impresionez cu accidentarea mea. A ajuns, și când m-a văzut s-a holbat neîncrezător, apoi s-a uitat panicat în urmă, ca și cum de acolo trebuia eu să vin! Știa el că mă depășise pe traseu și nu îi ieșea matematica. Zic: “M-am accidentat“, cu o figură jalnică, să susțină dramatismul momentului. La care Purcaru, într-un acces de empatie, respirând ușurat: “A, credeam că m-ai depășit“. :))) Apoi a început să îmi povestească că nu știu cine l-a depășit, și că el e nervos și că nu înțelege! Oh, noroc că mai văzusem filmul ăsta de câteva ori :).
Purcaru, in actiune
credit foto: Events Photographer
Așadar, nu am mai apucat să ne luăm revanșa de la sezonul ăsta, nici io, nici Purcaru. Amenințăm însă serios 2016, am început cu niște sesiuni de antrenament în parc!! Purcaru le numește însă agrement, nu înțeleg de ce, poate pentru că la final le udăm cu bere. 🙂
S-a lansat Cyclo 200, navigatorul inteligent pentru bicicletă
Mio Technology, liderul pieței autohtone de dispozitive GPS, lansează pe piața locală Mio Cyclo 200, navigatorul inteligent pentru bicicletă, cu GPS încorporat, special creat pentru cei care practică ciclismul ca activitate de relaxare.
Mio Cyclo 200 are un design robust, este rezistent la apă (standard IPX5) și la șocuri, fiind un companion de încredere indiferent de condițiile meteorologice, în timp ce ecranul tactil cu strat anti reflexie de 3.5 inci asigură o vizibilitate crescută a informațiilor afișate și accesul facil la meniu. Mai mult, durata de funcționare a dispozitivului între încărcări este de aproximativ 10 ore, suficient pentru parcurgerea chiar și a unui traseu dificil.
Intuitiv și ușor de folosit, Mio Cyclo 200 vine echipat cu hărți pentru 21 de țări din Europa, inclusiv România, care generează rute ce pot fi parcurse cu bicicleta, inclusiv hărți rutiere preinstalate, astfel încât cicliștii să poată naviga în siguranță chiar și pe carosabil. Indiferent de traseul ales, offroad sau în oraș, utilizatorii vor fi avertizați printr-un semnal sonor la fiecare schimbare de direcție.
Spre deosebire de alte dispozitive asemănătoare, care permit cicliștilor să navigheze pe un traseu predefinit sau setat de utilizator, Mio Cyclo 200 integrează funcția unică Surprise Me™, ce oferă pasionaților acestui sport o gamă de trei trasee de ciclism, în funcție de timpul pe care l-au introdus, distanța sau destinația. Această caracteristică este ideală pentru cei care doresc să economisească timpul necesar pentru descărcarea de trasee noi.
Noul echipament de navigație Mio Cyclo 200 indică poziția ciclistului pe hartă și măsoară nivelul altitudinii, distanța parcursă, durata în care a fost încheiată o cursă, fiind dispozitivul ideal pentru cei care doresc să își monitorizeze evoluția performațelor sportive.
Navigatorul pentru bicicletă Mio Cyclo 200 vine în întâmpinarea nevoilor cicliștilor cu ajutorul punctelor de interes preinstalate (POI), care permit identificarea celor mai apropiate magazine de biciclete, restaurante sau chiar spitale, în cazul unor urgențe. Acestea sunt grupate pe categorii și semnalate pe ecranul navigatorului.
Mio pune la dispoziția utilizatorilor aplicația pentru desktop Mio Share: după ce a fost conectat la PC, Mio Cyclo 200 poate fi actualizat cu rute noi, cicliștii putându-și gestiona de asemenea istoricul traseelor şi împărtăşi rezultatele cu prietenii.
Noul Mio Cyclo 200 este disponibil pe piaţa din România la prețul de 799 lei.
Sorin Chineață: Sunt mândru să fac parte din comunitatea alergătorilor
sursa foto: Radu Cristi, Donez Amintiri
Am început să fac sport încă din copilărie, dar de alergare m-am ataşat abia în 2009, atunci când am început să ies la câteva ture de parc împreună cu prietenii.
Îmi amintesc că la început îmi era destul de greu să menţin un ritm constant, motiv pentru care aveam accelerări destul de evidente după care eram nevoit să mă opresc pentru a îmi recăpăta suflul.
Prima mea competiţie a fost reprezentată de participarea la Crosul Universităţii Bucureşti din 2009, crusa la care am mers de curiozitate, dar care m-a impresionat datorită numărului mare de participanţi.
Întâmplarea a făcut ca marele meu debut în lumea alergării de distanţă să fie asociat cu o tragedie. Atentatul de la maratonul din Boston din 2013 m-a adus alături de băieţii de la SmartAtletic în omagiul pe care ei l-au organizat pentru victimele exploziilor din acea zi nefastă de aprilie. În urma acelei alergări am constatat că pot să alerg o distanţă de 5 km fără absolut nicio pregătire anterioară, iar clubul mi-a oferit o înscriere la cursa de 10.5 km ce urma să aibă loc în cadrul Bucharest International HalfMarathon.
Am mers acolo şi am alergat cursa având doar două alergări de antrenament, iar timpul final a fost de 50 de minute. Am fost impresionat de rezultat şi îmi aduc aminte cu plăcere de acel moment, deşi este asociat, aşa cum spuneam, cu o tragedie.
Dar văzând acei oameni ce şi-au dorit să alerge pentru a omagia victimele unei crime, mi-am dat seama că alergarea nu este doar despre performanţă, ci este despre oameni în primul rând şi despre libertate.
Antrenamentele mele au crescut în durată şi intensitate foarte mult în următoarea perioada datorită faptului că am participat la un număr din ce în ce mai mare de competiţii, iar antrenamentele erau indispensabile în această situaţie.
Alergarea este sportul meu preferat deoarece îmi oferă foarte multe avantaje. Datorită alergării am un stil de viaţă mai sănătos, iar în timpul antrenamentelor şi curselor mă pot deconecta de la problemele cotidiene. Corpul meu este mult mai relaxat în timp ce alerg, iar starea de spirit îmi este întotdeauna îmbunătăţită la finalul unei alergări reuşite. Tot datorită acestui sport am cunoscut foarte mulţi oameni faini şi sunt mândru să fac parte din această comunitate.
Cu gasca la Transmaraton sursa foto: Arhiva personala
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este reprezentată de momentul în care am trecut de „cota” 35 în timpul Bucharest Marathon. Nu voi uita niciodată momentul în care crampele au pus stăpânire pe corpul meu, iar psihicul s-a activat. Atunci am înţeles cu adevărat că putem să realizăm tot ce ne dorim. A fost momentul în care creierul a spus „nu”, deşi corpul spunea „da” referitor la abandon. Am continuat să alerg cu zâmbetul pe buze până la linia de finish şi am călcat covoarele de sub arcadă cu foarte mare mândrie şi eliberare în acelaşi timp, gândindu-mă că vreau să repet experienţa cât mai curând posibil.
Competiţia mea preferată este Bucharest-Marathon. De ea mă leagă alergarea primului semimaraton, dar şi alergarea primului maraton al carierei. Sunt sigur că voi avea parte de experienţe la fel de frumoase la alte competiţii, având în vedere că am de gând să particip şi la alte maratoane internaţionale, dar pentru moment această rămâne competiţia de suflet.
Cel mai mândru sunt de faptul că am reuşit să termin cei 42 de km ai Bucharest Marathon, aşa cum spuneam şi mai sus, cursă la care visez încă din 2012, atunci când am pus pe mâna o brăţară pe care scria „I love running” şi pe care mi-am promis că nu o să o dau jos decât după ce trec linia de sosire a unui maraton.
Întâmplarea a făcut ca acea brăţară să se rupă acum aproximativ 2 luni, dar asta nu m-a oprit să o iau cu mine pentru a o duce acolo unde îi era locul, la finishul celor 42 de km ai Bucharest Marathon.
Prietenii mei spun că sunt puţin nebun deoarece îmi doresc să particip la atât de multe competiţii, dar pentru mine acest tip de nebunie este o calitate, aşa că o iau că pe un compliment.
Am aflat despre mine că pot realiza tot ce îmi doresc în materie de alergare, atâta timp cât mă dedic cauzei şi mă antrenez corespunzător.
Sportul mă face să mă simt apreciat, dar şi util. Alergarea are o componentă socială puternică reprezentând mai multe cauze umanitare, iar făcând parte din echipa de promovare a unei astfel de cauze simt că ofer ceva societăţii.
Uneori, mi se întâmplă să mă simt foarte obosit sau trist, dar după o scurtă alergare în parc corpul meu secretă hormonii de care am nevoie pentru a îmi îmbunătăţi starea de spirit.
Obiectivul meu în 2015 este să termin anul cu un număr de cel puţin 20 de competiţii bifate, fără să mă accidentez (am un istoric bogat în materie de accidentări, majoritatea pe final de an).
Dacă ar fi să recomand ceva din experienţa mea, aş spune că pentru alergarea unui maraton este nevoie de o perioadă lungă de pregătire atât fizică, cât şi psihică. Recomand o perioada de cel puţin 6 luni de pregătire fizică intensă şi bifarea pe rând a distanţelor de 10 şi 21 de km, pentru ca psihicul să poată evolua odată cu fizicul în pregătirea pentru marea provocare.
pe traseul concursului preferat, Maratonul Bucuresti credit foto: Radu Cristi, Donez Amintiri
O dimineață cu mixuri fructate & campioni (P)
Dacă sâmbetele ar arăta așa mai des, lumea ar fi mai bună! 🙂 Ne-am întâlni (A), am face cunoștință (B), ne-am face niște shake-uri cu fructe proaspete (C), am râde (D), și totul ar fi mai ușor. (QED)
Ză meeting (A)
Ne-am întâlnit la eventul Breakfast of Champions, powered by Herbalife, dedicat celor care au intrat în concursul Herbalife caută Campionul Mic Dejun, și au mai și câștigat pe deasupra, cu exemplul celei mai sănătoase gustări de dimineață.
Sorin Chineață s-a “detașat” în concursul de pe Adrenallina mai ceva ca la un concurs de alergare (el e blogger și alergător) așa că l-am luat pe sus și l-am așezat în fața acestei minunății matinale!
shake nutritiv pentru mic dejun
Nu i-a displăcut :D. Mai ales că a luat și premiu! Un fel de podium, pe partea de obiceiuri culinare 😀
Cu cine am făcut cunoștință (B)
Oho, păi am cunoscut oamenii mișto din echipa Herbalife, pe însăși Prințesa Polonic, pe numele de scenă Anca Rusu :), care ne-a pregătit o poveste în culori, culmea, comestibilă!, pe care am înghițit-o toți pe nemestecate!, pe Anca Bucur, deținătoarea a două titluri Miss Fitness Universe Champion!, pe Dana Rogoz și băiețelul ei, Vlad, pe bloggerul Marian Crăciun, și toți ceilalți câștigători ai campaniei lansate de Herbalife.
Shake-uri, mixuri, nebunii (C)
De când m-am dat și eu pe brazdă și am eliminat șunca și grăsimea pe pâine de la micul dejun (ei, nici chiar așa :D, dar înțelegeți ideea), cam așa arată pentru mine un mic dejun fericit, dacă e să ne exprimăm cât mai americănește cu putință. Fructe diverse și proaspete, semințe, amestecate cu shake-uri, într-un spectacol de gust și culoare. Prințesa ne-a servit pe rând câteva combinații care ne-au făcut papilele gustative ba să danseze, ba să se întrebe dezorientate: ce e gustul ăsta, nu l-am mai încercat până acum!
Prințesa Polonic în acțiune
Vă las mai jos rețeta care m-a cucerit pe mine. Cred că aici e instantaneul când o descopeream 😀
E intitulată, iată, dintr-o întâmplare, în aceeași notă de Hollywood, Happylife :D.
Conține:
Shake Herbalife cu aroma de vanilie
300 ml lapte de migdale
Jumătate de banană
100 gr mix fructe de pădure
2 linguri fulgi de ovăz
Jumătate de linguriță scorțișoară măcinată
Boabe coacăze roșii
Pe aici s-a râs (D) & QED
Ultimele zile de înscriere la Haiduci și Domnițe!
Mai sunt încă 4 zile în care aveți șansa să dați curs invitației la sport și distracție în ultima aventură ciclistă din calendarul Riders Club din acest an. Competiția Haiduci și Domnițe, destinată pasionaților de mountain bike, va lua startul duminică, 8 noiembrie.
Peste 1.200 de viteji și domnițe curajoase, mari și mici, și-au rezervat deja locurile în acest concurs organizat de echipa MPG, ce se va desfășura în pădurile Surlari și Căldărușani, la doar 30 de kilometri de București.
Competiția propune două trasee variate și pitorești, numai bune pentru gonit călare pe biciclete în peisajul colorat de toamnă: traseul Scurt de 17 kilometri, cu diferență de altitudine de +/- 20 metri, dedicat atât domnițelor și haiducilor mai mici, cu vârste între 6 și 13 ani, cât și celor mai mari, aflați la începutul curselor de mountain bike; traseul Standard de 32 kilometri, cu diferență de altitudine +/- 20 metri, este destinat celor mai pricepuți să alerge călare pe două roți pe cărări șerpuite în natură, cu provocări suficiente pentru a le testa îndemânarea și rezistența.
Pentru acest final de sezon de ciclism au fost pregătite mai multe surprize și premii consistente. Astfel, riderii ce vor cuceri podiumul se vor putea bucura de premii în numerar ce vor varia între 150 și 600 de lei, diferite produse oferite de sponsorii evenimentului Haiduci și Domnițe, tricouri de ciclism co-branduite Riders Club, dar și de medalii și diplome de concurs. Nu în ultimul rând, toți riderii înscriși la competiție pot participa la tombola organizată la finalul evenimentului, unde pot câștiga alte produse și oferte de servicii din partea sponsorilor și partenerilor evenimentului, printre care menționăm bicicleta GIANT Revel 29er, șase asigurări anuale de bicicletă oferite de Otto Broker și trei coșuri de fructe și legume Abbara.
Ultima zi de înscriere în concurs va fi joi, 5 noiembrie, iar aceasta se poate face doar pe platforma online Riders Club, pe pagina dedicată Haiduci și Domnițe.
Evenimentul se desfășoară cu sprijinul CIUC Natur Radler, partenerul oficial al Riders Club, al Ambulanței de Biciclete, în calitate de partener tehnic, și al sponsorilor oficiali WIM BOSMAN, GATORADE, Skil, Spearhead Systems, Abbara, SCORSEZE Ambulanță, Otto Broker și BCR, dar și al sponsorilor Barilla, Elixil.ro, Nescafe 3in1, INES IPTV și INES GROUP.
Parteneri de comunicare: Kiss FM, radioul numarul 1 din România și radioul oficial al Riders Club, campionul în recrutarea online eJobs și cea mai citită revistă online de biciclete din țară FreeRider.ro, partenerul sistemului de ciclism. Totodată, împreună cu Registrul de Biciclete dorim să conștientizăm membrii comunității asupra măsurilor care se impun pentru protecția bicicletelor.
Evenimentele Riders Club beneficiază de sprijinul partenerilor media principali INGA MEDIA, Plafar și Libertatea – Sportnews.ro, alături partenerii media: Biciclistul.ro, Comunicatedepresa.ro, Acasa.ro, Romania Pozitiva, TV CITY, Business Days, Orasulm.eu, Explore Medicine TV, Sportivity, Adrenallina.ro, Edu-News.ro și PSnews.ro, dar și a bloggurilor Liberinmiscare.ro, 6pack.ro și 188bpm.com.
Monica Serachitopol: Trebuie să găsesc o cale de a lua bicicleta după mine la şedinţe & întâlniri
Monica
Am început să fac sport în 2007, atunci când mi-am luat prima bicicletă, studentă fiind. Era o chestie extrem de grea, din oţel, cu care mă luptam de fiecare dată la urcatul/coborâtul scărilor. Astfel, am început să practic alternativ două sporturi: ciclismul şi ridicatul greutăţilor 😀
Îmi amintesc că la început aş fi mers non stop pe bicicletă. Eram atât de fermecată de sportul pe care tocmai îl descoperisem încât, oricând prindeam ceva timp liber, îl petreceam pedalând. Şi de la ture urbane sau prin apropierea Bucureştiului am ajuns la prima tură mai lungă de 90 kilometri pe care am savurat-o la maxim şi crede-mă că am avut timp…în aproape 9 ore pe drum!
Prima mea competiţie a fost în 2009, la Băile Tuşnad. Un maraton cu un profil nu tocmai uşor dar de care nu m-am speriat foarte tare pentru că oricum nu aveam habar ce înseamnă diferenţa de nivel, zone tehnice şi alţi termeni de acest fel. La start se puneau pariuri…Roşioru sau Logigan? Eu încă încercăm să îmi dau seama cum schimb lanţul pe foaia mică. Am ajuns la finish stoarsă de puteri dar fericită că terminasem primul meu maraton de mountain bike.
Antrenamentele mele au început să aibă o formă mai organizată abia anul acesta. Se desfăşoară în cursul săptămânii, după serviciu sau în weekend-uri, atunci când nu sunt la competiţii şi, de cele mai multe ori, reprezintă partea preferată a unei zile obişnuite 🙂
Sportul meu preferat este…surpriză…ciclismul, pentru că pe bicicletă am descoperit locuri, oameni dar mai ales cât de simplu e să fii fericit.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursa este gustul noroiului de câmpie pe care l-am încercat în 2011 la competiţia Prima Evadare. Îmi place să spun că a reprezentat primul meu triathlon pentru că, pe lângă proba de bicicletă, a fost şi alergare(cu bicicleta alături, desigur) dar şi ceva înot prin numeroasele bălţi pe care le străbăteam. Cele 7 ore de luptă cu frigul şi noroiul au transformat cursa într-un exerciţiu extrem de voinţă în care am experimentat diverse stări şi senzaţii de la determinare şi perseverenţă la frustrare, disperare, resemnare şi aproape hipotermie : ))
Şi că să completez tabloul sumbru cu alte câteva detalii, îmi amintesc de primul kilometru de cursă (din cei 55) în care deja mă udasem până la piele, îmi amintesc momentul în care m-am oprit pe câmp să mă descalţ de şosetele îmbibate în apă sau când îmi înfigeam mâinile în noroiul rece, strâns deasupra roţilor, pentru a putea înainta. Totuşi, ceva m-a îndemnat să continui până la finish… nu am aflat nici acum ce!
Competiţia mea preferată rămâne Argeş Spring Race 2010. A fost a doua mea cursă de MTB şi m-am declarat complet cucerită de traseul şi atmosfera specială pe care au creat-o oamenii de la Piteşti. Când în organizarea unui concurs se pune suflet, lucrul asta se simte cu vârf şi îndesat printre noi, participanţii. Chiar mi-aş dori să se mai organizeze o ediţie de toamna…
Cea mai mândră sunt de părinţii mei care, anul acesta, au început să îmi spună din ce în ce mai rar: „Mai lasă bicicleta aia!” atunci când s-au prins că eu chiar iau în serios ciclismul.
Prietenii mei spun că arăt ciudat fără bicicletă : ))
Am aflat despre mine că sunt cu totul altă persoană atunci când sunt în şa. Nu ştiu prin ce minune se întâmplă lucrul ăsta dar pe bicicletă mă simt mult mai puternică, mai încrezătoare în propriile forţe, chiar şi mai sociabilă decât sunt în viaţă de zi cu zi aşa că trebuie neapărat să găsesc o cale de a-mi lua bicicletă după mine la şedinţe sau întâlniri 😀
Sportul mă face să mă simt liberă. Şi puternică. Şi aproape de natură. Şi veselă. Şi liniştită. Şi aş putea continuă la nesfârşit.
Uneori, mi se întâmplă să mă port ca un om mare…dar îmi revin repede.
Obiectivul meu în 2015 a cam fost atins. La începutul sezonului mi-am făcut o lista cu competiţiile la care vreau să merg şi nu numai că le-am bifat pe toate, dar am mai şi adăugat alte câteva, în total 14. Acum, pe sfârşit de sezon, îmi rămâne doar să mai adun nişte kilometri care să „îmi ţină de cald” la iarnă.
Dacă ar fi să recomand ceva din experientă mea, aş spune că sportul şi fericirea merg mână în mână!
Cu echipa din care face parte
