Maratonul Măcin: prima mea cursă de trail running
Toni Dumitru
Privesc “cocoaşele” care sparg orizontul Dobrogei şi mă gândesc că eu am vrut-o: nu pot să dau vina pe nimeni. Tovarăşul meu de drum, Claudiu Dinescu, m-a adus aici şi e convins că o să-mi placă. Eu simt că am două variante mari şi late: va fi ceva magnific sau voi muşca din ţărână şi nu voi mai părăsi niciodată asfaltul. Pe 2 mai, în zori, când lumea încă nu şi-a revenit după “fiesta” cu mici şi bere, părăsim orăşelul nostru de câmpie ca să cucerim munţii tociţi de vânt ai Dobrogei.
Sunt debutant la o cursă montantă, aşa că un semi la Maratonul Măcin mi s-a părut cea mai potrivită ocazie pentru a părăsi asfaltul şi a încerca altceva. E o competiţie nouă, micuţă, eco, aflată la a doua ediţie, la care vin mulţi alergători din zonele de câmpie, dornici să facă saltul la înălţime, dar şi concurenţi cu experienţă care se pregătesc pentru cursele mai grele, cu diferenţă mare de nivel. Eu vin din curiozitate. N-am mai participat niciodată la aşa ceva.
Am găsit prin casă o pereche de pantofi Nike cu talpă groasă şi profilată, cu aderenţă, dar când mă uit la pantofii cu crampoane ai camaradului meu înţeleg imediat unde mi-e locul: e ca şi cum m-aş prezenta la un maraton clasic încălţat în tenişi. Amândoi ne-am înscris la distanţa de 24 de kilometri, dar el se pregăteşte pentru maratonul de la Moeciu, de peste o săptămână, în timp ce eu mă declar mulţumit dacă ajung la finiş.
Ajungem cu două ore înaintea startului în comuna Greci, judeţul Tulcea. În centrul localităţii, Asociaţia “Aleargă Zâmbeşte Trăieşte” organizează aici o cursă în care ni se promite că com alerga “împreună cu broaşte ţestoase şi iepuri voioşi, pe vârful Tuţuiatul, pe culmea Pricopanului, prin poieni cu bujori, pe lângă lanuri înverzite şi printre sute de alte specii de floră şi faună”. Sună bine.
Suntem doar o mână de oameni în centrul localităţii. Primim într-un minut tricoul tehnic şi numărul de concurs, mai schimbăm impresii şi încep să apară tot mai mulţi concurenţi. Îi privesc cu atenţie, le analizez trupurile robuste şi picioarele zdravene, ca nişte butuci – altă specie de alergători faţă de “iepurii” de şosea.
Muntele îmi spune cinstit câţi ani am
La ora startului ne strângem cam 100 şi ceva de entuziaşti. Printre ei şi Ilie Roşu, cu nelipsitele lui steaguri, şi brăileanul Victor Ilie, românul cu peste 200 de maratoane la activ, semn că Măcinul începe să atragă elita autohtonă a alergătorilor.
Diferenţa de nivel la maraton e de 1.900 de metri, cu opt ore timp limită, în timp ce distanţa de la semi este de 24 de kilometri, cu 1.000 de metri diferenţă de nivel şi cinci ore timp limită. Am ales ultima variantă. Pe traseu ne aşteaptă patru puncte de alimentare si trei de hidratare. Suntem bine primiţi aici – soarele ne îmbrăţişează şi ne lasă în plata vântului şi a stropilor mărunţi de ploaie pe vârfurile Ţuţuianu, Îmbulzita şi Piatra Râioasă.
Se dă startul şi grupul se înşiră repede pe uliţa noroioasă care ne scoate repede în afara comunei. Şi aici apare repede primul meu şoc: nici n-am început să urcăm, iar eu deja gâfâi. După 300 de metri, părăsim ultimele case şi ne îndreptăm pieptiş spre prima urcare. Eu-s cam la jumătatea grupului care acum s-a răsfirat rapid. Pe primii nici nu-i mai zăresc, pe cei din urmă îi văd abia ieşind din sat. Nimeni nu mai aleargă, luăm panta la pas şi începem să urcăm susţinut pe cărarea care ne conduce deasupra platoului Dobrogei. Efortul mă năuceşte – îmi aud inima bubuind de parcă aş fi un cal de curse şi mă întreb ce naiba a fost în capul meu să mă bag la aşa ceva fără o minimă pregătire. Dar parcă mai contează acum…
Tot ce-mi rămâne de făcut e să-mi temporizez un pic efortul, să-mi trag sufletul şi să înaintez. Şi, cumva, după o urcare continuă de 40 de minute, reuşesc să mă adun şi să susţin efortul. E greu, dar simt că-mi place, dacă m-ar ruga cineva să mă opresc n-aş ceda. Urmează tot tacâmul: coborâri abrupte, în care încerc din răsputeri să frânez, convins că-mi voi rupe gâtul sau picioarele în râpa din faţa mea, apoi o bucată bună de vale lină, prin pădure, în care alerg cu o foame de nestăvilit şi depăşesc tot ce întâlnesc în cale şi încă o urcare cruntă, care-mi seceră puterile şi mă îngenunchează, realmente. Mă opresc de trei ori ca să ajung pe vârful stâncos, bătut de vânt, unde cei dinaintea mea par nişte furnici.
Pentru prima oară în cei trei ani de când alerg, acolo mi-am simţit vârsta reală: nu mai eram copilul de odinioară, de nestăpânit, bucuros să zburde ore în şir. Inima îmi bubuie, gâfâi şi privesc neputincios cum toţi cei pe care i-am depăşit la alergare trec pe lângă mine. Oribil! Chiar nu contează deloc că am alergat şi eu nişte maratoane?! Simt că am luat-o de la zero.
Îmi dau seama cât de jos sunt dacă mă târăsc la o cursă pe nişte dealuri, căci ăştia sunt Munţii Măcin. Dar eu vrut să fac asta şi nu pot să dau vina pe nimeni, aşa că mă reamintesc că am venit la o plimbare, nu să fac un record. Plăcere. Explorare. Peripeţii. Distracţie – astea-s cuvintele-cheie.
Şi uite aşa ajung şi eu în vârf, unde realizez, ca toţi ceilalţi, că avem o mică problemă: marcajul se bifurcă, iar unii o iau în stânga, alţii în dreapta. Ne întrebăm între noi încotro s-o luăm, hărţile nu ne lămuresc, iar cineva sună jos, în sat, şi află că o luăm în dreapta, pe cărarea şerpuind printre stânci. Aşadar, toţi cei care au luat-o în partea opusă au scurtat din greşeală traseul şi au ratat un punct de control. Printre ei şi tovarăşul meu, care ajunge la finish cu timpul 1:49:15, dar apoi află că a parcurs doar 19 kilometri din cei 24. Organizatorii şi-au asumat eroarea marcajului neclar şi au întocmit un clasament separat pentru toţi cei care au luat-o pe scurtătură, iar Claudiu a încheiat pe primul loc la categoria de vârstă 40-49.
Broscuţa nu-i acasă
Noi, “dreptacii”, continuăm să şerpuim printre stânci. Ajung la un punct de control, prind o bucată bună de drum şi bag viteză, apoi uit că trebuie să casc bine ochii la marcaje şi mă las în voia drumului, de parcă aş fi la mine acasă, pe şosea. Imediat vine şi “răsplata”: când mă dumiresc, nu mai văd niciun semn roşu. Un alt concurent apare mergând agale spre mine şi-mi dau seama că am ieşit de pe traseu. Ne întoarcem, mergem şi urcăm, simţim cum trec minutele şi ne stoarcem aiurea “bateria”, dar n-avem ce face. Regăsim drumul, intrăm pe o cărare şi urcăm din nou, gâfâind şi asudând. Apoi o nouă bifurcare, unde iarăşi alegem greşit, dar după câţiva paşi ne întorc din drum alţi rătăciţi şi o luăm repede în direcţia corectă.
Oboseala mă apasă, dar nu mă las. Îmi place mult aici şi simt că n-am de ce să mă grăbesc. Ştiu că greşeala de a pierde marcajul m-a costat destul de mult, aşa că mă opresc relaxat, fără să-mi pese de timp, dau jos rucsacul de alergare şi fac poze. Salut şi o ţestoasă care nu mă bagă în seamă – stă pitită în carapacea ei, camuflată în iarbă şi nu răspunde la interfon. Ce să zic, îi promit că nu scapă nici la anul de mine, aşa că ne mai vedem noi.
Flori de soc înainte de medalii
Acum vine partea cea mai uşoară. Coborâm abrupt până ajungem la un drum drept de pământ – mai sunt şase kilometri până la sosire. În sfârşit, aici e de mine! Atac ultimul “cartuş” cu gel, îmi fixez bine rucsăcelul în spate şi bag viteză. Dar viteza e doar în mintea mea, tot ce pot e să alerg constant şi să depăşesc câţiva oameni pe care nu i-am văzut la urcare. Pe toţi cei care merg îi încurajez, ştiu că pentru ei este la fel de greu cum era pentru mine la urcuş. Ultimul tip pe care îl depăşesc e singurul care mă ascultă şi mă urmează. Îl aud cum începe să alerge şi zâmbesc mulţumit – am reuşit să ajut pe cineva să creadă în el şi să mă urmeze.
Mai am câţiva paşi până în sat când cvadricepsul stâng începe să mă înţepe, aşa că încep să merg prudent. Din spate, omul pe care l-am încurajat se apropie şi îl aud: “Acum, dacă tu m-ai ajutat, e rândul meu să te ajut. Hai să alergăm, mai e puţin”. Facem cunoştinţă. El e Cristian Petre, din Constanţa. Îmi dă să beau isotonic din bidonul lui cu furtunaş, apoi pornim spre sosire.
Parcurgem uliţele din Greci cu ultimele forţe, iar piciorul meu stâng este pe punctul de a se bloca, dar nu apuc să-l bag în seamă: câţiva copii din sat ne ies în cale şi ne oferă bucheţele de flori de soc şi atunci, acolo, simt că ăsta este de departe cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat de când alerg. Trecem linia de sosire ca doi învingători, cu florile în mână.
Un bebeluș la punctul de alimentare
Rezultatele le găsiţi pe pagina Maratonului Măcin. Eu am terminat distanţa de 24 de kilometri în 3:46:41, al şaptelea din 12 participanţi la categoria de vârstă 40-49 de ani, la egalitate cu tovarăşul de finish pe care l-am ajutat şi care m-a ajutat. Ce poate fi mai frumos? Am primit o medalie din lemn, simplă şi frumoasă, am dăruit florile unei voluntare, am băut o bere şi am mâncat o porţie de tocăniţă, gătită în două cazane uriaşe, ca la cantină. M-am simţit grozav şi m-am bucurat de prima mea alergare montană ca de maratoanele de la Berlin şi Paris, cu tot “glamour-ul” lor.
Îmi place la nebunie cursa asta mică, aflată la început, aproape neştiută dacă o comparăm cu alte competiţii care atrag vedete din showbiz şi sportivi cu brand. Măcinul are un parfum boem, un aer necomercial, al alergării de plăcere, fără surle şi fără trâmbiţe, fără premii în bani, cu volutari puţini dar entuziaşti – printre ei şi o tânără mamă care şi-a aşezat bebeluşul pe o păturică şi a împărţit zâmbind pahare cu apă concurenţilor.
Îmi plac oamenii din sat care ne-au salutat şi ne-au încurajat, îmi plac culmile stâncoase, mângâiate de vânt, ca-n Scoţia, de pe care poţi vedea covorul multicolor al Dobrogei întins sub picioarele tale. Îmi plac montaniarzii de toate vârstele care ne felicită şi ne aplaudă.
Am suferit serios la Măcin, dovadă că febra musculară n-a trecut nici după patru zile. Dar mă bucur că, în calitate de “iepuraş de câmpie” nu mi-am prins urechile acolo şi încă îmi vin în minte secvenţe din coborârile ameţitoare pe care le-am parcurs. Abia aştept să treacă anul ăsta şi să mă întorc acolo!
Fundația Olimpică Română te invită să alergi pentru foști sportivi care au nevoie de ajutor
Fundația Olimpică Română te invită să alergi pe 17 mai, la Semimaratonul București, pentru a susține cauza foștilor sportivi care au nevoie de ajutor. Andreea Chelaru este unul dintre ei. În vârsta de 29 de ani, își amintește cum o aterizare nereușită în sala de antrenamente i-a schimbat complet viața în urmă cu 15 ani, lăsând-o în imposibilitatea de a se deplasa singură.
“Am început gimnastica de performanță la Onești, pe când aveam 7 ani. La vârsta aceea copiii visează să facă multe lucruri, dar nu cunosc riscurile și sacrificiile acestui sport. Totul a mers bine până în momentul antrenamentului la sărituri, când o aterizare nereușită, după o săritură Tsukahara, a decis tot restul vieții mele, lăsându-mă paralizată de la brâu în jos. Le mulțumesc celor care înțeleg dificultatea situației în care mă aflu și le sunt cu adevărat recunoscătoare pentru că vor să mă ajute“, a povestit Andreea Chelaru, fostă gimnastă, pe care oricine o poate ajuta alergând în echipa Fundației Olimpice Române, la Semimaratonul București.
URSUS Cooler este alături de foștii sportivi și susține fiecare kilomentru alergat în beneficiul acestora. Mecanismul este menit să încurajeze înscrierea alergătorilor pentru cauza Fundației Olimpice Române și să ofere un ajutor concret acelor sportivi care au nevoie de ajutor, printr-o donație de 20 de lei, pentru fiecare kilometru parcurs, în limita a 5.000 de euro. În plus, echipa URSUS este alături de Fundația Olimpică Română și prin participarea a 40 de angajați, care vor alerga pentru a susține această cauză.
“Uităm uneori că în spatele medaliilor și titlurilor se află mii de ore de antrenamente și sacrificii. Chiar de mai puține ori se întâmplă să ne gândim la acei sportivi nevoiți să renunțe la efortul de-o viață în urma unor accidente care vor lăsa întotdeauna urme. Haideți să alergăm împreună în echipa FOR, pentru foștii sportivi ai României! Chiar dacă acum nu se mai află pe podium, ei sunt în continuare campioni”, declară Mihai Bârsan, Vice-Președinte Marketing Ursus Breweries.
Andreea Răducan și Alina Dumitru
Andreea Răducan va fi lider de echipă pentru alergătorii Fundației Olimpice Române. I s-au alăturat Sandra Izabașa, Alina Dumitru, Monica Roșu, Corina Ungureanu, precum și alti sportivi dornici să își arate sprijinul pentru colegi de breaslă, care au nevoie de ajutor.
”Sportul de performanță implică și multe riscuri. Prin participarea noastră la Semimaratonul București ne dorim să obținem fondurile necesare pentru a-i ajuta pe acești sportivi și, totodată, să fim o voce pentru ei. Vă așteptăm în număr cât mai mare în echipa noastră. Cu cât suntem mai mulți, cu atât putem ajuta mai mult”, a declarat Andreea Răducan, președintele Fundației Olimpice Române.
„Sunt campionii noștri și îi vom reprezenta cu mândrie la acest eveniment. Mă bucur să susțin această cauză și voi dedica kilometrii alergați foștilor sportivi, care au nevoie de sprijinul nostru”, a declarat Alina Dumitru.
Toți cei care vor să alerge în echipa FOR o pot face accesând www.bucuresti21km.ro, alegând la cauza susținută – Fundația Olimpică Română.
În plus, cel mai bun alergător din echipă va participa la cina oficială a campionilor, alături de sportivii renumiți care susțin această cauză.
Inițiativa face parte dintr-un program mai amplu al fundației, numit „Împreună pentru sportivii României”. Acesta urmărește sprijinirea unui număr cât mai mare de cazuri sociale din rândul foștilor sportivi care se confruntă cu probleme medicale. Pentru mai multe detalii, puteți citi aici. Și alte companii s-au alaturat Fundației Olimpice Române și vor susține cauza prin sponsorizări sau prin participarea angajaților la una dintre cursele din competiție. Beneficiarii programului “Împreună pentru sportivii României” au vârste cuprise între 29 și 85 de ani.
Semimaratonul București este un eveniment de amploare, dedicat sportului de masă și tuturor tipurilor de alergători. Oricine poate participa, alegând una dintre curse, în funcție de condiția fizică: cursa populară (3.5 km), cursa individuală (10.5 km), ștafeta (21 km alergați de o echipă de 4 persoane) și semimaratonul (21 km). Evenimentul are și o componentă caritabilă, alergatorii putând să susțină o anumită cauză, asa cum este cea a Fundației Olimpice Române, prin fiecare kilometru alergat.
Fundația Olimpică Română este o organizație non-profit, apolitică și non-guvernamentală, care susține dezvoltarea tinerilor sportivi, promovează sportul și principiile unei vieți sănătoase și oferă sprijin sportivilor români aflați în situații deosebite de viață. Spiritul și valorile olimpice reprezintă fundamentul Fundației Olimpice Române. Principalele valori care ghidează fundația, atât în proiectele desfășurate, cât și prin partenerii cu care colaborează sunt respectul, excelența și prietenia.
EXCLUSIV. Chrissie Wellington: Trebuie să ne asumăm riscuri în viaţă, altfel nu vom şti niciodată de ce suntem în stare (II)
Roxana Lupu
Avem a doua parte a interviului exclusiv acordat de Chrissie Wellington pentru Adrenallina! Prima parte, în care Chrissie ne vorbește despre retragerea din circuitul profesionist la apogeul carierei sale, despre puterea mentală în sport, despre ce presupune să fii atlet ironman, este aici.
Supranumită unul dintre cele mai mari şocuri din istoria sportului, Chrissie Wellington este câştigătoare a 4 campionate mondiale ale competiţiei de triatlon extrem Ironman, în 2007, 2008, 2009 şi 2011.
În cea de a doua parte a interviului, Chrissie ne vorbește despre misiunea ei, aceea de a ajunge la oameni prin povestea vieții sale: “Vreau să inspir oamenii să îşi acorde o şansă, să încerce să sfideze ceea ce cred că e imposibil, să fie dispuşi să privească frica şi adversitatea în faţă şi să îşi trăiască viaţa fără prejudecăţi sau limite preconcepute. “
Adrenallina: Care este cel mai proeminent şi emoţionant moment al competiţiilor tale? De ce crezi că toate acestea ţi s-au întâmplat ţie?
Chrissie Wellington: Acest moment de apogeu trebuie să fie Campionatele Mondiale de la Kona, în 2011, când am depăşit ceea ce nu credeam posibil şi am făcut posibilă victoria şi câştigarea celui de al patrulea titlu mondial. Acesta este cu siguranţă cel mai îmbucurător, satisfăcător moment al carierei mele. Glazura de pe o prăjitură minunată.
Avusesem un accident de bicicletă cu două săptămâni înainte de cursă şi rămăsesem cu nişte răni serioase, şi chiar câteva probleme la organele interne. Asta m-a afectat nu doar fizic ci şi psihic. Am săpat în adâncimile sufletului meu şi chiar am împins limitele până unde nu credeam că poate fi posibil.
Sursa foto – eu.ironman.com
A fost cursa luptată din greu la care am visat întotdeauna şi am simţit atunci că poate în cursa asta, mi-am dovedit mie şi celorlalţi că sunt demnă cu adevărat să mă numesc un campion. Sigur, nu aş fi putut să concurez aşa cum am făcut-o fără incredibila mea echipă de suport şi fără ecilalţi concurenţi, care m-au împins la fiecare pas, aşa că victoria este şi a lor.
La Kona 2011 mi-am împlinit visul unei curse perfecte şi, ca să fiu sinceră, acea cursă a însemnat că imensa provocare personală nu mai exista. Nu putea fi mai bine de atât vreodată. Aşa că am ştiut atunci că trebuie să privesc mai departe, să îmi creez un alt drum, plin de provocări şi aventură!
Ai debutat în cariera sportivă în jurul vârstei de 30 de ani. Se poate spune că este târzior?
Nu e niciodată prea târziu să încerci lucruri noi. Avem fiecare dintre noi propriile limite, fie că sunt mentale sau fizice. Dar poţi face orice îţi doreşti – singurele limite sunt cele din mintea ta. Am văzut oameni de 80 de ani trecâd linia de finish a unei curse ironman, am văzut oameni cu cancer în faţă terminală, cu ambele picioare amputate şi eroii de fiecare zi, care depăşesc obstacolele pentru a-şi îndeplini visul.
Să ne uităm doar la exemplul Sister Madonna Buder. Sister Madonna a început să se antreneze la vârsta de 48 de ani, ca un mod de a-şi rafina mintea, trupul şi spiritul.
La 55 de ani a finalizat prima ei cursă ironman şi are până la acest moment în palmares mai mult de 40.
Pentru ea se creează anual noi categorii de vârstă. În 2005 a fost introdusă categoria 75-79; în 2010 a fost categoria 80+. Vara trecută a finalizat un ironman în Germania (Challenge Roth) şi ne dovedeşte tot timpul că vârsta nu e decât un număr!
Ai avut îndoieli când ai devenit triatlonist profesionist? Cum le-ai gestionat?
Sursa foto – www.tri247.com
Da, sigur că am avut îndoieli şi sigur că am fost speriată. Mi-a fost teamă de necunoscut, teamă că nu voi fi în stare să concurez cu ceilalţi sportivi, speriată că nu voi avea cu ce să îmi plătesc facturile. Trăim într-o cultură cu o frică paralizantă de eşec, care împiedică acţiunea. Este cea mai nocivă stare mentală pe care o poţi avea dacă îţi doreşti să fii mai creativ, mai inventiv, dacă vrei să devii antreprenor sau un om de succes.
Cred că cel mai mare eşec este eşecul de a nu încerca. Aşa că mi-am înfruntat toate fricile şi am făcut pasul, devenind atlet profesionist. Pentru mine, cel mai groaznic rezultat este să trăiesc fără ştiu ce ar fi putut fi dacă.
Cu toţii trebuie să ne asumăm riscuri în viaţă, altfel nu vom şti niciodată de ce suntem în stare. Aşa că în loc să spun nu sau aşa ceva nu e posibil sau nu pot, am ales să spun voi încerca. Am căutat sfaturi la prietenii mei, la antrenorul meu, la părinţi – şi toţi m-au încurajat să fac pasul. Sprijinul lor a fost imens, mi-a dat încrederea de a-mi urma visele.
De ce ai decis să publici autobiografia O viaţă fără Limite?
Motivele pentru care am dorit să fac publică povestea mea de viaţă într-o carte sunt multiple. În mod egoist, am căutat provocarea intelectuală şi emoţională, împlinirea care vine din reflecţia către sine. De asemenea, am dorit să o utilizez ca pe un mijloc de a mulţumi tuturor celor care au jucat un rol în viaţa mea, în aceeaşi măsură înainte şi în timpul carierei mele sportive în sportul profesionist – şi asta include şi sportivii amatori, care mă inspiră în fiecare zi, şi care m-au ajutat să ajung la înălţimi pe care nu le credeam posibile.
Am vrut să împărtășesc câteva tips-uri practice pentru triatloniştii din toată lumea, dar poate mai importante sunt lecţiile de viaţă şi filozofia care transcede sportul, şi care e aplicabilă oricui – fie că sunt sportivi profesionişti sau nu, fie că sunt sedentari.
Filozofia asta vine din toate ariile vieţii mele: din copilărie, din şcoală, din timpul călătoriilor mele, din timpul carierei mele ca funcţionar public în Nepal, din sport. Prin cuvintele mele vreau să încurajez oamenii, tineri şi bătrâni, să înceapă să facă sport, să călătorească, să îşi urmeze visele.
Vreau să inspir oamenii să îşi acorde o şansă, să încerce să sfideze ceea ce cred că e imposibil, să fie dispuşi să privească frica şi adversitatea în faţă şi să îşi trăiască viaţa fără prejudecăţi sau limite preconcepute. Această carte este unul dintre mijloacele prin care pot face toate astea.
Sursa foto – http://www.chrissiewellington.org/
Dar construind efectiv povestea cărţii a însemnat şi să mă umanizez. Sunt uneori confundată cu acest personaj ciudat al naturii, robotic şi infailibil, şi sigur că nu sunt aşa. Pentru ca cititorul, oricare ar fi el, să fie capabil să relaţioneze şi să se identifice cu mine a trebuit să expun şi bunul şi răul şi urâtul.
Am vrut să-mi arăt puterile, slăbiciunile, fricile, grijile, simpatiile şi antipatiile, pasiunile, firea mea adevărată. Sunt lucruri acolo, în carte, pe care oamenii nu le-ar fi aflat niciodată, ca de exemplu luptele mele cu alimentaţia sau cu imaginea trupului meu –dar numai aşa, împărtăşind aceste poveşti pot dărâma faţada mea şi chiar să am un impact şi, sper eu, să inspir pe cel care citeşte.
Nu am vrut să scriu o biblie de antrenament în triatlon , deşi sunt acolo câteva tips-uri foarte bune pentru atleţi, îmbrăcate în proză. Aşa că, scriind o carte care transcede triatlonul am vrut să încerc să scot sportul din minoritate şi să îl aduc în faţa celor mulţi. Am vrut să arăt sportul pentru cei care poate nu au auzit de ironman şi să arăt că este cu adevărat accesibil maselor. O ambiţie măreaţă poate, dar cu cât reuşesc mai multă expunere prin intermediul cărţii şi al triatlonului în mass media cu atât ajung să fac din visul ăsta o realitate.
Cum te imaginezi peste 20 de ani? Cine ai vrea să fii atunci?
Cred că întrebarea asta se răspunde cel mai bine prin paragraful de final al autobiografiei mele, care sună cam aşa:
“…cum aş putea specula despre ceea c ear putea aduce viitorul, când prezentul pe care îl trăiesc nici nu exista în aşteptările mele din tinereţe? Singura mea rezoluţie în timpul acesta a fost să păstrez o minte deschisă, şi, indiferent ceea ce fac, să dau 100%. Încă îmi taie respiraţia când mă gândesc unde m-a adus această optică asupra vieţii. Niciodată nu mi-am propus să devin campion mondial – nu multe fete obişnuite din Norfolk îşi propun asta – dar nici nu am vrut să rămân întrebându-mă „ce ar fi fost dacă?” La atât de multe stadii de-a lungul drumului meu limitele pe care am crezut că le văd dinainte-mi s-au dizolvat, pe măsură ce m-am apropiat de ele. Şi asta a fost cea mai incitantă descoperire dintre toate”
English
Chrissie Wellington: We have to take risks in life, otherwise we’ll never know what we’re capable of (II)
What is the most proeminent and emotional moment of your competitions? Why would you say all this has happened to you?
It has to be overcoming more than I ever thought possible to win my fourth World Ironman Championship in Kona in 2011. This was definitely the most gratifying, satisfying and proudest moment of my career. The icing on an amazing cake. I had a bad bike crash two weeks before, and sustained some serious injuries, both superficial war wounds and also internal damage, which affected me physiologically as well as physically. I dug to the very depths of my soul and truly pushed beyond any limit I thought existed. It was the hard-fought race I have always dreamed of, and I feel that maybe at this race I proved to myself, and others, that I really was truly worthy of being called a champion. Of course, I couldn’t have raced like I did without my great support team and the other competitors, pushing me every step of the way, so my victory is also, in part, theirs.
At Kona 2011 I achieved my dream of having the ‘perfect race’, and to be honest that race meant that the huge personal challenge was no longer there. It couldn’t get any better! So I knew then that I had to look forward, carve out a different path full of new challenges and new adventures!
You started your professional athlete career in your thirties. Is this quite late?
It is never too late to start trying new things. We all have our own personal barriers, be they mental or physical. But you can do anything you want to – the only limits are those that exist in your mind. I have seen 80 year olds cross the ironman finish line, those with terminal cancer, double legged amputees and every day heroes who overcome odds to fulfil their dreams. Just look at the example of Sister Madonna Buder. Sister Madonna started training at the age of 48 as a way of honing mind, body and spirit. Aged 55 she did her first ironman and has now completed more than forty. New age categories are continually being created for her. In 2005 it was the 75-79 category; in 2010 it was the 80+. She did an ironman in Germany (Challenge Roth) this summer, and proves that age really is nothing but a number!
Did you doubts when turning professional? How did you cope with them?
Yes, of course I had doubts and of course I was scared. I was scared of the unknown, scared of not being able to compete with the other athletes, scared of not being able to pay my bills. We live in a culture that has a paralyzing fear of failure, which prevents action. It’s the single most disempowering state of mind you can have if you’d like to be more creative, inventive, entrepreneurial or successful. I believe that the biggest failure of all is the failure to try. So, I faced all my fears and took the step to become a professional. For me the worst possible outcome is living with ‘not knowing’.
We all have to take risks in life, otherwise we don’t know what we are capable of. So instead of saying ‘no’ or ‘that isn’t possible’ or ‘I cant’ – I have tried to say ‘I will try’. I also sought advice from my friends, volunteers at my triathlon club, to the man that would become my coach, to my parents – and they all encouraged me to take the step. Their support was also very important in giving me the confidence to pursue my dreams.
Why did you decide to publish your autobiography ‘A Life Without Limits’?
My motives for wanting to publically recount my life story in print are varied. Selfishly, I craved the intellectual and emotional challenge, and fulfilment, that comes from self-reflection. I also want to use it as a means to thank all those who have played a part in my life, both before and during my career in professional sport – and that includes all the amateur athletes who inspire me each and every day, and enable me to reach heights I could have never imagined. I wanted to share some practical tips for the triathletes out there, but more important are the ‘life’ lessons and philosophies that transcend sport, and are applicable to anyone – whether or not they are a pro athlete or a coach potato.
These come from all areas of my life: my childhood, academia, whilst travelling, during my career as a civil servant, in Nepal and also through sport. Through my words I want to encourage people, young and old, to take up sport, to travel, to pursue their dreams. I want to inspire people to take a chance, to attempt defy what they deem impossible and to be willing to look fear and adversity in the face and truly live their life without any preconceived limits. The book is one such the vehicle for doing this.
But effectively conveying these messages meant ‘humanizing’ myself. I am sometimes held up as this robotic, infallible ‘freak of nature’, but of course I am no such thing. In order for the reader to be able to relate and identify with me I had to expose the good, the bad and the ugly. I wanted to reveal my strengths, my weaknesses, my fears, my concerns, my likes and dislikes, my passions, my true nature.
There are things in the book that people may not have known, for example my battles with eating and body image – but it is only by sharing some of these stories, that I can break down the façade, and really impact – and hopefully inspire – the reader.
I didn’t want to write a ‘triathlon training bible’, although there are some top tips for athletes woven into the prose. Instead, in writing a book that transcended triathlon I wanted to try and take the sport out of the minority, and into the psyche of the majority. I wanted to showcase our sport to those that may have never heard of ironman, and show that it truly is accessible to the masses. A lofty ambition perhaps, but the more exposure I can get of book, and of triathlon, in the mainstream media the closer I get to making this pipe dream that a reality.
How do you imagine yourself in 20 years? Who would you like to be?
I think this question is best answered by plundering the final paragraph of my autobiography ….which goes a little something like this….
“…how can I speculate on what the future holds, when the present is so astronomically removed from whatever expectations I might have had in my youth? My only policy throughout has been to keep an open mind and, whatever I may do, to give it my all. It still takes my breath away to think where that simple outlook on life has taken me. I never set out to be a world champion – not many ordinary girls from Norfolk do – but neither have I ever wanted to be left wondering, ‘What if..?’ At so many stages along the way, the limits that I thought I could see lying ahead dissolved as I approached them. And that has been the most exciting discovery of all”.
Cernica Spring Trail Runnning, Jurnal de cursă
Sunt Marius Dobrescu și în iulie 2015 voi participa la TRANSFIER 70.3, triathlon half ironman, a doua competiție de acest gen la care particip, după cea de anul trecut, Ironman Budapesta 70.3. Știu deja ce mă așteaptă, de aceea urmăresc toate cursele care mă pot ajuta în pregătirea mea. În ziua cursei, aveam în programul de pregătire un antrenament de bicicletă de intensitate medie și un antrenament de alergare de intensitate mare.
Participasem însă și în 2013 la cursa de semimaraton de la Cernica Spring Trail Runnning și mi-a plăcut enorm traseul, atmosfera și mirosul de leurdă din pădure. Am văzut și o postare pe Facebook la Adrenallina și m-am înscris la concurs pentru a primi o invitație la cursă.
Am câștigat și am ales cursa intensă de 10 kilometri. Duminică dimineața mi-am luat bicicleta și am pornit spre Cernica. Deja era cald bine afară, însă când am ajuns în Cernica mă simțeam excelent după 20 de kilometri de pedalat cu o cadență susținută, ce a suplinit încălzirea dinaintea cursei.
Când am luat hotărârea de a participa la Cernica Spring Trail Run, îmi propusesem să parcurg cei 10 kilometri sub 40 de minute, chiar dacă știam că alergarea în pădure, pe un traseu de trail, pe alocuri dificil, nu poate fi comparat cu un traseu de asfalt. Eram însă pregătit să fac tot posibilul să mă încadrez în obiectivul propus.
Startul a fost dat la comun pentru toate cele trei probe, cros, semi și maraton, iar la linie s-au strâns în jur de 200 de participanți; erau mulți pe care i-am tot văzut la competițiile de alergare și pe care îi admir. Prezența lor mă motiva și de abia așteptam să înceapă cursa.
Am pornit destul de tare, puțin cam tare față de ritmul propus. După primul kilometru am intrat în pădure și mi-am dat seama că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din pădure. Aveam în picioare niște adidași foarte buni, chiar extraordinar de buni, ușori, perfecți pentru asfalt, dar care, stupoare, sunt total nepotriviți pentru o cursă de trail în care este și normal ca asfaltul să lipsească cu desăvârșire.
După încă un kilometru parcurs, pentru că în zonele cu noroi mai mult patinam decât alergam, am fost prins din urmă de Ionuț Purcea, care avea să câștige cursa de semi, cu care am făcut haz de necaz de neinspirata mea alegere. După primii 5 kilometri parcurși eram în grafic din punct de vedere al timpului propus și deși erau destul de multe denivelări, pante și rădăcini de copaci cu care nu eram obișnuit în antrenamentele mele uzuale, mă bucuram de cursă și de faptul că alergam prin pădure, pe marginea lacului. Total neașteptat dar previzibil pentru un cunoscător, între kilometrul 5 și 6, am alunecat pe un șleau și am plonjat cu fața într-o groapă plină cu apă și noroi, ca într-o piscină.
Pentru hidratare, apa din baltă uriașă a fost excelentă, nu neapărat ca gust. Am avut noroc că am căzut bine, malul din baltă protejându-mă de o eventuală accidentare.
M-am ridicat și am continuat să alerg, însă am avut reale probleme în a-mi regăsi ritmul impus la începutul cursei. Am mai pierdut secunde bune și pentru că, din nefericire, am greșit de două ori traseul. Între timp m-a prins din urmă plutonul fruntaș de la semi și mă întrebau dacă am căzut și dacă sunt bine.
Aș fi vrut să le răspund că de fapt m-am camuflat intenționat pentru a mă integra mai bine în peisaj, dar întrecusem cu mult măsura. Spre amuzamentul meu, cei de la punctele de hidratare sau fotografii cursei rămâneau cu gura căscată când mă vedeau în ce hal arăt.
Când am ajuns la linia de sosire eram convins că ajunsesem cel mult pe locul 4, însă organizatorii m-au felicitat pentru locul 3, cu un timp de 42 de minunte și 55 de secude. Ulterior am aflat că un altlet foarte bun greșise traseul din păcate și a ajuns mai târziu. Orele petrecute până la festivitatea de premiere au fost foarte plăcute, în compania celorlalți participanți și a familiei mele.
Pentru mine cel mai important este să particip la curse și să mă autodepășesc, însă este extrem de plăcut si este un tonic pentru moral, ego și motivație să te clasezi pe podium. Cei 20 de kilometri până acasă i-am parcurs tot pe bicicletă, într-un ritm relaxat, de refacere.
Felicitări organizatorilor și participanților la eveniment și închei prin a recomanda Cernica Spring Trial Run tuturor pasionaților de sport, indiferent de nivelul de pregătire.
Mountainbike la Târgu Ocna – pe forestier, poteci și în mina de sare
Pe 16 mai 2015 va avea loc a 3-a ediţie a concursului de ciclism mounatinbike Călătorie între Cer şi Pământ, la Tîrgu Ocna, Bacău. Concursul este special datorită traseului, care se desfăşoară atât la suprafaţă, pe drumuri forestiere şi poteci, cât şi în subteran, prin tunelurile din mina de sare Trotuş. Organizatori sunt Societatea Naţională a Sării SALROM, Primăria Tîrgu Ocna, Asociația Sportivă Adventuremania şi Asociaţia Sportiva Transalpin Bike.
foto credit Dragos Constantin
Călătorie între Cer şi Pământ face parte din seria evenimentelor organizate în minele turistice de sare administrate de Societatea Naţională a Sării SALROM. În plus faţă de drumurile forestiere, potecile şi pădurile pe care traseul le traversează concurenţii vor străbate şi tunelurile salinei Trotuş.
Partea deosebită a concursului este parcurgerea serpentinelor care coboară spre centrul pământului, la 240 m adâncime. Traseul din subteran are 3,1 km, iar concurenţii pedalează prin tuneluri sporadic luminate, după care ajung în mina turistică (luminată), unde mai au de parcurs încă 600 m. Apoi tot ce s-a coborât trebuie urcat, aşadar încă 3,1 km de pedalat la deal pentru a ajunge înapoi la suprafaţă, la lumina naturală. Traseul continuă apoi peste mina de sare, traversând pe drumuri forestiere şi poteci dealurile şi pădurile din regiune.
Înscrierile se fac aici.
foto credit George David
Traseul special al evenimentului necesită şi o pregătire specială a concurenţilor. Porţiunea din subteran reprezintă o adevărată velo-aventură întrucât iluminarea, deşi bună şi suficientă, ridică gradul de tehnicitate al concursului. Acesta este motivul pentru care regulamentul concursului dispune de obligaţii suplimentare pentru concurenţi, obligaţii pe care nu le întâlneşti în general la concursurile de ciclism. În plus faţă de obligativitatea purtării căştii de protecţie concurenţii trebuie să monteze pe bicicletă o lumină albă în faţă şi una roşie în spate. Fără aceste două accesorii plus casca de protecţie ei nu pot pleca în concurs.
Concursul Călătorie între Cer şi Pământ este de tip cross country olimpic şi dispune de un traseu în buclă cu o lungime totală de 15 km, aproape în mod egal împărţiţi între subteran şi suprateran. Evenimentul durează două ore, timp în care concurenţii trebuie să parcurgă cât mai multe ture de 15 km. La finalul celor 120 minute, câştigători la fiecare categorie de vârstă vor fi declaraţi cei care au efectuat cele mai multe ture.
foto credit George David
Introdusă drept o surpriză de proporţii la ediţia anului trecut, traversarea clădirii Primăriei Tîrgu Ocna de către biciclişti în cadrul concursului se păstrează şi anul acesta.
Călătorie între Cer şi Pământ în cifre:
16 mai 2015 – data concursului;
15 km – lungimea traseului;
120 minute – durata concursului;
+533 m – altitudinea maximă a traseului;
-240m – adâncimea maximă a traseului;
527m – diferenţa totală de nivel a traseului per tur;
12 grade – temperatura constantă din mină;
7.100 lei – valoarea totală în bani a premiilor;
50 lei taxa înscriere până la data de 5 mai;
60 lei taxa înscriere până la data de 12 mai şi în zilele de 15, 16 mai.
foto credit Petrut Floroiu
Larisa Cobianu: de la domniță urbană la rideriță Enduro
Salutare!
Sunt Larisa Cobianu, am 36 de ani, două pisici și un soț 🙂 (ordinea este aleatorie)
Am început să fac sport de-adevăratelea… de aproape 3 ani. Știu că perioada este scurtă, însă așa stau lucrurile! Bine, aș putea spune că am iubit sportul dintotdeauna, însă din păcate nu am avut norocul să îi înțeleg importanța încă din copilărie, și să îl practic susținut. Chiar și așa însă, am jucat handbal în echipa clasei mele, am jucat tenis… în tinerețe, și am început să schiez la 25 de ani, după ce am avut șansa să îl cunosc pe Simon (instructor de schi atunci, actual soț acum :)).
Larisa si Simon, foto arhiva personala
Și de aproape trei ani (care se împlinesc în mai), pot să spun că practic „datul cu bicicleta” la nivel amator, însă cu aspirații de profesionist (spiritul competitiv nu îmi dă pace nicicum :)).
Îmi amintesc că la început, a fost efectiv cumplit 🙂! Pai da, pentru că începutul s-a vrut să fie acum vreo 10 ani, când soțul din dotare, văzând ce succes a avut cu lecțiile de schi, a sperat că va scoate la iveală și biciclista din mine! Din păcate (pentru mine!), încercările lui s-au soldat cu un eșec major: atâta m-am văitat că vrea să mă omoare, să îmi rup gâtul, să scape de mine (!), încât omul s-a lăsat păgubaș! (Îmi permit aici să concluzionez sec: oamenii vor face sport doar dacă își doresc, niciodată la insistențele altora!).
Anyway, dupa mai mulți ani am stabilit cu o prietenă să ieșim împreună „să ne dam”! Mi-am cumparat chiar și bicicleta pentru asta, însă ce să vezi: prietena s-a apucat de alte activități, iar eu am rămas cu vehiculul pe inventar! Și pentru că tot o aveam, și asta la inițiativa mea (nu îl mai puteam acuza pe Simon pentru asta), am început să o folosesc!
Prima mea competiție a fost acum doi ani și jumătate, la Surmont Azuga (unde am terminat pe locul 10), și ca multe chestii faine din viață, a fost ceva neplanificat. Îmi amintesc exact că mă aflam în toiul unei activități profund intelectuale (călcam!), când mi-a sunat telefonul! Bunul meu prieten Dragoș mi-a propus, ca nuca în perete, să mergem și noi la Azuga la concurs, să ne distrăm, că de ce nu, că e frumos, că e noroi, că e lume, că e adrenalină! Eu pe principiul: good friends + great days = unforgettables memories, am zis ok, și uite așa am participat la mega noroiala din ziua cu pricina, cap de pod către viitoarea mea carieră amatoricească în datul cu bicicleta!
Antrenamentele mele s-au constituit întotdeauna doar din turele cu băieții! Asta a fost tot, dacă mă pot exprima așa! Necunoscând fete cu care să ies, am fost nevoită să ies numai cu băieții și să mă transform în câinele găștii (mă rog, nevoită sună cam rău, pentru că în realitate am avut șansa să ies cu Simon și prietenii lui, care mergând într-un ritm „băiețesc”, m-au ajutat și pe mine să evoluez).
Sportul meu preferat este Enduro MTB, pentru că mă regăsesc cel mai bine în acest format de concurs! Am participat la multe maratoane, m-au ajutat la acumularea de anduranță, însă clar NU sunt o maratonistă. În egală măsură nu sunt o downhill-eriță, și nu am participat la niciun concurs de downhill.
Ca idee, tiparul de Enduro MTB este total diferit de cel de Downhill (în primul caz trebuie să și urci cu bicicleta, pentru a ajunge la startul specialelor de concurs, care sunt cronometrate, pe când în cadrul concursurilor de Downhill există numai mersul la vale).
Am participat la toate concursurile de enduro organizate până acum, și ca element particular, vă pot spune că nicio premiere de la vreun maraton unde am reușit să termin pe podium nu a semănat cu premierile de la concursurile de enduro: vuietul și larma făcută de băieții enduriști este atât de generoasă și de …gălăgioasă încât cu greu pot egala bucuria și mândria simțită de mine în astfel de momente!
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este cea de la competiția Avalanche On The Rocks (desfășurată în Masivul Postăvarul), la care am participat pentru prima dată în 2014 alături de alte 8 fete, și unde am reușit să termin pe locul 2 (formatul acestui concurs de tip enduro este unul cu start de tip Le Mans, adica cu start în bloc al tuturor participanților). Atâta frică și emoție nu am simțit în viața mea: adrenalina pură îmi circula prin vene, la un nivel de-a dreptul alarmant. Nici nu știam exact ce să simt: mândrie că sunt alături de alți 160 de rideri mega buni, frică de coborârea care urma, pe un pietriș alunecos și pe o ceață rece și potrivnică, spaima de accidentări..huh! Mi le-am învins pe toate, și la final a fost foarte bine: cu siguranță am să revin și anul acesta!
Competiția mea preferată este fără nicio urmă de îndoială, Metal Enduro Reșița!
Am scris despre asta aici http://larisa.orbea.ro/?p=104, însă pot să reamintesc pe scurt de ce: pentru că la Reșița, în afară de un concurs cu rezultate, este despre oameni minunați, și despre sportivitate, pe unele dintre cele mai frumoase trasee din țară!
Pe podiumurile de la Resita m-am simțit în primul rând un om deosebit, și asta datorită băieților minunați de acolo – le mulțumesc și aici!
Cel mai mândră nu sunt de un rezultat, ci de o atitudine :). Mulți dintre voi nu mă cunoașteți, decât de pe facebook, prin prisma concursurilor la care am participat, și poate mulți vă gândiți că asta fac dintotdeauna. Ei bine, nu: așa cum am mai spus merg cu bicicleta de nici 3 ani, și până atunci am fost o împătimită a ….hiking-ului urban! Pantofii cu toc mi-erau prieteni la bine și la greu, și nici prin cap nu mi-ar fi dat că aș putea renunța (măcar periodic) la ei! Așadar sunt mândră pentru că am putut să ies din casă, și că am repetat, iar și iar, până în punctul în care am găsit un sens în toate aceste ieșiri!
Prietenii mei spun că am innebunit! Că nu mă recunosc, că sigur am pățit ceva cumplit, că pierd vremea pe coclauri, etc :)))! Tot ce pot să spun este că sunt bine!
Am aflat despre mine că sunt un om normal, cu limite și slăbiciuni, și că nu sunt nici pe departe atât de invincibilă, pe cât mă credeam când purtam cu mândrie pantofii cu toc, de la tot felul de firmoace! Mi-a luat o vreme până am plâns prima oară pe un coclaur, însă prima dată a fost mai greu! Am mai aflat de asemenea despre mine și că pot să îmi depășesc toate limitele, că ele toate se află de fapt în capul nostru, și că doar dacă nu vrei, nu o să se întâmple :).
Sportul mă face să mă simt, ca nimic altceva, o invingătoare! Și asta nu pentru momentele de altfel minunate de pe podium, ci pentru că am reușit și reușesc constant să depășesc durerile – la propriu – pe care ți le provoacă activitatea asta minunată care se întâmplă (din punctul meu de vedere) întâi în capul omului, și de abia apoi în corpul lui. În afară de asta, sportul mă face să mă simt mai bună! Nu aș ști exact să explic, dar așa mă simt: mai bună, mai modestă, mai generoasă! Poate pentru că mă simt ca făcând parte dintr-un grup frumos de oameni, care se străduie constant să se autodepășească? Habar nu am, dar eu așa mă simt!
Uneori, mi se întâmplă să rămân cu gura căscată, la rafturile din living, pline cu cupe și medalii, muncite din greu de mine și de Simon, și nu îmi vine a crede că unele sunt și ale mele!
Obiectivul meu în 2015 este sa particip la cat mai multe concursuri de enduro, și la maratoanele unde îmi plac traseele în mod special. În particular, îmi și doresc să câstig Metal Enduro Reșița 🙂 !
Larisa Cobianu
Dacă ar fi să vă recomand ceva din experiența mea, ar fi să încercați să cumpărați din prima un echipament bun: este mult mai simplu decât să îmbunătățiți pe parcurs, iar în cazul bicicliștilor, cumpărați-vă protecții de calitate, și nu uitați niciodată de cască!
Ca idee finală, aș îndemna pe toată lumea să iasă din casă, și să facă sport! În iureșul ăsta nesfârșit către… nu se știe ce, unde toată lumea vrea să fie „altfel”, sportul vă oferă cel mai scurt drum către acest deziderat! Vă ajută să arătați bine, să aveți picioare faine, să cunoașteți oameni minunați, și într-un fel aparte, casa în care locuiți o să arate unic decorată cu medaliile de participare sau podium pe care le puteți agăța cu mândrie pe perete!
Premieră: Maratonul Internaţional Braşov, alergare pe șosea, în inima Transilvaniei!
Braşovul intră de anul acesta şi pe harta maratoanelor de şosea din România, alături de Bucureşti, Cluj şi Arad. Pe 14 iunie 2015 se va desfăşura prima ediţie a Maratonului Internaţional Braşov! Va fi o alergare memorabilă pe cele mai importante străzi şi pe lângă cele mai frumoase obiective turistice din oraș.
Evenimentul este susţinut de Telekom România şi face parte din campania pro-sănătate Mişcarea face bine, partener media principal fiind Dolce Sport.
Cursele maratonului au fost special concepute pentru toate categoriile de vârstă şi pentru toate gusturile:
- proba de maraton; pentru alergatorii de cursă lungă, ce vor să-şi testeze limitele pe distanţa de 42,195 km; ideal pentru personal best, având în vedere traseul plat combinat cu aerul curat de munte;
- proba de maraton ştafetă; pentru cei ce-şi doresc 42,195 km de experienţe împreună, în echipă de 4 persoane;
- proba de semimaraton; pentru cei care vor să marcheze bine la 21,097 km sau se pregătesc pentru maraton;
- proba de 10 km; pentru cei care au prins gustul alergării, dar nu sunt pregătiţi de cursele mai lungi; cei care tatonează terenul, studiază concurenţa şi… atacă la ediţia a II-a;
- proba de 5 km; ideală pentru cei care vor să descopere acum gustul dulce al alergării; dragoste la prima…alergare, cum s-ar zice;
- curse pentru copiii între 4-14 ani; de la 500 m până la 1k m, în funcţie de categoria de vârstă; ei sunt viitorii maratonişti.
Zona de START şi de FINISH este Piaţa Sfatului, chiar între Biserica Neagră şi Casa Sfatului. Traseul este unul pitoresc, deosebit. Cine a văzut Braşovul, va avea parte de o nouă perspectivă. Pentru cei care nu l-au vizitat încă, este momentul să vină acum să-l vadă şi să traiască experienţa unei alergări în inima Transilvaniei.
Fond de premiere de 13.200 de lei
Sportivii care vor participa la probele competitive – maraton şi semimaraton – vor fi premiaţi cu premii în bani, iar ştafetele şi cei care vor alerga la cursele de 10km, 5km şi cursa copiilor vor primi cupe, diplome, produse şi servicii sportive. Toţi participanţii care termină cursa vor primi medalia de finisher.
Înscrierile sunt deschise tuturor celor care iubesc mişcarea în aer liber şi se pot face pe site-ul oficial al evenimentului, secţiunea Înscrieri.
Prin intermediul Fundaţiei Telekom România, taxele strânse la cursa de 5 km, dar şi 10% din valoarea taxei la probele competitive (maraton, ştafetă, semimaraton şi 10 km), vor fi donate copiiilor cu autism, beneficiarii Asociaţiei „Copiii de Cristal”.
În acest proiect, Fundația Telekom Romania a ales să se alăture copiilor și tinerilor cu autism care provin din familii cu venituri modeste și care nu își permit să acopere costurile de recuperare prin tipurile de terapii necesare pentru integrarea acestora în sistemul de învățământ și în societate.
Povestea Asociaţiei „Copiii de Cristal” a început în anul 2006, la inţiativa unui grup de părinţi ai căror copii au fost diagnosticaţi cu autism şi alte tulburări asociate. Asociaţia, precum şi Centrul de Evaluare şi Recuperare prin Terapie Specializată pentru Tulburări din Spectrul Autist, Sindrom Down, Sindrom Asperger, ADHD, au luat naştere din dorinţa şi necesitatea de a le oferi copiilor, tinerilor şi adulţilor cu tulburari din spectrul autist şansa de a beneficia de servicii de asistenţă şi terapie specializată, servicii care nu sunt oferite de asistenţa publică garantată de statul român.
Echipa de terapeuti ai Asociaţiei „Copiii de Cristal” este formată din 22 de profesionişti din domeniile psihopedagogie, psihologie clinică şi kinetoterapie. Întreaga activitate a asociaţiei este orientată către recuperarea potenţialului copiilor şi valorificarea vocaţiei lor.
Pentru mai multe detalii despre această primă ediţie a Maratonului International Braşov, accesați site-ul maratonulbrasov.ro, pagina de Facebook sau pagina de Facebook a evenimentului.Competiţia este organizată de Asociaţia Şapte Scări Braşov, în parteneriat cu Primăria Braşov.
Ziua B – Compoziție cu mountainbike, poliție & ploaie torențială
Frate, când m-am dus la Ziua B, competiția de ciclism mountainbike din calendarul Riders Club, nu m-am așteptat să fie chiar Ziua B! Adică, am zis că merg într-o plimbărică până acolo, bag și eu un 42 de kilometri pe potecuțe plate, în pădurice la Cernica, ajung la finish, culeg niște ghiocei și mă întorc acasă satisfăcută că am realizat și eu un long bike ride pe 2015!
Da’ de unde! Am părăsit domiciliul din Popești Leordeni și am pornit-o spre Cernica pedalând și fluierând bike friendly eco bio etc prin Capitală – am zis că n-o iau pe centură, ca să ajung mai ușor, ci ocolesc!, ca să mai bag niște kilometri în Jurnalul meu de antrenament sărăcăcios. Aveam timp berechet, căci startul era la 11 și ceasul de acasă arăta un generos 09:20.
Îmi așezasem frumos numărul pe biclă și în rucsac totul era aranjat ca-n policlinică. Sigur, omisesem să mă uit pe hartă, să văd unde exact unde e startul, dar vorbisem cu o zi înainte cu niște prieteni care veneau și ei la cursă și îmi explicaseră câte ceva. Cât de greu putea fi să nimeresc?! Really, sunt peste 1000 de participanți, o să văd mașini, bicicliști, mașini cu biciclete, pancarte mari pe care va scrie cu roșu: Roxana, pe aici!!! În plus, am mai fost prin Cernica la ture de câteva ori bune și chiar și la un grătar! (oops, asta mi-a scăpat :D).
Așa că am pedalat frumușel, am intrat în Pantelimon și la sensul giratoriu am făcut stânga, deși toate indicațiile primite cu o seară înainte spuneau altceva. Eram foarte ocupată cu gândurile din capul meu și am tot gândiiiit așa, până mi-am dat seama că de jur împrejur e pădure, că n-am ajuns la nicio cale ferată, la nicio fabrică de pâine, la nicio Cernica și că nici nu se vede nimic din toate astea înainte. Ok, m-am oprit. Cu ocazia asta am realizat că sunt deja cam obosită de la atâta pedalat 🙂 și că e cam târziu pentru un start reușit.
Decid să fac cale întoarsă și pe dreapta dau de Poliția Rutieră în misiune!, în plin exercițiul funcțiunii: dădeau (că erau doi) o amendă unui român. Domnule, zic, unde e calea ferată? Mai am mult? Domnul polițist îmi spune că am cam greșit drumul și că mai e cale lungă până la Cernica, unde vreau eu să ajung. Da’ ce vreau să fac acolo, singurică așa? Am și eu un concurs de biciclete. Da?! Păi și el tot acolo merge! Mă ia cu mașina! M-am uitat în sus, am spus mulțumesc, Doamne, și mi-am îndesat bicla în portbagaj.
Când să încep să conversez cu domnul polițist, care și-a aruncat cutiile cât colo ca să încapă bicicleta mea, se aude un trosnet. Ne uităm în spate: bicla mea lată pe șosea. Să fac infarct, nu alta! Dăm în marșarier, o recuperez, îi scot roata din față și pornim către start. Domnul polițist s-a mobilizat admirabil: a sunat chiar la restul echipajului, ajuns deja pe traseu, să întrebe la cât e startul! Era 11 fără 20, toate șansele să-l prind. Așa că m-am relaxat și l-am invitat pe domnul polițist la primul selfie din viața mea! :)))
Când am ajuns la start, colegii lui au murit de râs când l-au văzut ținând bicla ca să-mi pun eu roata. Răutăcioși, ce să zic! Domnul polițist a fost în slujba cetățeanului până la capăt! – a strigat chiar din toți plămânii hai, Roxana!!!, când am trecut în concurs prin punctul de traseu pe care îl “gestiona”. 😀
Iar am scris o sută de mii de semne fără să ajung la subiectul discuției… Așa, concursul. Păi… potecuțele cu plat și fluturași nu știu unde s-or fi ascuns, că mie mi s-a părut un concurs greuț! Or sunt eu cam ieșită din formă, dar iată că pe un traseu ca cel din Cernica am suferit puțin. Cum anume și de ce: au fost zone cu bălți imense și mâl, la care pierdeai minute prețioase așteptând concurenții (muulți) să traverseze sau traversând chiar tu, coborând de pe bicicletă; au fost trase de noroi întărit, pe care trebuia să le gestionezi foarte mult tehnic, ca să îți menții echilibrul și să înaintezi fără sincope;
foto credit Catalin Negrila
a fost un vânt nemilos, pe digul de lângă lac, la care am ajuns cam obosiți (cred că era cam pe la jumătatea traseului), și pe care l-am părăsit cu toții cam sleiți de puteri- îmi permit pluralul pentru că am văzut colegii de suferință, și părea că arătăm la fel. Niste imagini revelatoare :):
Au fost single track-uri pe care nu se prea putea depăși; single track-uri cu rădăcini cam dubioase; ceva asfalt inclus în traseu, care nu face prea bine la mtb :).
Au fost și câteva urcări (da, în Cernica!!!), unde cu toată rușinea am coborât de pe biclă și am făcut push bike – asta e, lipsa de volum și forță de peste iarnă își spune cuvântul. Bine că n-am început sezonul cu un traseu montan! 😀 Cred că făceam popas pe traseu.
Una peste alta am venit pe un loc 3 la categorie și, în timp ce așteptam premierea mă uitam cum vine furtuna.
Mai aveam de mers un pic până acasă, mai puțin ca la sosire totuși, că am decis c-o să aleg traseul de pe centură, ca să ajung mai repede. Mi-am îndesat medalia în ghiozdan și am pornit. Și ploaia torențială a pornit și ea! A fost frumos. M-au claxonat toate tirurile posibile, unele pentru că mă vedeau probabil în ultimul moment – vizibilitatea era foarte scăzută din cauza ploii. După 5 km eram deja fleașcă dar partea bună este că nu mi-a fost frig deloc – am pedalat cred că mai bine decât în concurs!, ca să ajung naibii mai repede acasă.
Mi-era dor de un concurs de mtb, și pentru că anul ăsta în plan sportiv pentru mine ar putea fi despre redescoperire, ne întoarcem la începuturi; so, mountainbike cât cuprinde! Când aflați despre curse mișto de biclă, pe trasee sălbatice și complicate :D, dați-mi de veste :). Ne vedem acolo!
foto credit Catalin Negrila
Câștigă o invitație la Cernica Spring Trail Running!
Salut, alergători! Ce faceți duminica asta, pe 26 aprilie? 🙂 Știu eu ce ați putea face! 😀 Ați putea de exemplu să alergați la Cernica Spring Trail Running, competiție organizată de Adventuremania! Căci avem o invitație gratuită la cursă de oferit.
Sunt trei probe, iar câștigătorul își alege distanța pe care vrea s-o alerge:
42,2 km Maraton, 21,1 km Semimaraton, 10,5 km Cros
Ce trebuie să faceți? Păi… să spuneți 4 cuvinte care vă vin în minte când vă gândiți la o alergare prin pădure :), printr-un comentariu aici, la acest post. Cea mai interesantă combinație de 4 cuvinte (diferite, care nu trebuie să aibă legătură sau să facă sens unul cu altul) câștigă invitația. Juriul deliberator este echipa editorială Adrenallina, care va motiva alegerea.
Start concurs! Deadline: miercuri, 22 aprilie, ora 15.00! Succes!
Cornel Iosiv, Club Sportiv NoStress: După prima lună de antrenamente începe o viață minunată
Am (re)început să fac sport după o lungă perioadă în care munca și corporația mi-au asimilat tot timpul și toată energia. Impulsul către sport a venit în urma unui training de „Time Management”, în care persoana care ne ținea cursul era superpasionată de maratoane. Pe scurt, el incerca să ne explice că viața personală sau profesională este ca un maraton. Trebuie să te pregătești mult și să treci peste multe probleme ca să termini cu brio un maraton. Și avea mare dreptate. În anul de grație 2011, prin toamnă, m-am înscris la un cross și am repornit motoarele sportului. Până să intru la liceu făcusem 5 ani de caiac de performanță.
Îmi amintesc că la început totul părea infinit. Urcarea unui pod rutier cu bicicleta era o provocare. O tură de Herăstrău era interminabilă și se lăsa cu multe dureri în genunchi. Știam totusi că doar perseverența te poate trece de această etapă greoaie de început. Din fericire începutul este scurt dacă reușesti să treci de prima lună de antrenamente. Este o trecere către o viață minunată în care te redescoperi, simți plăcerea sportului, observi cum totul se transformă într-o joacă … și cui nu-i place să se joace ?
Prima mea competiție a fost culmea „Prima Evadare”, la care m-am înscris doar pentru că reușisem cu o săptămână înainte să pedalez vreo 90 km prin Bulgaria. Nu mi-am închipuit nicio secundă că este o mare diferență între o competiție cu bicicleta și o ieșire cu prietenii. Competiția „te prinde” și te pune la treabă fără să îți dai seama. Și nu prea mi-am dat seama cum treceau orele până când în ultimii kilometri am rămas fără mâncare și, bineînțeles m-a luat amețeala și a trebuit să trag pe dreapta. Aveam impresia că toți cei care trec pe lângă mine sunt niște „pui bine rumeniți”. După un mic somn am repornit în cursă și am terminat cu un timp de vreo 4 ore jumătate J.
Antrenamentele mele SUNT. Cel mai important este că fac antrenamente. Fiind sportiv amator, nu încerc să îmi impun niște standarde. Am trecut și prin etapa de antrenamente controlate și calculate dar mi-am dat seama că rezultatele nu sunt atât de spectaculoase și, în plus, crește și riscul de accidentare. Acum mă antrenez minim 5 zile pe săptămână și alternez alergarea cu înotul și bicicleta, în funcție de vreme sau timpul pe care îl am. Când este frumos afară ies la antrenamente pe bicicletă sau în parc la alergare.
Mă pregătesc pentru triatlon și încerc să mențin media la peste 1,5 ore pentru fiecare ședință de antrenament. Cea mai importantă evoluție la antrenament a fost când m-am decis să mut această activitate dimineața. O decizie foarte bună și plină de beneficii. Singurul minus este că trebuie de multe ori să te lupți cu dorința de nu te desprinde din căldura patului, mai ales iarna. Antrenamentele încep dimineata la 6:00 și durează maxim până la 8:00. Este interesant că la ora 9:00 ești antrenat, spălat, mâncat și plin de energie. Mult mai multă energie decât dacă m-aș fi trezit fix la 9:00. Era să uit că vara poți vedea răsăritul în fiecare zi alergând sau pedalând, este o experiență minunată.
Sportul meu preferat este triatlonul pentru că reunește cele trei activități pe care dacă știi să le faci, poți să faci orice altă activitate sportivă la nivel de amatori cu mare ușurință. Am ajuns să iubesc triatlonul pentru că mi-a adus aproape câțiva prieteni de calitate. Credeam că nu o să reușesc vreodată să termin aceste 3 probe diferite fără întrerupere. Nu este deloc greu. Este o senzație surprinzător de reconfortantă după ce înoți să te urci pe bicicletă și să simți cum vântul îți usucă instant apă din echipament. Am multe de învățat de la acest sport. Sunt de fapt 3 sporturi separate pentru care te antrenezi, fiecare cu echipamentele și secretelui lui. Niciodată nu te plictisești.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este de la Maraton 7500, la care am participat în echipă cu un prieten triatlonist. După 8 ore jumătate de urcat și coborât pe munți, ultimii câțiva kilometri i-am parcurs alături de altă echipă din Brașov, care ne-a prins din urmă. Deși eram într-o competiție ne-am apucat de vorbit și povestit. A fost o prietenie adhoc, care a destins la maxim finalul unei curse grele. Am trecut toți patru linia de sosire fără să simțim oboseala cursei.
Competiția mea preferată este triatlonul „No Stress – Olimp”. Îmi place să particip la ea dar și să o pregătesc în calitate de voluntar. Am ales un traseu foarte frumos pentru bicicletă. Este o porțiune pe faleză unde simți că zbori dacă faci abstracție de partea dreaptă a traseului. Apa mării este aproape întotdeauna prietenoasă și caldă. Și cel mai mult îmi place petrecerea de seară. Să-i vezi pe toți cum se bucură pentru că urcă pe podium sau pentru că au un prieten care a câștigat într-o ștafetă. Chiar și fără să vrei, te simți bine !
Cel mai mândru sunt atunci când văd că sfaturile în materie de sport, oferite prietenilor, își găsesc locul în viața lor. Este greu să convingi pe cineva să transpire pentru niște beneficii din viitor. De multe ori mi-aș dori să pot să alerg eu pentru ei doar ca să treacă de prima perioadă grea. E un sentiment plăcut și mă pot mândri atunci când cineva are încredere în opiniile mele.
Prietenii mei spun că exagerez. Acum s-au mai liniștit pentru că au început și ei să se miște. Era dubios la început, când nu aveai nici un prieten sportiv și trebuia să faci totul de unul singur. Acum am și prieteni care se antrenează. Prietenii sunt importanți în sport pentru că prin ei găsesti extraenergie și curaj.
Am aflat despre mine ca eram foarte leneș și dependent. Îmi dau seama acum că lenea te afectează cel mai mult dacă nu ești suficient de puternic să o înfrunți. Din lene mănânci prost, dormi prea mult, te informezi prea puțin. Mi-am dat seama că eram dependent de tot ce era ușor de obținut, dependent de petreceri și băutură, dependent de mâncare proasta din supermarket sau fastfood, dependent de nopți nedormite petrecute în fața televizorului. Pot spune că sportul chiar și la nivel de amatori te ridică la nivelul în care poți să optezi pentru tot ceea ce vrei să faci. Nu mai ești dependent de nimic. Totul este opțional.
Sportul mă face să mă simt tânăr. Mai am perioade în care nu fac sport și atunci simt cum mă mișc mai greu, am mult mai puțină energie sau amorțesc. Sportul este carburantul vieții bune. Nu mă mir că s-a introdus la unele maratoane categoria de vârstă 90+. Sunt oameni care și-au dozat atât de bine carburantul încât la 90 de ani pot să termine un maraton. Eu cred că asta spune multe.
Uneori, mi se întâmplă să mă simt atât de bine într-o competiție sau vreo escapadă montană încât mi-aș fi dorit să fiu un mare scriitor ca să pot descrie ceea ce simt. Presupun ca seamănă cu efectul unui drog. A încercat un prieten să-mi explice ce schimbări se întâmplă chimic în organism atunci când faci sport și mi-am dat seama că minunatul nostru corp încearcă să acopere durerea cu hormoni de fericire. Asta dacă ești cât de cât antrenat și înțelegi noțiunea de durere în sport.
Obiectivul meu în 2015 este să termin Transfier 70.3, care va avea prima ediție anul acesta. Este un concurs de triatlon care se va desfășura la Vidraru. O sa înot 1,9Km în lac apoi o să pedalez 90 Km până în vârful muntelui, aproape de Bâlea Lac, iar cei 20 km de alergare de la final se vor termina cu 390 de trepte de urcat până la statuia de fier numită Prometheu, de la baza lacului Vidraru. Se pare că va fi printre cele mai grele competiții de triatlon din lume.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că merită tot chinul din lume și de pe Marte să treci de etapa aia grea de la început, în care simți că totul este împotriva ta. Este doar o etapă, un examen care trebuie trecut pentru a beneficia apoi de multe experiențe extraordinare. Trebuie să facem sport fără să ne stresăm că nu avem cine știe ce rezultate. Perseverența antrenamentelor zilnice va aduce la un moment dat și un minim de performanță cu care să ne hrănim ca sportivi amatori. Spor!
