Drumul spre Paris. Jurnal (VIII): Trei zile până la start
de Toni Dumitru
Intru pe site-ul maratonului şi nu-mi vine să cred: mai sunt 3 zile până la start! 3 zile până când mă voi trezi în zori, îmi voi pune pantofii în picioare, voi lega şireturile cu mare grijă şi mă voi îndrepta spre start. O aventură grea, teribil de întortocheată, care a început în urmă cu aproape un an, plină de peripeţii, de emoţii şi de învăţăminte.
La capătul acestui periplu intens, simt că indiferent cum se va termina cursa de duminică, am câştigat deja. Mă voi bucura de o experienţă extraordinară, voi alerga din nou la un maraton important şi voi fi înconjurat de oameni frumoşi. Ce altceva aş putea cere mai mult? O medalie, desigur 🙂 E o recompensă frumoasă şi mă voi strădui să o câştig.
Primesc tot mai multe mesaje de susţinere. Oameni pe care îi cunosc sau persoane străine îmi urează succes şi mă încurajează. Le mulţumesc puţin stânjenit; toţi sunt siguri că va fi bine, iar eu mă zbat să descâlcesc un ghem de tot felul de “dacă”: Dacă nu mă vor ţine picioarele? Dacă voi începe prea tare? Sau prea încet? Dar dacă mă va copleşi oboseala? Ştiu bine de ce îşi arată colţii demonii îndoielii, ştiu că lipsa testului de 30 de kilometri îmi subminează încrederea, dar din fericire ştiu şi cum să-i fac să dispară: mă gândesc simplu că am mai făcut de patru ori asta şi de fiecare dată a ieşit bine. Mă gândesc la Berlin. Şi la ultimul Bucureşti.
Cred că va fi o cursă în două acte: primii 21 de kilometri îi voi alerga cu munca din ultimele săptămâni, următorii îi voi face din memorie, din experienţă. Dacă îmi ponderez entuziasmul la început şi ajung la jumătatea traseului fără să mă simt frânt, am şanse să reuşesc ceva frumos. În schimb, dacă nu voi fi în apele mele după prima parte, va fi furtună. Şi sunt dispus să o îndur. Pentru asta mă duc acolo, să văd de ce sunt în stare.
Duminică voi afla răspunsul la întrebarea care a declanşat “Experimentul Paris” – pot să alerg un maraton fără o pregătire completă? Nu voi trişa şi nu voi alerga “cu frâna trasă”. Nu voi alerga “în ritm de melc”, ca să fiu sigur că ajung la finiş; m-aş simţi ca un fotbalist care participă la un meci aranjat. Nu pot să mă mulţumesc cu un ritm de jogging, fără curaj, fără adrenalină. Nu încă. Nu acum.
Îmi doresc să fac cursa asta în felul meu. Ştiu că orice plan aş face, nicio cursă nu seamănă cu alta. Şi că maratonul e un eveniment care trebuie respectat. Peste ani şi ani, prefer să-mi aduc aminte de agonia aiuritoare prin care am trecut decât de o medalie obţinută sec, fără emoţii. Asta nu înseamnă că voi alerga nebuneşte. Fireşte că îmi voi face o strategie şi voi căuta să fiu echilibrat. Cheia unui maraton reuşit stă în capacitatea de a controla cursa, de a nu-ţi pierde răbdarea şi în curajul de a îndura. Oricât de greu ar fi, piciorul drept trebuie să treacă în faţa stângului, iar stângul trebuie să vină în faţa dreptului. Cale de 42 de kilometri şi 195 de metri.
Mă voi bucura de aerul de pe Champs Elysées, de fiecare “Bonjour” pe care-l voi auzi, de strigătele spectatorilor, de lumina care va inunda străzile, de tropotul paşilor pierduţi în ritmurile tobelor care se sting în urma noastră. În valurile de oameni care se vor scurge pe caldarâmul Parisului se va strecura o şepcuţă bleu, alunecând uşor, ca o bărcuţă de hârtie, spre zăgazul de la capătul “fluviului” multicolor. Voi fi acolo.
Drumul spre Paris. Jurnal (VII): Un maraton cu şarm – date inedite
de Toni Dumitru
Mi-am dorit enorm să pot alerga la cursa de pe 12 aprilie, pentru că este un eveniment special. Schneider Electric Marathon de Paris îţi dă ocazia să alergi legendara distanţă de 42,195 de kilometri pe străzile celui mai romantic oraş din lume. O dată pe an, preţ de o jumătate de zi, capitala Franţei se opreşte din tumultul cotidian, pentru a primi pe arterele sale infuzia de adrenalină a celor 50.000 alegători din 138 de ţări.
Fiecare dintre ei are ocazia de a cunoaşte un alt Paris decât îl ştiu ca turişti. Traseul include cele mai cunoscute atracţii turistice – Arcul de Triumf, Catedrala Notre Dame, Place de la Bastille, Turnul Eiffel şi dacă nu cumva tragi tare ca să-i umileşti pe kenyeni, poţi admira în timp ce alergi tot ce are Parisul mai frumos.
Chiar dacă nu face parte din World Marathon Majors (Berlin, Londra, Boston, New York, Chiacago şi Tokio), maratonul de la Paris are şarmul său. Foarte bine organizată şi mediatizată, această competiţie este inclusă de publicaţiile de profil, precum Runner’s World în topul celor mai importante 10 maratoane din lume şi atrage alergători din toată lumea. Pentru ediţia din acest an au fost disponibile 54.000 de locuri, un record, cu 4.000 mai multe decât la ediţia din 2014.
Anul trecut, din cei 50.000 de alergători înscrişi 10.373 (21%) au fost femei şi 38.579 (79%) au fost bărbaţi. 33,75% (16.875) din cei înscrişi au venit din afara Franţei. În afara ţării-gazdă, cu 32.077 de participanţi, statele cu cei mai mulţi alergători au fost Marea Britanie – 4.644, Statele Unite – 1.393 şi Belgia – 1.007.
Câteva cifre interesante despre maratonul de la Paris, prezentate de organizatori:
50.000 – numărul de alergători înscrişi
1 – locul ocupat de etiopioanul Kenenisa Bekele, învingător cu timpul de 2:05’04”
85 – de ani avea cel mai vârstnic participant, Charles Bancarel, care a terminat cursa cu un timp de 6:16’38
1.632.524 – numărul total de kilometri alergaţi de participanţi în 2014, echivalent cu înconjurul Pământului de 41 de ori
41 – vârsta medie a bărbaţilor care au alergat la ediţia din 2014
40 – vârsta medie a femeilor
170.000 – de euro a fost suma colectată în scopuri umanitare
3.000 de voluntari
32 de paceri
250.000 de spectatori
7 puncte de prim ajutor
45 de defibrilatoare pregătite pentru urgenţe
300 de maseuri şi preparatori fizici la finiş
10 puncte de hidratare (la fiecare 5 kilometri)
23 de tone de banane
15.8 tone de portocale
2,2 tone de fructe uscate
7 tone de mere
412.500 de cuburi de zahăr
35.600 de litri de Powerade
436.497 sticle de apă
Pentru cei care îşi doresc să participe la viitoarea ediţie a maratonului de la Paris, care va avea loc pe 3 aprilie 2016, este bine de ştiut că primul val de înscrieri va începe miercuri, 15 aprilie, la ora 8.00 AM şi va dura până la 13 mai 2015. Înscrierea va avea loc pe site-ul asochallenges.com, pe care trebuie să vă înregistraţi în prealabil. Primul preţ va fi de 80 de euro, apoi locurile rămase libere vor fi scoase din nou la vânzare, dar cu un tarif majorat. Detalii despre înscrierea la ediţia din 2016 găsiţi aici.
La sfârşitul săptămânii trecute, organizatorii au difuzat şi videoclipul oficial al ediţiei 2015, un generator puternic de motivaţie. Nu pot să promit că în timpul cursei voi izbuti să fiu foarte atent la detaliile arhitectonice superbe ale catedralei Notre Dame, dar sigur voi răspunde la încurajările oamenilor de pe margine şi voi atinge palmele întinse ale copiilor. Pentru că, dincolo de aşteptările cu care pornim o nouă aventură de 42 de kilometri, aceasta e plăcerea pură a maratonului: faptul că adună laolaltă zeci de mii de oameni care aleargă şi sute de mii care îi aplaudă şi îi susţin.
Drumul spre Paris. Jurnal (VI): Am primit avizul medical!
de Toni Dumitru
Am intrat în linie dreaptă spre Paris- duminică, 12 aprilie, în prima zi de Paște, alerg maratonul! Cum zboară timpul! Anul trecut, în vară, când aflam că mă voi număra printre cei 50.000 de oameni care vor lua startul la ediția din 2015 credeam că am timp berechet ca să mă pregătesc pentru primul meu maraton “afară”. Dar viața e plină de neprevăzut: între timp, datele planului meu s-au schimbat, pe alocuri dramatic.
Recapitulez puțin: după vestea cea mare, am plătit taxa de participare. 107 euro cu opțiunea SMS inclusă, prin care timpii mei vor fi transmiși către două numere de telefon când ajung la anumite puncte pe traseu, plus personalizarea medaliei cu timpul obținuit. Atunci eram atât de entuziasmat încât eram sigur că merită să am un Personal Best trecut pe medalie! Între timp, după evenimentele din sezonul de iarnă, m-am mai calmat 🙂
Apoi a apărut oportunitatea neașteptată de a participa la maratonul de la Berlin și am bifat astfel prima mea cursă în străinătate, unde am avut și privilegiul de a cunoaște o supertrupă de alergători meseriași – Sergiu Mititelu, Ioan Moisă, Didina Manole, Baptiste Hertz. După numai o săptămână, am trecut finișul și la București. Eu, cu numai două maratoane în spate, am alergat în șapte zile cât făcusem până atunci – și asta în condițiile în care aproape toată vara am făcut “de gardă” cu meciurile de la Mondialul brazilian și am luat antibiotic pe post de vitamine după ce m-a mușcat o căpușă. A fost o toamnă peste așteptări. Aveam să văd însă și reversul medaliei.
Eram optimist: mă pregăteam bine și la fiecare cursă scoteam cel mai bun timp personal, așa că am început încrezător pregătirea pentru Paris. Dar siguranța mea – și nu doar a mea – a început să se clatine în zilele negre ale atacurilor de la Charlie Hebdo. Au fost zile în care mă întrebam dacă mai are rost să alerg la Paris. Mi-am făcut tot felul de gânduri și încă îmi mai fac, dar răspunsul e întotdeauna același: ceva îmi spune că trebuie să alerg acolo. Orice ar fi.
După iureșul de la Paris, răvășit de o furtună financiară iscată de francul elvețian, încercam să mă refugiez în plăcerea alergării, dar n-am avut noroc: la mijlocul lui ianuarie mi-a cedat piciorul. Teoria prietenului și “profului” meu de alergare, Emi Isailă, bazată pe un studiu, este că m-am accidentat pe fondul stresului. E posibil – îmi amintesc că alergam cu furie, simțeam nevoia de a-mi stoarce corpul de grijile apăsătoare.
După șapte săptămâni de repaus, de tentative eșuate de a alerga din nou, după două vizite la medici și tratamente, am reușit să scap “la mustață” de durerea de la mușchiul femural drept. Am reluat pregătirea, picioarele au preluat bine efortul, iar acum mă simt în stare de orice. Analizele mi-au ieșit perfect, am primit fără probleme avizul medical și, chiar dacă am emoții pentru că nu am avut o pregătire “ca la carte”, sunt optimist. Duminică, de Florii, am făcut ultima alergare mai lungă, 16 kilometri, într-o oră și 27 de minute, în care n-am avut un tonus grozav, dar m-am adunat și mi-am făcut treaba.
Sunt OK, dar un amestec de încredere și de neliniște nu-mi dă pace. E primul maraton pentru care nu mă simt pregătit 100%, așa că mă tot întreb cum voi alerga. Cum să abordez cursa asta? Ce plan să-mi fac? Ce timp să-mi propun? Probabil că nu voi avea un răspuns clar până la ora startului. După patru maratoane cu tot atâtea PB-uri, am lăsat vanitatea deoparte și mi-am creionat un obiectiv decent – 4 ore. Orice vine sub timpul ăsta e bine primit. Țelul suprem rămâne să ajung cu bine la finiș. În fond, cu trei săptămâni în urmă eram aproape sigur că mă îndrept spre primul meu DNF. Sunt bucuros că pot alerga și că am privilegiul să fac asta la unul dintre cele mai frumoase maratoane din lume. Iar după primul pas făcut acolo, orice e posibil.
vă prezint noul meu număr de înmatriculare 🙂
Drumul spre Paris. Jurnal (V): Cei mai grei şi mai frumoşi 42 de kilometri
de Toni Dumitru
Abia aştept să alerg la Paris! Dincolo de îndoieli, de emoţii, de angoasa apăsătoare din ultimele două luni în care nu am putut să mă pregătesc așa cum mi-aș fi dorit, pe măsură ce se apropie 12 aprilie simt cum cresc în mine nerăbdarea şi entuziasmul. Mi-e dor de adrenalina competiţiei, de atmosfera unui maraton important, de plăcerea de a alerga împreună cu zeci de mii de oameni, mi-e dor de forţa pe care mi-o transmit oamenii de pe margine care ne încurajează. Mă simt norocos că pot face asta: mi-am revenit miraculos după accidentarea la genunchi iar acum încerc să mă pun cât de cât la punct pentru ziua cea mare.
Dacă închid ochii pot să văd deja ce voi face acolo: voi alerga şi mă voi bucura de fiecare pas şi de fiecare clipă. Dar când îi deschid, văd ce trebuie să fac acum. Şi, de ce să mint, îmi place ce văd – în sfârşit, mă antrenez la 100% din capacitate. Săptămâna trecută am mărit volumul şi ritmul, iar rezultatele au venit imediat. Mă simt în formă, alerg cu încredere şi am un moral mai bun. Corpul meu s-a readaptat rapid la efort şi preia din mers – de fapt, din alergare! – fiecare nivel nou de efort. Tot ce trebuie să fac e să am grijă să nu forţez şi să nu mă accidentez. Nu pot îngrăşa porcul în ajun, aşa că acum, pe ultima sută de metri, caut să pun accentul pe recăpătarea măcar parţială a rezistenţei şi pe revenirea la distanţe lungi. Nu mai am timp să strecor o alergare de 32 de kilometri, care m-ar fi ajutat mult fizic şi mental, aşa că a doua jumătate a maratonului o voi face mai mult din amintirile adunate în celelalte curse.
Săptămâna trecută m-am ocupat de prima parte a maratonului. Semnele sunt bune. Pe scurt, jurnalul de antrenament arată cam aşa:
– Vineri, 27 martie, prima alergare fără grija piciorului. Am alergat 5 kilometri în parc, după ploaie. Am terminat în 26’33” şi m-am simţit excelent, corpul a susţinut fără probleme efortul.
– Duminică, 29 martie, am făcut 21 de kilometri pe un ritm lejer, fără stres. Am părăsit oraşul şi am apucat-o pe şoseaua care duce spre o comună din apropiere. Obiectivul meu a fost să parcurg distanţa de semi, să mă reobişnuiesc cu durata mai lungă de alergare şi să mă întorc cu bine. Am scos un timp mediocru pentru standardele cu care eram obişnuit, 2 ore şi 21 de minute, dar marele câştig este că la sfârşit aveam senzaţia că aş fi putut să mai alerg câţiva kilometri. Bine, cu acest timp ar fi fost culmea să mă simt extenuat, dar nici nu pot spune că abia mă încălzisem. M-am simţit obosit şi e clar că mai am mult de lucru. Mă bucur însă că am alergat 21 de kilometri fără ca picioarele să se revolte, iar semnele sunt încurajatoare.
– Marţi, 31 martie. Începe acţiunea serioasă: 10 kilometri în 48 de minute şi 59 de secunde. Practic 49 de minute, sub 5 minute pe kilometru. A fost un ritm cu care nu m-am mai întâlnit de mult şi mi-a prins bine. Am alergat pe digul de pe marginea Ialomiţei, pe pământ şi iarbă, iar “trenul de rulare” s-a comportat perfect. Am parcurs distanţa fără să gâfâi şi am încheiat cu un sprint nemilos pe ultimii 30 de metri.
– Joi, 2 aprilie. Din nou 10 kilometri, tot pe dig, si un timp mai bun: 48 de minute şi 6 secunde. O alergare zdravănă, în care m-am simţit grozav şi care îmi dă încredere. Duminică, cu o săptămână înainte de startul de la Paris, voi face din nou 21 de kilometri, ultimul test serios înainte de a trage “frâna” pentru săptămâna de pre-maraton.
După două săptămâni în care am fost nevoit să improvizez, pot spune că sunt uimit de capacitatea organismului de a se adapta şi de a evolua. Şi da, muşchii nu uită aşa uşor efortul, aşa cum scriam tot pe Adrenallina într-un alt articol. Rămâne de văzut dacă analizele medicale vor confirma ceea ce am simţit eu în aceste alergări. Doctorul de familie va interpreta rezultatele, apoi, dacă totul e în regulă, îmi va da avizul medical. E un pas important, pentru că fără ştampila şi semnătura sa nu pot ridica numărul de concurs.
Lucrurile au intrat târziu pe făgaşul normal, dar eu sunt optimist. Dincolo de pregătirea incompletă, cât timp pot să alerg, orice e posibil. Ştiu că va fi greu şi sunt pregătit să îndur. Dar sunt pregătit şi să mă bucur. Urmează probabil cei mai complicaţi 42 de kilometri din viaţa mea. Şi probabil cei mai frumoşi.
Drumul spre Paris. Jurnal (IV): Duminica fără durere
În sfârşit, prima veste bună! Duminică am izbutit să fac 5 kilometri fără să mă mai opresc. Iar după vreo 5 minute de pauză am mai făcut 3 kilometri. Pe 22 martie am reuşit să scap de durere.
Cu două zile mai înainte eram decis să merg din nou la doctor, să văd ce soluţie există pentru durerea de la genunchi. Nu mai alergasem de două zile şi problema părea că se estompase. Mi-am făcut repede un plan: nu mai bine mai fac o încercare în weekend şi pe urmă mă duc la medic? Aşa pot să verific din nou piciorul înainte de consult şi voi avea impresii proaspete. În plus, simţeam că durerea nu-şi mai înfinge colţii atât de puternic şi, cum spuneam în postarea anterioară, m-am obişnuit cu ea. Făcusem pace cu durerea. O respectam supus.
Procesul acesta al accidentării şi al recuperării chinuitoare m-a făcut să mă gândesc la chinul sportivilor. Ceea ce am simţit eu pe pielea mea e doar o parte din calvarul prin care trec marii performeri. Oamenii obişnuiesc să vadă doar victoriile sau înfrângerile lor, dar mai ales celebritatea şi banii care curg. Dar câţi ştiu ce stă de fapt în spatele rezultatelor lor? Toată munca de Sisif, rutina plictisitoare a antrenamentelor şi drumul lung spre recuperare după accidentările care îi scot din joc nu sunt la fel de atractive pentru publicul larg. Sportul este frumos şi captivant, dar e şi o activitate dură.
Cu gândul ăsta al recuperării interminabile am mers duminică, în cea mai caldă zi din acest an. Erau 11 grade şi eu mă întrebam de ce naiba nu mai pot să alerg. Dar în mintea mea se cuibărise și îndoiala că o voi mai face vreodată. Nu cumva am făcut vreo greşeală imensă pe care nu o mai putea îndrepta niciodată? Gata, s-a terminat cu alergarea? Of, ce de gânduri nesuferite! Ah, și printre ele își face loc și unul de ordin practic: să nu uit să intru pe site-ul maratonului de la Paris şi să-mi ajustez timpul estimat – o să trec 4 ore în loc de 3.40, deşi îmi dau seama că nu e un obiectiv realist la ce sincope de pregătire am avut. Deocamdată, am de făcut 3 kilometri până mă va lua iarăşi durerea.
Încep fără încălzire, încetişor, cu 7 minute şi ceva pe kilometru, pregătit pentru primele semne rele. După nici jumătate de kilometru sunt convins că durerea mă va sfâşia. Deşi abia mă târăsc, încep să o recunosc, o simt cum stă la pândă, gata de atac. Sunt surprins: altădată problemele surveneau după 3 kilometri alergaţi, iar acum mă iau în primire după nici o tură de parc. Dar o las în pace şi-mi văd de treabă, ca un evadat care se prelinge pe lângă zidul închisorii, în timp ce se strecoară spre libertate pe sub nasul gardienilor neatenți. Îmi spun că fără 3 kilometri nu ies din parc. Apoi, după doi kilometri, se întâmplă ceva neaşteptat: durerea seacă dispare, iar eu încep să nu mă mai simt ca un şchiop care se chinuie să alerge, ci ca un alergător care încearcă să nu mai şchioapete. Cu fiecare pas făcut liber prind mai mult curaj, deşi mă aştept ca lovitura fatală să apară în orice moment.
Nu credeam că voi reuşi. Când am termin 5 kilometri fără să mă doară genunchiul nu ştiu ce să fac: nu eram pregătit pentru asta. Mă opresc şi mă gândesc că e de ajuns, mai bine să plec cu bucuria asta acasă, de care n-am mai avut parte de aproape două luni. Dar ceva îmi spune că poate a fost doar o întâmplare şi vreau să verific dacă e doar o impresie de moment sau miracolul vindecării chiar s-a pogorît asupra mea. “La urma-urmei, ce mare lucru, o să te doară şi atât, ai mai păţit asta, mai rău de atât n-ai ce să păţeşti”, îmi spun. Dacă l-aș avea pe Ianțu în față, i-aș spune cu ochii închiși că merg mai departe – îmi place să risc și să văd ce e mai încolo.
Încep să alerg din nou. Întâi cu paşi mici, temători, atent la toate detaliile, ca un începător nesigur. După 400 de metri simt din nou câteva impulsuri vagi ale durerii, dar nu mă opresc – “Până nu mă va durea de nu mai pot să calc nu mă voi opri!”. Apoi, după un kilometru nu mai simt nimic şi mă bucur uimit de fiecare pas fără durere. Cu totul, încă 3 kilometri.
Am plecat spre casă uimit că puteam să merg fără să mai sufăr. M-am simţit fericit şi victorios, ca şi cum aş fi alergat 32 de kilometri cu un timp excelent.
A fost o duminică pe care n-o voi uita niciodată. Mi-o voi aminti atunci când voi crede iarăşi că totul s-a terminat. Până atunci, o voi aşeza între amintirile cu atâtea duminici frumoase. Duminici însorite, duminici de maraton. Duminici cu starturi şi finişuri, duminici cu mii de paşi.
În episodul următor vom vedea dacă duminica alergării fără durere a fost doar o întâmplare frumoasă sau începutul resurecţiei. Nici eu nu ştiu ce urmează, de aceea drumul spre Paris, plin de surprize, e și mai frumos.
Drumul spre Paris. Jurnal (III): Cum am făcut pace cu durerea
Am mai tăiat încă o săptămână din calendar. Parisul e tot mai aproape, iar eu am descoperit că pot trăi cu durerea. Am ajuns să mă supun și s-o accept. Pot conviețui cu ea. Asta nu înseamnă că am abandonat lupta, ci am trecut la alt nivel, cel al înţelegerii.
Mi-a luat mult timp să înţeleg că uneori, oricât ai înfrunta durerea, ea nu va dispărea. Va fi mereu acolo. Tot ce poţi face e să schimbi modul în care te raportezi la ea: o înfrunţi cu toată forţa, o loveşti cu toată furia, o deteşti, o priveşti cu teamă, o sfidezi cu convingerera că o vei alunga. Dar în cele din urmă, când orice ai face, ea stă acolo ca în prima zi, neschimbată şi neînduplecată, simţi că nu mai are rost să te temi. Te obişnuieşti cu ea. O iei după tine în fiecare zi, face parte din tine. Ajungi s-o respecţi.
“Hai să alergăm niţel”, îi spun în gând, încercând s-o împac pentru câteva ture. Nu pot s-o păcălesc, după trei kilometri îşi face “numărul”. Şi atunci mă retrag. Am făcut un armistiţiu: eu alerg puţin, iar ea nu mă mai atacă mişeleşte. Am început s-o cunosc, s-o primesc ca pe ceva necesar, să mă ridic deasupra ei îndurând. Nu mai am încotro.
N-am cum să fug de ea – acum este umbra mea şi stă lipită de mine, oriunde m-aş duce. Aşa că trebuie să fiu realist și să mă adaptez la situația de faţă. Sunt într-un picior, n-am mai alergat 10 kilometri legaţi de aproape două luni, un semi mi se pare acum cât un marathon.
Dar simt că am depăşit teama de necunoscut şi trăiesc cu un amestec de curiozitate şi nerăbdare startul de la Paris. S-ar putea să fiu inconştient, s-ar putea să fi ajuns în punctul în care nu mai am nimic de pierdut. Mai rău de atât nu putea fi decât să mă accidentez chiar acum, după o pregătire ca la carte – atunci da, aş fi suferit ca un câine, pentru că ar fi fost nedrept.
Dar acum, după aproape două luni de târît prin pustiul neputinţei, simt că am scăpat de teama de eşec. Da, am şanse mici să termin cu bine maratonul ăsta. Toate regulile jocului spun că o voi da în bară şi că voi colecţiona primul meu DNF – Did Not Finish. Coşmarul oricărui maratonist e pe cale să mă înghită şi pe mine. Dar, cumva, sunt împăcat cu situaţia. O înţeleg, dar nu mă predau. Dacă ar fi aşa, nici nu m-aş mai prezenta la start, la ce bun?!
Cumva, în mine s-a instalat o linişte neaşteptată. Nu mai am presiune, nu mai am obiectivul celui mai bun timp personal, nu mai am nici măcar aşteptarea de a ajunge la finish. Orice e posibil, iar eu mă simt liber. Da, voi alerga liber!
Niciodată n-am alergat cu adevărat liber la un maraton, de fiecare dată am tras cât am putut de tare pentru un rezultat mai bun. Acum voi adopta o tactică nouă: “Ce-o fi o fi”. O ştiaţi pe asta? Eu nu. E singura care mi-a mai rămas şi nu-mi displace. Simt că e o aventură în necunoscut, e un test inedit şi rămâne de văzut cum îl voi încheia.
Dar un lucru îl ştiu sigur şi îmi dă curaj: de fiecare dată când cineva m-a subestimat sau am simţit că mă confrunt cu ceva care mă depăşeşte, tot ce ceea ce ar fi trebuit să mă înfunde – disperarea, panica, stresul – m-a împins de la spate şi m-a făcut să-mi adun toate forţele.
N-am multe maratoane la activ, ăsta va fi abia al cincilea, dar din puținul pe care l-am învăţat din toată nebunia frumoasă a alergării un lucru mi-a intrat bine în cap: fiecare cursă are povestea ei. De asta e frumoasă alergarea, pentru că niciodată nimic nu este la fel. Uneori poate să-ţi iasă prost, oricât de bine te-ai pregăti, alteori poţi găsi resurse nebănuite şi te trezeşti că devii un soi de… Birdman – îţi iei zborul şi simţi că nimic nu te mai poate opri. Desigur, dacă nu te antrenezi ai şanse uriaşe să muşti din ţărână, dar e interesant că nici dacă o faci nu ai garanţia că nu vei da greş, tot ce poţi face e să reduci marja de risc. E ca-n viaţă.
Mă simt ciudat: pentru prima oară mă voi prezenta nepregătit la marele examen. Accidentarea de la genunchi nu m-a lăsat să fac nici 10% din planul de antrenament. Mai rău, în fiecare zi am dovezi că am involuat: obosesc ușor, mă dor bicepșii după doar trei kilometri alergați, nu reușesc nici să scap de surplusul de greutate acumulat. Mi-ar prinde bine să dau jos vreo două-trei kilograme ca să reduc un pic sarcina pe genunchiul dureros, dar dacă nu mai alerg vârtos, cum obișnuiam, rezultatul e greu de obținut.
După cinci zile în care am luat antiinflamatoare care mi-au cam ciuruit stomacul nu mai am nevoie să mănânc atât şi nu mai bat drumul spre frigider după ora 20.00. Mai sunt trei săptămâni până la Paris, teoretic am timp să mai slăbesc un pic.
În plus, pe 1 aprilie am programare pentru analize. Trebuie să le fac ca să primesc avizul medicului, fără parafa lui nu primesc numărul de concurs. De vreme ce nu mai alerg ca înainte, nu mă aştept la rezultate excepţionale, dar cred că voi lua fără probleme o “notă de trecere”.
Până atunci, voi merge din nou la doctor şi vom vedea ce e de făcut cu genunchiul meu drept. E posibil ca diagnosticul, miozita de muşchi femural, să necesite mai mult timp de refacere. Dar mă gândesc că şi printr-o minune, dacă m-aş trezi mâine şi nu aş mai simţi durerea, tot ar fi prea târziu pentru a mai recupera pe plan sportiv.
Mi-am pierdut cadenţa, rezistenţa, suflul. Ar fi ca şi cum elevul care a bătut mingea toată vara vrea să dea gata un vraf de cărţi nesuferite în noaptea de dinaintea examenului de Bacalaureat. N-ai cum să îngraşi porcul în ajun, singura şansă e să pici pe subiect. Dar în cazul meu subiectul nu se schimbă: 42 de kilometri rămân tot 42 de kilometri. Singura mea şansă e să-i înfrunt încet, pas cu pas, şi armistiţiul cu durerea să dureze. Sau va fi război.
Drumul spre Paris. Jurnal (II): Am fost la medic cu genunchiul!
Toni Dumitru
S-a mai dus o săptămână şi eu bat pasul pe loc. Am crezut că va fi etapa în care voi demara decis pe drumul spre Paris (episodul 1, aici), dar se pare că am un ghinion teribil: nu reuşesc să mă antrenez deloc, iar apropierea maratonului îmi dă emoţii. Dacă tai din calendar săptămâna care se încheie în ziua startului, pe 12 aprilie, mai rămân doar 21 de zile în care ar trebui să fac măcar o alergare de 30 de kilometri. Şi eu nu izbutesc să trec de 5!
După o lună de stat, durerea de picior părea uitată. Mai mult mă durea capul de nervi că după atâta timp pierdut cu accidentarea, m-a lovit o gripă cruntă. Nu vreau să fiu fatalist, dar pur şi simplu nu pot să nu observ că tot timpul mi se întâmplă câte ceva care mă împiedică să mă pregătesc pentru maratonul ăsta. Parcă ar fi un blestem!
Chiar nu eram pregătit de boală (cine poate fi?) mai ales că în ultimii trei ani, de când alerg, nici guturai n-am avut. Mă lăudam cu o imunitate ridicată, plesneam de sănătate şi îmi plăcea să glumesc că virusurile se sperie de mine. Coincidenţă sau nu, exact în perioada în care n-am mai putut să alerg gripa s-a cuibărit în mine şi şi-a făcut damblaua o săptămână. Am crezut că am gripă aviară combinată cu porcină – trei zile am tuşit şi mi-am zdruncinat plămânii. Şi pe deasupra, mi-a clătinat zdravăn moralul. prea devreme, “protejându-mă” de o recidivă. Pe naiba! “M-a protejat” de n-am mai putut…
Când tusea a început să se înmoaie, iar eu am reuşit “să văd din nou color”, m-am enervat: nu mai rezistam fără alergare. Trecuseră cinci săptămâni de când m-am oprit – dacă nu făceam nimic săptămâna asta, pe urmă nu mai conta, ar fi fost prea târziu. Nu poţi avea doar condiţii ideale pentru a alerga. Uneori, pur şi simplu trebuie să te răzvrăteşti împotriva sorţilor potrivnici, oricât de greu ar fi.
Lunea trecută am început promiţător, cu 5 kilometri în 30 de minute. Am preferat pământul cu iarbă de pe digul de la marginea oraşului meu, Slobozia, pe malul râului Ialomiţa – deşi e o suprafaţă cam accidentată, m-am gândit că e bine să evit asfaltul la început. Am intrat mai uşor decât mă aşteptam în ritm, dar la un tempo de 6 minute pe kilometru m-am simţit excelent, iar piciorul a lucrat bine. Pe ultimii 500 de metri mi s-a părut că dă semne de oboseală, dar m-am oprit la timp. Am trăit din nou libertatea şi mulţumirea pe care alergarea ţi le oferă. Cât de mult mi-a lipsit alergarea!
A doua zi am făcut stretching în casă, cu atenţie la mişcările de flexare a piciorului. Totul a fost în regulă. Încep să cred că nu e totul pierdut.
Miercuri am făcut iar 5 kilometri, de data asta în parc, pe asfalt. Am alergat mai încet, cu 7 minute pe kilometru şi nu s-a aprins niciun senzor în bord. Dacă totul merge bine, în weekend mă gândesc să cresc distanţa la 15 kilometri, evident pe un ritm easy.
Joi am venit la redacţie, în Bucureşti, unde lucrez. Şi în timp ce-l ascultam pe “profesorul” meu de alergare, Emi Isailă, care-mi prezenta încântat noul lui ceas pentru triatlon, am făcut o mişcare care m-a secerat: durerea a reapărut brutal. Schimonosit de durere, m-am târît spre biroul meu, am luat un ibuprofen şi, cu inima sfărâmată, mi-am jurat că a doua zi mă voi duce la medic.
Cam aşa arată genunchiul meu sărăcuţul:
Am oroare de doctori, dar acum mi-e mai teamă de durerea asta duşmănoasă care s-a întors când mă aşteptam mai puţin. Nu-i de joacă!
De ce mă doare piciorul? Când o să-mi treacă durerea? Cum scap de ea? Calm, domnul Constantin Pitea, un medic experimentat, bonom, cam la 60 de ani, specializat în medicină sportivă, îmi răspunde la toate întrebările şi mă asigură că nu e atât de grav cum credeam eu. După câteva verificări de rutină, îmi spune diagnosticul: miozită a bicepsului femural – o întindere a muşchiului care ajută la îndoirea piciorului.
Dacă ar fi fost ligamentul colateral exterior, cum credeam eu, aş fi avut dureri atroce, îmi spune doctorul în timp ce îmi scrie reţeta. Voi lua antiinflamator, Ketorol şi Clorzoxazon, de trei ori pe zi. Deocamdată, mă asigură el, nu e nevoie de proceduri, în două-trei zile ar trebui ca durerea să cedeze, inclusiv la nivel lombar, unde am probleme mai vechi. Şi trebuie să o iau din nou de la zero, încet, cu alergări uşoare de 2-3 kilometri. Paşi mici şi răbdare.
Medicul mi-a ridicat moralul. În două ore după ce am ieşit pe uşa cabinetului eram din nou pe dig, încercând o alergare uşoară pe pământ şi iarbă. Mai mult de un kilometru n-am reuşit – durerea muşca din picior până sus, spre şold. Seara voi lua prima porţie de pastile.
E momentul în care realizez că după o lună pierdută aiurea am ajuns acolo unde ar fi trebuit să încep: la medic. Doar frica mea copilărească de doctori m-a făcut să pierd timp preţios, crezând naiv că mă pot “repara” singur. Evident, am greşit; uneori sunt atât de imposibil încât nici eu nu mă mai înţeleg.
Am pierdut timpul degeaba, dar proiectul Paris continuă. Cu durere, cu chin, cu frământări.
Drumul spre Paris. Jurnalul unui maratonist rătăcit (I)
Toni Dumitru
Parisul e un vis frumos, născut din întâmplare. Astă-vară m-am jucat cu norocul şi m-am înscris în glumă la loteria maratonului de la Paris, fără să mă mai gândesc la “ce-ar fi dacă”.
Câteva zile mai târziu, hazardul îmi făcea ostentativ cu ochiul. Uitasem să verific mailul când am primit vestea că am fost selectat. M-am simţit cu adevărat norocos. Dar aşa cum nu mă gândeam că am şanse să ajung acolo, tot aşa nu-mi închipuiam că va fi un drum teribil de greu, că Parisul la care mă aşteptam eu nu va mai fi niciodată acelaşi şi că voi trece prin toate caznele neputinţei până la momentul startului. Căci asta mă aşteaptă şi asta trăiesc deja. Să vă povestesc.
Din ziua în care am plătit taxa de participare, experienţa mea de alergător a oscilat între sublim şi deşertăciune, între bucuria a două maratoane reuşite într-o săptămână, oroarea provocată de atentatul de la Charlie Hebdo şi agonia unei accidentări sâcâitoare.
Mai sunt 32 de zile până la start – cursa e pe 12 aprilie, şi eu stau şi mă întreb ce mai pot face. Am devenit subiectul de studiu al propriului experiment, în care simt că m-am pierdut şi în care ştiu că trebuie să mă regăsesc. Nu ştiu dacă voi reuşi, dar voi încerca să fac tot ce pot pentru a reaprinde în mine scânteia alergării. Uneori am încredere că totul va fi bine. Dar am şi temeri că mă voi prăbuşi. Veţi fi martorii drumului meu spre Paris.
Căci Parisul se apropie, iar pe 12 aprilie eu voi fi acolo. Tu, cel care citeşti acum, iubeşti alergarea şi ştii că trebuie să te pregăteşti serios pentru ziua cea mare, aşa-i? Ei bine, de data asta e invers: hai să vedem ce se întâmplă când totul iese pe dos şi trebuie s-o iei cam de la zero cu o doar o lună înainte de start! Am să-ţi arăt cum e să participi la un maraton important fără să simţi că ai controlul asupra situaţiei. Cum este să numeri zilele şi să te întrebi când ai alergat ultima oară. Cum e să te întrebi dacă chiar ai alergat vreodată sau dacă totul a fost un vis şi te vei trezi dimineaţa, înapoi în viaţa “de dinainte”. Şi dacă durerea mai stă la pândă, gata să te înjunghie mişeleşte, sau umbra sa e doar închipuirea disperării care îţi dă târcoale.
Îţi voi spune tot ce n-ai vrea să ţi se întâmple dar ai dori să ştii, ca să fii pregătit pentru orice. La final, vom vedea împreună dacă Toni a reuşit. Ce e frumos este că acum nici el nu ştie.
Winter Tri, Jurnal de cursă: căutând un nou început
Am o legătură emoţională cu Winter Tri-ul, triatlonul de iarnă de la Izvorani. Am fost cred la toate ediţiile de până acum, în diferite formule: prima dată am făcut o ştafetă, cu Sorin Boriceanu la înot, eu alergarea şi bicla. De la asta mi s-a tras: m-am trezit că vreau şi eu să fac un triatlon întreg, cap coadă, iar asta a presupus să învăţ să înot. Anul trecut m-am prezentat la start la triatlon individual şi, deşi aveam deja motoarele pornite – intrasem în programul de pregătire pentru Ironman – prestaţia a cam lăsat de dorit: aflaţi totuşi CUM am trăit cu impresia că am CÂŞTIGAT cursa până în ultimul moment, chiar aici! 😀
Cursa de acum a fost interesantă şi a cuprins cred, în felul ei, situaţia în care mă găsesc acum în relaţia cu sportul. Un moment critic!, palpitant!, tensionat! :)). Încerc să fiu ironică doar, doar mai tai din amărăciune, dar nu-mi iese.
Am făcut proba de bicicletă anul ăsta, într-o ştafetă cu doi super domni, Andrei şi Vali, cu care m-am cunoscut în dimineaţa cursei. Asta nu ne-a oprit să funcţionăm ca o adevărată echipă şi, la final, să urcăm chiar pe podium. Pare a fi primul meu moment victorios! la Winter Tri, dacă e să calculăm după podium.
foto credit – Winter Tri
Dar eu nu calculez aşa. Scuze, am început cu finalul povestea asta, nu? 🙂 Adevărul este că băieţii au fost buni, şi la alergare şi la înot, iar eu, nu se ştie cum!, am făcut o cursă rezonabilă la bicicletă. Sigur, trebuie să ştiţi că băieţii mei au încheiat cursa la fel de deprimaţi ca tonul meu de acum – unul a zis că de fapt el a tras echipa în jos cu timpul lui, celălalt că nu înţelege cum a scos timpul ăsta, că la antrenamente face mult mai bine. S-au mai luminat când au văzut că suntem pe locul doi la ştafetă mixt, din… 26 de echipe.
După ce ne-am bucurat ca nişte copii, ne-am urcat în maşină, am plecat spre Bucureşti şi s-au stabilit următoarele: că Andrei a doua zi, duminică!, se duce la bazin să facă nişte teste să vadă de ce a scos un alt timp decât cel pe care şi-l dorea, Valentin a decis că trebuie să intensifice antrenamentele la alergare şi să facă asta cât mai curând, am stabilit de comun acord că suntem o echipă cu potenţial şi că ne alegem din calendarul de curse 2015 şi alte competiţii, în formula asta. Eu m-am întors acasă şi, în spiritul echipei, am căzut frumos în depresie (sau cred că eram deja), că de ce m-am prezentat la concurs fără antrenament la bicicletă şi de ce nu m-am antrenat pentru un triatlon full şi aşa mai departe.
Am gâfâit îngrozitor pe traseul celor 12 kilometri de plat!
Ce să mai zic după ce am ajuns cu bicla în tranziţie şi am alergat către intrarea în Complexul Izvorani! Aveam picioare de plumb, simţeam că o să cad în nas, împiedicându-mă în spd-uri, şi că o să fac infarct până ia colegul meu cipul. Dacă aş fi avut şi cursa de alergare la activ…
Dar mediocritatea panseurilor mele nu mi-a ştirbit nicio secundă din bucuria reîntâlnirii cu fiorul de concurs. Emoţiile cu o sută de ore înainte (aşa par, până când mai ai puţin şi se dă startul şi apoi timpul se comprimă), panica la gândul că ai putea face pană, momentul când creierul preia controlul corpului care parcă n-ar duce mai mult, dar o face până la urmă, aerul călduţ şi usturător de la bazin…
….oamenii care trag de ei pe culoarele de concurs, fiecare cu tensiunea şi gândurile lui, bucuria revederii cunoscuţilor la start sau înainte de start, strategiile de echipă, încurajările de pe margine, zâmbetele şi îmbrăţişările. Cronometrele şi focusarea.
Unul din cele 4 starturi Winter Tri 2015 foto credit: Orange
Proba mea de biclă de acum a fost un fel de rewind cu câteva etape ale evoluţiei mele sportive de-a lungul timpului: nici antrenată pentru un timp foarte bun la o probă de ştafetă, neantrenată pentru un triatlon întreg, o probă de înot pe care aş fi făcut-o poate mai bine decât în anii trecuţi, pentru că în ultima vreme m-am concentrat pe înot, o alergare cel mai probabil lamentabilă dacă s-ar fi întâmplat. Cam asta a făcut programul de antrenament Ironman din mine – nu prea mai pot participa la concursuri just for the fun of it. Cine nu trăieşte asta după un Ironman sau după ce a trecut printr-un program cât de cât standardizat de pregătire, e fericit. Chiar aşa, la voi cum e?
Eu ajung să îmi reproşez tot ce nu îmi pregătesc pentru o cursă – strategie, antrenamente… Sigur, la antrenamente nu ajung – de alergare sau bicicletă, iar asta se sedimentează undeva, în creieraşul meu fragil 😀 şi mă aduce în această situaţie. Care nu face decât să mă îndepărteze de sport. Căci sportul trebuie să fie lejeritate, bucurie. Sigur că mi-ar plăcea să deschidem un grup de suport pe tema asta sau variaţii ale acestei teme, exemplu: cum ne reîntoarcem la sportul fără target?! Cum ne bucurăm de sport, aruncând ceasul cronometru? Cum continuăm să trăim cu noi deşi nu ajungem la antrenamente? Putem să ne scoatem cuvântul antrenamente din vocabular şi să trăim aşa o cursă? Aşa cum era odată, când luam bicicleta după mine şi mă trezeam prin vreo pădure, la vreun concurs, şi era bucuria aia pură, fără timing, fără reproşuri, doar alunecare. Sper ca proba mea de biclă de la Winter Tri să fie, metaforic, acel nou-vechi început.
Una dintre primele mele competitii de mountainbike, septembrie 2010
Șugaș Race – primul test de anduranță pentru un amator care visează la Ironman
Andrei Mogâldea are 27 de ani și tocmai și-a făcut intrarea în lumea curselor de anduranță. A început în primăvară, cu câteva competiții de triatlon, și deja e virusat.
Acum două săptămâni a trecut prin cele două probe de foc ale competiției Șugaș Race, de la Băile Șugaș. Organizatorii, Asociația Sportivă CovAlpin, au gândit două concursuri consecutive, sâmbătă a fost alergarea iar duminică proba de mountainbike. Andrei s-a înfipt în distanțele lungi de la ambele, astfel că sâmbătă a alergat primii lui 25 de kilometri, și nu oricum, ci cu o diferență de nivel de 1.000 de metri, iar a doua zi a pedalat 60 de kilometri, și aici cu o diferență de nivel semnificativă: 1.500 de metri.
I-am luat pulsul lui Andrei 🙂 după experiența asta și am aflat că are gânduri mari pentru sezonul următor.
