Radu Atanasiu: Un ţel sportiv clar te trage spre el ca un resort
Am început să fac sport mai intens (alergare) prin 2008-2009. Îmi amintesc că alergarea plutea, cumva, în aer, brusc discuţiile cu prietenii ajungeau în mod natural la întrebări de genul „În cât faci tura de lac?”. Apoi unul dintre noi a depăşit pragul psihologic făcând două ture de Herăstrău, şi ceilalţi ne-am pus serios pe treabă. Şi nu ne-am mai oprit.
La început îmi era greu să alerg o distanţă mai lungă fără să mă opresc. Şi tot trăgeam de mine: „Hai, până la pod/debarcader/câinele urât!”. Prima tură de lac fără oprire a fost prima mea victorie în alergare. Apoi au urmat primele două ture, primul semi, primul maraton, primul triatlon, primul maraton sub 4 ore, primul sezon cu două maratoane. Şi cam atât, deocamdată, dar mai urmează.
Prima mea competiție ar fi trebuit să fie un semi în cadrul Maratonului Internaţional Bucureşti 2010. Din păcate în weekendul respectiv aveam un curs important fără de care nu aş fi putut termina MBA-ul, aşa că mi-am amânat ambiţiile cu un an (încă nu exista semimaratonul din primăvară). În octombrie 2011, pe o ploaie continuă, am alergat primul semi oficial. O oră, 59 de minute și ceva. Dacă până atunci eram aşa, un fel de simpatizant, experienţa alergării cu număr pe piept şi cu kenieni vâjâind pe lângă mine m-a cucerit definitiv şi m-am înscris cu arme şi bagaje în secta alergătorilor.
La Maratonul de la Berlin, in 2013, alaturi de un prieten
Antrenamentele mele sunt în funcţie de maratoane. Mă ţin destul de bine de un program de 3 luni înainte de fiecare maraton, cu 3-4 alergări pe săptămână, din care una lungă, care creşte până la treizecişiceva de kilometri cu trei săptămâni înainte de cursă. Vara mă antrenez pentru triatlonul de la Mamaia (înot în mare, mai biciclesc, dar nu sunt foarte bun), iar între maratoane folosesc drept jaloane cursele mai mici (Gerar, PBIHM, BTR, 1 Decembrie, 10 Mai, Wings for Life, Forest Run, Crosul Pădurii, Centrul Vechi etc.).
Sportul meu preferat este alergarea. Am o mie de motive. Mă face să mă simt bine, descopăr într-una chestii (despre mine, despre viaţă, despre business, despre cum să-ţi educi copiii), alerg (şi) cu fetele mele, cunosc oameni extraordinari şi aşa mai departe. Şi, apropo de „Ştii că iarna tu eşti marea mea”, iarna sportul meu preferat e skiul. E un fel de adrenalină controlată pe pâine, cu o intensitate a momentului care mă face să mă simt ca atunci când ascultam Metallica în buclă. Şi, era să uit, sportul meu preferat e şi tenisul. Pentru că mi se întâmplă destul de des să intru „in the zone” şi mă simt ca-n Matrix. Plus că berea de după…
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă, în afara momentelor de elaţie când trec linia de finish, e una vizuală: momentul când, la Maratona di Roma, am dat un colţ şi fără avertizare m-am trezit în faţa Catedralei San Pietro, cu mulţimea adunată în faţă (era, evident, duminică). Pe Papa nu l-am prins, dar cei mai rapizi au avut bucuria asta. O cursă care mi-a mai rămas întipărită în minte a fost Semimaratonul Bucureşti de anul ăsta, când am făcut cu Roxana Lupu de la Adrenallina 🙂 echipă de pace-makeri şi am dus la liman o ceată simpatică de alergători.
Pacer la Semimaratonul BNucuresti
O altă serie de amintiri puternice are legătură cu faptul că, de ceva timp, alerg la curse îmbrăcat în Mickey Mouse. Unul din motivele pentru care fac asta este că toţi copiii de pe margine îmi zâmbesc şi vor să bată palma cu mine. Şi, hop!, 500 de metri uit că e greu. Seria de amintiri de care vorbeam e seria de mutre simpatice de pitici surprinşi: „Uite, tati: Mickey Mouse!”
Competiția mea preferată este Maratonul Internaţional Bucureşti. Anul ăsta am reuşit (în sfârşit) să alerg sub două ore (cu 23 de secunde!), iar anul trecut am alergat semi (cu o săptămână înainte alergasem Maratonul de la Berlin) într-un timp care m-a surprins şi pe mine: 1 oră 46, cu un pace de 5 minute pe kilometru şi zâmbetul pe buze. În 2012 am alergat aici primul maraton şi în 2011 primul semimaraton. Îmi place atât de tare cursa asta încât în 2013 am luat premiu de la organizatori pentru cel mai viralizat articol de presă (pe blogurile Adevărul)
Cel mai mândru sunt de fiecare dată de ultima alergare.
Prietenii mei care nu aleargă au impresia că să alergi un maraton („Cââât?! 42 de kilometri?! Eşti nebun!”) e doar pentru un fel de supraoameni, dar nu e deloc aşa. Oricine poate. Iar călătoria până la primul maraton e una extraordinară, în care afli o mulţime de lucruri despre tine.
Am aflat despre mine, spre exemplu, că limitele sunt în general mentale (şi, deci, uşor de depăşit), că munca disciplinată şi continuă te duce foarte departe, că un ţel sportiv clar definit te trage spre el ca un resort.
Sportul mă face să mă simt într-o mie de feluri, toate mişto.
Uneori, mi se întâmplă să mă lenevesc, dar apoi îmi aduc aminte că cel mai greu moment la un antrenament e acela când te decizi să te scoli de pe canapea. Toate celelalte curg lin din momentul iniţial.
Obiectivul meu în 2015 este să mă bucur cel puţin la fel de tare de alergare ca şi până acum.
Dacă ar fi să recomand ceva ar fi să vă înscrieţi la o cursă oficială şi să alergaţi cu număr pe piept. Există şansa să faceţi dependenţă.
Daniel V. Tănase: A nu face sport e ca şi cum ţi-ai sabota singur fericirea
Am început să fac sport ….
încă de când eram la şcoala generală. Mi-a plăcut foarte mult tenisul de masă pe care îl practicam cu băieţii din cartier la locul de joacă dintre blocuri. Am fost atât de pasionat încât am început să joc din ce în ce mai bine şi am ajuns campion pe şcoală. La liceu m-am îndrăgostit şi de baschet, ceea ce m-a ajutat să cresc mult în înălţime. Dacă în clasa a 9-a eram printre cei mai mici, în clasa a 12-a am ajuns printre cei mai înalţi, cu ai mei 1,83 m. Am rămas prieten cu tenisul de masă.
Tot la liceu m-am apucat şi de karate, practicând cam până prin anul doi de facultate, apoi, din cauze pe care nu le pot identifica acum, m-am lăsat. A fost o influenţă foarte bună, pentru că m-a ajutat să am un psihic din ce în ce mai puternic şi cred că mi-a definit firea mea calmă.
Baschetul şi tenisul de masă m-au însoţit şi în facultate, pentru că la ASE Bucureşti am avut o sală de baschet foarte bună pentru anii respectivi, adică sfârşitul anilor 90, începutul anilor 2000. După facultate m-am apucat şi de tenis de câmp, pentru că am abandonat baschetul din cauză ca nu mai aveam cu cine să joc.
Începând cu anul 2003 am devenit angajat şi nu ştiu cum se face că, odată cu trecerea timpului, a cam trecut şi apetitul meu pentru sport. Am devenit sedentar şi am practicat din greu schimbatul vitezelor la maşină şi doar din când în când tenis de masă şi de câmp. Aşa am continuat până la sfârşitul anului 2013, când am luat o hotărâre: am 34 de ani şi îmi doresc să fac un sport regulat în viaţa mea. Punct. Extrem de hotărât.
Probabil universul mi-a auzit şi simţit dorinţa, astfel că mi-a adus în cale un prieten vechi şi de suflet, căruia îi mulţumesc ori de câte ori am ocazia, şi anume Traian Ştefănoiu. El era cu alergatul, din ce văzusem pe Facebook. Viaţa ne-a adus cumva aproape şi am început să alerg alături de prietenul meu.
Îmi amintesc că la început…
m-a atras faptul că doar iei ceva pe tine, pui ceva în picioare şi ai plecat. La început mi-a fost foarte greu şi vă mărturisesc că după 800 de metri, maxim 1 kilometru eram rupt. Mă dureau toate cele pe interior, febră musculară… în schimb dormeam bine.
Uşor, uşor am început să trec de faza de început. Prietenul meu Alexandru Kelerman se apucase şi el de alergat, din cu totul alt motiv, şi anume să slăbească. Aşa că am mai avut încă un factor de motivaţie. Şi ca să fie totul bătut în cuie şi alergatul să devină un obicei în viaţa mea m-am înscris la proba de 10 km de la Semimaratonul Internaţional Bucureşti din 18 mai 2014.
Prima mea competiție ….
a venit şi era clar că este un test. Atât din punct de vedere al faptului că trebuia să-mi demostrez mie că pot, dar şi pentru că oarecum aveam nevoie să-mi validez încrederea în mine. Am luat startul la ora 11.30 şi îmi aduc aminte că a fost foarte cald, în jur de 27 de grade, ceea ce mi-a creat ceva disconfort.
A fost super cursa şi am terminat-o cu brio, cu toate că pe ultimul kilometru mă simţeam doborât. Una peste alta, uitându-mă în urmă la timp, am ajuns la finish în 50 de minute, ceea ce nu este rău deloc, având în vedere că în urmă cu aproximativ două luni mă apucasem de acest sport şi nu aveam obiective prea mari sau prea ambiţioase. Repet, scopul a fost să fac un sport regulat în viaţa mea.
Antrenamentele mele …
se desfăşoară acum după un plan bine stabilit. Alerg de minim 4 ori pe săptămână, cu variaţii de alergări uşoare de 5 km, medii ca intensitate şi ca distanţă 8-12 km, dar şi alergări lungi de peste 16 km, cu grad mediu de confort.
Planul meu în acest moment urmăreşte antrenarea pentru primul maraton din viaţa mea, şi anume Ecomaraton Moeciu din data de 9 mai 2015. Înainte, dar şi după antrenament fac şi câteva exerciţii de stretching cu care m-am obişnuit, dar cel mai uşor am început să mă încălzesc alergând efectiv.
Daniel împreună cu Alexandru, bunul său prieten
Acum pot să spun cu mâna pe inimă că sportul meu preferat este alergatul. Îmi place să alerg doar în aer liber, indiferent de vreme. Nu îmi place vremea noroioasă şi ploioasă, dar m-am obişnuit și cu acest aspect. În schimb am experimentat prima alergare pe zăpadă şi viscol şi a fost foarte tare! 🙂
Alergarea mă face să mă simt bine, îmi clarifică gândurile, mă motivează, îmi dă încredere de sine, mă binedispune, îmi dă energie. Nu mai spun de faptul că mi-a reglat şi alimentaţia. Alergatul devenind un obicei cheie în viaţa mea, am decis că doresc să-mi schimb alimentaţia, să mănânc din ce în ce mai sănătos, porţii mai mici, mâncare cu aport de energie, mai multe lichide şi fructe.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este …
Momentan, cea mai pregnantă amintire este terminarea primului semimaraton din viaţa mea, pe 5 octombrie 2014, în cadrul Maratonului Internaţional Bucureşti. De ce? Din două motive, primul fiind acela că am trecut linia de finish împreună cu prietenul meu Alex şi în al doilea rând pentru că am scos exact timpul pe care mi-l propusesem, adică sub 1 oră şi 50 de minute.
Competiția mea preferată este…
Încă nu am o competiţie preferată, pentru că nu am apucat să particip la foarte multe până acum, dar pot să declar că cea mai importantă şi preferată, să spunem, este competiţia cu mine însumi.
Cel mai mândru sunt de faptul că am implementat cu succes sportul regulat în viaţa mea. Simt din plin această schimbare şi s-a resimţit atât la nivelul familiei mele, în special părinţii, care au fost uimiţi de ceea ce fac, dar şi prietenii care îmi spun că am devenit un alt om.
Prietenii mei spun că mă apreciază pentru ceea ce fac. Glumesc, doar prietenii apropiaţi mă apreciază şi poate mai sunt câţiva pe facebook, nu foarte mulţi. Alţii mă consideră nebun şi nu îşi închipuie de ce fac asta, când am timp şi de ce nu consider că activitatea de alergat este una plictisitoare. Eu le respect părerea, dar fiecare alege în fiecare zi ce face cu viaţa lui.
Am aflat despre mine că pot mult mai mult decât aş fi crezut vreodată. În ultimii ani, am devenit o persoană complet schimbată şi caut mereu oportunităţi de creştere şi dezvoltare personală. Alergatul face parte din dezvoltarea mea personală, iar beneficiile acestuia pentru mine sunt nemăsurate.
Sportul mă face să mă simt al naibii de bine. Am energie, mă simt puternic, simt cum îmi curge sângele în vine, simt că trăiesc şi nu doar exist, aşa cum face majoritatea oamenilor. Sportul este cheia unei vieţi din ce în ce mai bune şi mă face să afirm că cine nu face nu sport nu trăieşte. A nu face sport sau a ignora mişscarea în viaţa ta este ca şi cum ţi-ai sabota singur fericirea, obiectivele, viaţa în ansamblul ei.
Mai presus de toate sportul mă face să mă simt eu, iar când mă întorc de la un antrenament şi mă uit în oglindă, mă văd transpirat, cu sarea pe frunte, îmi îndrept degetul arătător către oglindă şi îmi spun cu voce tare: „You’re the man! Yes!”
Daniel a mobilizat mai mulți alergători, pentru un ultramarton caritabil, în sprijinul unui copil de 3 ani diagnosticat cu ADHD şi autism. Așa a bifat primul lui ultramaraton.
Uneori, mi se întâmplă să alerg şi să uit cum trece timpul sau pe la ce kilometru sunt. Odată, eram aşa de dezorientat încât aşteptam vocea feminină din telefon să-mi spună kilometrii și ceilalți indicatori de viteză, etc. Culmea este că, pierdut în alte gânduri, tocmai ce bifasem un nou kilometru şi am tot asteptat să aud vocea. Dar nu m-am obosit prea mult din cauza asta şi m-am bucurat de peisajul din parc şi de liniştea dimineţii. Alergarea este bucurie de viaţă, nu-i aşa?
Obiectivul meu în 2015 este să particip la cât mai multe competiţii de alergare. Mă voi axa pe alergarea montană, pentru că este cu siguranţă mai faină decât cea pe plat şi îmi şi doresc acest lucru. Primul maraton din viaţa mea va fi unul montan şi asta spune totul.
Mi-am fixat aproximativ 10 competiţii pentru acest an în diverse locuri din ţară, astfel mă voi bucura şi de călătorii şi de faptul că îmi place să cunosc mereu oameni noi. Este foarte posibil ca anul acesta să fac şi primul ultra din viaţa mea. Dacă totul decurge conform planului, se va întâmpla prin toamnă.
De asemenea, un alt obiectiv major este să alerg pentru susţinerea unei cauze sociale, a unei organizaţii sau ONG. De ce? Pentru că îmi place să ajut oamenii, iubesc oamenii şi îmi doresc să fac orice pot în acest sens.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că… cel mai dificil este să începi. Ştiai că indiferent de ce activitate faci, fie că vorbim aici de alergat, citit, scris, făcut curat, făcut de mâncare sau orice altceva, cel mai dificil este începutul, primele 2 minute? De ce? Pentru că odată ce te-ai apucat doar nu te vei opri brusc. Cel puţin aşa cred eu.
Sfatul meu este: oameni buni de pretutindeni, indiferent ce sport alegeţi, doar alegeţi unul şi implementaţi sportul regulat în viaţa voastră. Aşa veţi adăuga ani vieţii voastre. Succes!
Vlad Tănase: Ce îmi oferă sportul de anduranță nu am găsit nicăieri altundeva
Am început să fac sport ….
Povestea mea începe acum ceva timp, mai exact acum vreo 6 ani. Pe-atunci aveam un job care îmi permitea, aveam timpul necesar să fac lucrurile care îmi treceau prin cap la acea vreme. Așa că m-am apucat de fitness. Și cum tot îmi mai rămânea ceva timp, m-am apucat și de o limbă străină. Timpul a trecut și după vreo 4 ani de fitness lucrurile au început să se schimbe. Jobul, programul, totul, totul s-a schimbat.
Odată cu noul job în mediul corporatist în care tocmai intrasem, am făcut cunoștință și cu o „cutumă” împământenită în compania pentru care lucrez și în prezent. Aici s-a creat un grup destul de numeros de oameni care aleargă. Și alergau oamenii ăștia cam de 2 ori pe an, în cadru organizat, la Semimaratonul Internațional București și la Maratonul Internațional. Toți purtau și încă poartă tricouri roz pe spatele cărora tronează o maximă: „Breaking my record”. Sună bine. 🙂
La un moment dat, unul dintre noii mei colegi mi-a propus să vin și eu, să intru în grup și să alergăm împreună la Semimaratonul Internațional București, care urma să aibă loc peste o lună de-atunci. Tot ce știam despre alergat la acel moment era că reușeam să parcurg cam 4 km pe bandă, la sală. Cam atât. Și era extraordinar pentru mine mai ales că începuseră colegii de fitness să se uite la mine ca la OZN, ei fiind concentrați exclusiv pe „fiare”. Eu însă voiam să mai slăbesc, de-aia alergam. Fără o linie de finish, fără un timp în minte, fără gândul că trebuie sa parcurg acea distanță. Pur și simplu dacă aveam chef bine, dacă nu, mă opream după 2 sau 3 km. Simplu.
Îmi amintesc că am primit pe e-mail formularul de înscriere și că am ezitat… M-am înscris la proba de 10 km. Mi-am urmat antrenamentele de fitness dar atât, mă gândeam că 10 km or să fie doar ceva mai greu de parcurs decât cei 4 km pe care-i făceam în sală. Ziua concursului a venit iar eu am ajuns la start după o noapte agitată și puțin cam amețit. Am pornit în cursă fără să am habar de cum o să fie, de ce o să am nevoie, de cum o să îmi reacționeze corpul. Și am terminat-o într-o oră și un minut. Mă credeam invincibil.
A urmat Maratonul Internațional București unde m-am înscris la proba de semimaraton. Era a doua cursă din viața mea. La fel de nepregătit, la fel de ignorant, la fel de … amețit. 2 ore și 2 minute, ăsta este un lucru de care îmi amintesc. Cel de-al doilea lucru de care îmi amintesc este că pe la km 16 am început să mă târăsc efectiv. Încălțările necorespunzătoare, lipsa experienței și a antrenamentului începeau să-și spună cuvântul. Îmi amintesc că atunci ceva s-a întamplat…din pașii mărunți pe care-i făceam cu capul în pământ, picioarele au început să mi se miște. Pur si simplu mi se mișcau, aproape independent de restul corpului, de cum mă simțeam. Am crezut că mi se pare însă split-urile oficiale de pe ultimii 5 km mi-au confirmat faptul că de la acel moment totul s-a desfășurat într-o manieră incredibilă: timpul pe fiecare km din cei 5 a fost același, la secundă – 6:12/km. Ceva se întâmplase, mi-era clar. Resursele au existat, erau acolo, doar ca eu nu fusesem capabil să le accesez până la acel moment de cumpănă. A început să îmi placă să alerg.
Au urmat alte semimaratone și gândul unui maraton a început să încolțească în mintea mea. Am început un plan de antrenament de câteva luni, cu 4 alergări pe săptămână. Dar timpul nu îmi mai permitea luxul acesta. Faptul că lucrez destul de mult și nu știu când ajung acasă și dacă mai sunt în stare să fac antrenamentele, m-a făcut să îmi regândesc strategia. Așa că am început să mă antrenez dimineața. La prima oră eram în Politehnică, alergând. Ajungeam la birou fresh și plin de energie. Dădeam randament și ziua trecea altfel.
A venit și ziua cursei. Cu emoții dar și cu încredere în antrenamentele făcute am reușit să termin maratonul în 3:49, doborând cu 33 minute timpul estimat de planul de antrenament. Îmi amintesc că am fost atât de concentrat în acea cursă încât nu am observat nimic pe lângă mine, ochii imi erau pe ceas și pe pace.
Au urmat alte curse însă după finalizarea fiecareia am rămas pe margine privindu-i și aclamându-i pe ceilalți. Am înțeles de-atunci că nu toți se gândesc la timp, mulți vor doar sa ajungă la finish. Aveam să simt asta pe propria-mi piele. Am văzut oameni în vârstă, bunici, ținându-se de mână și terminând cursa împreună. Am văzut oameni cu dizabilități locomotorii severe care ajungeau la final prăbușindu-se. Am început să înțeleg că dincolo de sportul în sine, pentru unele persoane terminarea unui maraton este o provocare, o experiență de viață.
Și că tot vorbesc de provocări, am început să mă gândesc la triatlon. Atleții ăia puternici care înotau, pedalau și alergau la viteze amețitoare m-au fermecat. Dar aveam câteva probleme: nu știam să înot craul și nu aveam bicicletă de șosea. Înotul meu se rezuma la câteva mișcări haotice, cât să nu ma înec, așa că am plecat la bazin încrezător că am să învăț de unul singur să înot așa cum vedeam la TV. Greșit. N-am reușit. Am apelat la ajutorul unui instructor care în numai 8 ședințe m-a învățat să înot așa cum era necesar pentru astfel de competiții. După numai o lună am luat startul unui eveniment caritabil unde am înotat 5 km. După alte 7 zile am participat la primul meu triatlon cu o bicicletă pe care o aveam prin debara. Am ieșit pe locul 10 la categoria mea de vârstă.
Mintea a inceput sa îmi zburde și gândurile mi-au ajuns la Ironman, o competiție la care mulți visează, la care puțini ajung și pe care și mai puțini o finalizează. Să înoți 3.8 km, să pedalezi 180 km și apoi să alergi un maraton poate să fie oricum, numai ușor nu. Dar tot n-aveam bicicleta necesară. Am început să strâng bani și în cele din urmă am reușit să o procur cu ajutorul unui bun prieten, care îmi este principalul furnizor de echipament sportiv. Împreună am participat și la Oradea la triatlonul pe distanta de Half-Ironman (1,8 km înot, 90 km pedalat și 21 km alergare) unde proba de alergare a fost punctul meu forte. Am reușit un loc 10 național la categoria de vârstă și imi amintesc că după trecerea liniei de sosire am izbucnit în lacrimi. Și băieții plâng câteodată. 😛
Toate aceste curse m-au făcut să îmi dau seama că nu vreau să cresc viteza ci distanțele. Desigur că sub 3 ore la maraton sau sub 5 ore la proba de Half-Ironman sunt deziderate pentru oricine dar pe mine mă atrag mai mult acele trăiri de care ai parte într-o cursă de anduranță.
Mișcarea imediată: ultramaratonul. Dean Karnazes spunea: „Dacă vrei să alergi, aleargă un km. Dacă vrei o experiență de viață, aleargă un maraton. Dar dacă vrei să vorbești cu Dumnezeu, atunci aleargă un ultramaraton.” Primul dintre ele a fost Marathon 7500, cea mai dificilă cursă de gen din România. A trecut și asta și alte câteva. Dar experiența care m-a definit ca alergător a fost Ciucaș X3, unde am luat startul la proba de ultramaraton: 105 km. Ceea ce am simțit în acea cursă a fost dincolo de tot ce mi-aș fi putut închipui. Acea cursă pur și simplu m-a doborât. Am căzut, m-am târât, m-am chinuit și am jurat că nu mai vreau. Au fost momente în care am realizat că nu voi termina în timpul regulamentar de 24 de ore și mă simțeam împăcat cu asta. Au fost momente în care corpul nu mă mai asculta, în care mi-era sete dar nu puteam bea apă, mi-era foame dar nu puteam mânca. Aveam dureri în locuri de care nu știam că există. La un moment dat îmi amintesc că m-am trezit rugându-mă și am realizat că spuneam Tatăl Nostru de 20 de minute, în continuu…
Singura dată când am zâmbit în cursa asta a fost după 22 ore și jumătate când, auzind câteva „Bravo!” în noapte și văzând lumina unei lanterne, am realizat că am reușit, că am trecut și peste asta.
Ce m-a învățat acea cursă? În primul rând m-a învățat asta – corpul nostru este o mașinărie incredibilă. O mașinărie pe care trebuie să o conduci și poți să faci asta numai dacă ești îndeajuns de pregătit din punct de vedere mental. Eu n-am fost. Au fost momente când n-am mai crezut în mine și atunci totul s-a năruit. Cumva, nu știu cum, am trecut peste și am găsit resursele necesare să termin, chiar dacă am făcut-o în genunchi.
Ce urmează pentru mine în 2015? Urmează două competiții A pentru care am renunțat la toate celelalte pe care le aveam planificate: Ultrabalaton – un ultramaraton în Ungaria de 220 km, (n.r. cursă completată), și Ironman Barcelona, pe 4 octombrie. Prietenii mei se amuză pe seama mea și dacă avem vreun drum de făcut pe undeva, îmi spun că nu mă mai iau cu mașina, pentru că pot alerga până acolo. Alții îmi spun că nu mă mai fac bine. 🙂 Și nu-i pot contrazice.
Între timp, până am publicat noi materialul, Vlad a alergat ultramaratonul din Ungaria, 220 de km! 🙂
Ceea ce îmi oferă sportul de anduranță nu am reușit să găsesc nicăieri altundeva, în nicio altă sursă. Iar faptul că acest tip de sport mă face să vorbesc cu mine, cu corpul meu, să îl ascult și să îl determin să mă ducă acolo unde vreau, m-a făcut să-l îmbrățișez aproape ca pe un mod de viață. E drept, nu sunt anti-social și nu sunt „habotnic”, am și eu viciile mele, însă în același timp am și un program destul de strict de antrenament. Sunt genul care funcționează după un plan bine stabilit, nu mă pot antrena fără un program anume. Așa că momentan încerc ca 6 zile din 7 să mă antrenez, fie că e vorba de sală, alergare, bicicleta sau înot…sau toate astea combinate într-o singură zi.
Am lăsat pentru final un alt câștig pe care aceste sporturi – alergatul, de șosea sau montan, și triatlonul – ți-l oferă, și acest câștig îl reprezintă oamenii. Am cunoscut persoane extraordinare cu povești de viață pestrițe și unele dintre ele incredibile. Cei mai mulți dintre ei mi-au devenit prieteni. Dar n-o să fiu ipocrit, acolo în cursă suntem rivali. Până la un punct însă. Până la acel moment când unul dintre noi are nevoie de ajutor, atunci totul se oprește și competiția nu mai există. Am ajutat competitori și am fost ajutat de ei. Astea sunt aspecte pe care nu le regăsești în kitul de participare la nicio competiție.
Nu mă simt în măsură să fac recomandări, până la urmă m-am apucat de-abia de ceva mai bine de un an și jumătate de alergat și triatlon, așa mai serios. Dar un lucru mie mi-e clar: dacă vrei să termini o cursă pe picioare, indiferent de distanță, astfel încât după ce treci linia de sosire să te fi bucurat de sport și să te așezi în fața PC-ului să cauți noi provocări, trebuie să planifici, să anticipezi. Trebuie să ai un plan de antrenament riguros și o disciplină de fier. Trebuie să încerci să controlezi tot ce poți controla și este imperios necesar să ai cel puțin un plan de avarie. Se întâmplă lucruri neprevăzute la care trebuie să te adaptezi și să mergi mai departe, altfel ești pierdut sau vei termina cursa ca mine la Ciucaș X3, în genunchi.
Știți reclama celebră la adidași care sună cam așa: „Dacă vrei, poți!” Și chiar așa este. Dar trebuie să VREI, nu să îți dorești, aici e cheia.
Marius Buruianu: “Nu mai concep să treacă o zi fără bicicletă”
Am început să fac sport …
Sport… sport am început să fac de mic, dar nu de performanţă. Am cochetat un timp cu atletismul, am făcut apoi sărituri în apă, dar toate astea în timpul şcolii. Plimbări sau incursiuni cu bicicleta am făcut în funcţie de timpul liber pe care îl aveam. La început, prin anul 2000, am cumpărat primul meu FirstBike de la un magazin aflat pe Ştefan cel Mare, vis-a-vis de stadionul Dinamo. Bicicleta era argintie şi mi se părea cea mai frumoasă din toată România.
Asta până l-am cunoscut pe amicul meu Dan Bistriţeanu, de la care am aflat că mult mai interesante decât plimbările sunt concursurile de MTB, şi iată-mă în 2010 înscris la Prima Evadare. Atunci am înţeles un lucru foarte important, că numai cu un antrenament serios voi putea face faţă unui concurs de MTB.
Deci, m-am apucat serios de treabă! În următoarea duminică am plecat la Câmpulung unde se organizase o recunoştere a traseului ce urma să devină cel de-al doilea concurs la care voiam să particip dar la care n-am mai ajuns. Se anunţa o zi frumoasă şi caldă, cu cer senin. Plutonul, destul de mare, s-a pus în mişcare, însă pe prima urcare am rămas în urmă şi de epuizare începusem să văd numai galben-negru în faţa ochilor. Era clar că nu voi putea continua. M-am întins pe asfalt la umbra unui copac şi aşa cred că au trecut minute bune până am reuşit să-mi revin.
După aceste două episoade total demoralizante am decis că nu voi mai merge la competiţii. Mi se păreau mult prea dure pentru mine. Eram hotărât dar… iar revine Bistriţeanu şi mă convinge să mai paticip măcar o dată la un concurs aşa că, iată-mă la Azuga, la Surmont MTB Challenge! Fusese o dimineaţă ploioasă şi erau multe noroaie pe traseu. La un moment dat a început iar figura cu galben-negru. M-am dat jos de pe bicicletă şi m-am rezemat de o stâncă, să nu mă prăbuşesc pe drum.
La MTB Surmont Azuga, 2010
Aşa a început totul. Am stat tot mai mult pe forumurile de ciclism, am schimbat dieta, m-am lăsat de fumat, mi-am cumpărat un costum de ciclism şi, cum era de aşteptat, a venit şi rândul unei noi biciclete, mult mai frumoasă şi mai performantă, la care nici nu puteam visa cu câţiva ani înainte. Mi-am propus să ies la antrenament în fiecare zi şi, cu timpul, au început să apară şi primele rezultate, ca o încununare a eforturilor depuse de câţiva ani. De atunci încolo, viaţa mea s-a schimbat substanţial, iar astăzi nu mai concep să treacă o zi fără bicicletă.
Îmi amintesc că la început orice efort substanţial sau o cursă mai lungă de o jumătate de oră îmi dădeau o stare de epuizare extremă. Îmi amintesc de o tură spre Frumuşani-Budeşti când, plecat de la Delfinului până pe şoseaua Olteniţei, am fost nevoit să mă aşez 15 minute pe bordură ca să-mi revin.
Prima competiţie la care am participat a fost Prima Evadare în 2010. Aveam 47 de ani pe atunci, dar eram plin de optimism şi încredere. Toate pregătirile pentru concurs au fost… o tură de 30 de km înspre pădurea Cernica. Mi-am zis că până la 55 de km, cât era cursa de la concurs, oricum nu e aşa de mult, deci trebuie să o scot cumva la capăt. Am luat cu mine în cursă un rucsac de 2-3 kg unde, printre mâncare şi apă, se afla şi un aparat foto pentru că, nu-i aşa, trebuia să imortalizez momentele cele mai frumoase ale cursei. (!?) Eram echipat cu încălţăminte sport, pantaloni scurţi şi un tricou de bumbac. Am terminat concursul în 7 ore.
La Prima Evadare
Antrenamentele mele …
Vara trecută am ajuns să fac ieşiri zilnice doar de câte 2-3 ore, din cauza lipsei de timp şi doar la sfârşit de săptămână puteam acorda 4-5 ore pedalatului. Din această iarnă am încercat să combin spinning-ul cu „forţa”, în speranţa unor rezultate superioare.
Sportul meu preferat este…
În acest moment prefer ciclismul. Apropierea de natură, drumurile pe care le străbat îmi oferă linişte interioară şi satisfacție.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este Şugaş Race-2011.
Era o dimineaţă de octombrie cu temperatura sub 10 grade Celsius şi în depresiunea Baraoltului ploua. Când am ajuns sus, pe dealuri, ningea şi zăpada se aşezase de zece centimetri. Solul nisipos în amestec cu zăpada şi apa a distrus frânele. Frigul şi umezeala pătrunseseră prin haine. Toţi eram uzi şi o mare parte dintre noi eram fără frâne sau cu lanţul rupt. Cale de întoarcere nu prea era pentru că traseul de concurs rămânea cel mai scurt drum spre sosire, aşa că am ajuns cu toţii la finish uzi, îngheţaţi şi plini de noroi.
Competiţia mea preferată este Surmont MTB Challenge pentru că de ea mă leagă amintirea „debutului”, dar pentru frumuseţe, dificultate şi efort depus competiţia preferată rămâne Geiger Sibiu MTB Challenge.
Cel mai mândru sunt de progresele rapide pe care le-am făcut şi de podiumuri.
Prietenii mei spun că nu depun suficient efort în pregătirea mea.
Pe podium, după multă muncă
Am aflat despre mine că organismul uman este o maşinărie complexă, capabilă de un efort pe care creierul, uneori, nu reuşeşte să îl ia în calcul. Şi am mai aflat că, în managementul efortului, organismul este capabil de transformări uimitoare.
Sportul mă face să mă simt plin de energie şi îmi dă un tonus foarte bun întreaga zi.
Uneori, mi se întâmplă să visez cu ochii deschişi la noi trasee.
Obiectivul meu în 2015 este să fac ture de peste 200 de km pe zi.
Dacă ar fi să recomand ceva din experienţa mea, aş spune că perseverenţa şi determinarea duc către reuşită.
Dragos Ciobanu: Ziua în care am ajuns pe pista de atletism mi-a schimbat viața!
Am început să fac sport relativ tarziu, prin anul III de facultate. În copilărie am jucat fotbal ca toți copiii, în fața blocului, m-am plimbat cu o bicicleta Pegas și cam atât. În schimb nu îmi scăpa niciun eveniment sportiv televizat J.
Întâmplarea face ca într-o zi oarecare să ajung întâmplător pe pista de atletism a stadionului din Pitești. Văzând oameni care aleargă am zis să dau și eu câteva ture, părea interesant. Numai că la ce condiție fizică aveam, o jumătate de tură a reușit să mă obosească suficient cât să mă facă să mă opresc gâfâind puternic. Numai că acest lucru m-a ambiționat. Cum de alți oameni puteau alerga minute bune fără să se oprească, iar eu nu am rezistat decât 200 de metri?
Am revenit pe stadion zilele următoare și m-am ambiționat să termin o tură. Apoi două, apoi trei. În câteva luni am ajuns să alerg 15 ture și aici trebuie să le mulțumesc unor buni prieteni, Paul și George, cu care mergeam la alergat de două ori pe săptămână. Am continuat, 15 ture de fiecare dată, nici mai mult nici mai puțin, oricum mi se părea că suntem printre „cei mai buni” de pe stadion. Între timp am pierdut și un surplus de 20 de kg, mă simțeam foarte bine atât fizic cât și mental, alergatul îmi dădea doza de energie și optimism de care aveam nevoie.
Îmi amintesc că la început…
… habar nu aveam ce înseamnă tricou tehnic, pronație, pace, nutriție, hidratare, carbohidrați. Alergam într-un tricou alb de bumbac pe care îl transpiram până începea să curgă apa din el, ceea ce îmi dădea satisfacție. Nu mă gândisem că există competiții de alergare destinate amatorilor, eu nu participasem niciodată la un eveniment sportiv. Îmi amintesc ca odată, alergând 20 de ture de stadion alături de Paul mi-a venit o idee, mai mult în gluma: „ce ar fi să alergăm proba de maraton la Olimpiada de la Londra din 2012?” Cred că nici nu știam exact ce însemna un maraton, dar suna bine :).
Trei ani mai tarziu, perioadă în care am continuat să alerg mai mult sau mai puțin, dar am descoperit că îmi place foarte mult să merg cu bicicleta, navigând pe intenet într-o sâmbătă, mi s-a aprins un beculeț: trebuie să alerg un maraton! Am căutat și am găsit imediat că Maratonul Internațional București este în luna octombrie, m-am înscris și am făcut plata (ca să rămân motivat), am descoperit programul de antrenament de la myAsics și de aici a început aventura. Am terminat cu succes maratonul, a fost o caniculă teribilă, pe ultimii km ai cursei îmi ziceam că nu voi mai face niciodată așa ceva, pentru ca a doua zi să încep să caut noi și noi curse. De atunci nu m-am mai oprit și sper să nu o fac vreodată.
Prima mea competiție ….
… a fost ProSport Midnight Run, un cros de 10 km organizat în Parcul IOR din București. Eram în perioada de pregătire pentru primul maraton și aflând despre concurs m-am gândit că n-ar fi rău să văd cum stau lucrurile la o cursă organizată. Când m-am văzut cu număr de concurs pe piept și am auzit semnalul de start am rupt-o la fugă, ținând-o așa o bună bucată din cursă; nu știam că la alergare fiecare are ritmul lui sau că trebuie să plec moderat de la start. Am terminat cu puls 200 și abia am găsit un loc unde să îmi trag sufletul. Mi-am învățat lecția și am fost mai prudent în continuare.
A fost singura mea cursă „oficială” înainte de maraton.
Antrenamentele mele …
De obicei îmi stabilesc un maraton la care doresc să particip, fac un plan de antrenament, cel mai adesea utilizând aplicația myAsics și încerc să mă țin de el; un astfel de calendar mă împinge afară din casa și atunci când poate aș fi tentat să nu ies. Alerg de 3 ori pe săptămână, uneori mai des, alteori mai rar, combinând antrenamente de volum cu ședințe de intervale sau pante. E adevărat că fiind atâtea concursuri, antrenamentul se face de multe ori într-un cadru „oficial”, chiar la curse, iar calendarul de antrenament este depășit.
Nu sunt o fire prea competitivă, de obicei mă întrec doar cu mine și cu „performanțele” mele anterioare, sunt cel mai fericit om când reușesc un nou personal best deoarece se vede că am progresat. Îmi doresc ca într-o zi să urc și pe un podium, mai mult ca să mă bucur de senzația aia, dar nu e un scop în sine.
Suntem norocoși și că apar din ce în ce mai multe evenimente care ne țin în priză în cursul săptămânii, și aici mă refer la cele de genul Time Trial Running ori Romniceanu Stairs Run. De câteva luni am introdus în rutina săptămânală sesiuni de înot și bicicletă (afară sau pe hometrainer), triatlonul se apropie cu pași repezi.
Sportul meu preferat este…
E greu să alerg un singur sport, poate că de aceea, de când am auzit de triatlon gândul meu stă numai la astfel de concursuri. Îmi plac deopotrivă alergatul – pentru că îmi eliberează mintea de orice gânduri și îmi dă porția de energie de care am nevoie, ciclismul, și mai nou îmi place înotul, însă aici sunt începător și încerc să acumulez cât mai mult. S-ar mai adăuga mersul pe munte, cicloturismul, schi, puțin tenis …. Ah, de ar fi mai mult de 24 de ore într-o zi :).
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este maraton Roma. A fost o cursă foarte dificilă pe care am reușit să o termin doar pentru că m-am încăpățânat să nu mă opresc. Pentru mine acest maraton s-a împartit între primii 25 de km și următorii 17. Am avut parte de un start minunat de care m-am bucurat alături de cei 150 de alergători români veniți să alerge la Roma (19.000 de participanți în total), atmosferă de mare maraton, plecare bună, piatră cubică, 25 de km foarte plăcuți care m-au făcut să visez la timpi și recorduri, bucurie alături de mii de alergători, curmată brusc de o durere venită de nu știu unde în partea din spate a genunchiului stâng, resemnare, revenire, ambiție și un final care a venit lent, dar a venit și asta e ceea ce contează cel mai mult.
Nu știu dacă merită cu adevărat să alergi 17 km accidentat, faza cu “durerea trece, medalia rămâne” nu funcționează cu adevărat atunci când chiar doare și în plus e frustrant să primești un knock-out din senin, însă face parte din joc și uneori trebuie să accepți un duș rece pentru a reconsidera anumite aspecte. Evident că pentru noi, sportivii amatori, doar simpla participare și terminarea unui maraton sunt o performanță în sine, deci ar trebui să mă declar mulțumit că am alergat încă o cursă de 42 de km. Totuși am rămas cu un sentiment de ușoară frustrare la final pentru că am fost ‘trădat’ de propriul meu picior stâng undeva in pustiul de la km 25, așa din senin, fără niciun semnal în prealabil; mai am de lucrat la comuniunea om-genunchi J.
Aceasta zi este o bornă, de fiecare dată când voi fi tentat să spun că ceva este greu mă voi uita la medalia de la Roma și îmi voi aminti de chinul îndurat și de ambiția de fier de care am dat dovadă, pentru că niciodată nu am făcut ceva mai greu!
Competiția mea preferată este…
Au fost câteva competiții de care m-am atașat și de la care am zis că nu voi lipsi la nicio ediție. Într-o ordine aleatorie: Transmaraton, Semimaratonul Virșlilor, Delta Triathlon, Maraton Piatra Craiului, Semimaraton Brașov, Maraton 7500.
cu colegii de echipă de la Dacii Sprinteni
Cel mai mândru sunt de faptul că am început să fac sport la un moment dat și că de atunci nu m-am mai oprit. Sper să găsesc mereu motivația de a continua. De asemenea mă bucur că am reușit să conving și alți oameni să înceapă să facă mișcare.
Prietenii mei spun că …
Atunci când am început pregătirea pentru primul maraton eram entuziasmat, le-am povestit și prietenilor despre ceea ce doream să fac, dar puțini au înțeles care e rostul, de ce să alergi 42 de km, primești ceva? Desigur au fost și câțiva care m-au încurajat și au apreciat ceea ce făceam, dându-mi încredere să continui. La scurt timp după ce am terminat maratonul unii dintre ei au început să alerge, chiar foarte bine, reușind să termine la rândul lor maratoane. Faptul că am reușit să determin câteva persoane să se ridice de la computer și să facă sport este una din marile mele satisfacții.
Acum ei înțeleg această pasiune și de fiecare dată când mă întâlnesc cu cineva primesc întrebări de genul „pe unde mai alergi?, „care e următoarea cursă?”
Am aflat despre mine că daca imi stabilesc un obiectiv si imi construiesc un plan cu siguranta il voi duce la indeplinire. Obiectivele sunt visele care au termen limită de finalizare, de aceea cred că este foarte important să planificăm lucrurile; e frumos să visezi cu ochii deschiși, dar e minunat ca visele să și devină realitate.
Sportul ne învață că limitele mentale pe care le avem întipărite pot fi doborâte, ne învață să fim mai organizați și ne dezvoltă capacitatea de a ieși din zona de confort, ajutându-ne să evoluam ca indivizi. Multe din proiectele mele au fost puse la cale în timpul unei alergări prin parc pentru că atunci îmi vin cele mai bune idei și sunt creativ; de asemenea cele mai bune articole scrise pe blogul meu au fost concepute astfel.
Sportul mă face să mă simt liber, să visez frumos și să îmi doresc mai mult de la viață. Sportul îmi dă foarte mare încredere în mine și cred că am devenit dependent de starea de care mă bucur după ce fac mișcare. De fapt nu cred, ci sunt convins.
De când alerg am descoperit o comunitate de oameni minunați care, pe lângă faptul că își exercită pasiunea, încep să se implice în diverse acțiuni de dezvoltare a comunității, întreprind acțiuni caritabile, își ajută prietenii să treacă la un mod de viață mai sănătos, să își schimbe atitudinea și să gândească pozitiv.
În final constatăm că devenim niște oameni mai buni. Despre asta este sportul.
Obiectivul meu în 2015 este sa particip la un concurs de IRONMAN. De când am aflat că există așa ceva nu am mai avut pace cu mine. Îmi doream neapărat să particip cândva, inițial credeam că nu va fi posibil chiar anul următor, o vreme n-am mai spus despre asta cuiva de teamă că nu voi reusi. Dar mi-am luat inima în dinți și am aplicat aceeași metodă ca și la primul maraton: m-am înscris la cursă și am făcut anunțul public pe blog. Apoi am început să strâng informații, și să mă antrenez.
Va fi foarte dificil, 3.800 m de înot urmați de 180 km de pedalat pe bicicletă, la care apoi se adaugă 42,195 km de alergat nu pot fi făcuți decât urmând un plan inteligent de antrenament și rămânând motivat pe tot parcursul pregătirii. Dar va fi frumos, eu sunt convins că voi reuși, deja mă văd trecând linia de sosire într-o seară frumoasă de vară, pe 27 iunie 2015 la Oradea. Wish me luck!
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că totul trebuie luat gradat, pas cu pas, și că, indiferent de obiectivul pe care ni-l propunem, nu trebuie să uităm că suntem amatori și că practicam sportul pentru că ne aduce plăcere. Alergatul / ciclismul / înotul sunt modul nostru de evadare din cotidian, sunt metoda de relaxare după un program sedentar de la birou, așa că întotdeauna trebuie să mergem la antrenamente și la competițiii cu bucurie. Și să nu uităm niciodată să zâmbim în fața liniei de finish :).
fotografii din arhiva personală
Puteți citi aventurile sportive ale lui Dragoș pe blogul lui, www.dragosciobanu.ro
Larisa Cobianu: de la domniță urbană la rideriță Enduro
Salutare!
Sunt Larisa Cobianu, am 36 de ani, două pisici și un soț 🙂 (ordinea este aleatorie)
Am început să fac sport de-adevăratelea… de aproape 3 ani. Știu că perioada este scurtă, însă așa stau lucrurile! Bine, aș putea spune că am iubit sportul dintotdeauna, însă din păcate nu am avut norocul să îi înțeleg importanța încă din copilărie, și să îl practic susținut. Chiar și așa însă, am jucat handbal în echipa clasei mele, am jucat tenis… în tinerețe, și am început să schiez la 25 de ani, după ce am avut șansa să îl cunosc pe Simon (instructor de schi atunci, actual soț acum :)).
Larisa si Simon, foto arhiva personala
Și de aproape trei ani (care se împlinesc în mai), pot să spun că practic „datul cu bicicleta” la nivel amator, însă cu aspirații de profesionist (spiritul competitiv nu îmi dă pace nicicum :)).
Îmi amintesc că la început, a fost efectiv cumplit 🙂! Pai da, pentru că începutul s-a vrut să fie acum vreo 10 ani, când soțul din dotare, văzând ce succes a avut cu lecțiile de schi, a sperat că va scoate la iveală și biciclista din mine! Din păcate (pentru mine!), încercările lui s-au soldat cu un eșec major: atâta m-am văitat că vrea să mă omoare, să îmi rup gâtul, să scape de mine (!), încât omul s-a lăsat păgubaș! (Îmi permit aici să concluzionez sec: oamenii vor face sport doar dacă își doresc, niciodată la insistențele altora!).
Anyway, dupa mai mulți ani am stabilit cu o prietenă să ieșim împreună „să ne dam”! Mi-am cumparat chiar și bicicleta pentru asta, însă ce să vezi: prietena s-a apucat de alte activități, iar eu am rămas cu vehiculul pe inventar! Și pentru că tot o aveam, și asta la inițiativa mea (nu îl mai puteam acuza pe Simon pentru asta), am început să o folosesc!
Prima mea competiție a fost acum doi ani și jumătate, la Surmont Azuga (unde am terminat pe locul 10), și ca multe chestii faine din viață, a fost ceva neplanificat. Îmi amintesc exact că mă aflam în toiul unei activități profund intelectuale (călcam!), când mi-a sunat telefonul! Bunul meu prieten Dragoș mi-a propus, ca nuca în perete, să mergem și noi la Azuga la concurs, să ne distrăm, că de ce nu, că e frumos, că e noroi, că e lume, că e adrenalină! Eu pe principiul: good friends + great days = unforgettables memories, am zis ok, și uite așa am participat la mega noroiala din ziua cu pricina, cap de pod către viitoarea mea carieră amatoricească în datul cu bicicleta!
Antrenamentele mele s-au constituit întotdeauna doar din turele cu băieții! Asta a fost tot, dacă mă pot exprima așa! Necunoscând fete cu care să ies, am fost nevoită să ies numai cu băieții și să mă transform în câinele găștii (mă rog, nevoită sună cam rău, pentru că în realitate am avut șansa să ies cu Simon și prietenii lui, care mergând într-un ritm „băiețesc”, m-au ajutat și pe mine să evoluez).
Sportul meu preferat este Enduro MTB, pentru că mă regăsesc cel mai bine în acest format de concurs! Am participat la multe maratoane, m-au ajutat la acumularea de anduranță, însă clar NU sunt o maratonistă. În egală măsură nu sunt o downhill-eriță, și nu am participat la niciun concurs de downhill.
Ca idee, tiparul de Enduro MTB este total diferit de cel de Downhill (în primul caz trebuie să și urci cu bicicleta, pentru a ajunge la startul specialelor de concurs, care sunt cronometrate, pe când în cadrul concursurilor de Downhill există numai mersul la vale).
Am participat la toate concursurile de enduro organizate până acum, și ca element particular, vă pot spune că nicio premiere de la vreun maraton unde am reușit să termin pe podium nu a semănat cu premierile de la concursurile de enduro: vuietul și larma făcută de băieții enduriști este atât de generoasă și de …gălăgioasă încât cu greu pot egala bucuria și mândria simțită de mine în astfel de momente!
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este cea de la competiția Avalanche On The Rocks (desfășurată în Masivul Postăvarul), la care am participat pentru prima dată în 2014 alături de alte 8 fete, și unde am reușit să termin pe locul 2 (formatul acestui concurs de tip enduro este unul cu start de tip Le Mans, adica cu start în bloc al tuturor participanților). Atâta frică și emoție nu am simțit în viața mea: adrenalina pură îmi circula prin vene, la un nivel de-a dreptul alarmant. Nici nu știam exact ce să simt: mândrie că sunt alături de alți 160 de rideri mega buni, frică de coborârea care urma, pe un pietriș alunecos și pe o ceață rece și potrivnică, spaima de accidentări..huh! Mi le-am învins pe toate, și la final a fost foarte bine: cu siguranță am să revin și anul acesta!
Competiția mea preferată este fără nicio urmă de îndoială, Metal Enduro Reșița!
Am scris despre asta aici http://larisa.orbea.ro/?p=104, însă pot să reamintesc pe scurt de ce: pentru că la Reșița, în afară de un concurs cu rezultate, este despre oameni minunați, și despre sportivitate, pe unele dintre cele mai frumoase trasee din țară!
Pe podiumurile de la Resita m-am simțit în primul rând un om deosebit, și asta datorită băieților minunați de acolo – le mulțumesc și aici!
Cel mai mândră nu sunt de un rezultat, ci de o atitudine :). Mulți dintre voi nu mă cunoașteți, decât de pe facebook, prin prisma concursurilor la care am participat, și poate mulți vă gândiți că asta fac dintotdeauna. Ei bine, nu: așa cum am mai spus merg cu bicicleta de nici 3 ani, și până atunci am fost o împătimită a ….hiking-ului urban! Pantofii cu toc mi-erau prieteni la bine și la greu, și nici prin cap nu mi-ar fi dat că aș putea renunța (măcar periodic) la ei! Așadar sunt mândră pentru că am putut să ies din casă, și că am repetat, iar și iar, până în punctul în care am găsit un sens în toate aceste ieșiri!
Prietenii mei spun că am innebunit! Că nu mă recunosc, că sigur am pățit ceva cumplit, că pierd vremea pe coclauri, etc :)))! Tot ce pot să spun este că sunt bine!
Am aflat despre mine că sunt un om normal, cu limite și slăbiciuni, și că nu sunt nici pe departe atât de invincibilă, pe cât mă credeam când purtam cu mândrie pantofii cu toc, de la tot felul de firmoace! Mi-a luat o vreme până am plâns prima oară pe un coclaur, însă prima dată a fost mai greu! Am mai aflat de asemenea despre mine și că pot să îmi depășesc toate limitele, că ele toate se află de fapt în capul nostru, și că doar dacă nu vrei, nu o să se întâmple :).
Sportul mă face să mă simt, ca nimic altceva, o invingătoare! Și asta nu pentru momentele de altfel minunate de pe podium, ci pentru că am reușit și reușesc constant să depășesc durerile – la propriu – pe care ți le provoacă activitatea asta minunată care se întâmplă (din punctul meu de vedere) întâi în capul omului, și de abia apoi în corpul lui. În afară de asta, sportul mă face să mă simt mai bună! Nu aș ști exact să explic, dar așa mă simt: mai bună, mai modestă, mai generoasă! Poate pentru că mă simt ca făcând parte dintr-un grup frumos de oameni, care se străduie constant să se autodepășească? Habar nu am, dar eu așa mă simt!
Uneori, mi se întâmplă să rămân cu gura căscată, la rafturile din living, pline cu cupe și medalii, muncite din greu de mine și de Simon, și nu îmi vine a crede că unele sunt și ale mele!
Obiectivul meu în 2015 este sa particip la cat mai multe concursuri de enduro, și la maratoanele unde îmi plac traseele în mod special. În particular, îmi și doresc să câstig Metal Enduro Reșița 🙂 !
Larisa Cobianu
Dacă ar fi să vă recomand ceva din experiența mea, ar fi să încercați să cumpărați din prima un echipament bun: este mult mai simplu decât să îmbunătățiți pe parcurs, iar în cazul bicicliștilor, cumpărați-vă protecții de calitate, și nu uitați niciodată de cască!
Ca idee finală, aș îndemna pe toată lumea să iasă din casă, și să facă sport! În iureșul ăsta nesfârșit către… nu se știe ce, unde toată lumea vrea să fie „altfel”, sportul vă oferă cel mai scurt drum către acest deziderat! Vă ajută să arătați bine, să aveți picioare faine, să cunoașteți oameni minunați, și într-un fel aparte, casa în care locuiți o să arate unic decorată cu medaliile de participare sau podium pe care le puteți agăța cu mândrie pe perete!
Cornel Iosiv, Club Sportiv NoStress: După prima lună de antrenamente începe o viață minunată
Am (re)început să fac sport după o lungă perioadă în care munca și corporația mi-au asimilat tot timpul și toată energia. Impulsul către sport a venit în urma unui training de „Time Management”, în care persoana care ne ținea cursul era superpasionată de maratoane. Pe scurt, el incerca să ne explice că viața personală sau profesională este ca un maraton. Trebuie să te pregătești mult și să treci peste multe probleme ca să termini cu brio un maraton. Și avea mare dreptate. În anul de grație 2011, prin toamnă, m-am înscris la un cross și am repornit motoarele sportului. Până să intru la liceu făcusem 5 ani de caiac de performanță.
Îmi amintesc că la început totul părea infinit. Urcarea unui pod rutier cu bicicleta era o provocare. O tură de Herăstrău era interminabilă și se lăsa cu multe dureri în genunchi. Știam totusi că doar perseverența te poate trece de această etapă greoaie de început. Din fericire începutul este scurt dacă reușesti să treci de prima lună de antrenamente. Este o trecere către o viață minunată în care te redescoperi, simți plăcerea sportului, observi cum totul se transformă într-o joacă … și cui nu-i place să se joace ?
Prima mea competiție a fost culmea „Prima Evadare”, la care m-am înscris doar pentru că reușisem cu o săptămână înainte să pedalez vreo 90 km prin Bulgaria. Nu mi-am închipuit nicio secundă că este o mare diferență între o competiție cu bicicleta și o ieșire cu prietenii. Competiția „te prinde” și te pune la treabă fără să îți dai seama. Și nu prea mi-am dat seama cum treceau orele până când în ultimii kilometri am rămas fără mâncare și, bineînțeles m-a luat amețeala și a trebuit să trag pe dreapta. Aveam impresia că toți cei care trec pe lângă mine sunt niște „pui bine rumeniți”. După un mic somn am repornit în cursă și am terminat cu un timp de vreo 4 ore jumătate J.
Antrenamentele mele SUNT. Cel mai important este că fac antrenamente. Fiind sportiv amator, nu încerc să îmi impun niște standarde. Am trecut și prin etapa de antrenamente controlate și calculate dar mi-am dat seama că rezultatele nu sunt atât de spectaculoase și, în plus, crește și riscul de accidentare. Acum mă antrenez minim 5 zile pe săptămână și alternez alergarea cu înotul și bicicleta, în funcție de vreme sau timpul pe care îl am. Când este frumos afară ies la antrenamente pe bicicletă sau în parc la alergare.
Mă pregătesc pentru triatlon și încerc să mențin media la peste 1,5 ore pentru fiecare ședință de antrenament. Cea mai importantă evoluție la antrenament a fost când m-am decis să mut această activitate dimineața. O decizie foarte bună și plină de beneficii. Singurul minus este că trebuie de multe ori să te lupți cu dorința de nu te desprinde din căldura patului, mai ales iarna. Antrenamentele încep dimineata la 6:00 și durează maxim până la 8:00. Este interesant că la ora 9:00 ești antrenat, spălat, mâncat și plin de energie. Mult mai multă energie decât dacă m-aș fi trezit fix la 9:00. Era să uit că vara poți vedea răsăritul în fiecare zi alergând sau pedalând, este o experiență minunată.
Sportul meu preferat este triatlonul pentru că reunește cele trei activități pe care dacă știi să le faci, poți să faci orice altă activitate sportivă la nivel de amatori cu mare ușurință. Am ajuns să iubesc triatlonul pentru că mi-a adus aproape câțiva prieteni de calitate. Credeam că nu o să reușesc vreodată să termin aceste 3 probe diferite fără întrerupere. Nu este deloc greu. Este o senzație surprinzător de reconfortantă după ce înoți să te urci pe bicicletă și să simți cum vântul îți usucă instant apă din echipament. Am multe de învățat de la acest sport. Sunt de fapt 3 sporturi separate pentru care te antrenezi, fiecare cu echipamentele și secretelui lui. Niciodată nu te plictisești.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este de la Maraton 7500, la care am participat în echipă cu un prieten triatlonist. După 8 ore jumătate de urcat și coborât pe munți, ultimii câțiva kilometri i-am parcurs alături de altă echipă din Brașov, care ne-a prins din urmă. Deși eram într-o competiție ne-am apucat de vorbit și povestit. A fost o prietenie adhoc, care a destins la maxim finalul unei curse grele. Am trecut toți patru linia de sosire fără să simțim oboseala cursei.
Competiția mea preferată este triatlonul „No Stress – Olimp”. Îmi place să particip la ea dar și să o pregătesc în calitate de voluntar. Am ales un traseu foarte frumos pentru bicicletă. Este o porțiune pe faleză unde simți că zbori dacă faci abstracție de partea dreaptă a traseului. Apa mării este aproape întotdeauna prietenoasă și caldă. Și cel mai mult îmi place petrecerea de seară. Să-i vezi pe toți cum se bucură pentru că urcă pe podium sau pentru că au un prieten care a câștigat într-o ștafetă. Chiar și fără să vrei, te simți bine !
Cel mai mândru sunt atunci când văd că sfaturile în materie de sport, oferite prietenilor, își găsesc locul în viața lor. Este greu să convingi pe cineva să transpire pentru niște beneficii din viitor. De multe ori mi-aș dori să pot să alerg eu pentru ei doar ca să treacă de prima perioadă grea. E un sentiment plăcut și mă pot mândri atunci când cineva are încredere în opiniile mele.
Prietenii mei spun că exagerez. Acum s-au mai liniștit pentru că au început și ei să se miște. Era dubios la început, când nu aveai nici un prieten sportiv și trebuia să faci totul de unul singur. Acum am și prieteni care se antrenează. Prietenii sunt importanți în sport pentru că prin ei găsesti extraenergie și curaj.
Am aflat despre mine ca eram foarte leneș și dependent. Îmi dau seama acum că lenea te afectează cel mai mult dacă nu ești suficient de puternic să o înfrunți. Din lene mănânci prost, dormi prea mult, te informezi prea puțin. Mi-am dat seama că eram dependent de tot ce era ușor de obținut, dependent de petreceri și băutură, dependent de mâncare proasta din supermarket sau fastfood, dependent de nopți nedormite petrecute în fața televizorului. Pot spune că sportul chiar și la nivel de amatori te ridică la nivelul în care poți să optezi pentru tot ceea ce vrei să faci. Nu mai ești dependent de nimic. Totul este opțional.
Sportul mă face să mă simt tânăr. Mai am perioade în care nu fac sport și atunci simt cum mă mișc mai greu, am mult mai puțină energie sau amorțesc. Sportul este carburantul vieții bune. Nu mă mir că s-a introdus la unele maratoane categoria de vârstă 90+. Sunt oameni care și-au dozat atât de bine carburantul încât la 90 de ani pot să termine un maraton. Eu cred că asta spune multe.
Uneori, mi se întâmplă să mă simt atât de bine într-o competiție sau vreo escapadă montană încât mi-aș fi dorit să fiu un mare scriitor ca să pot descrie ceea ce simt. Presupun ca seamănă cu efectul unui drog. A încercat un prieten să-mi explice ce schimbări se întâmplă chimic în organism atunci când faci sport și mi-am dat seama că minunatul nostru corp încearcă să acopere durerea cu hormoni de fericire. Asta dacă ești cât de cât antrenat și înțelegi noțiunea de durere în sport.
Obiectivul meu în 2015 este să termin Transfier 70.3, care va avea prima ediție anul acesta. Este un concurs de triatlon care se va desfășura la Vidraru. O sa înot 1,9Km în lac apoi o să pedalez 90 Km până în vârful muntelui, aproape de Bâlea Lac, iar cei 20 km de alergare de la final se vor termina cu 390 de trepte de urcat până la statuia de fier numită Prometheu, de la baza lacului Vidraru. Se pare că va fi printre cele mai grele competiții de triatlon din lume.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că merită tot chinul din lume și de pe Marte să treci de etapa aia grea de la început, în care simți că totul este împotriva ta. Este doar o etapă, un examen care trebuie trecut pentru a beneficia apoi de multe experiențe extraordinare. Trebuie să facem sport fără să ne stresăm că nu avem cine știe ce rezultate. Perseverența antrenamentelor zilnice va aduce la un moment dat și un minim de performanță cu care să ne hrănim ca sportivi amatori. Spor!
Laura Martin: Alergarea e foarte specială pentru mine
Am început să fac sport…
Am avut mare noroc cu părinții mei, care aproape 3 ani mi-au pus schiurile în picioare. Nu cred că îmi plăcea prea mult sau că mă amuzam prea tare, știu că se lăsa și cu plânsete din partea mea, dar cu multă perseverență din partea alor mei, mai ales că unul dintre ei mă căra la deal și celălalt mă prindea la vale :). Aceasta a fost prima tangență cu orice sport. Schiul a rămas în continuare No.1 pentru mine, foarte, foarte aproape de alergare, chiar dacă am schiat foarte rar în ultimii ani.
Tot datorită alor mei am făcut balet, gimnastică, dansuri “moderne”, tenis, înot, toate la timpul lor, fără merite sau performanțe, doar de drag și sănătate.
Și povestea cu alergatul este specială. M-am născut și am crescut în Săcele, Brașov, într-un cartier de blocuri, cu mulți copii în jur, cu multă joacă în aer liber și multă mișcare. Am avut o copilărie foarte activă, ca majoritatea copiilor de vârsta mea. Ne jucam mult timp afară și aveam o libertate mare de mișcare.
Îmi aduc aminte de alergările din timpul școlii generale și din timpul liceului. Erau destul de răzlețe, dar foarte intense, mai ales emoțional. Alergam ori pe câmpul din spatele blocului, de unde vedeam dealurile din zonă și munții (Piatra Mare și Bucegii) sau împreună cu echipa de karate a fratelui meu, duminica dimineața, în pădure. Alegările pe câmp le făceam ori dimineața devreme (rar 🙂 ), ori seara, la apusul soarelui, când intram într-o stare emoțională greu de descris. Era fericire pură. Alergarea în pădure era dificilă, de cele mai multe ori eram ultima… Dar când se termina totul, era perfect :). Simțeam că mi-am pus sângele în mișcare, ca m-am încărcat de energie, era totul minunat.
Alergările susținute se întâmplau în timpul verii, când mergeam cu părinții și fratele meu la mare în Turcia. Am mers ani de-a rândul lângă Kușadasi, unde plajele erau foarte late, nisipul fin, puțină lume pe plajă. Aveam parte de experiențe mai aproape de nota locală decât în stațiunile consacrate, pline de turiști. Pentru noi, copiii, concediul la mare era un boot camp veritabil. Înotam și alergam mult, în fiecare zi. Ne dădeam unul altuia un sentiment de siguranță și o viteză tot mai bună. Ni se alătura și tata, uneori.
Alergam ori dimineața, foarte devreme, până la mare și continuam pe plajă, ori seara. Soarele apunea în mare și era minunat să alergi cu soarele la picioarele tale 🙂 La propriu.
Alergarea e foarte specială pentru mine. Nu știu de ce. Cele de mai sus explică mai bine. E clar că are o puternică încărcătură emoțională. Și mai e ceva. Alergarea e simplă, e naturală. Cu toții alergăm de când suntem mici, unii după alții, unii de alții, depinde de jocurile pe care le jucăm. Ne liniștim mai târziu… sau poate nu 🙂
Pentru mine, majoritatea alergărilor sunt printre acele foarte puține momente în care fac ceva doar pentru mine, în care sunt doar eu și gândurile mele, în care am conversații cu mine însămi, în care mă ascult mai mult. E foarte interesant mecanismul intern.
Prima mea competitie…
Prima competiție… Greu de zis. Dar uitându-mă recent peste câteva poze, s-ar putea că o ștafeta la Fără Asfalt (împreună cu soțul meu, Silviu) să fi fost prima mea competiție, dar nu sunt sigură. Dacă nu, sigur Carpathian Adventures, în august 2009.
Iubesc alergarea și schiatul. În orice ordine. Schiul mi se pare mai exotic, pentru că se întâmplă mai rar, dar viteza, controlul, siguranța, neprevăzutul, prezența de spirit pe care le regăsesc aici, nu le-am mai găsit nicăieri. Alergatul îmi oferă constant bucurie pură și multe alte, depinde de momentul în care se întâmplă: claritate, încredere, liniște, energie, putere, optimism, conectare reală cu mine și cu natura.
Mi s-au întamplat destul de multe lucruri de-a lungul competitiilor. Cred că cele mai puternice au rămas cele de la prima participare la Carpathian Adventures în 2009, în Munții Făgăraș. Într-un moment de neatenție, rucsacul meu a alunecat într-o prăpastie. A coborat Silviu după el, desi a fost foarte periculoasă experiența pentru el. Atunci am avut o senzație stranie că ”this is it”, că se poate termina foarte prost orice moment de genul acesta. Un alt moment foarte intens a fost la aceeași ediție a Carpathian Adventures, când am urcat prin Strunga Dracului și mi-a fost atât de greu și de frică încât am plâns în hohote când am ajuns sus, mai ales că pe o stâncă era lipită o poză a unui bărbat care murise acolo.
Încă îmi place alergarea, încă îmi provoacă multe emoții. Sunt mândră de mine că evoluez, știu ca alerg tot mai bine. Și poate cel mai important, că m-am îndrăgostit iremediabil de trail running și știu că e doar începutul “îndrăgostelii” 🙂
Prietenii mei spun că…
Alerg bine 😀
Am aflat despre mine că…
Pot face multe, că rezist la multe, că sunt foarte competitivă, că încă mă descurajez destul de rapid, dar că mă pun înapoi pe picioare și mai rapid, că încă îmi este foarte frică de unele contexte, că mintea este cel mai puternic aliat și dușman în același timp și că mai am multe de învățat și de experimentat :).
Sportul mă face să mă simt…
Completă. Umană. Empatică. Conectată. Prezentă.
Uneori mi se întâmplă să…
îmi fie foarte lene și să renunț destul de ușor la antrenamente, pentru motive puerile. Nu am scăpat de asta de-a lungul timpului, în schimb m-am împrietenit tot mai tare cu vremea și nu ea este cea care mă oprește.
Obiectivul meu în 2015
Nu am un obiectiv conturat clar în acest moment. Îmi doresc cât mai multe alergări de trail și alte triatloane unde voi participa cu echipa High5Rock’n’Roll Girls la proba de ștafete. Poate un maraton în toamnă? 🙂
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că…
mișcarea în aer liber în special te aduce mai aproape de tine, de simplitate. Îți dă multă forță și încredere, te “trezește” și te ajută să fii mai prezent. Alergarea în mod special este simplă și naturală și susține foarte frumos orice alt sport. Alergarea pe asfalt, offroad sau oriunde în aer liber are foarte puține în comun cu alergarea în sală, fiecare kilometru este “pe bune”, asa că ieșiți afară 🙂.
Laura si soțul ei, Silviu
Un alt lucru pe care am început să îl apreciez tot mai mult este comunitatea de alergători, prietenii cu care mai ies la alergat, deși prefer alergările de una singură, unde îți creezi ritmul și traseul de care ai chef sau nevoie. În schimb, oamenii pe care îi ai in jur te mobilizează foarte tare, așa că alegeți-vă cu grijă oamenii din jur 🙂
Încă ceva: participarea la concursuri, chiar și de pe margine, ca spectator, dă multă energie și chef de făcut sport, așa că dacă nu participați la concursuri, veniți doar să susțineți concurenții și si va fi de ajuns 🙂
Andreea Crivoi : „Cred că mă număr printre cei care suntem făcuți pentru sport”
Am început să fac sport, mai bine spus mișcare, la 5 ani. Am primit atunci prima tricicletă, care nu era cu roți ajutătoare așa cum le cunoaste toată lumea, era o tricicletă cu trei roți, toate de acceași dimensiune – groaznic – multă muncă la pedalat și fără spor.
Mișcarea sub toate formele mi-a plăcut de la început. Am practicat la Casa Pionerilor gimnastică, unde profesoara a chemat-o pe mama să îi spună că ar fi cazul să acorde mai multă atenție și să mă îndrepte spre acest sport. După un vot 2:1 și un consiliu acasă, a învins cartea :).
Am învățat să înot foarte repede, practic nu am avut nevoie de colac și înotatul meu presupune și astăzi scufundările, atunci libere, astăzi cu cei de la Scubadiver. Cred că mă număr printre cei care suntem făcuți pentru sport, este singurul moment când mă regăsesc.
Pașii m-au îndreptat către sport în orice moment dar se ajungea mai mereu în acest punct, de exemplu – în ultima clipă părinții sunt informați de profesorul de educație fizică despre faptul că urmează să plec în cantonament deoarece am rezultate foarte bune și de fiecare dată votul alor mei a fost 2:1, adică NU.
Am practicat constant (de trei ori pe săptămână) baschet în perioada 1997-2005 până am reușit să fac ruptură de ligamente și a trebuit să uit orice sport cu stop pe picior.
Îmi amintesc că la început…
Am reușit să obțin prima bicicletă „adevărată”, un Pegas care se desfăcea la mijloc și avea niște „robineți” albi ca la chiuvetă, pentru a putea fi transportată în porbagaj. Era premiul alor mei pentru mine, de la sfârșitul clasei I, la vârsta de 7 ani, pentru că luasem coroniță.
Prima mea competiție ….
În același an când am primit tricicleta am participat și la primul meu concurs pentru copii, unde am ajuns la finish pe locul trei, o cumplită dezamăgire și jenă față de ceilalți concurenți, care nu aveau monstrul meu pe trei roți :). Acest loc trei aproape că m-a marcat toată viața și mi-a fost frică de el indiferent în ce domeniu. Tatăl meu obișnuia să mă încurajeze cu „ești cea mai bună dintre cei slabi și cea mai slabă dintre cei mai buni”.
Am reușit bineînțeles tot un loc trei J pe țară la ski, în anii ‘80, un copil apărut de nicăieri care nu mergea la cantonamente, care se „antrena” în spatele blocului, coborând și urcând un dâmb.
Eram foarte mandră când la atletism terminam prima pe școală și pe oraș sau când în concursurile de „circulație rutieră”, la capitolul bicicletă obstacole eram mereu prima în orașul meu.
Copilăria a culminat cu proba de la Bacalaureat, când toți din clasa mea am decis să alegem ca probă educația fizică în defavoarea fizicii, în semn de protest pentru cei care au pus aceste materii în aceeași categorie și țin minte că am reușit atunci cel mai bun punctaj din liceu (fete și băieți) la săritura de pe loc – 2,25m. (Aprecierile răutăcioase nu s-au lăsat așteptate – o colegă m-a făcut „capră comunală” :))
O experiență de neuitat este cea din 2007, când împreună cu soțul meu am traversat Tirolul, din Sudul Gemaniei Scharnitz până în Nordul Italiei Trentino, în cinci zile, cu bicicletele MTB.
Transtirol
Antrenamentele mele …
Am facut și ski tot de la 6 ani, îmi aminesc că în ziua în care am învățat să stau pe schiuri am skiat atât de mult că a doua zi nu puteam să merg și tatăl meu a trebuit să mă poarte în brațe toată ziua :). Așa am făcut cunoștință cu prima mea febră musculară. Skiurile erau de lemn, cu călcâiul detașabil și doar partea din față era fixă; am urcat și am coborât drumul de la Cabana Cheia până în Gura Humorului până în noapte, de aici cred că mi-a rămas plăcerea de azi de a folosi skiul de ture și nu cel de coborâre.
Așa numitele antrenamente și mă refer aici la bicicletă, le făceam zi de zi, dimineața înante de a merge la facultate; în weekenduri, când prietenii mergeau „la grătar” cu mașinile eu veneam cu bicicleta; în România acelor ani cultura sportului nu pătrunsese la noi, astfel că o femeie sportivă era o apariție, așa că primeam mereu comentarii sau aprecieri răutăcioase.
Este o imensă bucurie pentru mine că începând cu anul 2007 am observat o schimbare de mentalitate, iar astăzi există concurență în plan sportiv și în rândul femeilor, și nu doar simplu fapt că participă le asigură un loc pe podium.
Primul meu loc 1 la MTB a fost cel din 2009 la Padina, o surpriză pentru mine cât și pentru colegii mei de echipă de la acel moment, care m-au adoptat imediat. (Bikersteam)
Padina Fest 2009, primul concurs, primul podium
Nu pot să spun că am avut parte de antrenamente dar am alergat mult la început pe MTB până într-o zi când am primit pentru 3 zile o bicicletă Rabo Bank Test, de la GIANT. Cel care a făcut acest gest, Dan de la Giant, a spus: „Andreea, ai să ai o revelație!”. Și așa a fost, parcă mă împingea cineva de la spate așa cum se face la start la velodrom, este o senzație nemaipomenită; așa am parcurs 300 km în trei zile și pot să spun că acesta a fost primul meu antrenament adevărat.
Din păcate la acea vreme toți practicam acest sport fără prea multe cunoștințe, munca nu te lăsa să ai parte de un atrenament bine organizat iar concursurile din weekend ajungeau să se transforme în antrenamente.
Sportul meu preferat este
Nu cred că am un sport anume preferat, le practic pe toate, în egală măsura cu bucurie, ori de cate ori am ocazia, și fiecare din ele îmi face viața fericită – ciclism, scufundări, schi tură, alergare. Pe toate le-am practicat cu pasiune și am reușit să obțin rezultate bune în concursuri.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este Ploiești – Road Grand Prix – când am participat la categoria mea de vârstă cu băieți ;).
Competiția mea preferată a fost Geiger, tura lungă, 100 km. Astăzi este Velothon Berlin șosea.
Velothon Berlin 2014
Cea mai mândră am fost de terminarea cursei de 100 km MTB de la Sibiu – Geiger, chiar dacă au existat controverse în rândul organizatorilor și au decis să nu mai organizeze această distanță pentru fete. Dar și de Trofeul Muscelului, tura lungă.
De fapt toate concursurile, fie ele de ciclism, alergare montană, maraton, urcare scări îmi dau un sentiment de fericire, terminarea cursei este practic momentul plin de adrenalină care te îmbată cu o multitudine de sentimente strânse în timpul cursei – speranță, deznădejde, fericire, temeri, bucurie, satisfacție. Pentru acea clipă particip, pentru ea sunt acolo.
Prietenii mei spun că știu să trăiesc.
Am aflat despre mine că…
Chiar dacă mereu am spus că nu am instinct de luptător, am descoperit că de fapt îmi place să înving 😉
Sportul imi eliberează mintea și mă face să mă simt liberă. Nu știu dacă LIBERĂ e cuvântul bine ales, dar cred că știți la ce mă refer atunci când simți vântul în față, când ești în natură, doar tu cu tine.
Am învățat însă să nu fiu egoistă și împart cu mare bucurie aceste sentimente împreună cu echipa din care fac parte, Club Sportiv Adrenalina; particip cu gândul și sufletul alături de ei, sufăr sau sunt fericită pentru rezultatele lor. Cred că acest sentiment nu îl descopeream fără colegii mei și îmi aduce cea mai mare satisfacție.
Obiectivul meu în 2015 este să am curajul de a combina cel puțin două discipline sportive într-un cadru competițional organizat și să gust din nou Adrenalina!! 😉
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune să nu faceți ca mine, antrenându-vă doar la concurs; documentați-vă, cereți ajutorul sportivilor de performanță și îndrumarea specialiștilor atunci când practicați orice fel de sport.
Vali Bugoi: Am aflat prin sport că pot trece peste multe frici
Am început să fac sport …. cam de la 5 ani, dar atunci se numea joaca. La acea vârstă am reușit să îmi țin echilibrul pe 2 roți. Apoi mi-a placut mult baschetul, insa dupa ce echipa din liceu s-a reunit mai rar am trecut pe sporturi individuale cum ar fi mountain-bike si alergare.
Vali, la Prima Evadare, 2012
Prima mea competiție a fost una de MTB in anul 2007. Urmarisem de ceva timp forumurile de ciclism si mi-am planificat o plecare la Sibiu pentru a participa la un concurs de XCO (traseu scurt, pe ture) organizat de ciclism.ro. Aici am descoperit o comunitate si un grup interesant ce m-a ajutat sa evoluez si sa explorez trasee prin tara cu ajutorul competitiilor.
Sportul meu preferat a devenit alergarea pentru simplitatea si sinceritatea ce o ofera. Nu mai sunt diferente intre sportivi la nivel de echipament si te poti concentra mai mult pe conditia fizica si mai putin pe tehnologii ajutatoare ca la mtb.
Îmi amintesc că la început prietenii ma chemau sa alerg in parc cu ei, dar nu reuseam mai mult de 2-3 km si nici nu vedeam rostul, cand puteam sa merg pe bicicleta. Prin 2010 insa s-a intamplat ceva, m-am hotarat sa alerg pe carari prin munti, dar nu puteam sa alerg destul pe plat asa ca a fost destul de greu.
Antrenamentul meu este variabil si nu am reusit sa ies zilnic la alergat. Imi tin un jurnal al alergarilor ca majoritatea alergatorilor amatori si mi-am impus o limita minima lunara de 60 km. Long-run fac destul de rar, majoritatea iesirilor la alergat nu depasesc 10 km. Se adauga si alte sporturi ca un antrenament complementar, chiar si schi sau patinaj in sezonul de iarna.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este startul de la Bucegi 7500 proba de 45km ce a avut loc la ora 6 dimineata. Aveam ceva ajustari de facut la bagaj, mancare de luat, de lasat si am uitat sa verific cat e ceasul. Deodata aud 10.. 9.. 8.. si eu fuga spre start cu rucsacul deschis, betele in cealalta mana, fara incalzire si cam nedormit. A urmat o urcare grea spre vf. Omu.
Competiția mea preferată este Maraton Piatra Craiului, prima mea competitie de alergare montana (am aflat, trebuia sa incep cu ceva mai usor).
Ciucas 2014
Cel mai mândru sunt de finalizarea unui triatlon, chiar si cu inotul in bazin, si anume Winter Challenge Izvorani 2014. Primele doua probe le-am abordat in regim de concurs ca apoi sa se termine cu proba de inot in bazin si sa trec in modul supravietuire. Am simtit ca mi-am depasit limitele si am reusit sa o fac fara accidentari ceea ce ma bucura.
Prietenii mei spun că sunt prea slab, sa mai pun ceva pe mine, sa mananc mai mult. Imi spun asta de ani de zile si tot degeaba. Ma ingrasasem la un moment dat, dar nu m-am simtit bine deloc, asa ca am revenit la starea mea naturala conform tabelului inaltime/greutate undeva aproape de subponderal.
Am aflat despre mine, prin sport, că pot trece peste multe frici. Si acea frica in o doza mai mica ma ajuta sa fiu constient si precaut spre indeplinirea unui obiectiv. Cand altii vad rezultatul se mira si nu isi imagineaza de unde am pornit, ce dificultati a trebuit sa depasesc si ca uneori e greu sa iesi din casa pentru antrenament.
Sportul mă face să mă simt viu si fericit. Pe langa asta am nevoie si de competitii pentru a putea compara evolutia cu alti sportivi si pentru a avea o motivatie sa merg la 100%.
Uneori, mi se întâmplă să nu imi mearga toate bine sau sa nu ma antrenez destul inainte de un eveniment, dar cand simt ca ceva e in neregula incetinesc, reduc ritmul pe cat posibil cat sa ajung la finish.
Obiectivul meu în 2015 este sa termin cursa Bucegi 7500 proba de 90 km, sa fac un triatlon sprint, adica sa inot in apa deschisa, sa ajung la 37 min pe 10 km si altele ce vor fi adaugate pe parcurs.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că sportul practicat constant la o intensitate mica, medie e mai benefic decat a merge tot timpul la maxim si a pati tot felul de accidentari. Fiecare isi stie mai bine corpul si trebuie sa ii dea ce are nevoie si din cand in cand sa il supuna la un challenge amical, oficial.
