Am început să fac sport mai intens (alergare) prin 2008-2009. Îmi amintesc că alergarea plutea, cumva, în aer, brusc discuţiile cu prietenii ajungeau în mod natural la întrebări de genul „În cât faci tura de lac?”. Apoi unul dintre noi a depăşit pragul psihologic făcând două ture de Herăstrău, şi ceilalţi ne-am pus serios pe treabă. Şi nu ne-am mai oprit.
La început îmi era greu să alerg o distanţă mai lungă fără să mă opresc. Şi tot trăgeam de mine: „Hai, până la pod/debarcader/câinele urât!”. Prima tură de lac fără oprire a fost prima mea victorie în alergare. Apoi au urmat primele două ture, primul semi, primul maraton, primul triatlon, primul maraton sub 4 ore, primul sezon cu două maratoane. Şi cam atât, deocamdată, dar mai urmează.
Prima mea competiție ar fi trebuit să fie un semi în cadrul Maratonului Internaţional Bucureşti 2010. Din păcate în weekendul respectiv aveam un curs important fără de care nu aş fi putut termina MBA-ul, aşa că mi-am amânat ambiţiile cu un an (încă nu exista semimaratonul din primăvară). În octombrie 2011, pe o ploaie continuă, am alergat primul semi oficial. O oră, 59 de minute și ceva. Dacă până atunci eram aşa, un fel de simpatizant, experienţa alergării cu număr pe piept şi cu kenieni vâjâind pe lângă mine m-a cucerit definitiv şi m-am înscris cu arme şi bagaje în secta alergătorilor.
Antrenamentele mele sunt în funcţie de maratoane. Mă ţin destul de bine de un program de 3 luni înainte de fiecare maraton, cu 3-4 alergări pe săptămână, din care una lungă, care creşte până la treizecişiceva de kilometri cu trei săptămâni înainte de cursă. Vara mă antrenez pentru triatlonul de la Mamaia (înot în mare, mai biciclesc, dar nu sunt foarte bun), iar între maratoane folosesc drept jaloane cursele mai mici (Gerar, PBIHM, BTR, 1 Decembrie, 10 Mai, Wings for Life, Forest Run, Crosul Pădurii, Centrul Vechi etc.).
Sportul meu preferat este alergarea. Am o mie de motive. Mă face să mă simt bine, descopăr într-una chestii (despre mine, despre viaţă, despre business, despre cum să-ţi educi copiii), alerg (şi) cu fetele mele, cunosc oameni extraordinari şi aşa mai departe. Şi, apropo de „Ştii că iarna tu eşti marea mea”, iarna sportul meu preferat e skiul. E un fel de adrenalină controlată pe pâine, cu o intensitate a momentului care mă face să mă simt ca atunci când ascultam Metallica în buclă. Şi, era să uit, sportul meu preferat e şi tenisul. Pentru că mi se întâmplă destul de des să intru „in the zone” şi mă simt ca-n Matrix. Plus că berea de după…
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă, în afara momentelor de elaţie când trec linia de finish, e una vizuală: momentul când, la Maratona di Roma, am dat un colţ şi fără avertizare m-am trezit în faţa Catedralei San Pietro, cu mulţimea adunată în faţă (era, evident, duminică). Pe Papa nu l-am prins, dar cei mai rapizi au avut bucuria asta. O cursă care mi-a mai rămas întipărită în minte a fost Semimaratonul Bucureşti de anul ăsta, când am făcut cu Roxana Lupu de la Adrenallina 🙂 echipă de pace-makeri şi am dus la liman o ceată simpatică de alergători.
O altă serie de amintiri puternice are legătură cu faptul că, de ceva timp, alerg la curse îmbrăcat în Mickey Mouse. Unul din motivele pentru care fac asta este că toţi copiii de pe margine îmi zâmbesc şi vor să bată palma cu mine. Şi, hop!, 500 de metri uit că e greu. Seria de amintiri de care vorbeam e seria de mutre simpatice de pitici surprinşi: „Uite, tati: Mickey Mouse!”
Competiția mea preferată este Maratonul Internaţional Bucureşti. Anul ăsta am reuşit (în sfârşit) să alerg sub două ore (cu 23 de secunde!), iar anul trecut am alergat semi (cu o săptămână înainte alergasem Maratonul de la Berlin) într-un timp care m-a surprins şi pe mine: 1 oră 46, cu un pace de 5 minute pe kilometru şi zâmbetul pe buze. În 2012 am alergat aici primul maraton şi în 2011 primul semimaraton. Îmi place atât de tare cursa asta încât în 2013 am luat premiu de la organizatori pentru cel mai viralizat articol de presă (pe blogurile Adevărul)
Cel mai mândru sunt de fiecare dată de ultima alergare.
Prietenii mei care nu aleargă au impresia că să alergi un maraton („Cââât?! 42 de kilometri?! Eşti nebun!”) e doar pentru un fel de supraoameni, dar nu e deloc aşa. Oricine poate. Iar călătoria până la primul maraton e una extraordinară, în care afli o mulţime de lucruri despre tine.
Am aflat despre mine, spre exemplu, că limitele sunt în general mentale (şi, deci, uşor de depăşit), că munca disciplinată şi continuă te duce foarte departe, că un ţel sportiv clar definit te trage spre el ca un resort.
Sportul mă face să mă simt într-o mie de feluri, toate mişto.
Uneori, mi se întâmplă să mă lenevesc, dar apoi îmi aduc aminte că cel mai greu moment la un antrenament e acela când te decizi să te scoli de pe canapea. Toate celelalte curg lin din momentul iniţial.
Obiectivul meu în 2015 este să mă bucur cel puţin la fel de tare de alergare ca şi până acum.
Dacă ar fi să recomand ceva ar fi să vă înscrieţi la o cursă oficială şi să alergaţi cu număr pe piept. Există şansa să faceţi dependenţă.