Haiduci și Domnițe: “apogeul“ unui sezon dubios
Când am plecat cu Purcaru din București spre Haiduci și Domnițe i-am spus: “Cursa asta va fi diferită. E prima dată când suntem punctuali!”. 🙂
Aveam dreptate, dar nu știam în ce fel. Ceva trebuia să fie diferit, până la urmă nu ni s-au mai întâmplat următoarele la nicio altă competiție la care am plecat în această formulă până acum, și anume: să ajungem la timp, să plecăm la timp de acasă, să luăm un start normal, cu încălzire, să ajung la Purcaru acasă și el chiar să fie, în ordinea asta, mâncat, echipat și cu toate cele în mașină.
Mă rog, a halit niște omletă cu pâine la volan, dar oricum, eram deja pe drum! Am ajuns cu vreo oră înainte! (good Lord!), așa că ne-am luat fără stress kiturile de concurs (de obicei ni le luăm când concurenții au luat deja startul :)) ) și am plecat într-o tură de încălzire. Și cu bomboana asta pe tort, Purcaru a rămas fără eterna scuză post concurs: “Păi, nu am avut timp să mă încălzesc, și de aia!!”
Era un frig înainte de startul concursului Riders Club, în pădurea Surlari, lângă Moara Vlăsiei (30 de km de București) de-și clănțăneau pietrele dinții, și se holbau neîncrezătoare la toată șleahta de indivizi pe două roți, care se pregăteau să invadeze potecile.
Am făcut și eu câteva urcări ca să îmi mai urce puțin pulsul, dar degeaba: îmi înghțaseră deja picioarele în pantofii SPD. După 10 minute de la start, muream de cald! Mă întrebam de ce naiba mi-am luat atâtea pe mine și… încercam să respir normal. Slabe șanse, am gâfâit tot traseul. Mă rog, nu chiar tot, pentru că nu am apucat să îl parcurg pe tot… 😀
Atâta cât l-am pedalat, mi s-a părut anevoios, deși toată lumea spune că e un traseu de „fugă”, plat și fără porțiuni tehnice. Eu platul ăsta l-am simțit ciudat, adică am fost cu inima în gât pe toată durata derulării evenimentelor. Am avut senzația de mult fals plat și a fost nevoie de ceva tehnică mai ales la curbele strânse, unde aveai toate șansele să intri în copăcei sau să cazi într-o apă (nu știu exact ce curge pe acolo, sau poate că era un lac). Pădurea a fost minunată, cu covorul ei de frunze (asta o știu dintr-a patra!) și cu pământul ușor umed, tomnatec. (merge, nu? 😀 eram bună la compuneri :))
I-am zis lui Purcaru în mașină, în drum spre casă: “Nu a fost totuși un traseu atât de ușor, eu am cam tras de mine pe acolo… “. El mi-a răspuns prompt și sec: “Este cel mai banal traseu pe care am pedalat vreodată”. Când a spus asta, i-am înhățat ultimele bucățele de bake rolls, ca să mă răzbun!
Aveam motive; la plural, deci. Să explic.
Pe una din urcări (V-AM SPUS CĂ N-A FOST PLAT CONCURSUL ĂSTA, DA?!), m-am gândit eu că ar fi oportun să urc în pedale, ca să împing mai bine, deoarece simțeam că îmi vor țopăi curând plămânii pe ghidon dacă nu o fac. Și nu știu unde naiba mă uitam sau ce s-a întâmplat în secunda aia, cert este că în vârful urcării, când mai aveam puțin și mă restabileam, să încep să bag viteză, ei bine, mi-am dat seama că o să cad. Am apucat să rostesc jumătate de înjurătură, apoi m-am făcut una cu pământul reavăn și tomnatec de care vă spuneam, numai că ăsta avea și pietre.
nu a mai trecut mult dupa asta si a urmat cazatura 🙂
Am căzut cu toată greutatea corpului pe tibia piciorului stâng și pe mâna stângă, m-am extras din pantofii SPD, și m-am pus pe bocit de durere și nervi. Începeau să treacă masiv concurenți pe lângă mine, toți mă întrebau dacă sunt ok. Well, sunt ok, da-mi trebe un telefon să sun la organizatori, să mă ducă la Ambulanță. Nu știam exact dacă am cu adevărat ceva grav la tibie. Nu părea să iasă niciun os, dar mă cam durea. Și mâna la fel.
Nu aveam telefon la mine, și dintre concurenți cam al 5-lea pe care l-am rugat să sune să anunțe a și făcut-o. E un raport bun pentru încrederea în umanitate! 🙂 Sau sunt eu prea optimistă, nu știu.
Cert e că nu mai aveam niciun chef să continui. În primul rând că nu mai puteam ține mâna pe ghidon și erau destul de multe hurducături, și apoi că trebuia să fiu sigură că e ok tibia. Așa că, “la cel mai banal traseu” de mtb, cum l-a numit colegul meu de club, la final de sezon 2015, a trebuit să spun stop în timpul unei curse și să înregistrez primul meu DNF în 5 ani de sport. Părea pasul imediat următor după prestațiile jalnice din ultima vreme :), gen Maratonul București, unde am ținut eu morțiș să termin, și am alergat într-un picior aproape 6 ore. A fost totuși un an în care sportul nu a fost o prioritate. Vom vedea cum va fi 2016 :).
Am fost recuperată de pe traseu de un ATV și am văzut ce puțin mai aveam până la finiș. Eram împăcată. Luasem cea mai bună decizie. La Ambulanță m-au dat cu un spray ceva și cam aia a fost. Nimic rupt, all ok, doar niste vânătăi urâte.
M-am dus la finiș să-l aștept pe Purcaru și să îl impresionez cu accidentarea mea. A ajuns, și când m-a văzut s-a holbat neîncrezător, apoi s-a uitat panicat în urmă, ca și cum de acolo trebuia eu să vin! Știa el că mă depășise pe traseu și nu îi ieșea matematica. Zic: “M-am accidentat“, cu o figură jalnică, să susțină dramatismul momentului. La care Purcaru, într-un acces de empatie, respirând ușurat: “A, credeam că m-ai depășit“. :))) Apoi a început să îmi povestească că nu știu cine l-a depășit, și că el e nervos și că nu înțelege! Oh, noroc că mai văzusem filmul ăsta de câteva ori :).
Purcaru, in actiune
credit foto: Events Photographer
Așadar, nu am mai apucat să ne luăm revanșa de la sezonul ăsta, nici io, nici Purcaru. Amenințăm însă serios 2016, am început cu niște sesiuni de antrenament în parc!! Purcaru le numește însă agrement, nu înțeleg de ce, poate pentru că la final le udăm cu bere. 🙂
S-a lansat Cyclo 200, navigatorul inteligent pentru bicicletă
Mio Technology, liderul pieței autohtone de dispozitive GPS, lansează pe piața locală Mio Cyclo 200, navigatorul inteligent pentru bicicletă, cu GPS încorporat, special creat pentru cei care practică ciclismul ca activitate de relaxare.
Mio Cyclo 200 are un design robust, este rezistent la apă (standard IPX5) și la șocuri, fiind un companion de încredere indiferent de condițiile meteorologice, în timp ce ecranul tactil cu strat anti reflexie de 3.5 inci asigură o vizibilitate crescută a informațiilor afișate și accesul facil la meniu. Mai mult, durata de funcționare a dispozitivului între încărcări este de aproximativ 10 ore, suficient pentru parcurgerea chiar și a unui traseu dificil.
Intuitiv și ușor de folosit, Mio Cyclo 200 vine echipat cu hărți pentru 21 de țări din Europa, inclusiv România, care generează rute ce pot fi parcurse cu bicicleta, inclusiv hărți rutiere preinstalate, astfel încât cicliștii să poată naviga în siguranță chiar și pe carosabil. Indiferent de traseul ales, offroad sau în oraș, utilizatorii vor fi avertizați printr-un semnal sonor la fiecare schimbare de direcție.
Spre deosebire de alte dispozitive asemănătoare, care permit cicliștilor să navigheze pe un traseu predefinit sau setat de utilizator, Mio Cyclo 200 integrează funcția unică Surprise Me™, ce oferă pasionaților acestui sport o gamă de trei trasee de ciclism, în funcție de timpul pe care l-au introdus, distanța sau destinația. Această caracteristică este ideală pentru cei care doresc să economisească timpul necesar pentru descărcarea de trasee noi.
Noul echipament de navigație Mio Cyclo 200 indică poziția ciclistului pe hartă și măsoară nivelul altitudinii, distanța parcursă, durata în care a fost încheiată o cursă, fiind dispozitivul ideal pentru cei care doresc să își monitorizeze evoluția performațelor sportive.
Navigatorul pentru bicicletă Mio Cyclo 200 vine în întâmpinarea nevoilor cicliștilor cu ajutorul punctelor de interes preinstalate (POI), care permit identificarea celor mai apropiate magazine de biciclete, restaurante sau chiar spitale, în cazul unor urgențe. Acestea sunt grupate pe categorii și semnalate pe ecranul navigatorului.
Mio pune la dispoziția utilizatorilor aplicația pentru desktop Mio Share: după ce a fost conectat la PC, Mio Cyclo 200 poate fi actualizat cu rute noi, cicliștii putându-și gestiona de asemenea istoricul traseelor şi împărtăşi rezultatele cu prietenii.
Noul Mio Cyclo 200 este disponibil pe piaţa din România la prețul de 799 lei.
Sorin Chineață: Sunt mândru să fac parte din comunitatea alergătorilor
sursa foto: Radu Cristi, Donez Amintiri
Am început să fac sport încă din copilărie, dar de alergare m-am ataşat abia în 2009, atunci când am început să ies la câteva ture de parc împreună cu prietenii.
Îmi amintesc că la început îmi era destul de greu să menţin un ritm constant, motiv pentru care aveam accelerări destul de evidente după care eram nevoit să mă opresc pentru a îmi recăpăta suflul.
Prima mea competiţie a fost reprezentată de participarea la Crosul Universităţii Bucureşti din 2009, crusa la care am mers de curiozitate, dar care m-a impresionat datorită numărului mare de participanţi.
Întâmplarea a făcut ca marele meu debut în lumea alergării de distanţă să fie asociat cu o tragedie. Atentatul de la maratonul din Boston din 2013 m-a adus alături de băieţii de la SmartAtletic în omagiul pe care ei l-au organizat pentru victimele exploziilor din acea zi nefastă de aprilie. În urma acelei alergări am constatat că pot să alerg o distanţă de 5 km fără absolut nicio pregătire anterioară, iar clubul mi-a oferit o înscriere la cursa de 10.5 km ce urma să aibă loc în cadrul Bucharest International HalfMarathon.
Am mers acolo şi am alergat cursa având doar două alergări de antrenament, iar timpul final a fost de 50 de minute. Am fost impresionat de rezultat şi îmi aduc aminte cu plăcere de acel moment, deşi este asociat, aşa cum spuneam, cu o tragedie.
Dar văzând acei oameni ce şi-au dorit să alerge pentru a omagia victimele unei crime, mi-am dat seama că alergarea nu este doar despre performanţă, ci este despre oameni în primul rând şi despre libertate.
Antrenamentele mele au crescut în durată şi intensitate foarte mult în următoarea perioada datorită faptului că am participat la un număr din ce în ce mai mare de competiţii, iar antrenamentele erau indispensabile în această situaţie.
Alergarea este sportul meu preferat deoarece îmi oferă foarte multe avantaje. Datorită alergării am un stil de viaţă mai sănătos, iar în timpul antrenamentelor şi curselor mă pot deconecta de la problemele cotidiene. Corpul meu este mult mai relaxat în timp ce alerg, iar starea de spirit îmi este întotdeauna îmbunătăţită la finalul unei alergări reuşite. Tot datorită acestui sport am cunoscut foarte mulţi oameni faini şi sunt mândru să fac parte din această comunitate.
Cu gasca la Transmaraton sursa foto: Arhiva personala
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este reprezentată de momentul în care am trecut de „cota” 35 în timpul Bucharest Marathon. Nu voi uita niciodată momentul în care crampele au pus stăpânire pe corpul meu, iar psihicul s-a activat. Atunci am înţeles cu adevărat că putem să realizăm tot ce ne dorim. A fost momentul în care creierul a spus „nu”, deşi corpul spunea „da” referitor la abandon. Am continuat să alerg cu zâmbetul pe buze până la linia de finish şi am călcat covoarele de sub arcadă cu foarte mare mândrie şi eliberare în acelaşi timp, gândindu-mă că vreau să repet experienţa cât mai curând posibil.
Competiţia mea preferată este Bucharest-Marathon. De ea mă leagă alergarea primului semimaraton, dar şi alergarea primului maraton al carierei. Sunt sigur că voi avea parte de experienţe la fel de frumoase la alte competiţii, având în vedere că am de gând să particip şi la alte maratoane internaţionale, dar pentru moment această rămâne competiţia de suflet.
Cel mai mândru sunt de faptul că am reuşit să termin cei 42 de km ai Bucharest Marathon, aşa cum spuneam şi mai sus, cursă la care visez încă din 2012, atunci când am pus pe mâna o brăţară pe care scria „I love running” şi pe care mi-am promis că nu o să o dau jos decât după ce trec linia de sosire a unui maraton.
Întâmplarea a făcut ca acea brăţară să se rupă acum aproximativ 2 luni, dar asta nu m-a oprit să o iau cu mine pentru a o duce acolo unde îi era locul, la finishul celor 42 de km ai Bucharest Marathon.
Prietenii mei spun că sunt puţin nebun deoarece îmi doresc să particip la atât de multe competiţii, dar pentru mine acest tip de nebunie este o calitate, aşa că o iau că pe un compliment.
Am aflat despre mine că pot realiza tot ce îmi doresc în materie de alergare, atâta timp cât mă dedic cauzei şi mă antrenez corespunzător.
Sportul mă face să mă simt apreciat, dar şi util. Alergarea are o componentă socială puternică reprezentând mai multe cauze umanitare, iar făcând parte din echipa de promovare a unei astfel de cauze simt că ofer ceva societăţii.
Uneori, mi se întâmplă să mă simt foarte obosit sau trist, dar după o scurtă alergare în parc corpul meu secretă hormonii de care am nevoie pentru a îmi îmbunătăţi starea de spirit.
Obiectivul meu în 2015 este să termin anul cu un număr de cel puţin 20 de competiţii bifate, fără să mă accidentez (am un istoric bogat în materie de accidentări, majoritatea pe final de an).
Dacă ar fi să recomand ceva din experienţa mea, aş spune că pentru alergarea unui maraton este nevoie de o perioadă lungă de pregătire atât fizică, cât şi psihică. Recomand o perioada de cel puţin 6 luni de pregătire fizică intensă şi bifarea pe rând a distanţelor de 10 şi 21 de km, pentru ca psihicul să poată evolua odată cu fizicul în pregătirea pentru marea provocare.
pe traseul concursului preferat, Maratonul Bucuresti credit foto: Radu Cristi, Donez Amintiri
O dimineață cu mixuri fructate & campioni (P)
Dacă sâmbetele ar arăta așa mai des, lumea ar fi mai bună! 🙂 Ne-am întâlni (A), am face cunoștință (B), ne-am face niște shake-uri cu fructe proaspete (C), am râde (D), și totul ar fi mai ușor. (QED)
Ză meeting (A)
Ne-am întâlnit la eventul Breakfast of Champions, powered by Herbalife, dedicat celor care au intrat în concursul Herbalife caută Campionul Mic Dejun, și au mai și câștigat pe deasupra, cu exemplul celei mai sănătoase gustări de dimineață.
Sorin Chineață s-a “detașat” în concursul de pe Adrenallina mai ceva ca la un concurs de alergare (el e blogger și alergător) așa că l-am luat pe sus și l-am așezat în fața acestei minunății matinale!
shake nutritiv pentru mic dejun
Nu i-a displăcut :D. Mai ales că a luat și premiu! Un fel de podium, pe partea de obiceiuri culinare 😀
Cu cine am făcut cunoștință (B)
Oho, păi am cunoscut oamenii mișto din echipa Herbalife, pe însăși Prințesa Polonic, pe numele de scenă Anca Rusu :), care ne-a pregătit o poveste în culori, culmea, comestibilă!, pe care am înghițit-o toți pe nemestecate!, pe Anca Bucur, deținătoarea a două titluri Miss Fitness Universe Champion!, pe Dana Rogoz și băiețelul ei, Vlad, pe bloggerul Marian Crăciun, și toți ceilalți câștigători ai campaniei lansate de Herbalife.
Shake-uri, mixuri, nebunii (C)
De când m-am dat și eu pe brazdă și am eliminat șunca și grăsimea pe pâine de la micul dejun (ei, nici chiar așa :D, dar înțelegeți ideea), cam așa arată pentru mine un mic dejun fericit, dacă e să ne exprimăm cât mai americănește cu putință. Fructe diverse și proaspete, semințe, amestecate cu shake-uri, într-un spectacol de gust și culoare. Prințesa ne-a servit pe rând câteva combinații care ne-au făcut papilele gustative ba să danseze, ba să se întrebe dezorientate: ce e gustul ăsta, nu l-am mai încercat până acum!
Prințesa Polonic în acțiune
Vă las mai jos rețeta care m-a cucerit pe mine. Cred că aici e instantaneul când o descopeream 😀
E intitulată, iată, dintr-o întâmplare, în aceeași notă de Hollywood, Happylife :D.
Conține:
Shake Herbalife cu aroma de vanilie
300 ml lapte de migdale
Jumătate de banană
100 gr mix fructe de pădure
2 linguri fulgi de ovăz
Jumătate de linguriță scorțișoară măcinată
Boabe coacăze roșii
Pe aici s-a râs (D) & QED
Ultimele zile de înscriere la Haiduci și Domnițe!
Mai sunt încă 4 zile în care aveți șansa să dați curs invitației la sport și distracție în ultima aventură ciclistă din calendarul Riders Club din acest an. Competiția Haiduci și Domnițe, destinată pasionaților de mountain bike, va lua startul duminică, 8 noiembrie.
Peste 1.200 de viteji și domnițe curajoase, mari și mici, și-au rezervat deja locurile în acest concurs organizat de echipa MPG, ce se va desfășura în pădurile Surlari și Căldărușani, la doar 30 de kilometri de București.
Competiția propune două trasee variate și pitorești, numai bune pentru gonit călare pe biciclete în peisajul colorat de toamnă: traseul Scurt de 17 kilometri, cu diferență de altitudine de +/- 20 metri, dedicat atât domnițelor și haiducilor mai mici, cu vârste între 6 și 13 ani, cât și celor mai mari, aflați la începutul curselor de mountain bike; traseul Standard de 32 kilometri, cu diferență de altitudine +/- 20 metri, este destinat celor mai pricepuți să alerge călare pe două roți pe cărări șerpuite în natură, cu provocări suficiente pentru a le testa îndemânarea și rezistența.
Pentru acest final de sezon de ciclism au fost pregătite mai multe surprize și premii consistente. Astfel, riderii ce vor cuceri podiumul se vor putea bucura de premii în numerar ce vor varia între 150 și 600 de lei, diferite produse oferite de sponsorii evenimentului Haiduci și Domnițe, tricouri de ciclism co-branduite Riders Club, dar și de medalii și diplome de concurs. Nu în ultimul rând, toți riderii înscriși la competiție pot participa la tombola organizată la finalul evenimentului, unde pot câștiga alte produse și oferte de servicii din partea sponsorilor și partenerilor evenimentului, printre care menționăm bicicleta GIANT Revel 29er, șase asigurări anuale de bicicletă oferite de Otto Broker și trei coșuri de fructe și legume Abbara.
Ultima zi de înscriere în concurs va fi joi, 5 noiembrie, iar aceasta se poate face doar pe platforma online Riders Club, pe pagina dedicată Haiduci și Domnițe.
Evenimentul se desfășoară cu sprijinul CIUC Natur Radler, partenerul oficial al Riders Club, al Ambulanței de Biciclete, în calitate de partener tehnic, și al sponsorilor oficiali WIM BOSMAN, GATORADE, Skil, Spearhead Systems, Abbara, SCORSEZE Ambulanță, Otto Broker și BCR, dar și al sponsorilor Barilla, Elixil.ro, Nescafe 3in1, INES IPTV și INES GROUP.
Parteneri de comunicare: Kiss FM, radioul numarul 1 din România și radioul oficial al Riders Club, campionul în recrutarea online eJobs și cea mai citită revistă online de biciclete din țară FreeRider.ro, partenerul sistemului de ciclism. Totodată, împreună cu Registrul de Biciclete dorim să conștientizăm membrii comunității asupra măsurilor care se impun pentru protecția bicicletelor.
Evenimentele Riders Club beneficiază de sprijinul partenerilor media principali INGA MEDIA, Plafar și Libertatea – Sportnews.ro, alături partenerii media: Biciclistul.ro, Comunicatedepresa.ro, Acasa.ro, Romania Pozitiva, TV CITY, Business Days, Orasulm.eu, Explore Medicine TV, Sportivity, Adrenallina.ro, Edu-News.ro și PSnews.ro, dar și a bloggurilor Liberinmiscare.ro, 6pack.ro și 188bpm.com.
Monica Serachitopol: Trebuie să găsesc o cale de a lua bicicleta după mine la şedinţe & întâlniri
Monica
Am început să fac sport în 2007, atunci când mi-am luat prima bicicletă, studentă fiind. Era o chestie extrem de grea, din oţel, cu care mă luptam de fiecare dată la urcatul/coborâtul scărilor. Astfel, am început să practic alternativ două sporturi: ciclismul şi ridicatul greutăţilor 😀
Îmi amintesc că la început aş fi mers non stop pe bicicletă. Eram atât de fermecată de sportul pe care tocmai îl descoperisem încât, oricând prindeam ceva timp liber, îl petreceam pedalând. Şi de la ture urbane sau prin apropierea Bucureştiului am ajuns la prima tură mai lungă de 90 kilometri pe care am savurat-o la maxim şi crede-mă că am avut timp…în aproape 9 ore pe drum!
Prima mea competiţie a fost în 2009, la Băile Tuşnad. Un maraton cu un profil nu tocmai uşor dar de care nu m-am speriat foarte tare pentru că oricum nu aveam habar ce înseamnă diferenţa de nivel, zone tehnice şi alţi termeni de acest fel. La start se puneau pariuri…Roşioru sau Logigan? Eu încă încercăm să îmi dau seama cum schimb lanţul pe foaia mică. Am ajuns la finish stoarsă de puteri dar fericită că terminasem primul meu maraton de mountain bike.
Antrenamentele mele au început să aibă o formă mai organizată abia anul acesta. Se desfăşoară în cursul săptămânii, după serviciu sau în weekend-uri, atunci când nu sunt la competiţii şi, de cele mai multe ori, reprezintă partea preferată a unei zile obişnuite 🙂
Sportul meu preferat este…surpriză…ciclismul, pentru că pe bicicletă am descoperit locuri, oameni dar mai ales cât de simplu e să fii fericit.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursa este gustul noroiului de câmpie pe care l-am încercat în 2011 la competiţia Prima Evadare. Îmi place să spun că a reprezentat primul meu triathlon pentru că, pe lângă proba de bicicletă, a fost şi alergare(cu bicicleta alături, desigur) dar şi ceva înot prin numeroasele bălţi pe care le străbăteam. Cele 7 ore de luptă cu frigul şi noroiul au transformat cursa într-un exerciţiu extrem de voinţă în care am experimentat diverse stări şi senzaţii de la determinare şi perseverenţă la frustrare, disperare, resemnare şi aproape hipotermie : ))
Şi că să completez tabloul sumbru cu alte câteva detalii, îmi amintesc de primul kilometru de cursă (din cei 55) în care deja mă udasem până la piele, îmi amintesc momentul în care m-am oprit pe câmp să mă descalţ de şosetele îmbibate în apă sau când îmi înfigeam mâinile în noroiul rece, strâns deasupra roţilor, pentru a putea înainta. Totuşi, ceva m-a îndemnat să continui până la finish… nu am aflat nici acum ce!
Competiţia mea preferată rămâne Argeş Spring Race 2010. A fost a doua mea cursă de MTB şi m-am declarat complet cucerită de traseul şi atmosfera specială pe care au creat-o oamenii de la Piteşti. Când în organizarea unui concurs se pune suflet, lucrul asta se simte cu vârf şi îndesat printre noi, participanţii. Chiar mi-aş dori să se mai organizeze o ediţie de toamna…
Cea mai mândră sunt de părinţii mei care, anul acesta, au început să îmi spună din ce în ce mai rar: „Mai lasă bicicleta aia!” atunci când s-au prins că eu chiar iau în serios ciclismul.
Prietenii mei spun că arăt ciudat fără bicicletă : ))
Am aflat despre mine că sunt cu totul altă persoană atunci când sunt în şa. Nu ştiu prin ce minune se întâmplă lucrul ăsta dar pe bicicletă mă simt mult mai puternică, mai încrezătoare în propriile forţe, chiar şi mai sociabilă decât sunt în viaţă de zi cu zi aşa că trebuie neapărat să găsesc o cale de a-mi lua bicicletă după mine la şedinţe sau întâlniri 😀
Sportul mă face să mă simt liberă. Şi puternică. Şi aproape de natură. Şi veselă. Şi liniştită. Şi aş putea continuă la nesfârşit.
Uneori, mi se întâmplă să mă port ca un om mare…dar îmi revin repede.
Obiectivul meu în 2015 a cam fost atins. La începutul sezonului mi-am făcut o lista cu competiţiile la care vreau să merg şi nu numai că le-am bifat pe toate, dar am mai şi adăugat alte câteva, în total 14. Acum, pe sfârşit de sezon, îmi rămâne doar să mai adun nişte kilometri care să „îmi ţină de cald” la iarnă.
Dacă ar fi să recomand ceva din experientă mea, aş spune că sportul şi fericirea merg mână în mână!
Cu echipa din care face parte
De weekend: Fuga de Strigoi, Parcul Mogoșoaia
Vrei să alergi, să te distrezi, dar și să faci o faptă bună? Fuga de Strigoi poate fi o soluție.
Ce este Fuga de Strigoi?
Un eveniment de alergare în Parcul Mogoșoaia unde te vei întâlni cu Strigoi Haioși și va trebui să treci peste diferite obstacole ușoare.
Cine poate participa?
Pentru copii (startul se va da la ora 18:30)
5-6 ani 200 m,
7-8 ani 400 m,
9-12- ani 600 m
13-14 ani- 1 tură de parc
Adulți– 4 ture, în total 6 km
Cum mă pot înscrie?
Completezi formularul de înscriere
Plata taxei de înscriere se face în contul RO86RNCB0645 1204 9911 0001, Asociația Manieres, CIF 26913880 cu mentiunea Fuga de Strigoi, sucursala BCR Piata Iancului.
Taxa de înscriere:
Copii- 40 RON
Adulți- 90 RON
Studenți- 50 RON
Fapta bună:
Profitul va fi folosit pentru a realiza ateliere de educație nonformală pentru 500 de copii din București și Ilfov, dar și dotarea camerei de zi a copiilor surdo-muți de la Liceul Tehnologic Special Nr 3.
Parteneri: Comuna Mogoșoaia, Ciuc Radler, Isostar, Beauty Flor, Raw Fit Vegan, Cursevo, Umbra Studio, Acvamania, Ambulanța BGS, Crucea Roșie Filiala Ilfov
Parteneri media: Sports Planner, Insport, In Vacanta, Alerg, Ro Club Maraton, Romania Pozitiva, Superfit
Mai multe informații găsiți pe wwww.fugadestrigoi.ro si la pagina de event.
Testez. Am alergat cu Felinele S-Karp
Mai întâi a fost Maratonul Internațional București. Prima mea alergare mai lungă cu Felinele, una de maraton, pe șosea.
Mi-am pus toate speranțele în Feline, numai că nu au putut sărăcuțele să alerge în locul meu. 🙂
Aveam ceva emotii in seara dinaintea cursei, reiese si din foto 😉
O cursă chinuitoare pentru mine, jumătate din ea în alternanța mers-alergare, cu dureri crunte în genunchiul stâng și șoldul drept. Am finalizat-o din încăpățânarea de a nu semna primul meu DNF (did not finish), deși nu este o decizie înțeleaptă și nu o recomand nimănui. Am avut noroc că nu au existat efecte secundare după cursă, câteva zile mai târziu parcă durerea din genunchi nici nu ar fi existat. Poate mi-am imaginat-o doar :D.
Măcar am fost zâmbitoare și la start și la finish.
cu o amica, Oana, la start MIB 2015
la finish, cu Felinele in mana.
Felinele de la S-Karp sunt pantofi de alergare dedicați mai ales alergării montane, dar eu am alergat comfortabil cu ei pe asfalt. Și antrenamentele pentru MIB le-am făcut tot cu ei, pe asfalt, și sincer parcă nici nu îi simt în picioare.
Sunt extrem de ușori!
Au doar aproximativ 260 de grame. Sunt potriviti pentru un picior lat, ca al meu, și sincer este prima pereche de pantofi in care monturile de la picioare (da, am așa ceva, din păcate) nu țipă după ajutor. Sunt incredibil de moi.
Comozi
Frecarea în interioul lor e minimă în timpul alergării, așa că am terminat cei 42 de kilometri măcar fără umflături colaterale. Au cusături destul de fine pe interior.
Au aderență și absorb șocurile
De aderența lor mi-am dat seama la o cursă de trail running – Semimaratonul Plopeni, unde am alergat tura scurtă, de 10 kilometri.
A fost o dimineață încântătoare de toamnă, pe 18 octombrie, când am alergat în pădurea din Plopeni. Plouase în zilele anterioare, așa că am găsit destul de mult noroi pe poteci. In primele 5 minute din cursă mi-a rămas pantoful drept în urmă, înfipt într-o mocirlă, așa că a trebuit să mă întorc după el.
Situația asta mi-a dat senzația că șireturile sunt cam subțiri și există posibilitatea să se cam dezlege, și trebuie să te oprești de câteva ori să le legi din nou. Ceea ce am și făcut, de mai multe ori în cursă.
Dar pe potecile fără nămol, pantofii s-au comportat foarte bine: talpa este Exmoor, și nu a existat alunecare sau senzație de nesiguranță la călcat. Sunt destul de stabili, cu o amortizare ok.
finish a la Plopeni
De când sunt la mine, am alergat doar împreună, mi-am lăsat pantofii Adidas și Mizuno să cam plângă în dulap. Mă duc cu ei mai ales pe pante, și fac traseul MoonTime Bike, din Tineretului, harta e aici.
Dacă vreți să veniți, o bună ocazie este la întâlnirile marca Tineretului Slopes Running, următoarea alergare de grup este marți, 3 noiembrie.
Recomandarea mea este ca înainte de a trece la vânătoarea celui mai bun pantof de alergare pentru tine, să îți faci un test de pronație, ca să eviți discomfortul și eventualele accidentări. (pronația e mișcarea pe care o face piciorul când calcă pe pământ în timpul alergării și modul în care greutatea este transferată de la călcâi la degetele de la picioare și distribuită către articulații.)
Voi ați alergat cu Feline? Cum vi se par?
Andrei Gligor, Andrei Roșu și Vlad Tănase aleargă la Cercul Polar și în Sahara, pentru împădurire
Aleg să împăduresc este o chemare la acţiune pentru ca oamenii să-şi folosească hobby-urile şi pasiunile pentru a împăduri, astfel încât sudul ţării să nu ajungă deşert sau cerc polar (manifestările extreme ale schimbărilor climatice).
3 ultra-maratoniști își depășesc limitele și trag un semnal de alarmă pentru ca și noi, prin alegerile proprii, prin hobby-urile şi pasiunile noastre să începem să acționăm. Este vorba despre Andrei Gligor, Andrei Roșu și Vlad Tănase.
Andrei Roșu și Vlad Tănase se pregătesc pentru 6633 Arctic Ultra (11-19 martie 2016) – 566 km în 8 zile, temperaturi variind între -40 si -70 de grade Celsius şi rafale de vânt cu viteze de până la 130 km/h. Doar 19 alergători au terminat cursa în 8 ani de concurs.
Alexandru Gligor va alerga la Marathon des Sables (8-18 aprilie 2016) – 250 km de alergare în deşertul Saharei, cu maxime de temperatură de peste 55 de grade Celsius.
Alergătorii îşi testează limitele la extremele climatice pentru a trage un semnal de alarmă asupra acestei situații de mediu periculoase, care are însă o soluție: împădurirea.
Andrei Gligor, Marathon des Sables, 2015
Împăduririle reprezintă o soluție eficientă de combatere a efectelor grave ale schimbărilor climatice și sunt în același timp o modalitate prin care viața comunităților aflate în aceste zone de risc poate fi îmbunătățită.
Campania de strângere de fonduri adresată publicului larg cu ajutorul celor 3 ambasadori se desfășoară în perioada octombrie 2015 – aprilie 2016.
“Facem mobilizarea comunităţilor de sportivi, de grupuri de coaching, de grupuri de părinţi sau viitori părinţi, de oameni preocupaţi de viaţă sănătoasă, de oameni generoşi, ca ei să-şi activeze resursele pentru împăduriri: Donând, Voluntariind sau Folosind hobby-urile lor pentru a atrage fonduri, Comunicând și Inspirând alte persoane să se implice”, spun organizatorii proiectului, ViitorPlus, asociația pentru dezvoltare durabilă care are ca scop împădurirea terenurilor degradate din sudul României și care își propune să planteze și să îngrijească câte un puiet pentru fiecare nou-născut din România.
Proiectul se desfășoară pe terenuri degradate aflate proprietate publică și este realizat 100% din fonduri private, provenite de la firme şi persoane fizice. Pădurea este plantată, îngrijită timp de 5-6 ani (în funcţie de speciile plantate) şi monitorizată încă alţi 10 ani. Lucrările de împădurire sunt realizate în baza unui proiect tehnic făcut de experţi silvici.
În aproape 8 ani de proiect, asociația a plantat şi îngrijit patru păduri, mai mult de 37 ha (~ 52 de terenuri de fotbal) şi a inaugurat prima pădure înființată de un ONG din România în comuna Dragoș-Vodă, din judeţul Călăraşi. Aceste realizări au fost posibile prin susținerea a numeroși donatori individuali, companii, alergători, implicarea a peste 8.000 de voluntari în campanile de plantări, dar și prin organizarea și participarea la evenimente sportive.
Cosmin Năvădaru: Decât să trăim de la un salariu la altul, mai bine trăim de la o cursă la alta
Am început să fac sport în liceu. Jucam mereu baschet în pauze şi adesea în timpul orelor de engleză şi română. Voiam să demonstrăm, eu şi colegul de bancă, faptul că nu doar negrii, ci şi albii pot să sară. Nu ne-a reuşit demonstraţia, dar am reuşit în repetate rânduri să devenim negri la mâneci – purtam toţi cămaşă albă – din cauza mingii.
Am făcut prima oară jogging / alergare la sfârşitul primului an de facultate, sătul de sedentarism. Plus că am zis să excelez în mediocritate şi la atletism, nu doar la baschet.
Îmi amintesc că la început nu puteam concepe să alerg mai mult de 15 minute fără să-mi scuip plămânii şi fără a lua pauze. Prima alergare în parc s-a petrecut în IOR şi mi-a adus o durere în plex (probabil muşchii din zona respectivă mă dureau, nemaifiind folosiţi de vreun an) şi un orgoliu rănit. Trebuia să alerg alături de un prieten o tură de parc (3,15 km), fără oprire. Eu nu mai fusesem niciodată în IOR, el da. După ce m-a minţit de câteva ori că mai avem “de două ori la stânga şi am ajuns”, m-am enervat şi m-am oprit. Am constatat curând că mai aveam doar 200 de metri până la “finiş”. Ruşine mie!
Prima mea competiție a fost Crosul Popular din cadrul Semimaratonului Bucureşti, în 2006, ca să impresionez o fată. Glumesc, dar numai parţial, căci chiar nu am alergat singur. 😀
Abia în 2013 am început să particip pe la zecile de competiţii de tot felul, prima din şirul ăsta (care sper să se termine după 100 de ani) fiind o cursă pe scări: ProSport Tower Center Up Run, 11 etaje. Din păcate, a fost organizată o singură dată (notă: cred că şi aici era implicată o fată… dar, până la urmă, contează mai mult faptul că alergăm decât motivele pentru care o facem, nu-i aşa?).
Până la acea alergare pe scări nu credeam în competiţii; aplicam filosofia lui “alerg de plăcere, pentru mine însumi, nu am nevoie de medalii şi de concurenţă”. Nu e bună însă “încremenirea în proiect”, uneori e bine să ne mai schimbăm modul de a gândi. Aşa că după Up Run m-am răzgândit şi am dat în mania medaliilor (numai pe 2014 am strâns 37 de medalii).
Evenimentele mă ajută, îmi oferă ţinte precise – nu caut preamărire, nu mă lupt cu nimeni în afară de mine însumi, dar o cursă îmi setează mintea pentru un scop nobil. Decât să trăim de la un salariu la altul, de la o masă la alta, de la un somn la altul, mai bine trăim de la o cursă la alta.
Antrenamentele mele din ultima vreme sunt… timide. La începuturi (2013-2014) am urmat un program pentru semimaraton (întâi de începători, apoi de intermediari), făcut de Coach Jenny. S-au văzut rezultatele, am atins anumite recorduri personale (2014 a fost un an bun pentru mine), apoi am adoptat o altă filosofie, mai paguboasă probabil.
Cum nu mai sunt preocupat de timpi, poziţie în clasament sau PB-uri, ci de senzaţiile din timpul curselor şi de frumuseţea naturii (la cursele montane), am început să fac antrenamentele cam “după ureche”, ascultându-mi corpul. Adică am avut alergări de câte două ore, în zile consecutive, pe ger, aşa cum am avut şi multe alergări scurte vara aceasta, uneori de doar 3 kilometri, dispuse haotic. Rezultatele s-au văzut: kilograme în plus, timpi dezastruoşi, dar asta mai puţin contează pentru mine în acest moment. Cât timp sunt sănătos şi mai pot alerga, eu sunt fericit 🙂 Desigur, nu îndemn pe nimeni să adopte atitudinea mea delăsătoare…
Sportul meu preferat? Aş enumera mai multe: halbere, sticlism, coniac-canoe… Lăsând gluma deoparte: stau cu orele să văd rezumate din baschetul nord-american (cel mai spectaculos sport de pe planeta asta de pitici).
Maraton Cluj 2015, arhiv personala
Practic cu mare drag alergatul, datorită senzaţiilor pe care mi le oferă. Dar mai sunt atras de squash (un fel de tenis la perete) şi de minigolf (nici nu ştiu dacă poate fi numit sport, dar ştiu sigur că nu m-a bătut nimeni vreodată la aşa ceva :D). Iar după ce m-oi căsători îmi propun să ajung expert la un sport din asta (aşa ceva îti poate salva viaţa! Bush ştie).
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă ar fi putut fi legată de ceva ruşinos, însă nu am păţit din astea, din fericire. Încă! Dar, sondând în bătrâna-mi memorie, îmi trece pe dinaintea ochilor a doua zi de la Ultrabug 2014 (un ultramaraton de trei zile în frumoasa Bucovină): alături de alţi câţiva alergători am purtat, vreme de câteva ore, discuţii savante (despre scaune inoportune, răni în zone intime şi alte delicatese ale alergatului pe distanţe mari), am speriat involuntar văcuţele de pe traseu şi, în general, am râs şi ne-am distrat cum nu a făcut-o nimeni vreodată, la vreo cursă.
Şi tot din arealul amintirilor pregnante, tot din a doua zi de Ultrabug: pentru a semnaliza traseul, organizatorii folosiseră şi vopsea, însemnând cu un “U” tot ce le ieşise în cale – stâlpi, porţi, trunchiuri de copac, dar şi o… balegă. Înca mai regretăm faptul că nu ne-am făcut un selfie cu obiectul incriminat.
Competiția mea preferată este Ultrabug, de care am povestit mai devreme. Am fost deja la primele două ediţii şi sper să ajung şi la a treia. Nu numai că peisajul e tipic bucovinean (adică magnific), dar oamenii sunt deosebiţi. Mi-am făcut mulţi prieteni acolo. Şi multe băşici (la prima ediţie), dar nu regret nimic! 😀
Aş mai aminti aici Semimaratonul Gerar şi orice altă cursă la care am prins ninsoare. Cred că într-o viaţă anterioară am fost un fulg de zăpadă, altfel nu-mi explic!
Cel mai mândru sunt de prieteniile create în urma alergărilor şi de faptul că am făcut mişcare. Că doar nu ne-am născut statui!
Prietenii mei spun că sunt de turkish delight, ca să parafrazez un vers din Omul cu Şobolani (trupa, nu scrierea/cazul lui Freud). Îmi permit să zic aşa ceva, dacă tot răspund la întrebări de ziua mea (n.r. pe 1 octombrie J. La mulți ani și din viitor, Cosmin! :D)
Revenind: da, apreciază toată lumea pasiunea mea pentru alergare. Pentru unii am servit chiar ca exemplu, cred. Dacă e aşa, dacă am ajutat măcar un prieten să-şi mişte posteriorul şi deci să trăiasca mai frumos, atunci mă bucur.
Am aflat despre mine că sunt mai inventiv când alerg. Ideile cele mai multe şi mai bune îmi vin în alergare: uneori alerg cu mobilul la mine tocmai ca să pot nota. Cum era gluma aia? “Ai idei – eşti idiot”.
transmaraton 2014, arhiva personala
Şi am aflat şi că, după o zi de muncă, alergarea e cea care restartează cel mai bine creierul, iară nu filmele. Poate că sună a nebunie, dar cred cu tărie că alergarea ne vindecă de oboseală.
Sportul mă face să mă simt viu. Oriunde m-aş afla în Bucureşti, oricât de departe, indiferent de oră, chiar dacă rămân fără transport, pot ajunge pe picioarele mele acasă, la nevoie, mergând sau alergând. Dacă plouă, dacă e ger, voi fi bine atâta timp cât alerg (nu am răcit niciodată de la alergare, ci din contră – am căpătat o imunitate de invidiat).
Vorba unor contemporani: “Superman, Spiderman – sunt fraţii mei la smen”. Cam aşa mă simt când alerg două ore la minus 10 grade şi nu se lipeşte răceala de mine, în timp ce alţii fac pneumonie în drumul de la metrou la apartament. Alergarea ne oferă superputeri! Ba chiar îndrăznesc să spun că alergarea e o superputere!
Uneori, mi se întâmplă să uit motivul pentru care alerg. Apoi privesc la cei care nu o pot face şi mă îndrept spre parc. Aleargă cât încă mai poţi, prietene!
Obiectivul meu acum este să experimentez şi senzaţia de a fi organizator de evenimente. Am început deja din primăvară cu Sunday Titan Run (o alergare de grup în Parcul Titan) şi urmează să mă ocup de Maratonul Reîntregirii Neamului Românesc. Sper să iasă bine: să vedem, zise orbul!
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că trebuie să nu uităm să fim Oameni, întâi de toate. Să lăsăm răutăţile faţă de alţi alergători, să lăsăm deoparte omniscienţa (că doar nu e nimeni Mafalda), să-i ajutăm şi pe ceilalţi cu sfaturi (către cine vrea îndrumare) şi să mai lăsăm obsesiile precum ceasurile, frecvenţa bătăilor inimii şi recordurile personale cu orice preţ (că doar nu suntem toţi alergători de performanţă).
Să ne bucurăm de prieteni noi şi de natură. Voi cu ce rămâneţi de la o cursă? Cu timpii sau cu experienţa traită? Eu aş miza pe cea din urmă, care e unică şi frumoasă, nu pe timpul obţinut, care e mai prost oricum decât al altor 5 milioane de alergători din lume. În rest, să avem plămâni de fier şi picioare de magneziu!
